ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB -X - Considerente privind România în memoriile lui Wiston Churchill

           Personalitate diplomatică şi şef de guvern de cel mai înalt rang al Europei secolului al 20-lea, Churchill a fost activ şi determinant, ca şi ţara sa, în ambele războaie mondiale.

           In memoriile sale, aşternute pe hârtie la vârsta senectuţii şi-a expus şi păreri despre România cuprinsă de furtuna Marelui Război, cu toate că în acea perioadă s-a aflat departe de frontul răsăritean şi de lumea balcanică. Deşi referirile la România, care mereu a stat în planul doi al atenţiei britanice, în zona sud-est europeană, nu sunt numeroase în memoriile lui Churchill, iar unele din opiniile sale privind conduita Bucureştiului în afacerile balcanice din 1912-1913 şi din anii următori sunt vizibil eronate şi chiar nedrepte, din acele memorii se desprind suficiente informaţii cu caracter de ansamblu.

           Churchill a susţinut pe drept că unicul mijloc care ar fi permis Aliaţilor occidentali să sprijine pe aliatul răsăritean, Rusia, ar fi fost stăpânirea Dardanelelor. Aceasta ar fi permis o legătură permanentă cu Rusia şi aliaţii săi, ar fi împiedicat Turcia să intre în război şi ar fi permis puterilor occidentale să unească statele balcanice, Serbia, Grecia, Bulgaria şi România, într-o coaliţie îndreptată împotriva Austriei şi a aliatului său puternic, Germania. Eşecul şi abandonarea definitivă a expediţiei din Dardanele au stabilit individual soarta statelor balcanice dar şi a Rusiei. Germania a rămas cu ruta de transport orientală deschisă, putând să-şi ajute oricând aliaţii mai mici.

          România, eclipsată de vecinătatea a două imperii de la care râvnea importante teritorii, a aplicat o politică de calcul. România viza şi Basarabia de care o frustraseră ruşii în 1878 prin tratatul de la Berlin, dar viza şi Transilvania şi Bucovina de la Austro-Ungaria. Dorinţa şi politica română viza realizarea unei Mari Românii care să unească toţi copiii risipiţi sub jugul unor ţări vecine şi puternice. Aceste aspiraţii erau bine cunoscute atât de Rusia cât şi de Austro-Ungaria, care observau cu atenţie toate evoluţiile ce aveau loc în legătură cu spaţiul românesc, păstrându-şi pentru orice eventualitate câte o puternică forţă militară.

             Pe celelalte două frontiere ale sale, România se ciocnea cu două state balcanice rivale. Cu Serbia de la care dorea anexarea Banatului de Timişoara, provincie aflată însă între hotarele Austro-Ungariei şi cu Bulgaria de la care preluase sudul Dobrogei în urma războiului balcanic din 1912. Aceste relaţii externe neliniştitoare erau amplificate de complicaţiile politicii interne şi dinastice. Politicienii conservatori erau filogermani, iar liberalii, aflaţi la putere, erau francofili.

Regele Carol I era un copil devotat al Casei Hohenzollern, prinţul moştenitor , Ferdinand, era pro-francez, iar soţia sa, Maria, era abglofilă.

         In rezumat, România putea să se întoarcă, în caz de conflict, în orice direcţie, funcţie de câştigurile teritoriale tentante. Opţiunea finală implica riscuri teribile, dar România nu putea aştepta în stare de neutralitate fără rost şi să scape ocazia cea mai favorabilă din istoria sa contemporană, pentru reîntregirea statală.

         La toate dilemele politico diplomatice s-a adăugat influenţa atentatului de la Sarajevo. Arhiducele asasinat Franz Ferdinand era binevoitor faţă de România şi ostil predominanţei ungurilor. Se considera că el era favorabil ideii formării pe seama Ungariei, a unei Românii mari, care să fie incorporată într-un imperiu tripartit, înlocuind monarhia dualistă. Dispariţia sa avea să rupă una din legăturile României cu puterile germanice, iar ultimatumul adresat de Austria Serbiei avea să le rupă şi pe celelalte.

