ROMANIA - Primul Război Mondial - BBB - X - Confesiunile ministrului Sainte-Aulaire privind România invadată în 1916 şi "Concursul" Rusiei

             Ministrul plenipotenţiar al Franţei, Saint Aulaire, a rămas în România, cu deosebit ataşament, şi pe perioada înfrângerilor suferite în toamna-iarna lui 1916 de armata română. In confesiunile sale, publicate mult mai târziu, a făcut legătura dintre perioada neutralităţii României, din care a prins numai ultima lună, şi perioada grea ce a urmat atât pe front cât şi în perioada claustrării în Moldova, până la reluarea luptei alături de Antantă la 10 noiembrie 1918. A rămas alături de prietenii români şi pe perioada grea de controverse diplomatice din timpul Conferinţei de Pace de la Paris, sprijinind aspiraţiile lor teritoriale, promise prin Tratatul de alianţă semnat la 4/17 august 1916. S-a bucurat de victoriile armatei române în războiul cu ungurii, victorii ce i-au adus pe români în centrul Europei, la Gyor, şi au derutat pe marii Aliaţi.

             Saint Aulaire spunea că abandonată de aliaţii săi, înconjurată de duşmani, România nu putea să reziste mult timp unei împătrite îmbrăţişări austro-germano-bulgaro-turce. Lovită cu forţe mult superioare de inamicii din Puterile Centrale, frontul ei s-a rupt treptat în toate părţile, la sud, la nord, pe Carpaţi şi în Dobrogea.

               La Bucureşti, ca şi la Paris, s-a văzut în dezastrul de la Turtucaia un „Charleroi românesc“, unde forţele franceze au fost nevoite să cedeze în faţa artileriei grele germane. De la exaltarea produsă de efemera ocupare unor teritorii din Transilvania s-a trecut la o retragere sângeroasă, asemănătoare celei ce a urmat în Franţa după tot o efemeră ocupare a Alsaciei. Mulţi se întrebau când se va produce o „Marnă“ a românilor, adică o stabilizare durabilă a frontului.

               Saint Aulaire şi-a dat seama că inactivitatea armatei lui Sarrail de la Salonic a fost una din cauzele dezastrului românesc, prin lăsarea inamicilor germano-bulgaro-turci să acţioneze victorios şi dur pe frontul de sud, front care nu ar fi trebuit să dispună de forţele bulgare larg disponibile şi care ar fi trebuit să beneficieze de un ajutor eficient şi puternic în număr de oameni al ruşilor.

                România a fost minţită viclean că Sarrail va atrage armata bulgară şi va înainta spre Dunăre, iar pe deasupra a primit din partea ruşilor numai un ajutor simbolic şi apatic în Dobrogea. Rusia ar fi trebuit să trimită în Dobrogea circa 200.000 de oameni (conform cererii române) care să descurajeze pe bulgari şi să apere frontul sudic al României. Din neputinţă, sau din calcule politice ascunse, pro-bulgăreşti şi anti-româneşti, n-au fost trimise decât numai două divizii de infanterie şi una de cavalerie, cu un comandant general mult prea puţin combativ.

                Nu este de neglijat nici gândirea rusă ca Dobrogea să nu mai aparţină României şi să facă legătura prin Bulgaria cu Constantinopolul atât de dorit de țari.

                Saint Aulaire relatează că într-un ocean de amărăciune, din toamna lui 1916, a trăit fericirea sosirii la Bucureşti a Misiunii Militare Franceze, aşteptată cu cea mai mare nerăbdare. Trimiterea acestei misiuni a constituit singura măsură de valoare a generalului Joffre în ajutorul României păcălite cu atâta viclenie la 4/17 august 1916.

               Misiunea era condusă de generalul Berthelot, o alegere inegalabil de bună pentru o situaţie în care se afla armata română. Colaborator al lui Joffre la Marna, el urma să pregătească o "Marna românească", care urma a face Antantei un serviciu poate vital, întârziind cu şase luni prăbuşirea frontului rus şi blocând astfel o mare parte a armatei germane.

         La întâlnirea din gura Periş, Saint Aulaire şi Berthelot s-au îmbrăţişat, pentru că ambii aveau recomandări pline de entuziasm unul despre celălalt, prin bunăvoinţa unor cunoştinţe comune. Misiunea condusă de Berthelot era compusă din 1200 de combatanţi, din care 400 de ofiţeri, printre ei 12 locotenenţi-colonei, toţi cu o înaltă calificare pentru a fi detaşaţi pe lângă marile unităţi române, ca agenţi de informaţii, de legătură şi apoi de execuţie.

              Berthelot i-a spus lui Saint Aulaire la întâlnire că: „mă felicit de a vă întâlni în postul pe care prezenţa noastră îl face cel mai util, statul nostru major fiind aici mai larg reprezentat decât în orice altă ţară. “.In privinţa instrucţiunilor, a spus Berthelot, presupun că sunt aceleaşi cu ale dumneavoastră, asta dacă le aveţi într-adevăr, pentru că Quai d'Orsay nu face risipă de instrucţiuni. Iată ultimele cuvinte ale generalului Joffre când mi-am luat rămas bun de la el: "Rusia nu va vedea cu ochi buni venirea dumneavoastră". Din această cauză nu fiţi încrezător. Cât despre români, rolul de consilier este totdeauna mai delicat; trebuie, înainte de toate să le câştigaţi încrederea şi inimile“.

             Berthelot le-a câştigat atât de bine, chiar de la primul contact, încât regele şi Brătianu i-au făcut chiar în ziua sosirii propunerea de a îndeplini funcţia de şef de stat major al armatei române.

          Saint Aulaire înclina ca Berthelot să accepte propunerea, dar generalul s-a arătat mai diplomat şi a răspuns regelui: „Prefer să rămân pe lângă Domnia Voastră fără nici un titlu, numai cu buna mea credinţă“. Spre cinstea ambelor părţi armonia nu a încetat să predomine între ofiţerii români şi francezi, aşa cum ea a predominat la nivelul superior, între rege şi generalul francez.

