Este mai mult decât probabil ca Stalin să fi depășit cu mult pe Hitler în practicarea Genocidului secolului al 20-lea. Acest călău psihopat a practicat Genocidul în diverse etape, pe criterii politice, sociale și naționale.
Primul
genocid declanșat de bolșevicii luji Lenin și Stalin a fost cel îndreptat, fără
control, împotriva burgheziei și a nobilimii ruse, prin jafuri sălbatice și
assassinate oribile. Numărul victimelor nu a fost contabilizat niciodată de
noua putere bolșevică în veninată și dezlănțuită.
In
prima etapă a puterii bolșevice s-a aplicat asupra țărănimii sistemul Comunismului de război.
Comunismul
de război a
fost o politică economică dură adoptată de bolșevici în timpul războiului civil rus, având ca scop să asigure
aprovizionarea orașelor și Armatei Roșii cu alimente, cu arme și cu muniții, în
condițiile în care mecanismele și relațiile economice normale fuseseră distruse
de război.
Comunismul
de război includea
următoarele acțiuni:
2. Producția era
planificată și organizată de guvern.
3. Disciplina
impusă muncitorilor era strictă, iar greviștii puteau fi împușcați fără judecată.
4. A fost impusă munca obligatorie "claselor ne-proletare".
5. S-a introdus prodrazvyorstka – rechiziționarea surplusurilor de produse agricole, (ceea ce depășea minimum de subzistență), pentru a fi
redistribuite populației orășenești și armatei.
6. Distribuirea
mărfurilor alimentare și mărfurilor de primă necesitate a fost cartelată și s-a
făcut în mod centralizat.
7. Funcționarea
intreprinderilor private a fost interzisă.
8. A fost
introdus controlul militarizat al căilor ferate.
Această politică de punere a sub controlul
guvernamental și sub jurisdicția legii marțiale a tot ceea ce părea să aibă o oarecare
importanță, nu avea decât legături superficiale cu comunismul,
numele fiindu-i ales mai mult pe criterii politice.
Deși prin intermediul acestor acțiuni s-a
reușit obținerea victoriei în război, ele nu au înlăturat greutățile de tot
felul, iar în unele cazuri au agravat problemele existente. Țăranii au început
să refuze să coopereze cu autoritățile statului și să mai producă mărfuri alimentare
atâta vreme cât statul rechiziționa prea mult din recolte. Aceasta a dus la
crize în aprovizionare, care împreună cu vremea defavorabilă și cu greutățile
războiului au avut ca rezultat foametea. Au murit mai multe milioane de oameni
și au existat rapoarte despre canibalism.
Muncitorii abandonau orașele pentru a se refugia la țară, unde șansele de a
găsi hrană erau mai mari, făcând să scadă producția industrială și șansele unui
comerț echitabil cu bunuri industriale contra hrană, ceea ce agrava și mai mult
situația populației urbane rămase.
Ca rezultat direct al acestor greutăți, au izbucnit o
serie de greve muncitorești și revolte
țărănești (așa cum a
fost Răscoala din Tambov). Punctul de cotitură a
evenimentelor a fost Rebeliunea de la baza navală Kronstadt din februarie 1921. Rebeliune a avut un
efect copleșitor asupra lui Lenin, pentru că deși
răscoala militară a fost zdrobită de Armata Roșie,
marinarii de la Kronstadt se număraseră printre cei mai devotați sprijinitori
ai comunismului la începutul Revoluției din Octombrie. După înfrângerea rebeliunii, Lenin a hotărât să sfârșească cu politica comunismului de război și a înlocuit-o cu aceea a Noii Politici Economice.
Primul război mondial, Revoluția din Octombrie și războiul
civil, care a urmat, au
dezorganizat producția agricolă și distribuirea alimentelora în Rusia. Datorită
prăbușirii producției industriale și a sistemului monetar, țăranii erau puțin
interesați să-și vândă produsele. Ei aveau încredere în rublă, cantitățile de
alimente pentru vânzare fiind foarte reduse din acest motiv. În timpul
războiului civil, autoritățile au pus în practică politica comunismului de război. In agricultură
s-a apelat pe scară largă la rechizițiile de alimente în conformitate cu cotele
(продразверстка) stabilite de autoritățile bolșevice, membrii comunităților
sătești fiind uneori ținuți ostatici până la livrarea întregii cantități de
produse cerute de stat. Noua
Politică Economică (NEP) a
înlocuit rechizițiile cu impozitele pe produsele alimentare (продналог).
