ANUL 1917- MARI VICTORII ŞI MARI DECEPŢII PENTRU REGATUL ROMÂN BBB

           In urma înfrângerilor datorate contextului militar din 1916, guvernul şi ce a mai rămas din armata română s-au retras în Moldova, unde a urmat o perioadă de refacere a capacităţii de luptă. Rolul Misiunii Franceze conduse de generalul Berthelot a fost esențial, ofiţerii francezi instruind armata română şi aducând-o la pregătirea necesară ducerii războiului modern, iar delegaţii acesteia reuşind să recupereze o parte din materialul militar destinat armatei române şi pierdut pe întinsul fără de sfârşit al împărăţiei ruseşti. După o muncă tenace, fără oprire, trupele române au putut fi dotate şi pregătite pe măsura celor occidentale. Se redă aici o situaţie comparativă ale dotării armatei române în 1917 faţă de 1916, aşa cum apare în cartea generalului C. Găvănescu, apărută în 1918, „Epopeea română. Războiul nostru pentru întregirea neamului". Se compară dotările comparative de materiale ale unui regiment de infanterie la 14 august 1916 şi la 1 iulie 1917. Mitraliere, 6,4,2 sau deloc în 1916, faţă de 24 în 1917; puşti mitraliere, niciuna faţă de 96; grenade şi grenadieri, aproximativ 24 de soldaţi cu 3-4 tipuri de grenade diferite faţă de toţi soldaţii cu sacul plin de grenade în 1917; telefoane, unele regimente deloc, altele câte unul faţă de unul la fiecare companie cu suficientă sârmă în 1917; rachete de semnalizare, deloc faţă de arhisuficiente în mai multe culori în 1917; căşti, la început deloc, venind mai târziu, faţă de toţi soldaţii dotaţi în 1917; măşti de gaze, deloc, faţă de toţi militarii în 1917.

General Henri Berthelot (n.1861-d.1931), Armata Franceză

           Astfel, în vara lui 1917 românii erau pregătiţi de revanşă. Dar evenimentele internaţionale s-au precipitat. In martie 1917 a izbucnit revoluţia burghezo-democratică în Rusia, care l-a detronat pe ţar. Conducătorul ţării a devenit Kerenski, care a continuat războiul. Dar societatea şi armata rusă erau sătule de război. Idealurile revoluţiei erau generoase, cu promisiuni de libertate şi dreptate, cu împroprietărirea ţăranilor şi multe altele. Dar pentru rusul de rând, care pentru prima dată în istorie vedea zorii libertăţii şi simţea gustul ei, a fost prea mult dintr-o dată. Fiindcă această bruscă libertate aducea cu ea, mai ales în rândurile armatei, germenii anarhiei. Luptele politice s-au înteţit la Petrograd, iar pe fronturi rezultatul a devenit devastator. Soldaţii au refuzat să mai lupte și să respecte ordinele. S-au organizat un fel de comitete revoluţionare, care şi-au ales proprii lideri, şi-au degradat ofiţerii şi generalii, smulgându-le însemnele, batjocorind, insultând sau chiar omorând. Nimeni nu mai avea nicio autoritate asupra acestei armate transformate în bande sălbatice.               Dar aceste transformări nu s-au petrecut dintr-odată, ci treptat şi din ce în ce mai rapid. Transformările negative s-au produs mai ales acolo unde morbul bolşevismului pătrunsese prin agitatori veniţi de la centru, care asmuţeau soldaţii contra ofiţerilor, alungându-i şi înlocuindu-i cu comisari, sau reprezentanţi aleşi, de multe ori simpli soldaţi inculţi care habar nu aveau să conducă o unitate. Astfel de soldaţi analfabeţi ajungeau să conducă companii şi regimente, uneori chiar divizii, un plutonier a devenit peste noapte general şi nimeni nu putea face nimic. Nici chiar cel ales de trupă nu avea nici un fel de autoritate, aşa cum fusese ales, tot aşa era şi răsturnat din funcţie. Acest proces de disoluţie s-a accelerat după preluarea puterii la Petrograd de către bolşevicii lui Lenin printr-o lovitură de stat, popularizată mai târziu de propaganda comunistă sub denumirea de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, după noul calendar 7 noiembrie.

                  Dar până atunci, ruşii aveau de ţinut un front, de la Marea Baltică în Moldova, unde luptau alături de aliaţii români. O vor face în continuare, dar pe măsură ce trecea timpul,  soldații vor fi disciplinați din ce în ce mai greu, ei refuzând din ce în ce mai des să lupte, părăsindu-şi poziţiile tot mai frecvent, şi tot mai multe unităţi intrând în disoluţie. Soldaţii bolşevizaţi făceau în schimb politică, ţinând congrese, consilii şi întruniri, căutând să câştige noi şi noi adepţi şi punând la cale răspândirea revoluţiei proletare pe întreg mapamondul. Ca să nu-şi piardă timpul, jefuiau tot ce găseau în calea lor.

              Armata română refăcută ardea de dorinţa revanşei, în schimb ruşii făceau politică. In urma ofensivei franco-engleze pe frontul de vest, au început şi ruşii conduşi de Kornilov o ofensivă în sudul Galiţiei, ofensivă care la început a evoluat bine, înaintând pe o adâncime de 40 km și pe un front de 50-60 km. La începutul verii generalul Alexandru Averescu declanşat ofensiva la Mărăşti, la 11 iulie, obţinând un succes major. Sunt cucerite prin lupte grele dealurile Mărăştilor, Momâia şi alte poziţii şi ofensiva a progresat în fiecare zi. Dar, chiar dacă inamicul se retragea în debandadă, Armata a 2-a română nu putea avansa prea mult deoarece ruşii nu au mai vrut să înainteze ca să protejeze flancurile ei. Este vorba de Armata a IV-a rusă (stânga) şi Armata a IX-a (dreapta). Rușii motivau că aveau ordin de la revoluţie să nu meargă mai departe. Mai mult, Corpul 8 rus şi-a părăsit poziţia ce o ocupa pe Măgura Caşinului fără luptă şi fără să fie atacat de inamic. A fost nevoie ca armata română să-şi extindă flancul pentru a reocupa poziţia părăsită. Era primul gest de acest fel din multele care vor urma, mai ales în timpul bătăliilor cumplite de apărare de la Mărăşeşti. Totuşi, ofensiva Armatei a 2-a române s-a dezvoltat pe o adâncime de 20 km și pe un front de 40 km. Au fost luaţi peste 4000 de prizonieri şi capturate numeroase tunuri, arme, muniţii şi materiale. Succesul ar fi putut fi mai mare dacă ruşii fi sprijinit flancurile române în înaintare. S-ar fi putut ajunge mult mai în adâncime, deoarece inamicul fugea în debandadă.