           Timp de doi ani România a aşteptat diplomatic să vadă care din părţi îi poate oferi garanţii solide în schimbul ajutorului militar. Aceasta, totuşi, pe fundul unei puternice opţiuni de alăturare la Antantă.

Motivul pentru care România nu a dat curs alianţei cu puterile germanice a fost acela că nu ele fuseseră atacate ci invers. Acel casus foederis cuprins în tratat nu se poate aplica. Aceeaşi poziţie a adoptat-o şi Italia la începutul războiului.

             Succesele Puterilor Centrale, pe toate fronturile, în anul 1915, a ţinut România încă în expectativă. Ea nu oprea tranzitul muniţiilor germane spre Turcia, dar nu a rupt nici tratativele cu Aliaţii. Dar eşecul expediţiei din Dardanele, aderarea Bulgariei la Puterile Centrale, invazia şi prăbuşirea Serbiei, ca şi evacuarea generală a peninsulei Gallipoli, au produs o schimbare nefavorabilă în situaţia militară a României proantantiste. La începutul anului 1916 ea se găsea înconjurată şi izolată de aliaţii pe care îi dorea. Cu toate acestea concentrarea de trupe ale Antantei la Salonic a indus României speranţe înşelătoare. Deşi se miza pe concentrarea a 400.000 - 500.000 de oameni din diverse armate, acea forţă nu s-a putut asigura și nici nu a slujit României şi nici Antantei timp de doi ani.

               Neputinţa Alianţei pe toate fronturile a lăsat România să devină principala ţintă a forţelor centrale, deoarece nici acestea nu mai aveau speranţe mari pentru cea de a doua parte a anului 1916. Intrarea în război a României a fost aleasă greşit pentru sfârşitul verii 1916 şi s-a produs sub ameninţarea Aliaţilor care doreau să-şi elibereze propriile fronturi.

             Obiectivele esenţiale şi singurele posibile care se ofereau Germaniei în 1916 erau: să învingă definitiv Rusia şi să determine România să se alăture Puterilor Centrale.Aceste două proiecte se completau, reuşita primului uşurând realizarea celui de al doilea.

In acele momente, din vara lui 1916, România era esenţială pentru Germania. Ludendorff, cel de al doilea decident din Germania, ca adjunct al lui Hindenburg, a lăsat scris: „noi nu am fi putut continua să supravieţuim, şi, încă mai puţin, să continuăm războiul fără grâul şi petrolul României“.

           Germania avea în vedere că prin România ar fi ajuns mai uşor la bogăţiile din sudul Rusiei. O înaintare prin Ucraina spre Odesa i-ar fi permis să obţină mai uşor hrana necesară popoarelor germanice. Planurile s-au schimbat brusc prin atacul declanşat de România părăsită de toţi Aliaţii, aliaţi care nu şi-au îndeplinit sarcinile luate prin Tratatul de alianţă şi Convenţia militară de la 4/17 august 1916. România a devenit elementul de sacrificiu aruncat de Aliaţi, Puterilor Centrale, pentru a-şi odihni şi reorganiza propriile fronturi.

           Churchill a emis ipoteza că România ar fi trebuit să atace mai devreme, atunci când generalul Bonsilov repurta mari şi neaşteptate victorii la nord de România. Intrarea României în război cu 23 de divizii organizate şi cu mai mult de 1.500.000 (în realitate 1.000.000) de oameni în stare să poarte armele, ca şi suspendarea furniturilor de grâu şi de petrol românesc, puteau să fie în acel moment, atât pentru prietenii săi, cât şi pentru adversari, una dintre cele mai teribile lovituri pe care Germania şi şovăitoarea ei aliată, Austro-Ungaria, le suportaseră până atunci.

             Churchill nu ştia că România nu a dorit să intervină anterior, deoarece nu accepta să nu se bazeze pe un tratat ferm. Din acest motiv România a pierdut unele ocazii favorabile de a interveni, iar Brătianu a fost considerat un negociator meticulos de tip bizantin de către ambele părţi în conflict.