           In fiecare dimineaţă, generalul Berthelot asista la raportul operativ ţinut în faţa regelui la Marele Cartier General. El a sfătuit să se profite de primele ninsori care puteau favoriza apărarea în munţi şi blocarea inamicilor la forţarea defileurilor. După mărturia ofiţerilor francezi, detaşaţi în punctele cele mai sensibile ale frontului, soldaţii români „ţinându-se strâns de munţii lor aspri“ au risipit cu dărnicie, fără a le epuiza vreodată, „comori de curaj şi de credinţă“. Pretutindeni ei au oprit atacurile germane, capturând numeroşi prizonieri şi un important material de război, cu toate că artileria grea germană era zdrobitoare.

             Curând misiunea militară franceză a fost completată de un numeros personal medical, recrutat cu grijă, care număra numeroşi tineri ce au devenit savanţi iluştri în Franţa de după război. Alţi şi-au dat viaţa datorită teribilelor epidemii pe care le-au combătut cu o abnegaţie de care România îşi va aminti totdeauna.

             Strălucirea generalului Berthelot şi a misiunii franceze militare şi medicale nu a încetat să crească pentru că generalul şi subalternii săi au inspirat devotamentul dând propriul exemplu, uneori până la sacrificiu.

Aflat în apropierea regelui Ferdinand, generalul Berthelot a exercitat asupra armatei române un fel de dictatură a competenţei, a surâsului şi oarecum a gastronomiei.

              Burgund sanguin şi admirabil echilibrat, mai înalt şi mai corpolent decât Joffre, la fel de calm şi mai puţin taciturn, cu mai multă jovialitate în tot atâta seninătate, înzestrat de la natură cu un robust apetit şi cu un gust delicat, sociabil şi generos, el primea oricând musafiri la o masă abundentă și de bună calitate.

            Adversarul intim al lui Berthelot, acela care ar fi trebuit să fie cel mai fidel frate de arme, generalul Belaiev, şeful unei misiuni militare ruse, trimisă în grabă în urma celei franceze, dar mult mai puţin numeroasă, mult mai slab alcătuită şi, mai ales, pe bună dreptate, mult mai puţin bine primită, spunea: „Dacă generalul Berthelot are pântec atât de mare, este pentru a primi aici toate loviturile de picior în spate pe care i le voi da“. Saint Aulaire a aflat de această expresie şi s-a lămurit asupra valorii „colaborării“ ce se aştepta de la marii aliaţi din răsărit.

            Comportarea ca duşmani ai francezilor, acest „aliat“ îşi trăda suveranul mai loial decât miniştrii şi generalii săi. Belaiev era trădat şi el de ofiţerii săi care informau pe francezi gratuit asupra proiectelor lui condamnabile. Chiar a doua zi de la sosirea lui Belaiev, informatorul rus al ofiţerului francez Belloy îl prevenea asupra unor instrucţiuni date ofiţerilor superiori ai misiunii sale: „Nu uitaţi că obiectivul nostru esenţial este de a împiedica misiunea franceză să reuşească“. Saint Aulaire aprecia că nimic nu putea contribui mai bine la popularitatea misiunii franceze, decât ostilitatea rusă.

              Auzind despre cuvintele lui Belaiev, generalul Berthelot s-a înveselit spunând că-l va invita la masă unde îi va servi cel mai bun vin şi cea mai bună şampanie, pentru că aceşti oameni nu spun adevărul decât când sunt beţi. Generalul Belaiev avea o slăbiciune ascetică şi un ten gălbejit, fapt ce îl învenina împotriva şefului misiunii franceze, plin de sănătate şi de optimism.

              Generalul Berthelot a mărturisit lui Sain Aulaire impresiile sale despre Rusia, acumulate în diversele sale contacte la Sankt Petersburg şi la Moghilev, reşedinţa ţarului Nicolae al II-lea şi cea a Marelui Cartier General rus. „In această ţară străină, Republica Franceză poate să conteze numai pe Suveranul ei absolut, absolut teoretic din nefericire, căci bunele intenţii sunt din ce în ce mai neputincioase. Ţaul mi-a vorbit cu o admiraţie emoţionantă, pentru că era cu adevărat sinceră, de armata franceză. La sfârşitul dejunului pe care mi l-a oferit, a ridicat paharul pentru succesul misiunii mele şi pentru victorie. El a adăugat, insistând să scriu asta la Paris: "Când vom câştiga războiul şi vom semna pacea de la Berlin, va reveni generalilor voştri şi alor noştri de a dicta astfel de condiţii care să împiedice pentru totdeauna războiul (…)“

               In ceea ce priveşte România, ţarul s-a exprimat astfel: "spune regelui Ferdinand că sunt în spatele lui cu armatele mele, cu toate armatele mele şi că îl voi susţine până la ultimul meu om şi până la ultima copeică". Berthelot a remarcat o mare diferenţă între această voinţă şi realitate, adică diferenţa dintre puterea politică şi militară a Imperiului țarist. „La Sankt Petersburg, Preşedintele Consiliului rus, Stürmer, căruia m-a prezentat Paleologue (ministrul plenipotenţiar francez în Rusia), nu s-a străduit să-şi ascundă defetismul. Limbajul său sună a trădare şi a pace separată. Cât despre generalul Alexeev, şeful Statului Major General rus, mai brutal decât Stürmer, mi-a spulberat ultimele iluzii. Aproape nepoliticos, el s-a despărţit de mine în câteva minute. Nici nu m-a poftit să mă aşez, nu m-a întrebat ce noutăţi aveam din partea lui Joffre sau despre frontul francez. Nu mi-a vorbit de România decât pentru a-mi zice pe un ton dezagreabil: "Devreme ce românii vor atât să vă aibă, noroc bun, dar, totuşi, străduiţi-vă să-i faceţi să înţeleagă pe aceşti oameni că România nu se apără pe Carpaţi ci pe Siret, şi mi-a arătat pe hartă, pe care o lovea repetat, linia de demarcaţie dintre Muntenia, care trebuia evacuată, şi Moldova, ce trebuia apărată, ca o stavilă de apărare a Rusiei meridionale“. Din spusele lui se vedea ce intenții ascunse avea Rusia, adică să nu acorde ajutor pentru păstrarea Munteniei, ci numai pentru un front stabilizat la Siret. Nu conta soarta Regatului României pe de-a întregul.