                Generalul Mackensen, renumitul spărgător de fronturi, nu s-a pierdut cu firea. Concentrase o forţă redutabilă pentru a o arunca împotriva românilor în sudul Moldovei, pentru ca în scurtă vreme să rupă frontul şi să ocupe ce a mai rămăsese din ţară. "Peste două săptămâni la Iaşi", le spusese colaboratorilor săi înainte de a pleca pe front, de unde urma să conducă operaţiunile militare. Se aștepta chiar o prezenţă a kaiserului, venit special pentru a asista la îngenuncherea definitivă a României. Iar sorţii chiar le erau favorabili germanilor. Ofensiva lui Kornilov în sudul Galiţiei îşi dăduse obştescul sfârşit, iar contraatacul inamic a făcut armata rusă în descompunere să dea bir cu fugiţii. Germanii şi austro-ungarii aproape intraseră prin Bucovina şi pe teritoriul rămas în stăpânirea noastră în Moldova, apropiindu-se de Fălticeni. Ce folos mai aveau poziţiile noastre din sud, dacă ruşii cedau pe frontul lor din nord şi lăsau descoperită pe aici calea spre Iaşi?

S-a hotărât ca trupele ruse ce mai păstrau disciplina să fie retrase de pe frontul Mărăşeştilor pentru a putea constitui o forţă care ar putea redresa consecinţele ruşinoasei retrageri de la Tarnopol şi din Bucovina, menţinând frontul în nord-vestul nostru.

General Constantin Prezan

Astfel, sudul Moldovei rămânea doar în grija armatelor române. In aceste condiţii s-au dat cumplitele lupte de la Mărăşeşti şi Oituz, chiar în timpul retragerii ruseşti.
              Trupele ruse rămase au fugit, de la primele focuri, de pe frontul de luptă, lăsând goluri imense în liniile noastre, goluri umplute de unităţi române deplasate în grabă, care după marşuri epuizante ajungeau direct în luptă, pentru a-i scoate pe germani din tranşeele părăsite de ruşi fără nicio rezistenţă. Pe frontul Mărăşeştilor, patru divizii române epuizate au ţinut piept timp de săptămâni atacurilor a mai bine de zece divizii inamice, dintre care opt germane. La Oituz la fel, aceeaşi situaţie. Ruşii au părăsit poziţiile, fiind înlocuiţi în ultima clipă de români, care au ţinut piept cu un eroism care a uimit întreaga lume atacurilor trupelor inamice mult superioare. Dar la Oituz s-a petrecut şi un fapt mişcător, care prefigura de fapt evenimentele ulterioare. Mici unităţi ruseşti, formate din basarabeni, au rămas pe loc şi au luptat până la ultima suflare alături de fraţii lor români. La fel au făcut-o şi unităţile formate din voluntarii ardeleni şi bucovineni foşti prizonieri luaţi de ruşi din armata austro-ungară în primele faze ale războiului. O înfrăţire prin sânge, jertfă şi luptă, care va netezi calea spre marea unire ce va să vină, peste un an şi câteva luni. Dar până atunci nori negri stăteau deasupra României, următoarele lovituri urmau a veni nu de la duşmani, ci de la cei care încă erau considerați aliaţi.

General Alexandru Averescu

               Mackensen a fost înfrânt, diviziile sale mândre şi puternice s-au topit în faţa baionetei soldatului ţăran român. Circula o vorbă pe atunci, cum că soldaţii români preferă lupta cu regimentele bavareze, fiindcă „au ambiţie la baionetă". Valoarea soldatului român s-a dovedit atunci, când armamentul şi dotările erau apropiate. S-a dovedit că putea sta în faţa celor mai buni soldaţi din lume, mai ales dacă era condus de ofiţeri şi generali capabili. Atacat de forţe net superioare, în proporţie de cinci la unu în unele cazuri, trădat ca şi până atunci de aliatul său, românul a învins. Şi a obţinut întreaga recunoaştere a aliaţilor şi admiraţia întregii lumi. Chiar şi astăzi, majoritatea istoricilor militari ai primului război mondial consideră Mărăşeştii ca una din cele mai sângeroase bătălii de pe frontul oriental, iar victoria românească, alături de ofensiva lui Brusilov din 1916, ca cele mai importante victorii aliate de pe acest front.

SALVAREA SITUAŢIEI MILITARE A ALIAŢILOR DE JERTFA ROMÂNIEI - 1916 BBB X

           România a intrat în războiul mondial la 27 august 1916 nu pentru a cuceri alte teritorii, cum greşit spuneau şi o mai spun inamicii noştri, ci pentru a elibera ţinuturi româneşti, locuite în majoritate absolută de români, ținuturi aflate sub locuire românească istorică, dar care, prin capriciile istoriei, au fost supuse monarhiei Austro-Ungare, sau a celei rusești. Acele două imperii stăpânitoare aveau ca singur scop deznaţionalizarea românilor şi maghiarizarea sau rusificarea lor, în aşa fel încât provinciile locuite de ei să ajungă preponderent maghiare sau rusești.

              România avea de ales spre ce parte să se îndrepte în condiţiile războiului mondial ce devasta lumea de mai bine de doi ani. Promisiunile curgeau de ambele părţi, dar până la urmă, regele Ferdinand a calcat peste legăturile sale de neam şi de familie şi a decis să fie credincios cerinţelor poporului său, care dorea reîntregirea cu Transilvania. Pentru această decizie, Ferdinand a fost supranumit şi Ferdinand cel Loial, deoarece a decis să meargă alături de poporul său pe o cale presărată cu spini, chiar împotriva ţării care i-a dat naştere, împotriva familiei sale şi a neamului care l-a crescut şi format. Un rege reprobat de familia sa, dar idolatrizat de poporul său pe care era chemat să-l conducă. Alipirea Basarabiei și a Bucovinei urma să o decidă istoria viitoare deoarece cele două imperii se aflau în tabere militare diferite și opuse.