            Germanii au fost nevoiţi să aducă pe frontul român 38,8% din forţele militare, au înfrânt-o în prima parte a războiului şi au uşurat presiunea pe celelalte fronturi. In schimb Rusia a făcut tot posibilul să întârzie orice ajutor și să intre târziu în luptă. Miza să-şi atingă scopul de a lăsa Muntenia în mâna inamicului şi de a stabiliza frontul pe Siret.

             Trupele române s-au retras în Moldova unde au suferit o refacere cu ajutor majoritar francez, iar în vara lui 1917 au dat proba unei neasemuite vitejii la Mărăşti, Mărăseşti şi Oituz răpind orice speranţă inamică de lichidare a Regatului României. Trecute prin cel mai aprig foc al războiului aceleaşi trupe au reintrat în luptă la 10 noiembrie 1918 şi au ajuns cu toate şicanele marilor puteri de la Conferinţa de Pace, în centrul Europei, la Györ. Acolo au fost oprite, cu ameninţări de marii Aliaţi, de teama de a nu pune piciorul în Viena. Ar fi fost posibil ca „germanul“ Ferdinand să ducă la îndeplinire ideea de imperiu tripartit al lui Franz Ferdinand. Sub altă formă şi cu alte atitudini faţă de minorităţi.

ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB - X - Anii de neutralitate în memoriile lui Czernin (Ottokar von Czernin und zu Chuden itz)

             A fost un diplomat cu o ascensiune politică remarcabilă, având origine cehă, născut în Boemia la 26 septembrie 1872. A devenit curând un apropiat al cercurilor influente din jurul arhiducelui Franz Ferdinand, ale cărui idei politice de reformare a imperiului le-a îmbrăţişat şi susţinut cu căldură. Graţie simpatiei şi încrederii acordate de moştenitorul tronului austro-ungar, în 1912 a fost desemnat membru al Casei imperiale, iar în 1913, la cererea expresă a peotectorului său, Czernin a primit postul de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Imperiului Dualist la Bucureşti.

            In timpul celui de al doilea război balcanic, raporturile dintre Viena şi Bucureşti se răciseră, deoarece Viena susţinea acţiunea agresivă a Bulgariei în Balcani, iar România a luat o poziţie contrară, încheiată cu Pacea de la Bucureşti, 28 iulie –10 august 1913, pace care a pedepsit Bulgaria. Raporturile se răciseră între Viena şi Bucureşti şi datorită nemulţumirii crescânde în România faţă de politica de oprimare a românilor din Transilvania, Banat, Bihor şi Maramureş, de către guvernul de la Budapesta.

          Se ştie că politica mai realistă a arhiducelui în problemele româneşti era apreciată de Czernin. În pofida atmosferei destul de tensionate cu care s-a confruntat la Bucureşti, Czernin a desfăşurat o activitate intensă şi variată pentru misiunea de ameliorare a relaţiilor cu românii. A acţionat insistent şi persuasiv pe lângă regele Carol I, ale cărui sentimente se dovedeau de încredere faţă de vechii aliaţi (din Tratatul secret din 1888).

            Pe linia politică promovată de arhiduce, Czernin a criticat politica intransigentă a premierului ungar Tisza Istvan, recunoscând ca întemeiate unele din solicitările româneşti din Transilvania, atitudine ce a atras protestul guvernului de la Budapesta.

           Czernin, observator realist, a devenit conştient că întreruperea tratativelor ce se purtau atunci între români şi unguri la Budapesta „va influenţa negativ relaţiile dintre Monarhie şi România“. Pe de altă parte el a raportat despre acţiunile Antantei de atragere a României, cerând măsuri urgente pentru a evita desprinderea ei din alianţă.

            Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo, la 28 iunie 1914 şi evenimentele ulterioare, care aveau să ducă la declanşarea ostilităţilor în Europa, au îngreunat misiunea lui Czernin la Bucureşti. Totuşi el a apreciat pozitiv atitudinea de neutralitate a României adoptată în Consiliul de Coroană din 21 iulie/13 august 1914. Aceasta fără a părăsi speranţa unei cooperări în perioada următoare. In cei doi ani care aveau să treacă până la intrarea în război a României împotriva Puterilor Centrale, Czernin a încercat să menţină dialogul şi relaţiile normale între cele două state, în paralel încercarea de contracarare a acţiunilor antantofile şi de crearea unui bloc politic intern favorabil Puterilor Centrale.

