ARMATA ROMÂNĂ NEDREPTĂŢITĂ IN LIVRAREA DE ARMAMENT PENTRU REFACERE ŞI REORGANIZARE - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X

        La 3 februarie 1917 Statele Unite au rupt complet relaţiile cu Puterile Centrale. Datorită continuării atacurilor submarine asupra navelor comerciale americane, Preşedintele Woodrow Wilson a cerut Congresului, la 6 aprilie 1917, să declare război Germaniei. Ambele camere ale Congresului au votat legea cu o largă majoritate. Wilson a sperat că va putea negocia o pace separată cu Austro-Ungaria, dar înţelegând că acest lucru nu este posibil, SUA a declarat război şi Austro-Ungariei, la 7 decembrie 1917. Opţiunea americană pro-austriacă s-a observat mai târziu pe timpul Conferinţei de pace de la Paris, pe timpul anilor 1919-1920, când armata română îşi impunea drepturile pe teritoriul fost austro-ungar, în marş spre Budapesta şi mai departe.

        Primii soldaţi americani au sosit în Europa, în aprilie 1917, cu 200.000 de oameni şi cu doar 55 de avioane învechite din punct de vedere militar. Acea armată era nepregătită pentru un război modern, ca cel în curs pe pământul Europei. Din punct de vedere militar, contribuţia imediată a Statelor Unite a fost neînsemnată. Primii care au sosit în Europa au fost 129 de aviatori, împreună cu avioanele lor de zbor de proastă calitate. Contingentele majore americane nu au sosit până în vara lui 1918, când au determinat „ruperea echilibrului de forţe“ dintre cele două tabere europene.

         Corpul expediţionar american, în afară de echipamentul individual livrat de englezi, a depins permanent, în 1918, de livrările franceze de armament, muniţie, echipament, etc., aşa cum rezultă din datele statistice privind materialele cedate de armata franceză celei americane:

Obuze                             10.000.000

Tunuri de 75 mm            1871

Obuziere de 155 C          762

Tunuri de 155 L              224

Tancuri                            240

Avioane de luptă             2676 (Dacă se adaugă piesele de rezervă numărul creşte la 4874)

Puşti-mitraliere şi

mitraliere                        57.000

Puşti                                22.000

Cartuşe                            206.450.000

         Pe întregul parcurs al războiului forţele americane nu au avut destule unităţi proprii de artilerie, aviaţie şi geniu. Generalul John J. Pershing, comandantul forţei americane. „American Expeditionary Force“, a refuzat să fragmenteze unităţile americane pentru a întări forţele britanice sau franceze, aşa cum doreau Aliaţii. Pershing a utilizat atacuri directe, o strategie care fusese deja întreruptă de către comandanţii francezi şi britanici. Ca rezultat forţa militară americană a suferit un număr foarte ridicat de pierderi în toamna anului 1918, când această forţă ajunsese la 1.850.000 de oameni şi dispunea de 3.200 avioane de luptă.

         La data intrării în război a americanilor, România avea o armată reorganizată şi reînarmată de 700.000 de oameni, din care 460.000 unităţi combatante. Reînarmarea acestei noi armate române, din 1917, se realizase tot de Franţa pe căile din Rusia. A contribuit şi Anglia într-o mai mică măsură.

Pe total, în 1917, România a primit ca ajutor în armament modern în următoarele cantităţi:

- 150.000                          puşti Lebel de 8 mm

- 1957                               mitraliere

- 2736                               puşti mitraliere

- 1.300.000                       grenade

- 84                                   tunuri de câmp

- 92                                   tunuri grele

- 49                                   obuziere grele

- 130                                 mortiere de tranşee

- 50                                   avioane de cercetare şi de luptă

         Cu acest ajutor marile unităţi române au devenit un adversar redutabil inamicilor săi. Marile unități române atinseseră o valoare comparabilă, din punctul de vedere al înzestrării și organizării, cu marile unităţi germano-austriece.

Ţinând însă cont de disproporţia dintre cei 200.000 de americani sosiţi şi cei 700.000 de români aflaţi în contact strâns cu un inamic superior, se observă nedreptatea între cele două cedări de armament realizate de Franţa. Cu toate acestea armata română a ţinut pe frontul său importante forţe germano-austriece, a câştigat marile bătălii din vara anului 1917 a făcut faţă expulzării armatelor ruse bolşevizate, a acoperit frontul părăsit de ruşi şi a eliberat, la începutul anului 1918, atât Basarabia cât şi Bucovina. Armatele ruse şi ucrainene bolşevizate nu au putut ţine piept noii armate române. Aceeaşi armată remobilizată a respins şi distrus forţele ungare până în centrul Europei, până la Gyor, între 1918-1919, desăvârşind România Mare.

In comparaţie cu armata română, în 1917, americanii nu au trecut prin încercări asemănătoare şi nici nu au adus Antantei servicii pe măsură micului Regat Român.

ROMA - PORTICUL LIVIEI

     

Porticul Liviei a fost un monument al Romei antice, plasat la periferia cartierului popular rău famat Suburus, pe colina Esquilin, construit între anii 15 și 7 e.A de către împăratulAugustus în onoarea soției sale de o viață, dar care a fost cea de a doua. Porticul s-a ridicat pe amplasamentul unei case a lui Vedius Pollion, dăruită în anul 29 e.A.