           România a intrat în război pe frontul oriental alături de ruşi, dar fără să ştie că aceştia îi pregăteau de la început pierzarea. S-a spus că momentul nu a fost bine ales, dar tocmai ruşii erau cei ce presau mai mult ca oricând România să intre în război. „Acum ori niciodată" s-a spus de câteva ori, iar România a crezut în promisiunile aliaţilor, mai cu seamă în cele ale ruşilor, care trebuiau să se coordoneze cu ermata sa în efortul militar comun. Tratatul încheiat de România cu puterile aliate prevedeau şi noile graniţe de după victorie, dar nici acestea nu au fost pe de-a întregul respectate, mai cu seamă în problema Banatului, din care o treime îi va reveni Serbiei la Conferinţa de Pace de la Paris, deşi aceasta nu a stăpânit niciodată acest teritoriu populat majoritar de către români.

            României i s-a promis că la începerea operaţiunilor sale militare în Transilvania, va beneficia de întreg sprijinul aliaţilor, printr-o ofensivă pe frontul de vest, iar pe frontul de est la nord, în Galiţia, ofensiva lui Brusilov va reîncepe mult mai energic, iar la sud, generalul Sarrail va începe propria ofensivă. Era vorba de un complex de măsuri militare care să faciliteze avansul românilor de pe crestele Carpaţilor pe o linie mai scurtă de front, în centrul Transilvaniei, undeva pe valea Mureşului. Noua linie astfel a frontului se dorea mai dreaptă şi mai uşor de controlat.
            Până la urmă s-a dovedit că aceste promisiuni nu au fost îndeplinite, ofensiva lui Brusilov a stagnat din lipsă de forţe (mai mult, prin oprirea ofensivei a fost amenințată dreapta avansată a armatei române de nord ce pătrunsese în Transilvania), iar generalul Sarrail, prin rapoartele transmise comandamentelor superioare menţiona că nu are resurse nici măcar pentru defensivă, cu atât mai puţin pentru a prelua ofensiva promisă de Aliați, pentru blocarea armatei bulgare. România a fost minţită şi păcălită pentru a servi ca front cu trupe de sacrificiu. Cu toate acestea, a intrat în război şi a înaintat în Transilvania. Cu această mişcare sinucigașă a salvat nu numai armata generalului Sarrail şi pe a lui Brusilov, dar a slăbit și presiunea pe frontul  francez de la Verdun. Marea victorie franceză de la Verdun i se datorează indirect armatei române, lucru uitat cu desăvârşire după război. Mai multe divizii germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi concentrate în Transilvania, împotriva românilor, prin aceasta comandamentul german renunţând definitiv la cucerirea Verdun-ului în acel an.
            Mai mult, trupele bulgare întărite cu cele germane au renunţat la atacul împotriva armatei lui Sarrail pentru a fi aruncate împotriva românilor în Cadrilater şi mai departe în Dobrogea. O sută de mii de oameni contra a treizeci de mii de apărători. A urmat apoi dezastrul de la Turtucaia şi pierderea Dobrogei, dar armata lui Sarrail a fost salvată. Promisiunile ruşilor conform cărora bulgarii nu vor intra în luptă împotriva noastră și a lor, la fel ca şi promisiunile de ajutor ale trupelor ruse în Dobrogea s-au dovedit a fi la fel de micinoase. Tunurile şi armamentul comandat şi plătit cu ani în urmă către Franţa, Statele Unite şi Japonia stătea încă în decembrie 1916 prin gările ruseşti, la Chişinău, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din cauza birocraţiei, ci şi din cauza unei rele voinţe a Rusiei faţă de România la cele mai înalte nivele, ulterior dovedindu-se că însuşi ministrul de război rus, Sturmer, era mai mult decât favorabil Germaniei.

             In majoritatea bătăliilor, inclusiv în Dobrogea sau, mai ales, în bătălia de pe Argeş-Neajlov pentru Bucureşti, ruşii au refuzat să ne acorde cel mai mic sprijin, o întreagă armată stând în aşteptare, cu arma la picior, când românii le-au cerut doar să taie o linie de aprovizionare a inamicului ce trecea la câţiva kilometri de tabăra rusească. La sfârşitul anului, când ne-am retras în Moldova, ruşii spuneau statului major român că aici doreau să ne aducă, ei propunând de la începutul campaniei noastre retragerea în Moldova şi abandonarea întregii Muntenii şi a capitalei, Bucureştiul. Ce fel de aliat era acesta care propunea de la începutul campaniei abandonarea capitalei şi a două treimi din teritoriul naţional român? Privind logica imperială rusească, era normal, deoarece pentru ei nu era de dorit o armată română victorioasă, care mai târziu ar fi putut ridica pretenţii asupra Basarabiei româneşti. Era de preferat o Românie învinsă, scăpată mai apoi de către ruşi, care ar fi putut anexa la încheierea păcii fără probleme încă o bucată zdravănă din teritoriul românesc. Doar la fel procedaseră ruşii şi în 1878, când au anexat din nou sudul Basarbiei tocmai de la aliatul care îi salvase în timpul campaniei împotriva Turciei, în războiul 1877-1878.

               Cu toate lipsurile materiale, mai ales în artilerie, cu toată perfidia şi trădarea rusească recunoscută şi de aliaţii occidentali, românii s-au bătut cu un nemaipomenit eroism. Pe o lungime a frontului de 1300 km (identică cu întreaga lungime a frontului rusesc și cu mult mai mult decât întreg frontul de vest care avea doar 800 km), luptând unul contra cinci, contra celor mai bune trupe germane şi austro-ungare, la care se adăugau cele bulgare şi turceşti, au produs pierderi mari atacatorilor. De exemplu, pe frontul de la Jiu, unde a căzut la datorie generalul Dragalina, o singură divizie românească a rezistat fără să fie schimbată timp de 80 de zile la trei divizii germane dintre care una (a 11-a bavareză) a fost complet nimicită. Iar exemplele pot continua şi vor continua în anul următor, anul marilor victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, dar şi al marilor trădări din partea aliaţilor noştri ruşi, care se vor transforma în cei mai mari duşmani ai Regatului României.