             Mai târziu, în lumina şi a altor apropouri analoage şi decizii identice, SainteAulaire a văzut, împreună cu Berthelot, primul indiciu al unui plan secret de împărţire a României, negociat, în plin război, între Statele Majore rus şi german.

            Arbitrii destinului României în acel război erau ruşii, atât pentru aprovizionarea cu armamentul venit din Occident cât şi pentru furnizarea de mari unităţi de pe alte fronturi unde frigul urma să le facă disponibile. Ruşii au acţionat făţarnic şi chiar cu duşmănie.

          La sfârşitul lui octombrie 1916, armata rusă concentrată în Moldova număra mai mult de 500.000 de oameni. De acord cu generalul Berthelot, Statul Major român vroia să le atribuie rolul de rezerve generale, pentru a înlocui trupele române în punctele unde epuizarea lor fizică făcea frontul mai vulnerabil. Dar Statul Major rus, pretextând că trupele române, care se luptau singure şi eroic, nu erau sigure, a refuzat să-şi intercaleze unităţile pe un front pe care acestea nu-l ocupau în întregime. S-a pierdut timp cu negocierile pentru a-i face să accepte, în principiu, comandamentul asupra unei părţi a unui front pe care nu l-au ocupat niciodată. In timpul acelor tergiversări, inamicul străbătea trecătorile Carpaţilor cu trupe superioare numeric și prin dotare.

          La 22 noiembrie, la raportul zilnic în faţa regelui, generalul Belaiev a propus retragerea generală în Moldova, adică abandonarea în mâna inamicului a imense bogăţii şi demoralizarea trupelor. Generalul Berthelot s-a exprimat: „Dezastru fără luptă“, ceea ce a determinat pe rege şi Statul Major român să accepte un proiect de ofensivă, al cărui succes presupunea intervenţia armatei ruse. Statul Major rus a răspuns reprezentantului său, Belaiev: „Nici un om, nici un tun“.

         A urmat o bătălie de zece zile de un eroism ieşit din comun din partea românilor pentru oprirea inamicului împrejurul Bucureştiului. Colonelul de Roince, care era cunoscut pentru bravura cu care condusese un regiment de infanterie pe Somme, detaşat pe lângă un corp de armată român a scris în carnetul său: „Patru zile de lupte au redus în mod considerabil efectivele. Soldaţii sunt admirabili. De trei zile raţiile de alimente ruse nu se mai puteau face. Oamenii luptau în fiecare zi în condiţii dintre cele mai demoralizante şi niciodată n-am văzut soldaţi în urma coloanei şi niciodată n-am auzit văicăreli“.

            In momentul cel mai greu al luptelor pentru București, la 2 decembrie 1916, generalul Berthelot a trimis pe unul din ofiţerii săi, căpitanul Nicolai, la comandantul unui Corp de armată rus pentru a-l ruga călduros să intervină. Atrăit şocul produs de refuz. Căpitanul Nicolai a evocat bătălia de la Waterloo şi l-a întrebat pe ofiţerul superior rus dacă nu este gelos pe rolul lui Groucy. Generalul Rosvoi i-a răspuns că el nu se află acolo pentru a primi lecţii de istorie de la un căpitan francez. Francezul a vrut să răspundă că nu era vorba de istorie, ci de onoare, dar nu a vrut să creeze probleme. Trădarea militară plănuită de generalul Allexeev s-a materializat cu acea ocazie, aşa cum o prezentase anterior generalului Berthelot la Moghilev. Era vorba de abandonarea Munteniei şi de stabilizarea frontului pe Siret.

            La aceasta s-a adăugat trădarea politică a lui Stürmer, hotărât de la venirea lui la putere, la Ministerul de Externe rus, pentru realizarea unei păci separate cu Puterile Centrale, prin care Moldova ar fi revenit Rusiei, Muntenia Austriei, iar, în compensaţie, Galiţia cedată Germaniei pentru a reconstitui Polonia sub Sceptrul lui Wilhelm al II-lea. Stürmer era furios pe armata română care rezista şi îi dădea planurile peste cap.

           Nici un document nu furnizează o probă irecuzabilă a acestui plan, dar el are o explicaţie simplă în complexitatea problemelor ruseşti din acea epocă. Gândurile ascunse ale lui Alexeev şi Stürmer se amestecau însă cu fapte foarte concrete referitoare la uzura armatei ruse după doi ani de război ce semănase cu un măcel. Se adăuga imposibilitatea reconstituirii unui corp de ofiţeri şi subofiţeri în locul celor pierduţi şi improvizarea unor cadre bune într-o ţară incultă. Epuizarea ţării lor era conjugată cu abuzuri şi mizerie. La toate acestea se adaugă propaganda germană subversivă şi revoluţia ce se afla la start.

Evenimentele ulterioare legate de România care rezista, vor demonstra curând că „trădarea“ rusă echivala cu o sinucidere pe termen scurt.

Mai subtili decât majoritatea oamenilor de stat contemporani lor, Brătianu şi adversarul său Take Ionescu erau de acord în a prezice mari nenorociri Europei şi lumii. Take Ionescu îi spunea lui Saint Aulaire: „Rusia ne lasă să fim asasinaţi, dar ea îşi inoculează un virus care, dacă nu o va ucide, va infecta lumea“. Pe de altă parte Brătianu îi spunea: „In Rusia, descompunerea armatei se răspândeşte în toată ţara. Revoluţia este aici inevitabilă, or revoluţia din Rusia este o marmită vrăjitoare, sau cutia Pandorei cu toate cele rele, fără speranţă în fond“. Şi totuşi în acele condiţii înspăimântătoare României îi rămânea speranţa.