           Moartea regelui Carol I la 27 septembrie/10 octombrie 1914 şi preluarea tronului de către Ferdinand I a condus cu încetul la adâncirea apropierii României de Italia şi Antanta. Bine informat asupra părerilor oamenilor politici şi cunoscător al sentimentelor opiniei publice româneşti, l-au determinat pe Czernin să afirme, încă de la sfârşitul anului 1914, că „aproximativ 90% din politicieni consideră că România va acţiona împotriva Puterilor Centrale“.

            Aducerea, în ianuarie 1915, în fruntea Ministerului de Externe imperial a lui Burian, a fost considerată un semn al sporirii influenţei politice a Ungariei în afacerile Austro-Ungariei. Prin noi instrucţiuni s-a căutat o nuanţare a demersurilor diplomatice pe lângă guvernul Brătianu. In acest sens el a căutat să sugereze noi posibilităţi de cooperare, explicând, totodată, consecinţele negative ale unei eventuale aderări a României la Antantă.

           Cu toate acestea, Czernin s-a împotrivit ideii de a se folosi forţa armată a Puterilor Centrale pentru atragerea României în mod forţat. A recomandat ca măsuri punitive precum închiderea graniţei din vara lui 1915 să nu se mai repete, evitându-se provocarea ca armata română să fie mobilizată şi „să atace ea înainte“.

          In iunie 1916, Czernin a fost tot mai convins că Brătianu se pregătea să adopte o hotărâre şi „că momentul critic al relaţiilor cu România se va produce cam în a doua jumătate a lunii august“. Cu toate acestea nu a sesizat momentul 4/17 august de semnare a Tratatului politic al României cu Antanta şi de semnarea Convenţiei militare, ambele semnate în aceeași zi. Acest eşec l-a marcat atât de profund şi jicnitor încât pe parcursul războiului, al armistiţiului şi al Păcii de la Bucureşti a adoptat o poziţie total răzbunătoare împotriva României. A avut această posibilitate deoarece după intrarea României în război a fost promovat în fruntea Ministerului de Externe în locul lui Burian.

             Intr-o întâlnire pe care a avut-o la cererea sa, cu regele Ferdinand, pentru tratativele de pace aflate la început, s-a purtat chiar ameninţător, ostentativ şi lipsit de curtoazie. Intâlnirea a avut loc în vagonul regal român în gara Răcăciuni de lângă Bacău.

          Arhiducele Franz Ferdinand a exprimat înainte de decesul său neaşteptat, multe păreri politice şi administrative care puteau face din el un mare reformator al Imperiului Austro-Ungar intrat pe calea degradării. Una dintre ideile lui de anvergură era schimbarea caracterului dualist al guvernării într-una trialistă, care să cuprindă cu drepturi egale şi pe românii imperiului. Adică se gândea la un imperiu Austro-Ungaro-Român. Această idee nu a convenit părţii ungare a cărei impertinenţă începuse deja să depăşească limitele admise în raport cu Viena. Este sigur că aprecierea elementului românesc de către Franz Ferdinand a influenţat şi poziţia politică de început a lui Czernin, până a devenit aproape clar că România nu va primi nici o cedare din partea ungară şi că va trebui să se îndrepte spre Antantă.

                Czernin a menţionat în memorii că aflarea morţii lui Franz Ferdinand a creat o vie emoţie şi părere de rău în societatea română. Dar întreaga situaţie s-a schimbat fulgerător după ultimatumul adresat Serbiei la 1 iulie 1914. Ultimatumul şi pericolul războiului au zdruncinat întreaga stare de spirit a românilor, care au înţeles că scopul lor poate fi atins şi pe altă cale, adică prin război şi nu paşnic împreună cu Dubla-Monarhie. In câteva ore indignarea reală şi disimulată faţă de tonul ultimatumului austriac s-a aflat la ordinea zilei în Bucureşti, iar cea mai des întâlnită expresie era: „L'Autriche est devenu folle“ (adică Austria a înnebunit).