LUPTELE ROMÂNILOR CU BOLȘEVICII IN MOLDOVA ȘI BASARABIA (1917 - 1918) - prezentare nouă BBB

         De la începutul anului 1917, Rusia se scufunda în haos. Armata rusă se dezintegra şi nimeni nu mai putea opri procesul. Lenin preluase puterea la Petrograd prin lovitură de stat şi îndemna la nesupunere, marcând începutul celor mai cumplite dezastre sociale în Rusia. Trupele ţariste au fost contaminate de doctrina ce îndemna la nesupunere şi la părăsirea frontului. Soldaţii s-au transformat în bandiți care, după ce şi-au maltratat sau chiar ucis ofiţerii, şi-au ales comitete revoluţionare şi au început să jefuiască, să ucidă şi să violeze populaţia civilă. De morbul bolşevismului nu era scutită nici armata rusă aflată pe teritoriul României, circa un milion de soldaţi (500.000 combatanți). Situaţii bizare se petreceau aici, întregi comandamente ruseşti fugind să se pună sub protecţia trupelor române, rămase imune la încercările de contaminare cu virusul bolşevic, în ciuda eforturilor ruşilor.

          Din stat imperial, Rusia devenise democratică şi apoi bolşevică, dar apucăturile imperiale rămăseseră. Deşi Lenin a propovăduit dreptul popoarelor din cuprinsul imperiului de a-şi decide singure soarta, realitatea era că pregătea şi încerca pe toate căile menţinerea subjugării acestora, prin forţa armelor, dacă nu se puneau sub protecţia revoluţiei bolşevice, care ar urma să cuprindă întreg pământul. Aşa a fost şi în cazul Basarabiei, care îşi urma calea spre o viaţă separată de fostul imperiu, înaintând pe calea unirii cu România. Cu atât mai puţin bolşevicii nu doreau să lase din mână această bogată gubernie anexată la 1812. Ba mai mult, intenţiile lor se îndreptau şi împotriva României, pe care o doreau transformată în republică sovietică.

General Dimitrie Scerbacev (n.1857-d.1932), Armata Ţaristă

               Trupele ruseşti din România se transformaseră în bande indisciplinate, asupra cărora nimeni nu avea nici cea mai mică autoritate, nici măcar generalul Scerbacev, comandantul rus al frontului. Actele de brigandaj împotriva populaţiei civile deveniseră ceva obişnuit. Rusia începuse tratativele de pace la Brest-Litovsk, iar România rămăsese singură pe întreg frontul oriental. Inconjurată de duşmani, trădată de aliat, jefuită de acelaşi aliat, cu interiorul nesigur, situaţia era fără ieşire.
                  O speranţă apăruse odată cu apariţia Ucrainei care se desprinsese din imperiul rus, dar ucrainenii au încheiat rapid pace şi au acceptat prezenţa germanilor pe propriul teritoriu. România era aşadar total înconjurată. Sub ameninţarea unui nou atac germano-austro-ungar destinat a termina odată pentru totdeauna cu frontul de est şi a-şi concentra forţele în vest, guvernul român a acceptat armistiţiul cu Puterile Centrale pentru a câştiga timp, deşi aliaţii occidentali, chiar şi generalul Berthelot, ar fi preferat ca România să se sacrifice din nou şi să reziste într-un „triunghi al morţii", provocând pierderi şi imobilizând încă o perioadă importante forţe germane. Se cerea ca România să se mai sacrifice încă o dată pentru Antantă, distrugând câteva divizii inamice şi ţinând ocupate altele, câştigând timp până la sosirea americanilor în număr suficient pe teritoriul francez. Dar dacă asta s-ar fi întâmplat, armata română ar fi fost distrusă, întreaga ţară ocupată şi jefuită, militarii ucişi sau luaţi prizonieri. Atunci cine ar fi dat mâna câteva luni mai târziu cu armata de Dunăre a aceluiaşi general Berthelot silindu-l pe Mackensen să se retragă, cine ar fi ţinut straja pe Nistru împotriva bolşevicilor şi cine ar fi înăbuşit bolşevismul în Ungaria? Bolşevicii ruşi cu cei unguri şi-ar fi unit forţele în 1919, înghiţind Austria, Cehoslovacia. Polonia n-ar fi rezistat presată fiind şi din sud, iar nici Germania, unde revoluţia era pregătită de Karl Liebneck şi Rosa Luxemburg, n-ar fi stat mai bine.
               Decizia luată, a armistiţiului, a fost cea mai bună, dar nu a rezolvat problema bolşevicilor din ţară şi din Basarabia, unde continuau aceleaşi jafuri şi omoruri, perturbând comunicaţiile spre front şi depozitele şi furniturile militare de pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, încercând să înăbuşe speranţele de libertate ale locuitorilor.

            La Socola, lângă Iaşi, era cartierul general al trupelor ruse conduse nominal de generalul Scerbacev. Acesta pierduse controlul asupra majorităţii unităţilor ruseşti, iar la cererea sa de sprijin adresată guvernului român, Brătianu îi răspunde: „Nu pot mobiliza nici un soldat român pentru a vă apăra contra propriilor dvs trupe fără a mă vedea amestecat în luptele din Rusia şi fără a provoca un conflict cu noii conducători".
            Dar în scurt timp România a trebuit să se amestece, pentru a-şi salva fiinţa de stat. Toată localitatea Socola fusese transformată într-o puternică tabără militară rusească, cu mulţime de arme şi tunuri. Ofiţerii şi comandanţii trăiau cu spaima de a fi linşaţi de soldaţii bolşevizaţi. Pericolul era extrem, din moment ce Socola se afla lângă Iaşi, la câţiva kilometri de reşedinţa regelui şi a guvernului condus de I. C. Brătianu. Iată ce spunea acesta din urmă despre armata rusă bolşevizată, inclusiv despre acţiunile ei din Basarabia: „Armatele ruse au devenit bande fără conducători, otrăvite violent de anarhie, incapabile de a ţine frontul şi incapabile de a organiza demobilizarea pentru retragere, care fără aprovizionare constituie ea însăşi o operă devastatoare".