           In ajunul ocupării Bucureştiului de către germani, guvernul român a evacuat precipitat Capitala împreună cu Parlamentul, cu excepţia unor „colaboraţionişti“, corpul diplomatic şi Statul Major care concentra în Moldova resturile armatei (…)

              Saint-Aulaire va spune mai târziu că nici o altă ţară beligerantă nu a cunoscut ca România „în acelaşi timp foamea, frigul, tifosul, ocupaţia dublă, cea a inamicului german şi cea mai redutabilă a falsului aliat“. Curajul României avea să sporească odată cu nenorocirea sa. România s-a reîntregit datorită lui. „Să ferească Dumnezeu pe român să trebuiască și să îndure cât este el capabil să îndure“.

           Trupele române au găsit resurse să spulbere din ţară armatele ruse bolşevizate şi apoi să le izgonească din Basarabia. Tot ele au eliberat în 1918 Bucovina şi apoi Transilvania în 1918-1919.

Când în toată Europa tunurile tăcuseră, România şi-a continuat propriul război de reîntregire cu o armată de excepţie, formată în cele mai grele încercări ale anilor anteriori şi pe câmpurile de luptă dintre cele mai sângeroase.

La sfârşitul propriului său război spre apus, armatei române îi mai rămăseseră doar două zile ca să intre în Viena prin galopul cavaleriei.

Europa era consternată să vadă un alt Hohenzollern înscăunat la Viena. Ar fi fost posibil….

ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB - X - Ultima lună de neutralitate văzută de ataşatul francez Saint-Aulaire (Charles-Auguste de Beaupoil de)

            Contele de Saint Aulaire s-a remarcat ca unul dintre prietenii statornici ai românilor, atât în zile bune, cât şi în zile grele. Când a venit la Bucureşti ca ministru plenipotenţiar al Franţei avea 56 de ani (născut în 1860 la Augouleme) şi o bogată experienţă diplomatică în Tunisia, Tanger, Chile, Argentina, Peru, Brazilia, Maroc şi Viena. A văzut Bucureştiul la 21 iulie 1916 exact cu o lună înainte de intrarea României în Războiul Mondial. L-a înlocuit, în această ţară despre care nu ştia nimic, pe Camille Blondel ministrul care se bucura mult de încrederea şi respectul cercurilor guvernamentale române. In foarte scurt timp a reuşit să se dovedească la fel de bun susţinător al guvernului şi poporului român, un sincer şi devotat prieten, apărător al cauzei române în faţa Puterilor Antantei şi chiar în faţa adversităţilor unora dintre Aliaţi.

Sainte-Aulaire 

             A reuşit să se apropie de poporul român din toată inima, să-i înţeleagă aspiraţiile şi trăirile. Mărturisea că după o călătorie ocolitoare extrem de lungă, obositoare şi plină de peripeţii a fost întâmpinat în România, spre surpriza sa, ca aliat, ca prieten şi ca frate. A găsit în România mai mult decât o soră a Franţei, unită de ea prin identitate, nu printr-o simplă fraternitate, „O oglindă în care contemplam imaginea înfrumuseţată a patriei mele, fără grimasele politicii noastre interne… a căror victimă, în acest timp, va fi în curând România“.

                Probabil că din cauza condiţiilor de război, Saint Aulaire nu a perceput la adevărata lor valoare ridurile adânci ale politicii interne române, conturată adânc de un străvechi bizantinism.

             A semnat Tratatul politic al Antantei cu România la 4/17 august 1916, a acţionat apoi pentru susţinerea corespunzătoare, morală şi materială a armatei române, chiar şi după înfrângerea ei dramatică din toamna lui 1916, a însoţit pe suverani şi guvernul român în refugiul de la Iaşi, împreună cu generalul Berthelot, şeful Misiunii Militare Franceze, sosite în octombrie 1916, s-a bucurat de marile izbânzi române din vara lui 1917 şi a căutat să menţină starea de spirit combativă în condiţiile izolării României, la sfârşitul acelui an, datorită ieşirii trădătoare din război a Rusiei. A reacționat, alături de ceilalţi miniştri Aliaţi împotriva Păcii de dictat, impuse României la 7 mai 1918 şi a continuat să acţioneze pe plan politic şi militar pentru reintrarea în luptă a României în toamna lui 1918.

                 In continuare a apărat convingător şi permanent cauza unităţii statului român atât în faţa guvernului său, cât şi în ansamblul Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920). Din această cauză a fost acuzat uneori de românofilism şi chiar s-a cerut înlocuirea lui de către premierul Clemanceau, care însă nu a dat curs acestei solicitări.

             In lucrarea sa „Confession d'un vieux diplomate“ a acordat două sute de pagini misiunii sale în România timp de patru ani 1916-1920. Infăţişând România drept o oglindă a patriei sale s-a alăturat cuvintelor lui Robert de Flers care a exprimat şi el identitatea dintre cele două popoare prin prisma asemănării drapelelor „atât de asemănătoare că-i de ajuns o rază de soare pe unul din ele sau o picătură de rouă pe celălalt pentru ca ele să fie identice în întregime“.

                Este necesar să se folosească, în mod direct, frazele lui Saint Aulaire pentru a contura argumentele şi poziţia României în Marele Război. Gândurile şi naraţiunile sale sunt mult mai pline de conţinut dacă sunt prezentate la persoana întâi. Astfel, el precizează că în timpul întrevederilor zilnice cu d-l Brătianu, înainte de intrarea în război, acesta se arăta indignat faţă de campaniile de presă din ţările aliate, care îl prezentau ca nefiind hotărât de a intra în război, decât în ultimul moment, în ajunul victoriei Antantei, cu scopul de a culege fructele fără a împărtăşi pericolele. Brătianu spunea: „Aliaţii inversează responsabilităţile şi mă încarcă cu propriile lor greşeli. Rusia mai mult decât celelalte, pentru că ea este cea mai vinovată. Niciodată nu i-a venit ideea să repare măcar parţial, printr-un gest spontan, raptul Basarabiei. Ea nu pierde nici un prilej să mărească neîncrederea, principala cauză a ezitărilor ce mi se reproşează. Cunoaşteţi că nu pot să obţin de la ea garanţiile pe care le consider indispensabile şi pe care ceilalţi aliaţi, cu Franţa în frunte, mi le acordă. Intre altele acordă solicitudine față de  Bulgaria, adversarea noastră… Cum vreţi ca eu să fiu grăbit să intru în luptă pentru a ajuta Rusia să pună mâna pe Constantinopol, adică să ne încercuiască, atunci când ea ne tratează ca inamici, cel puţin ca suspecţi, pentru că ea opreşte materialul de război pe care Franţa ni-l trimite“.