           Toate relaţiile bune ale lui Czernin în lumea Bucureştiului s-au transformat brusc în relaţii duşmănoase. Peste tot se putea observa un amestec de indignare şi o poftă crescândă de satisfacere a celei mai arzătoare dorinţe a inimii. Ura şi dorinţa de cucerire manifestate faţă de Austro-Ungaria au fost mai puternice în prima fază a războiului, pentru că atât românii cât şi inamicii au făcut greşeala să mizeze pe o durată mai scurtă a războiului. Mai târziu lucrurile s-au complicat şi resedimentat în funcţie de rezultatele de pe front.

              In timpul de început al ostilităţilor sau de pregătire a lor, regele Carol I, cu inima sa germană, se afla singur ca o stâncă în mijlocul oceanului clocotind de ură. Czernin a primit misiunea de a citi regelui român ultimatumul adresat Serbiei, concomitent cu remiterea acestuia la Belgrad. Bătrânul şi înţeleptul rege a înţeles pe loc consecinţele imense ale acestui pas. Czernin nu a apucat să citească până la capăt actul, când Carol I a reacţionat aproape strigând: „Asta înseamnă război mondial“.

             Cu puţin înainte de acele evenimente, ţarul rus Nicolae al II-lea şi ministrul său de externe Sozonov, au făcut o scurtă vizită la Constanţa, suveranilor români. Czernin a găsit ocazia să meargă la Constanţa şi să mulţumească regelui pentru acordarea ordinului „Coroana României“. Cu acel prilej a obţinut detalii interesante chiar de la rege. Extrem de interesantă i s-a părut descrierea convorbirii dintre rege şi Sozonov. Regele l-a întrebat pe demnitarul rus dacă considera la fel ca şi el, că situaţia Europei era sigură. Ministrul de Externe rus i-a răspuns afirmativ: „Pourvu que l'Autriche ne touche pas la Serbie“ (Cu condiţia ca Austria să nu se atingă de Serbia). Czernin a transmis imediat această informaţie la Viena, dar istoria şi-a urmat cursul cu jertfirea lui Franz Ferdinand. Din această cauză Czernin a tras concluzia că Rusia ar fi fost implicată în urzeala din Serbia împotriva Austro-Ungariei. La distanţă de un secol această bănuială nu s-a putut dovedi.

             Czernin afirma că imediat după izbucnirea războiului a început şi cunoscutul joc al lui I.I.C. Brătianu, care s-a situat intenţionat şi conştient între cele două grupuri de putere europene, în scopul obţinerii unor avantaje numeroase. In acelaşi timp l-a învinuit pe Brătianu că a aşteptat ca forţa cea mai puternică să se evidenţieze, pentru ca apoi să se năpustească asupra celei mai slabe. Diplomatul austro-ungar a mai afirmat că nici în cei doi ani de neutralitate nu a fost vorba de o adevărată poziţie neutră din partea română, ştrangulând uneori aprovizionarea Turciei cu materiale şi permiţând sârbilor transportul de muniţii pe Dunăre în multe ocazii. S-a simţit un ritm crescător al unor poziţionări favorabile faţă de inamicii Puterilor Centrale.

            Nu a durat mult şi Czernin a simţit că Brătianu nu s-a îndoit niciodată că interesele române erau alături de Antantă, prin aprobarea pe care o obţinea privind revendicările teritoriale. Avea intuiţia şi speranţa că Puterile Centrale vor fi înfrânte. Sentimentele lui de simpatie erau generate de educaţie şi de raţiuni politice, alături de Antantă. Czernin nu a exclus nici unele şovăieli ale lui Brătianu pe timpul unor succese militare ale Puterilor Centrale. Au fost momente favorabile pentru a atrage România mai aproape de Puterile Centrale.