           Pentru a organiza şi iniţia revoluţia bolşevică în România, Lenin a trimis pe S. Rochal, instalat iniţial ca şi comisar al frontului românesc. Rochal avea doar 21 de ani, dar era un agitator bolşevic experimentat. In vara lui 1917 el crease republica Kronstadtului, cetatea insulară din Marea Baltică ce apăra intrarea în estuarul fluviului Neva, deci calea maritimă spre Petrograd, în Kronstadt fiind sediul marinei militare ruseşti. Au fost executaţi ofiţerii, inclusiv amiralul flotei, puterea trecând în mâna marinarilor, care au fraternizat ulterior cu bolşevicii lui Lenin. După ce a trecut războiul civil, în 1921, când marinarii s-au trezit la realitate şi şi-au dat seama că au fost păcăliţi şi că Lenin îşi trădase idealurile promise, s-au revoltat, dar au fost exterminaţi de Armata Roşie. 

           Rochal se afirmase ca lider şi agitator bolşevic. El chiar a sechestrat, la un moment dat, pe ambasadorul englez de la Petrograd, cerând în schimbul eliberării lui ca guvernul englez să încheie pace, un act terorist de cea mai joasă speţă. Intervenţia lui Kerenski, care se mai bucura atunci de oarecare autoritate l-a salvat pe ambasador.

              Numirea lui Rochal în funcţia de comisar al frontului românesc avea scop clar: eliminarea conducerii ruseşti a frontului, respectiv a generalului Scerbacev şi a ofiţerilor săi, după modelul Kirilenko. Acesta din urmă, fost plutonier devenit generalisim, a eliminat conducerea cartierului general rus de la Moghilev, ucigându-l pe fostul comandant suprem, generalul Duhonin, cu ajutorul marinarilor baltici aduşi de el. Dar Rochal avea şi o misiune suplimentară: eliminarea cartierului general românesc, a guvernului, alungarea sau suprimarea regelui şi desăvârşirea transformării României în republică bolşevică.

            In drumul său, Rochal s-a oprit şi două zile la Chişinău, unde a pledat în faţa sovietelor reunite, formate din ruşi şi bolşevici locali ucraineni, respectiv a adversarilor Sfatului Ţării, ca să procedeze imediat la preluarea puterii în Basarabia, promiţându-le ajutorul trupelor bolşevizate de pe frontul românesc şi sosirea unor marinari de la Petrograd.

            Rochal, alături de amanta sa, Boga, precum şi de comisarii Reissohn (al armatei a IV-a), Rech şi Hermann, îl provoacă la o discuţie pe Scerbacev la cartierul său general de la Socola, la 21 decembrie 1917. Intre timp, două brigăzi bolşevice se îndreptau cu trenul de la Odessa spre Iaşi, iar alte grupări bolşevice se îndreaptau spre Socola, spre a face legătura cu bolşevicii de aici.

           Imprejurările sunt neclare, unii autori afirmă că Rochal ar fi încercat să-l asasineze pe Scerbacev şi ar fi intervenit garda ucraineană nebolşevizată, apoi o subunitate românească de vânători, care i-ar fi arestat. Ruşii i-au scos din mâinile românilor folosind un înscris contrafăcut şi i-au executat. Altă versiune spune că ar fi fost arestaţi şi executaţi direct din ordinul lui Scerbacev. Cert este că Rochal şi ceilalţi au dispărut.

              In noaptea de 21 spre 22 decembrie s-a ţinut un consiliu de guvern care a decis atacarea taberei de la Socola de către trupele române, tabără care devenise un focar bolşevic ce ameninţa România cu distrugerea. Atacul românesc urma a se produce înainte ca restul trupelor bolşevice să ajungă acolo. Bolşevicii instalaseră deja tunurile pe dealul Aroneanu ţintind capitala României neocupate, dar românii, prevăzători, aduseseră trupe suplimentare în Iaşi. In zorii zilei de 22 decembrie 1917 soldaţii români au atacăat tabăra rusească la baionetă. După o luptă scurtă, bolşevicii au fost dezarmaţi, încărcaţi în trenuri şi expediaţi sub pază dincolo de Prut.

              Aceasta a fost prima luptă serioasă între români şi ruşii bolşevizaţi, dar nu cea din urmă. Cele două trenuri cu bolşevicii plecaţi de la Odessa pentru a-i întări pe cei de la Socola şi a contribui la bolşevizarea României au sosit în gara Socola. Spre marea lor uimire, au fost întâmpinate de trupe române cu mitralierele şi tunurile îndreptate spre ei. Li s-a cerut capitularea şi au acceptat-o înspăimântaţi. Au fost dezarmaţi şi expediaţi peste Prut, pe urmele celorlalţi.

             Intre timp, guvernul şi Statul major al generalului Prezan luase măsurile de precauţie şi în restul ţării. In spatele unităţilor ruseşti care se mai aflau pe front au fost poziţionate trupe române. Teritoriul din interior a fost împărţit în opt regiuni cu comandamente militare speciale (Botoşani, Fălticeni, Iaşi, Podul Iloaiei, Roman, Vaslui, Bacău şi Bârlad) în care au fost dispuse şi întărite trupele de jandarmi cu unităţi militare. Acelea au început să urmărească şi să vâneze bandele de ruşi ce bântuiau şi jefuiau ţinutul. Cele mai reduse la număr au fost neutralizate cu uşurinţă, de cele mai multe ori pe cale paşnică. Ruşii erau dezarmaţi şi expediaţi peste Prut. Se mai ajungea la ciocniri sporadice, când armele intrau în acţiune, dar în majoritatea cazurilor incidentele se rezolvau paşnic.

           Nu acelaşi lucru se poate spune despre cazurile de dezertare şi părăsire a frontului de către mari unităţi, de ordinul diviziilor, sau armatelor. Unde era posibil, erau dezarmate în mod paşnic, apoi îndrumate cu trenul sau pe jos spre Rusia. Ordinele primite de unităţile noastre militare erau clare. Nicio unitate rusă nu putea părăsi frontul pentru a merge în Rusia fără o aprobare scrisă din partea comandantului rus. Unităţile care se deplasau din proprie iniţiativă şi fără un ordin precis urmau a fi dezarmate. Se preciza totodată că nu trebuie bruscate unităţile sau soldaţii ruşi care se comporteau corect şi păstrau o atitudine demnă. Dar „toţi care trăiesc şi se mişcă în această ţară, indiferent de naţionalitate, trebuie să respecte legile noastre şi ordinea publică". Câtă demnitate şi hotărâre în dispoziţiile generalului Prezan!