             Brătianu făcea un rechizitoriu mai puţin virulent şi împotriva celorlalţi Aliaţi şi avea dreptate. Era adevărat că dacă structura frontului lor de vest avea o aparentă importantă, frontul oriental bătea recordul neînţelegerilor dintre francezi şi englezi, fapt ce se traducea prin stagnarea acelui front şi prin îndrăzneala sporită a inamicilor României, bulgari şi turci. Folosind harta, Brătianu spunea: „Am privit cu atenţie în această direcţie, cea care ne interesează cel mai mult, dar nu văd din partea voastră (a apusenilor) decât vidul acolo unde eu caut forţa, unirea şi clarviziunea. Or, natura, natura mamă şi natura lucrurilor, are oroare de acest vid care se aseamănă cu un abis“.

                 Continuând să vorbească de Franţa cu mai puţină severitate, Brătianu releva, şi istoria imparţială a dovedit ca şi el, în pasivul francez o greşeală de neiertat, cu consecinţe incalculabile. „Unul din ziarele voastre mă numeşte omul ocaziilor pierdute, pentru că, după el, ca urmare a tergiversărilor mele, aş fi lăsat să-mi scape de mai multe ori momentul în care, aruncată în balanţă, greutatea armatei române ar fi fost decisivă. Consider jocul ipotezelor retrospective ca înşelător. Dar iată de fapt o ocazie pierdută (de voi) nu o ipoteză, o certitudine susţinută ca atare, de toţi criticii militari. De ce încă din prima săptămână de război guvernul vostru a lăsat două crucişătoare germane „Goeben“ şi „Breslau“, să ancoreze în linişte în faţa Constantinopolului, în timp ce escadra voastră de douăzeci de ori mai puternică putea să le interzică intrarea în Dardanele sau, şi mai mult, să le urmărească şi să le scufunde în Bosfor? Cu siguranţă că acest lucru ar fi menţinut într-o poziţie de neutralitate Turcia şi Bulgaria, astăzi aliate ale Germaniei, ar fi salvat Serbia, curând zdrobită, ar fi antrenat Grecia şi România împotriva Puterilor Centrale, ar fi fost garantul comunicaţiilor voastre cu Rusia, soliditatea alianţei voastre şi-ar fi dublat randamentul. Probabil că ar fi fost pentru voi încheierea victorioasă a războiului în următoarele şase luni (…). Noi suntem bine plasaţi aici pentru a constatata că anarhia domneşte la voi pe acelaşi front, ieri la Dardanele, azi la Salonic, unde nimeni nu ignoră că englezii şi francezii nu se înţeleg (…) şi mai mult, anarhia domneşte în propria D-voastră Legaţie de aici“.

Surpriza lui Saint Aulaire l-a determinat pe Brătianu să continue: „ataşamentul militar (locotenent-colonelul Despres) nu numai că nu vă spune nimic despre întrevederile cu mine, dar el nu ţine cont deloc de cererile pe care îl rog să le transmită la Paris în vederea intrării noastre în război“.

                 Deschizând un dosar, Brătianu a prezentat telegramele schimbate cu Legaţia sa şi cu ataşatul militar la Paris (colonel Vasile Rudeanu), cu privire la proiectul unei misiuni militare franceze care dorea să sosească cât mai curând după mobilizare. Brătianu a spus că: „Sunt gata chiar să numesc pe generalul care va conduce această misiune, de acord cu regele, în calitate de şef al Statului Major. Dar ataşatul d-voastră militar nu sprijină această idee şi am motive să cred că o şi combate“.

               Din părerile expuse de Brătianu în acea lună dinaintea intrării în război răzbate faptul că el cunoştea mult din tarele viitorilor Aliaţi, dar nu se aştepta ca aceştia să nu-şi onoreze aproape deloc angajamentele şi că vor sacrifica România.

             Manifestaţiile în favoarea războiului organizate de adversarii lui politici şi de refugiaţii din Transilvania îi provocau lui Brătianu o mai mare nelinişte decât speranţa în Franţa. Mai întâi el le încurajase pentru a arăta Puterilor Centrale preţul neutralităţii sale, atâta timp cât a considerat că le poate stăpâni ca număr şi amploare. In schimb, nu s-a lăsat depăşit de această mişcare populară războinică pentru a fi antrenat înainte de termen în război sau pentru a nu fi considerată suficient de periculoasă la Berlin, care să ia atitudine nedorită, printre care ocuparea unor puncte de strategie în regiunile de frontieră. Berlinul şi Viena erau gata de a găsi un motiv de a-şi alătura România prin forţa armelor.

           Brătianu a explicat lui Saint Aulaire că din aceste motive, admisese tranzitarea prin România a materialului de război german, destinat Turciei. La fel, câştiga timp şi îşi ascundea jocul prin acorduri comerciale, livrând Germaniei cea mai mare parte a cerealelor româneşti.
               Din discuţiile cu regina Maria, diplomatul francez a primit confirmarea, în termenii cei mai categorici hotărârea regelui şi a lui Brătianu de a intra în război înainte de începutul lunii august.

              In cursul lunii iulie situaţia militară a Antantei a determinat-o să adreseze o somaţie României. Prin aceea s-a declarat că pentru a fi utilă intervenţia României trebuia să aibă loc imediat, iar prin amânare aceasta risca să-şi vadă retrase avantajele teritoriale promise.