             In perioadele de succese ale Puterilor Centrale, guvernele acelora şi-ar fi dorit ca România să aibă un guvern condus de Titu Maiorescu sau Alexandru Marghiloman. In orice caz, trebuiau făcute unele concesii teritoriale inacceptabile pentru Ungaria. Poziţia intransigentă şi plină de ură a Ungariei l-a determinat pe Czernin să mărturisească: „Este o răsplată cutremurător de dreaptă că această nefericită Ungarie care a contribuit într-o măsură atât de mare la înfrângerea noastră efectivă (a Austro-Ungariei), a avut de suferit cel mai mult în urma acesteia şi că tocmai românii, atât de dispreţuiţi şi persecutaţi, au fost cei care au savurat cele mai mari triumfuri pe pământul unguresc“.

             Prin atitudinea ei plină de trufie şi de neînţelegere a situaţiei politice generale, Ungaria a împiedicat Puterile Centrale de a atrage România. Potrivit Constituţiei, Parlamentul era suveran în statul ungar aşa că Ministerul de Externe imperial nu a putut trece la nici o înţelegere rezonabilă de cedare de teritorii în Transilvania şi Bucovina. Aceste cedări ar fi fost probabil acceptate de un guvern Ion Maiorescu şi ar fi adus beneficii incalculabile Puterilor Centrale.

          Politica de rezistenţă a Ungariei s-a explicat în două moduri. In primul rând pentru unguri cedarea de teritorii era de neconceput şi în al doilea rând nu au crezut până în ultimul moment că România îşi va păstra neutralitatea. Astfel, ungurii erau convinşi că mai devreme sau mai târziu, imperiul va trebui să lupte împotriva României, salvând teritoriile maghiare locuite de minorităţi.

         Tisza chiar a încercat să-l convingă pe Czernin că România nu se va încumeta să atace Austro-Ungaria. Această convingere este şi una din cauzele că invazia românilor în Transilvania a reuşit să producă o surpriză de o amploare zguduitoare şi să determine capturarea unor provizii foarte bogate.

           Czernin a învinuit Imperiul Dualist că a avut o pregătire defectuoasă în vederea unui mare război, că preparativele privind ducerea unui război greu au fost extrem de deficitare. El nu a uitat să amintească că în Orient (al Europei) spre deosebire de Occident existau mulţi oameni politici fără imunitate la influenţa banilor. El susţine că Rusia nu a precupeţit să cheltuiască milioane pentru a-şi face o atmosferă favorabilă în România, ştiind de mult că nu o avea. Rusia reuşise înainte de război să ţină în mână o mare parte a ziarelor române şi să atragă numeroase personalităţi politice importante. In acelaşi timp Germania şi Austro-Ungaria neglijaseră acest fel de activitate şi când au început să le folosească era pre târziu. Rusia avea avans mare în domeniu, iar din prima zi de război şi-a deschis cu mai multă largheţe buzunarele, inundând România cu ruble.

         Czernin a susţinut şi a justificat insuccesul, prin faptul că Rusia a întreprins pregătiri în vederea războiului, care urma să se producă într-un termen imprevizibil, acţionând, în acelaşi timp, în scopul câştigării cooperării României. Czernin s-a aşezat în multe privinţe pe poziţia adversarului României şi a taberei învinse care nu a fost în stare să atragă România de partea ei, măcar pentru unele cedări minore de teritorii româneşti stăpânite de Austro-Ungaria. In acest fel partea învinsă a contribuit la cerbicia României în a-şi cuceri singură drepturile teritoriale.

ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB - X - Anii de neutralitate în memoriile Constantin Diamandy – Perioada finală a tratativelor

                In cei doi ani de neutralitate şi tratative, probabil că România a pierdut unele momente favorabile de intrare în luptă, dar I.I.C. Brătianu nu a vrut să-şi implice ţara fără ca Aliaţii să-şi însuşească şi să aprobe revendicările ei.

               România s-a ghidat după principii ale bunului simţ şi anume că, într-un război de uzură, pentru o ţară care nu avea nici armamentul necesar şi nici fabricile de muniţii necesare, se punea acut problema perioadei de rezistenţă, adică cât de devreme ar trebui să intervină pentru a rezista până la sfârşitul războiului.

O altă problemă care era luată în calcul, foarte importantă, era aceea că toată pregătirea fortificaţiilor României era realizată în vederea unui eventual război cu Rusia. România fiind aliată cu Puterile Centrale şi problema fabricării muniţiilor era secundară, procurând armament de la aliații germanici.