              Dar ignorarea de către noii comandanţi, comisari, ai armatei ruse bolşevizate a acestor dispoziţii a pus armata română şi frontul deţinut de ea într-o situaţie paradoxală, foarte rară, poate unică în analele războaielor: aliatul de bază devenea cel mai periculos inamic pentru statul şi armata română. Fără acţiunea militară hotărâtă decisă de guvernul Brătianu şi pusă în aplicare de armata comandată de generalul Prezan, ţara ar fi intrat într-un colaps politic şi militar cu un unic rezultat, bolşevizarea României. In această situaţie, bolşevicii ar fi ajuns cu uşurinţă în centrul Europei, deoarece nu le-ar fi putut sta nimeni în cale. 

            După eliminarea focarului bolşevic de la Socola şi alungarea trenurilor cu ajutoare de la Odesa, situaţia era departe de a se fi calmat. După îndemnurile lui Lenin, ruşii dezertează în masă, înarmaţi, pentru a se întoarce în ţară. Erau hotărâţi să-şi croiască drum cu armele şi să prade totul în calea lor, ca un nor de lăcuste, şi dacă nu întâlneau rezistenţă să bolşevizeze totul, după modelul din Rusia.

              La 12 ianuarie 1918, la Pechea, lângă Galaţi, o delegaţie rusească a venit la comandamentul diviziei a 4-a române pentru a anunţa că începând de mâine, 13 ianuarie, trupele ruse vor părăsi frontul şi vor trece Prutul în Basarabia. Referitor la ordinul generalului Scerbacev de a rămâne pe poziţii, ruşii au răspunds că nu-l mai recunosc pe acesta drept comandant şi că vor trece. In caz că trupele române vor opune rezistenţă, cele rusești urmau a vor trece totul prin foc şi sabie, vor arde şi distruge totul în calea lor.

               In zonă, pe front, în sectorul Tecuci - Galaţi, se afla armata a VI-a rusă, cu trei corpuri de armată a câte două divizii fiecare, cu o putere de circa 5 000-6 000 de luptători la fiecare divizie. In spatele lor fusese poziţionată divizia a 4-a română pentru a le supraveghea. După ultimatumul rusesc, divizia a 4-a a luat măsurile necesare şi a primit ca ajutor două batalioane cu mitraliere şi artilerie de la divizia a 13-a vecină. Ruşii s-au liniştit momentan, dar pe 16 ianuarie divizia 40 rusă a pornit spre Pechea, dar a fost întoarsă pe front de divizia a 4-a română. La fel s-a întâmplat şi cu altă divizie rusă. Dar la stânga dispozitivului se găsea Corpul Siberian, unitate de elită, a cărui divizie a 9-a se bolşevizase complet. Aceasta a pornit spre Galaţi, la fel ca şi divizia a 10-a siberiană, care avea mulţi militari ce forfoteau prin oraş. Pentru a acoperi sectorul de front părăsit de ruşi în faţa germanilor, pentru ca aceştia să nu atace poziţiile rămase goale şi să pătrundă în interior, românii au trimis ce trupe puteau, respectiv regimentul 5 infanterie care a ocupat liniile a două divizii   ruse şi două plutoane din regimentul 21 în locul regimentului 136 rus.

             La Galaţi, situaţia era mai mult decît alarmantă. Oraşul era ameninţat de un întreg corp de armată, din care dispăruse disciplina şi respectul pentru ordine. Comandorul de marină Rizea Niculescu, comandantul sectorului Galaţi, a primit ordinul de a bara drumul coloanelor ruse spre est şi de a apăra oraşul. Colonelul Bădescu, comandantul Brigăzii a 8-a de la Fântânele, a avut misiunea de a ataca dinspre nord şi dinspre vest coloanele ruse, aflate în defileul dintre bălţile Malina, Calica şi Siret. Din păcate, disproporţia forţelor a fost zdrobitoare, ruşii fiind mult mai numeroşi şi mai bine pregătiţi. Era vorba de celebrul Corp 4 siberian, în faţa căruia românii nu aveau nici o şansă. In zilele de 20 şi 21 ianuarie, în jurul Galaţiului s-a va da o luptă violentă intre acest Corp 4 siberian şi fracţiuni ale Diviziei a 4-a române. Comandorul Rizea a împrăştiat puţinele sale forţe în jurul Galaţiului. Cea mai mare parte a trupelor, două companii şi jumătate, din Regimentul 21, au fost păstrate pe Dealul Tiglina, spre a opri ieşirea ruşilor din defileul bălţilor, Calica şi Siret. Pe aici se astepta, de altfel, atacul rusesc principal. Aici se aflau şi două baterii pe afete fixe, ale marinei, o escadrilă de 4 vedete, un torpilor şi o şalupă. O altă companie a ocupat poziţie lîngă bateriile marine, cu faţa spre oraş, spre a preveni un eventual atac al ruşilor din Galaţi (Divizia a 10-a, în spatele poziţiei de la Tiglina). Aşadar, Galaţiul putea fi atacat şi din afară, şi din interior. Mici detaşamente au fost postate la nord-vest de oraş, spre Fileşti, şi la est, spre Reni, iar în oraş a fost oprit un detaşament de marină şi două plutoane de infanterie, spre a supraveghea trupele ruse ale Diviziei a 10-a. Galaţiul s-a aflat, timp de două zile, sub proiectilele ruşilor. Ruşii au început să înainteze din două direcţii: dinspre nord-vest de Fileşti  înaintat Regimentul 34. Dinspre vest, de la Şendreni, a înaintat grosul Diviziei a 9-a. In acelaşi timp, puternice patrule ruseşti s-au strecurat pe la sud de Băltiţa, unde au surprins avanposturile româneşti de pe Tiglina, şi au capturat un ofiţer şi 14 soldaţi.                      Comandantul oraşului a cerut ajutoare de la brigadă. Tot ce i s-a putut trimite a fost o companie de mitraliere şi o jumătate de companie infanterie, de 70 de oameni. Cu ei s-a întărit detaşamentul dinspre Fileşti şi trupa de gardă din oraş. Aceasta din urmă a reuşit să-i impiedice pe ruşi să înarmeze cele 23 de mitraliere din depozitul Diviziei a 10-a, din strada Daciana, cu care ei voiau sa atace pe la spate trupele române de la Tiglina. Detaşamentul român trimis de Brigada a 7-a la Şendreni, pentru a opri înaintarea grupului Diviziei a 9-a rus, e prea slab. Românii s-au retras pe dealurile de la nordul satului, iar ruşii şi-au făcut loc şi au ajuns la Movileni, aşezîndu-şi tunurile în baterii îndreptate deasupra Galaţiului. O delegaţie de soldaţi din Divizia a 9-a rusă, în frunte cu un căpitan, s-au prezentat la Galaţi şi au cerut să li se permită trecerea prin oraş, pînă la ora 3 după-amiază. Dacă nu, urmau a bombarda oraşul şi a forţa trecerea. Comandantul român a refuzat. La ora 3:00 amata rusă a început bombardamentul: nouă baterii de la Movileni au început să tragă asupra Galaţiului şi asupra poziţiilor armatei române timp de patru ore. Artileriştii ruşi au tras însă foarte prost şi au pricinuit pagube neînsemnate. Bateriile marinei noastre au ripostat, trăgînd asupra bateriilor ruse şi asupra rezervelor de infanterie. La ora 19:00 bombardamentul s-a terminat.