               In concertul Aliaţilor, atunci când Rusia avansa din punct de vedere militar, ea dădea înapoi în mod diplomatic în negocierile cu România. Generalul Alexeev, comandantul militar suprem rus era totdeauna ostil României. Susţinea că o aderare militară a României ar fi mult mai oneroasă decât utilă, pe un front nou de 750 de kilometri. In acelaşi timp, România trebuia să-şi apere întregul front de sud şi de nord, mult mai lung decât cel al Imperiului rus. Susținerea acelor fronturi române s-ar derulat în condiţii extrem de precare, deoarece ruşii reţineau pe teritoriul lor materialul de război trimis de Franţa. Regatul Român era şicanat datorită condiţiilor puse de Brătianu pentru intrarea în Antantă, condiţii pe care ruşii le apreciau din ce în ce mai exorbitante şi al căror obiect le provocau noi suprasolicitări. Brătianu adăuga atâtea condiţii câte considera că vor apăra situaţia României după război. Avea experienţa tatălui său din anii 1877-1878 când ruşii îşi încălcaseră înţelegerile de aliaţi şi răpiseră din nou Basarabia (minus trei judeţe de sud) prin tratatul de la Berlin. Acum I.I.C. Brătianu dorea garanţii politice şi militare ferme, ştiind cât de vicleni şi hrăpăreţi erau ruşii.

               La ultimele tratative Brătianu a cerut Aliaţilor păstrarea unui secret absolut asupra Tratatului semnat cu Antanta pe 4/17 august. A obţinut acest acord atât din partea Rusiei, imperiu al misterelor şi al tăcerii, ca şi din partea celorlalţi Aliaţi. In ciuda oricăror aşteptări, într-o ţară ca România, în care totul se afla, miniştrii Puterilor Centrale şi-au păstrat iluziile, astfel că pe 19 august 1916 mai credeau încă în păstrarea neutralităţii deşi la 4/17 august se încheiase Alianţa cu Antanta.

           Printre altele, Brătianu a revendicat pentru România dreptul de a fi admisă în comunitatea naţiunilor aliate pe picior de deplină egalitate, ca şi Italia cu un an înainte. Cabinetul rus a refuzat, pretextând că ar fi un avantaj anormal acordat României în timp ce Belgia şi Serbia intrate în război cu doi ani înainte nu aveau acest drept. Cu răceala lui caracteristică. Brătianu a combătut distincţia dintre marile puteri şi celelalte. A replicat  că trebuia făcută o distincţie logică între naţiunile care suportă războiul ca urmare a unei agresiuni şi cele care îl înfruntă în mod voluntar, stipulând garanţii. Acesta era cazul României.

           Brătianu mai cerea ca intrarea României în război să fie precedată de o ofensivă a Antantei la Salonic, fapt acceptat de premierul francez Briand. Guvernul rus s-a arătat refractar atunci când Brătianu a cerut, în problema teritoriilor pe care le revendica, un angajament necondiţionat al Aliaţilor. Aceasta în timp ce proiectul de tratat specifica că acestea vor fi cedate „pe măsură ce rezultatele generale ale războiului o vor permite“. Ruşii tot căutau clauze prin care să schimbe situaţia după încetarea războiului. Brătianu a replicat că prin aceasta ruşii creau teren pentru litigii sau subterfugii, în care el însuşi excela. A ameninţat că va demisiona dacă Aliaţii vor păstra articolul din proiectul de Tratat.

            Francezii erau cei mai interesaţi să rupă echilibrul de forţe de pe Somme, iar Briand avea nevoie şi de un succes diplomatic pentru a-şi întări situaţia parlamentară. Ca urmare preşedintele Poincare a scris direct ţarului căruia îi semnala, în termenii cei mai presanţi, necesitatea de a se angaja România, fără a se mai căuta un nou răgaz. Acea scrisoare dovedeşte speranţele pe care le punea Franţa în intervenţia României, fără ca să realizeze mai târziu clauzele ce îi reveneau.

             I.I.C. Brătianu a semnat în dimineaţa zilei de 4/17 august 1916, cu reprezentanţii celorlalte patru puteri ale Antantei, un Tratat de Alianţă, precum şi Convenţia Militară, în care rolul principal îl avea Rusia. Toate clauzele celor două acte internaţionale au fost violate de către Aliaţi în afară de cele care impuneau obligaţii ale României.

               Intr-o ţară în care evenimentele politice sunt cel mai adesea cunoscute şi comentate înainte de a se produce, încheierea alianţei a rămas secretă ca şi negocierea ei. Puterile Centrale au crezut în neutralitatea României până în momentul mobilizării sale. Autoritatea lui Brătianu se dovedise superioară clarviziunii reprezentanţilor Puterilor Centrale la Bucureşti, von Busche şi contele Czernin, consideraţi cei mai buni diplomaţi în ţările lor.

           Brătianu nu spera să evite războiul cu acea mare putere care era Germania, dar a ţinut să menajeze pe cât posibil scrupulele regelui Ferdinand, lăsându-i  Hohenzollern-ului de la Berlin responsabilitatea unei agresiuni care să forţeze mâna celui de la Bucureşti. Declarația de război s-a adresat numai Austro-Ungariei, știindu-se sigur că va urma o declarație de război și din partea Germaniei.

          Regele Ferdinand era atât de tulburat încât a izbucnit în plâns, la 25 august, de ziua sa aniversară, atunci când primul ministru, prezentându-i urările, i-a menţionat foarte discret, gravitatea împrejurărilor. Hotărârea regelui fusese luată, dar s-a decis fără a se împăca sufletește cu acest fapt. Pentru a adopta decizia războiului trebuise, într-o teribilă luptă interioară, să-şi impună tăcerea asupra amintirilor din tinereţe, asupra tradiţiilor neamului său şi să uite promisiunile făcute lui Carol I şi reginei Elisabeta.

          Ferdinand a aprobat fără ezitare angajamentele luate în numele său de Brătianu şi a vrut să fie consacrate de reprezentanţii tuturor partidelor. In acest scop a reunit, pe 27 august 1916, un Consiliu de Coroană. In aceeaşi zi, la ora 9 seara, ministrul României la Viena a mers să remită contelui Burian, declaraţia de război. Ea a fost preluată de un subaltern din Ministerul de Externe austro-ungar, deoarece Burian era plecat.