Monumentul nu este cunoscut decât pri informațiile date de harta de marmură numită Forma Urbis Romae, hartă ce aparține epocii lui Septimius Severus.. Niciun vestigiu al monumentului nu mai este vizibil astăzi.

Construcția acestui portic monumental, situat chiar în spatele locului unde au fost construite mai târziu Termele lui Traianus, a fost începută sub numele fiilor săi adoptivi Lucius și Caius, care au murit în timpul edificării, și când a terminării. Augustus a dedicat porticul soției sale Livia.

Acest portic a fost mai mare ca cel al Octaviei, construit cu 44 de ani înainte. Nu se cunosc proporțiile sale exacte, pentru că imaginea lui nu este cunoscut decât dintr-un fragment de marmură, regăsită la Roma, în august 1867, în grădinile Sf. Cosma și Sf. Damian. Forma un vast paralelogram cu lungimea mai mare decât lățimea cu o treime (în jur de 120 x 95). Se prezenta ca o mare piață rectangulară înconjurată de de un portic dublu. El era înconjuratde o galerie dublă pe colonade. Galeria exterioară era închisă de un zid pe care erau amenajate pe fiecare latură mare trei nișe, ujna quadrilateră și două semicirculare. Pe laturile mici erau practicate două nișe quadrilatere, refugii și locuri de repaus pentru pietonii obosiți. La cele patru colțuri trebuia săă se găsească mici fântâni, quadrilobate.

Pentru a-l edifica, Augustus a demolat marea și somptuoasa clădire (8000 mp), care îi fusese dăruită la moartea unui libert foarte bogat, Vedius Pollion.

Centrul pieței era ocupat de un mic edificiu rectangular, care se asemăna mult cu Ara Pacis. Acesta era Ara Concordia de care a vorbit poetul Ovidiu, un mic templu dedicat zeiței Concordia (Concordia Augusta). In mijlocul acestui mic templu se găseau două statui, a lui Augustus și a Liviei, reprezentând simbolic pe Marte și Venus. Micul templu prezenta un cuplu imperial model al înțelegerii ce trebuia să dăinuiască ăn statul roman ca și în intimitate. Templu era foarte fregventat de tinerii căsătoriți pentru a aduce sacrificii zediței Concordia (Concordia Augusta), ceea ce traducea importanța acordadă, la Roma, modelului politic în viața privată.

ROMA - TEATRUL LUI BALBUS

          Teatrul lui Balnus, puțin mai mic în comparație cu celelalte două teatre din Câmpul lui Marte, cel al lui Pompeius (18.000 de locuri) și cel al lui Maecellus (15.000 de locuri), putea cuprinde 11.000 de spectatori. Teatrul a fost început în anul 19 e.A. cu ocazia triumfului acordat după campania militară din nordul Africii și cu aprobarea lui Augustus.

Inaugurarea a avut loc în anul 13 e.A, iar finanțarea s-a construit din prada de război a lui Cornelius Lucius Balbus Minor asupra poporului african al Garamanților. Lucius Cornelius Balbus era un amic al lui Augustus și mare bancher din Roma. Teatrul a fost identificat în anii 1960 sub palatele Paganica și Caetani. El era orientat spre est și se prelungea în spatele zidului sceneiprintr-un portic, sub care era amenajat un cryptoportic (portic subteran). Acest ansamblu a trecut spre posteritate cu numele de Cripta Balbi. Spațiul era ocupat de ateliere de artizani, printre care de prelucrători de bronz renumiți. In evul mediu locul a fost dominat de cordelieri (funari), a căror amintire a rămas în numele Via dei Funari și în cel al bisericii Santa Caterina dei Funari, situată în apropiere. Vestigiile galeriilor exterioare ale porticului, susținute de coloane și al exedrei, situată la extremitatea răsăriteană a edificiului subzită pe tri laturi ale edificiului, al cărui plan a fost, de altfel, cunoscut din fragmentele planului de marmură al Severus, numit Forma urbis. In centru s-au relevat urme ale unui edificiu, presupus a fi aparținut  templului lui Vulcan din Câmpul lui Marte, menționat de o inscripție găsită în apropiere. Complexul arheologic este prezentat în sălile renovate, situate deasupra vechiului edificiu roman. Aici se pot vedea vestigiile quadriporticului lui Balbus.

Teatrul avea trei etaje care se deosebeau prin ordinul capitelurile semicoloanelor adosate. Primul etaj era lucrat în ordinul doric, cel de al doilea în ordinul ionic și cel de al treilea în ordinul corintic, Avea diametrul de 90 de metri, în timp ce teatrul lui Pompeius și cel al lui Metellus aveau 150 de metri, respectiv 130 de metri. 
Edificiul se înălța pe tri nivele, avănd caracteristicile ordinului doric la planul inferior, pe cel ionic la planul doi și corintic la planul al treilea.

Incendiul din anul 80 e.N a distrus o parte a edificiului, din care nu a mai rămas nimic astăzi, în ciuda restaurării probabile executate sub Domitianus.

Teatrul a fost localizat în mod cert că a existat sub actualul Palazzo Paganica.