             In noaptea care a urmat, între patrulele de infanterie şi ruşi s-au produs încăierări violente. Colonelul Bădescu a încercat, prin parlamentari, să-i convingă pe ruşi să depună armele. Nici un rezultat. A doua zi, ruşii au reînceput bombardarea Galaţiului şi au pregătit un atac concentrat asupra oraşului. La aripa de vest, trupele Diviziei a 9-a au atacat cu putere şi au ocupat strîmtoarea dintre Malina şi Siret. La centru, trupele ruseşti de infanterie şi artilerie din Divizia a 10-a, care erau cantonate în cazărmile Tiglinei şi la gura Siretului, s-au concentrat în spatele detaşamentului român de la Tiglina. L-au atacat brusc şi prin surprindere, au capturat prima linie: o companie şi jumătate, situată pe botul dealului Tiglina, în faţa Lacului Calica. Restul trupelor noastre s-au retras pe linia a doua, aproape de valea Tiglinei, la 800 m de bateriile marine. Dar informaţii foarte rele au venit atunci şi dinspre est. Vasele şi pichetele româneşti de pe Prut au fost dezarmate. Detaşamentele române de la Reni şi Giurgiuleşti, de peste Prut, au fost şi ele dezarmate. O baterie grea rusească şi şase mitraliere au fost aşezate pe dealul Giurgiuleşti, pe malul Prutului, iar un detaşament rus, format din două companii de mitraliere, un escadron de cavalerie şi o baterie de artilerie, a trecut Prutul, înaintînd spre Galaţi. Bateria şi-a aşezat tunurile lîngă Lacul Brateş. Infanteria rusă desfăşurată în linie de luptă a  începutt înaintarea, precedată de patrule de cavalerie, şi a pătruns în partea de jos a oraşului, unde s-a întărit cu peste 200 de infanterişti înarmaţi din Divizia a 10-a. Rînd pe rînd, ei au dezarmat posturile române de grăniceri şi miliţieni. Un vas rus, înarmat cu un tun de 150 mm, venind de la Reni, a urcat Dunărea şi a tras asupra docurilor, vaselor marine şi bateriilor noastre. In acelaşi timp, tunurile de la Giurgiuleşti aruncă obuze în oraş.

               Situaţia trupelor de apărare a Galaţiului era mai mult decît dramatică. Ele au fost atunci atacate din 4 direcţii: vest, nord, est şi sud. In oraş, trupele Diviziei a 10-a ruse se constituie în unităţi de luptă, fără a mai putea fi împiedicate de vre-o trupă română. Orice măsură pe care o ia armata română contrastează foarte tare cu diferenţa numerică între soldaţi. In acel moment, armata româna a avut o tresărire extraordinară de orgoliu. Din detaşamentul de la Fileşti s-au luat două plutoane de infanterie, o secţie de mitraliere, care  au sosit în fugă. Infanteriştii români au atacat cu o violenţă de neimaginat detaşamentul rus de la est, l-a pus pe fugă şi l-a urmărit pînă a trecut Prutul. Lucrurile au luat o întorsătură incredibilă şi pe dealul Tiglinei. Mîna de soldaţi români care s-a menţinut pe linia a doua, ajutată de o companie din Regimentul 50, a trecut la contraatac. Susţinut pe dreapta de Detaşamentul Milicescu, sosit de la Fileşti (jumătate de companie), iar pe stînga de bateriile marinei şi a vedetelor de pe Dunăre, românii au reuşit să-l respingă pe celebrul lor inamic. Dinspre nord, a avut loc atacul principal, dat de trupele din Brigada a 8-a, sub comanda colonelului Bădescu, între lacurile Malina şi Calica, împotriva grosului Diviziei a 9-a ruse. La început, românii au înaintat foarte greu, din cauza unui puternic foc de baraj al artileriei ruse. Dar bateria română i-a susținut. Vedetele marinei au reuşit să treacă peste barajul rus de torpile, fără nici o piedică din partea marinarilor ruşi. Ele  au bombardat din flanc poziţiile ruse. Cu toate acestea, situaţia era departe de a fi tranşată în favoarea românilor. Şi atunci, armata română a trecut la atacul ei predilect, atacul la baionetă. In frunte cu comandanţii lor, soldaţii români au trecut la un atac violent la baionetă, au recucerit dealul Tiglina, i-au eliberat pe camarazii lor capturaţi şi i-au pus pe fugă pe ruşi. Atacaţi şi respinşi dinspre nord şi est, ruşii au intrat în debandadă şi au început să se îngrămădească spre sud, înspre Gara Barboș, şi podul de peste Siret. Artileria română şi trei avioane de bombardament au aruncat bombe asupra masei de soldaţi ruşi strînşi acolo. Furia cu care românii, semnificativ mai puţin numeroşi, au contraatacat, i-a îngrozit pe ruşi, care au luat o hotărîre disperată şi senzaţională. La ora 11:00 noaptea au început să treaca podul şi linia frontului şi să se predea germanilor. A fost un deznodămînt total neaşteptat şi absolut unic în istoria primului război mondial. O bătălie între două armate aliate, în faţa poziţiilor inamicului şi sub privirile acestuia.