             Neutralitatea se terminase şi România a primit succesiv declaraţiile de război ale Germaniei, pe 28 august, Turciei, pe 30 august şi Bulgariei, pe 1 septembrie.

            După numai 9 zile, în noaptea de 4 spre 5 septembrie 1916, s-a produs primul raid al zeppelinului german asupra capitalei Bucureşti. Raidurile s-au reînnoit în nopţile următoare. In timpul războiului din 1914-1918 Bucureştiul a fost, de departe, capitala cea mai încercată de către aviaţia inamică.

ROMANIA -Primul Război Mondial – BBB X - Anii de neutralitate ai României Serghei Dimitrievici Sozonov

              Sozonov s-a născut la Reazan la sud-est de Moscova, în 1866. A devenit diplomat de carieră cu largă deschidere spre Occident, unde a lucrat drept consilier la ambasada de la Londra (1904) şi ca agent pe lângă Sfântul Scaun (din 1906). In mai 1910 a primit calitatea de co-auditor al ministrului de externe A.P. Isvolski, ale cărui insuccese din timpul crizei balcanice din 1908 nemulţumiseră profund cercurile imperiale. Susţinut de cumnatul său, prinţul reformator Stolipin, Sozonov a preluat Afacerile Externe ale imperiul ţarist la sfârşitul lui septembrie 1910. Cult, energic lucid şi abil, în lumea plină de intrigi, Sozonov a stat timp de şase ani la cârma politicii externe a Imperiului rus.

S.D.Sozonov

            Direcţiile principale ale politicii sale au fost strângerea şi consolidarea legăturilor cu Franţa şi Anglia în problemele şi în regiunile de interes comun pe glob şi pregătirea pe plan diplomatic a bazelor unor alianţe militare în Peninsula Balcanică, în vederea unui tot mai previzibil conflict armat cu Austro-Ungaria şi, implicit cu Germania.

             Sub egida Imperiului rus, în 1912, a fost alcătuită „Alianţa balcanică“ dintre Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru. Declanşarea războaielor balcanice la sfârşitul aceluiaşi an, i-a oferit lui Sozonov un câmp larg de manevră, inclusiv sondarea guvernului de la Bucureşti şi demersuri persuasive, îmbinând promisiuni cu ameninţări directe, totul vizând detaşarea României din perimetrul Puterilor Centrale.

         Visul lui Sozonov era să realizeze adeziunea României la blocul balcanic şi al acestuia la Tripla Inţelegere. Sub egida sa, la Petersburg s-a semnat Protocolul de mediere al diferendului româno-bulgar (9 mai 1913) prin care Silistra a fost atribuită României.

         După ce a eşuat tentativa de a evita războiul dintre Bulgaria şi foştii ei parteneri, ca urmare a divergenţelor legate de Macedonia, Sozonov în acord cu puterile aliate şi cu Germania a realizat avizarea favorabilă a intervenţiei române la sud de Dunăre. El vedea în România un arbitru care să împiedice prelungirea conflictului.

              Curând relaţiile cu Puterile Centrale s-au acutizat, în condiţiile redeschiderii problemei Strâmtorilor (Bosfor și Dardanele) şi a menţinerii unei situaţii incerte şi încordate în Balcani. Condiţiile l-au determinat să se pronunţe pentru o soluţie militară. In urma ultimatumului dat Serbiei şi a declanşării războiului de către Austro-Ungaria, la 16/29 iulie 1914, Sozonov a impus, în pofida ezitărilor ţarului Nicolae al II-lea, mobilizarea generală a armatei. Ulterior s-a dovedit un adversar hotărât al oricăror rezolvări ale conflictului printr-o pace separată, precum şi un fidel aliat în cadrul Antantei.

             Sozonov s-a afirmat în Rusia drept „iniţiatorul şi principalul propovăduitor al unei alianţe româno-ruse“, împotriva unor cercuri panslaviste şi împotriva unor mentalităţi vechi ruseşti privind tratamentul faţă de micile puteri şi în special faţă de România.

           Pe firul apropierii politice ruso-române s-a plasat vizita istorică a ţarului Nicolae al II-lea la Constanţa, la data 2/14 iunie 1914 şi mai ales gestul simbolic al lui Sozonov de a trece munţii în Transilvania, alături de Brătianu. Cele două acţiuni s-au materializat apoi prin acordul, de la 1 octombrie 1914, acord prin care se recuno,teau drepturile României asupra provinciilor româneşti aflate în posesia Austro-Ungariei. Până la 23 iulie 1916, când a fost anunţată oficial demisia sa din înalta funcţie, Sozonov a urmărit ca alăturarea României de Antantă să fie efectivă, indiferent de concesiile pe care trebuia să le facă Rusia pe plan diplomatic şi militar.

               I.G. Duca a apreciat că „răsturnarea lui Sozonov a constituit primul simptom al crizei ce avea să ducă ţarismul la prăbuşire şi anarhie, la dezastru“.

               A fost trimis ambasador la Londra în ianuarie 1917, cu puţin înainte de declanşarea evenimentelor revoluţionare din februarie-martie din acelaşi an. S-a retras curând din activitate stabilindu-se la Paris.

              La Berlin şi Viena, spunea el, nu existau iluzii privind trăinicia alianţei cu Italia şi România. Austro-Ungaria a omis să ia orice măsuri de precauţie în vara lui 1914, în speranţa că victoriile ei ar atrage în orbita sa pe cei doi aliaţi care ezitau.

               Italia şi România au rămas neutre şi curând s-a dovedit că neutralitatea lor era din ce în ce mai puţin amicală şi că nu se datorase decât lipsei lor de pregătire militară. De asemenea le era necesar, înainte de a trece Rubiconul, să se înţeleagă cu noii lor aliaţi cu privire la avantajele ce le-ar reveni prin concursul lor militar. Amândouă aveau pretenţii teritoriale asupra Austro-Ungariei.

              Dacă guvernul de la Viena ar fi manifestat cea mai mică intenţie de a le satisface, fie şi în parte, dorinţele, este foarte probabil că riscurile unui război ar fi  fost împiedicat, iar cele două ţări nu ar fi urmat o politică care să urgenteze distrugerea Austro-Ungariei. Poate ele ar fi acceptat un compromis provizoriu.