               De mai multe ori, pentru a convinge pe Sozonov şi a atenua încăpăţânarea Marelui Stat Major rusesc, Diamandy a replicat: „Nu vă îngrijiţi că România vă cere muniţii şi nu suspectaţi ce devin aceste muniţii într-o ţară care nu a intrat în război, îngrijiţi-vă de ziua când românii nu vă vor mai cere muniţii, căci dacă ar fi să intre în război alături de Puterile Centrale, România ar fi inundată de muniţiile fabricilor din Germania“. A trebuit ca pe timpul neutralităţii România să acţioneze şi în domeniul fortificaţiilor sale din jurul Bucureştiului şi de la Nămoloasa – Galaţi.

                 Alăturarea României de Antantă era un imperativ categoric, pentru că Puterile Centrale nu aveau deloc înţelegere pentru „principiul naţionalităţilor“ de care voia să beneficieze România. Guvernul a luat în calcul şi o eventuală înfrângere a Antantei, dar se considera avantajos să fie înfrântă într-o companie selectă, alături de Franţa, Anglia şi Italia. Se considera, de asemenea că o hegemonie germanică nu s-ar fi putut menţine la infinit în Europa.

Spre mijlocul anului 1916, România a reuşit ca prin alianţele ei să-i fie recunoscute revendicările din Transilvania, Bucovina şi Banat. Ea nu mai putea fi absentă din marea bătălie chiar cu riscul înfrângerii. Hotărârea definitivă de a intra în război a fost comunicată în iulie 1916 ministrului Rusiei la Bucureşti, de către I.I.C. Brătianu. Ministrul rus era Ruklevski.

                  La câteva zile după acea întrevedere Diamandy s-a dus la Florica, moşia lui I.I.C. Brătianu, şi pe timp ce era condus de gazdă în apartamentul ce îi fuse destinat, premierul i-a spus: „Am să te rog să redactezi aici declaraţia de război către Austria. Dar, totodată, trebuie să te previn că am să închid uşa până ai să o redactezi“.

                Diamandy a replicat că va avea situaţia unui prizonier, iar Brătianu i-a replicat: „Da, exact cum se petrece la Roma când se alege un Papă. Toţi cardinalii sunt închişi şi nu ies decât după alegerea Papei. D-ta vei fi sigur ca un prelat moldovean şi închis în acest apartament“. Diamandy a făcut mai multe ciorne pe care le-a ars, dar în final lucrarea a conţinut toate punctele de vedere ale României.

Totul a fost pregătit astfel încât în ziua de 27 august stil nou, atunci când se credea, după zvonuri lansate chiar de Rusia, că guvernul va demisiona şi că va veni un guvern Maiorescu, s-a organizat Consiliul de Coroană care a decis intrarea imediată în război. Cu acea ocazie Petre Carp a spus că Hohenzollernii nu se pot învinge, adică Germania. Dar Ferdinand i-a răspuns: „dar eu am învins un Hohenzollern, pe mine însumi“.

Prin pieţele şi pe bulevardele Bucureştiului, gorniştii sunau alarma. Personalităţile politice defilau pe Calea Victoriei în aclamaţiile mulţimii. Unele trăsuri au fost deshămate şi personale politice din ele au fost trase de oameni în triumf.

Acela care îşi luase responsabilitatea atât de mare de a face ca ţara să intre în război, I.I.C. Brătianu, trecuse direct de la Cotroceni, pe străzi lăturalnice, şi intrase în curtea casei fără să fie văzut de nimeni.

Peste un timp, Diamandy l-a găsit alături de soţia lui, cu o figură impresionantă, cu o privire adâncă şi foarte gravă, a omului care luase hotărâri istorice.

Soţia lui Brătianu i-a spus lui Diamandy într-o cameră alăturată: „veţi şti că de acum înainte, orice s-ar întâmpla în acest război, totul va fi aruncat în sarcina soţului meu“.

In timpul războiului astfel de învinuiri s-au auzit de multe ori. Tacit a spus: „într-un război succesul şi-l atribuie toţi, insuccesul unul singur“.