S-au predat germanilor majoritatea regimentelor 33 şi 35 de infanterie rusă, în total peste 3 000 de oameni, cu tot materialul şi cu un divizion de artilerie. A doua zi dimineaţa, o delegaţie a Diviziei a 9-a siberiene a anunţat capitularea. Restul regimentelor 33 şi 35, regimentele 34 şi 36 în întregime, Brigada a 9-a de artilerie, siberiană, o baterie a Diviziei a 10-a siberiene şi coloana Statului Major al diviziei, împreună cu tot materialul (60 de tunuri, arme, muniţii, tunuri de tranşee, care erau concentrate dincole de Siret, la Vădeni, gata să treacă la nemţi), au declarat că se predau românilor dacă li se lasă libera trecere pentru oameni şi caii şi căruţele lor. După ce au fost dezarmaţi, li s-a dat voie sa plece. A doua zi au fost dezarmate complet şi trupele celei de-a doua divizii, a 10-a, a Corpului siberian. Şi acestea au fost lăsate să treacă peste Prut, pe sub paza santinelelor române. Bătălia de la Galaţi, cea mai spectaculoasă, a fost singura din timpul primului război mondial, cînd s-au folosit trupele terestre, marine şi aviatice în acelaşi timp. Conform istoricului Constantin Kiriţescu, lupta de la Galaţi a fost una dintre cele mai spectaculoase din luptele desfăşurate pe teritoriul României. In semn de omagiu, autorităţile dintre cele două războaie mondiale, au instalat o placă memorială de cinstire a gloriei soldaţilor care au apărat Galaţiul în acele zile. Aceasta se află pe locul unde astăzi se găseşte magazinul Stirex, din Mazepa. In 1945-1946, în încercarea de a şterge ruşinea de pe obraz, ruşii au dat ordin ca această placă memorială sa fie distrusă. Generaţiile următoare de gălăţeni habar nu au avut despre acest episod cutremurător din istoria Galaţiului şi a poporului român.

                  In timp ce luptele de la Galaţi erau în plină desfăşurare, în celelalte regiuni în care se afla armata rusă evenimentele se precipitau, având o derulare asemănătoare. Se vor menţiona doar câteva dintre ele, cele mai importante.

                   Paşcani. Armata a IV-a rusă a părăsit poziţiile ce le ocupa între munţii Neamţului şi Paşcani. Era vorba de diviziile 26 şi 84 ruse, care au acceptat iniţial să fie dezarmate şi apoi expediate în Rusia. Văzând că erau foarte mulţi în comparaţie cu trupele române ce le supravegheau, rușii au decis să realizeze trecerea prin forţa armelor. Maiorul Botnariu, încercând să parlamenteze cu ei a fost împuşcat pe la spate. Românii s-au năpustit asupra lor, din nou la baionetă, şi i-au împrăştiat. S-au dat în continuare lupte grele între Roman şi Paşcani, dar până la urmă ruşii au capitulat şi au acceptat dezarmarea. Au fost dezarmate şi expediate spre Rusia regimentele 104, 334 şi 335.

                    Fălticeni. Corpurile 18 şi 40 ruse se îndreaptă spre Fălticeni - Străjeşti pe mai multe coloane, pentru a trece mai departe, refuzând să depună armele. Au fost opriţi de grănicerii noştri la 27 ianuarie. Au dat patru atacuri respinse de ai noştri. A doua zi capitulează şi începe dezarmarea lor. Am pierdut 14 morţi şi 83 de răniţi. Ei au avut peste 100 de morţi şi 500 de răniţi.

                  Mihăileni. Armata a VIII-a rusă contra diviziei a 9-a română, divizia care s-a acoperit de glorie la Mărăşeşti, când a ţinut piept inamicului înlocuind trupele ruse ce părăseau tranşeele. Din 18.000 de oameni, după lupta de la Mărăşeşti, a rămas 4000 de oameni, arzând de dorinţa revanşei. In faţa unui corp de armată rusesc, s-a aflat detaşamentul Arghir Constantinescu. Atacul rusesc a eşuat, în primul rând din lipsa disciplinei şi coeziunii caracteristice unităţilor bolşevice, conduse de lideri fără cunoştinţe militare. Contraatacul român la baionetă a adus și în acest caz decizia capitulării rușilor.

               Timişeşti. Vânătorii de munte i-au potolit pe bolşevici. La fel s-a întâmplat la Botoşani, Bacău, Roman. Până la sfârşitul lui ianuarie 1918, întreaga Moldovă a fost curăţată de bolşevici. Reacţia lui Lenin şi a conducerii bolşevice a fost dură. Incă din 29 decembrie 1917, ministrului român la Petersburg, Constantin Diamandy, i-a fost înmânată o notă de protest prin care acţiunea trupelor române a fost calificată drept criminală şi îndreptată împotriva revoluţiei ruse. România era ameninţată cu cele mai aspre măsuri, şi asta nu era decât prima ameninţare. Au urmat şi altele, ultimatumuri şi măsuri represive, inclusiv confiscarea tezaurului depus în Rusia de către autorităţile române, despre care nici astăzi nu mai se știe nimic.

             Dar luptele cu bolşevicii urmau a continua cu furie, cele relatate fiind doar preludiul. Un nou câmp de luptă pentru trupele române s-a deschis în Basarabia, ocupată de trupele ruseşti bolşevizate, trupe ce au încercat să înăbuşe orice încercare de redeşteptare naţională, începută demult, dar devenită pregnantă odată cu izbucnirea revoluţiei ruseşti din martie 1917. In pericol de moarte, basarabenii îşi vor îndrepta privirile spre România, şi din nou baioneta soldatului român a obţinut decizia, la fel cum a apărat în viitorul apropiat tot sud-estul Europei de pericolul bolşevic.