                  In orice caz, la Bucureşti şi Roma s-a înţeles curând că era inutil a se conta pe un acord cu Viena şi, încă mai puţin cu Budapesta. Numai puterile Antantei au rămas speranţa realizării speranţelor lor.

Chiar de la declanşarea războiului au început negocieri cu Puterile Aliate. Cabinetele de la Roma şi Bucureşti au început să poarte discuții cu privire la concesiile teritoriale dorite de cele două ţări.

          Guvernul imperial rus nu s-a arătat interesat de eventualele modificări teritoriale din apusul continentului, principalele lui interese fiind concentrate în sud-estul Europei. Cu toate acestea guvernul de la Petersburg s-a aflat în faţa unei probleme complicate. Italia nu solicita numai latura sudică a Alpilor şi Istria, ci se întindea şi pe coastele răsăritene ale Adriaticei. România nu solicita numai Transilvania ci şi provincii din sud-estul Imperiului habsburgic.

                Guvernul rus a trebuit să realizeze un acord cu cele două puteri, fără a pierde din vedere interesele aliaţilor iugoslavi. Sozonov a mărturisit că a considerat exigenţele celor două state drept exagerate.

                Negocierile cu România au avansat foarte lent şi nu prea fructuos. Chiar de la început, I.I.C. Brătianu a adoptat o poziţie echivocă. Cu toate că a refuzat să treacă de partea Puterilor Centrale, România nu a refuzat să negocieze cu Petrogradul asupra preţului pe care putea să-l propună Rusia pentru despărţirea de vechii ei aliaţi din 1883. Ezitările României erau datorate incertitudinii sale faţă de viitor. Această stare de spirit complica negocierile şi obosea cabinetele Antantei.
                România nu era pregătită să lupte dar aceasta nu o împiedica să formuleze revendicări teritoriale atât de mari încât uneori părea că toată discuţia devenea imposibilă. Cedările unor părţi din Ungaria locuite de români nu prezentau nici o dificultate. Complicaţiile au apărut atunci când premierul Brătianu a cerut teritorii în care elementul românesc era slab reprezentat, precum Bucovina şi Banat, unde Rusia şi Serbia aveau şi ele interese de apărat.

              Participarea României la război a provocat divergenţă de opinii în Antantă. Cabinetul de la Petersburg considera ca scop principal al politicii Antantei, ruperea României de Puterile Centrale şi menţinerea neutralităţii sale, nu participarea ei directă la război. Ar fi constituit, astfel, o pavăză a frontierei sudice ruse. Bogăţiile naturale ale României, grâne şi petrol, aveau o importanţă enormă în timpul războiului, bogăţii de care Germania şi Austro-Ungaria duceau lipsă. Marea preocupare a guvernului imperial rus, prin Sozonov, era aceea de a-i priva pe inamici de acele bogăţii şi era dispus să plătească foarte scump acest serviciu.

              In schimb participarea directă la război a României putea atrage riscuri grave pentru Rusia, pentru că impunea datorii care puteau aduce dezordine în planurile militare, dezordine care păreau dificil de înlăturat de către Rusia. Aceasta tocmai datorită organizării imperfecte a forţelor ruse.

              Colaborarea activă a României putea fi utilă Rusiei în două cazuri: 1.- dacă armata română ataca Austro-Ungaria în momentul ofensivei generalului Bonsilov, la începutul anului 1915 şi 2.- dacă armata română cădea asupra Bulgariei pentru a deturna atacul acesteia împotriva Serbiei, a cărei invadare deschidea drumul spre Turcia al Germaniei. Aceasta în loc de a se grăbi să ocupe Transilvania.

              România nu a îndeplinit nici una din aceste acţiuni, urmărindu-şi scopurile egoiste şi cerând ca Rusia să-i apere frontierele meridionale împotriva bulgarilor.

           Impins de Aliaţi şi de opinia publică care se arăta nervoasă, şeful Statului Major General rus, generalul Alexeev s-a văzut constrâns să ceară, la sfârşitul lunii iulie înaintarea României în Austria cu ameninţarea că în caz de refuz o va priva de avantajele acordate.

                Inlocuitorul lui Sozonov la Ministerul de Externe ţarist, Stürmer, vedea în acest eveniment un mare succes, diplomatic în contradicţie cu părerea lui Alexeev. Acesta din urmă considera că ruşii nu erau în stare să ajute trupele române încât să scape neatinse de marea confruntare. Doi ani de lupte teribile atinseseră puternic armata şi muniţiile ruse, deja insuficiente la începutul războiului. La nivelul verii lui 1916 ele erau aproape în întregime epuizate. Fiecare soldat şi fiecare puşcă erau indispensabile pentru a menţine pe germani pe linia pe care ruşii reuşiseră să oprească invazia lor în teritoriul rusesc. Acoperirea şi apărarea unui nou front prelungit de noul aliat era o sarcină foarte grea şi incertă.

            Sozonov a afirmat că viitorul a dovedit cât de preţioasă ar fi fost Rusiei conservarea neutralităţii României şi cât de nefastă a fost intrarea ei în război. A uitat să spună că Rusia nu vroia o Românie Mare care să-i blocheze intenţiile imperialiste spre Peninsula Balcanică. A uitat să amintească și de unele tratative secrete ale Rusiei cu Austro-Ungaria de împărţire a Regatului României după război. Nu vorbeşte nici de lentoarea trădătoare a intervenţiei armatei ruse până la stabilizarea frontului pe Siret, front plănuit de Alexeev cu mult timp înainte de evoluţiile nefavorabile armatei române din toamna-iarna lui 1916. Ruşii plănuiseră încă din vară, de la semnarea tratatului militar (4/17 august 1916) să lase ca inamicii să ocupe Muntenia şi Dobrogea.

                 Se producea astfel, de facto, împărţirea Regatului României, dar istoria nu a vrut să valideze acest plan mârşav. Vitejia epopeică a românilor la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, alături de bolşevizarea armatei ţariste au spulberat planurile ruseşti.