Aceasta a dus însă la îmbunătățirea situației materiale a păturii capitaliste a
țărănimii și anume a chiaburilor – culaci –
ceea ce era inacceptabil pentru comuniști.
Conducerea bolșevică a identificat
greutăți în aprovizionarea cu cereale la începutul anului 1928 (care implica
recolta anului 1927), apreciind că ar exista o criză în agricultură. Stalin a dat vina pe chiaburi, pe care-i
acuza că ar fi sabotat colectarea cerealelor. Planul de colectare a cerealelor
la prețul stabilit de stat nu a fost îndeplinit cu aproximativ cu 2 milioane de
tone. Recolta a fost bună, dar a fost stocată în hambare. Politburo a refuzat să ridice prețul de
achiziție, în loc de aceasta dispunând confiscarea a 2,5 milioane tone de
cereale.
Confiscările de alimente au descurajat
țăranii să mai cultive pământul, iar în 1928 s-au recoltat și mai puține cereale
decât cu un an înainte, și s-a recurs din nou la măsuri de rechiziționare. În
1929 mișcarea de rezistență a țăranilor a devenit generală, au apărut revolte,
alimentele au început să fie ascunse, îngropate sau vândute în loc să fie
predate. Atunci când nu mai puteau ascunde sau nu mai puteau scăpa de recolte
sau furaje, acestea erau arse sau aruncate în râuri. Comitetul Central a hotărât în noiembrie 1929 să înceapă un program
național de colectivizare. Colectivizarea era un proces încurajat încă din
timpul revoluției, dar numai 2% dintre gospodării erau cuprinse în acest sistem
până în 1928. Situația raportată plenului de către Stalin și Molotov a fost
denaturată, fiind prezentată în mod exagerat dorința țăranilor de a se organiza
în colhozuri, până în noiembrie 1929 reușindu-se o colectivizare voluntară a
aproximativ 7,6 % dintre gospodării.
In mod pur teoretic, țăranii săraci fără
pământ erau marii beneficiari ai colectivizării, deoarece li se promitea șansa
să primească o parte egală în muncă și
beneficiile acesteia. Pentru cei care aveau pământ însă, colectivizarea însemna
predarea către colhozuri a tuturor proprietăților și inventarului agricol și
vânzarea celei mai mari părți a alimentelor către stat la prețuri scăzute,
fixate pe cale administrativă și de aceea ei s-au opus ideii. Mai mult decât
atât, colectivizarea a implicat schimbări în modul tradițional de viață al
satului rusesc, și asta într-o perioadă foarte scurtă de timp, cu toate că în
Rusia exista o tradiție îndelungată a muncii în obștile
sătești. Schimbările au fost și mai dramatice în alte regiuni ale
Uniunii Sovietice: Ucraina,
care avea o tradiție importantă a muncii în ferme individuale, sau în
republicile din Asia Centrală și în stepele din zona fluviului Volga, unde a avea turme
de animale nu era numai o problemă de supravietuire, dar și una de mândrie.
Datorită tuturor acestor factori mai sus
menționați, cât și a altora, opoziția la colectivizare s-a manifestat foarte
puternic în rândul populației rurale înstărită sovietice. Pentru acest motiv,
cel puțin la început, s-au luat măsuri mai puțin radicale pentru a-i încuraja
pe țărani să lucreze pământul în comun în cooperative agricole, așa cum au fost "Întovărășirile pentru Munca
în Comun a Pământului" (Товарищество
по совместной обработке земли, ТОЗ).
Au fost înființate diverse cooperative pentru prelucrarea produselor agricole.
In cele din urmă, în noiembrie 1929, Comitetul Central al
Partidului Comunist a luat hotărârea trecerii la colectivizarea forțată. Așa a
luat sfârșit Noua Politică Economică (NEP), care permitea țăranilor să-și
vânda surplusul de produse agricole pe piața liberă. Confiscările de cereale
s-au intensificat, și țaranii bogați – culacii – au fost forțați să se înscrie în cooperative agricole,
pierzându-și astfel dreptul de proprietate asupra loturilor individuale. Stalin
a hotărât deportarea unui mare numar de culaci (chiaburi) în colhozuri din zone
foarte îndepărtate ale țării, precum eraSiberia,
sau în lagăre de muncă. S-a calculat că
20 % dintre membrii familiiilor chiaburești deportate, printre aceștia
multe femei și mulți copii, au murit. În total, peste 6 milioane de chiaburi
și-au pierdut viața datorită condițiilor din timpul transportului, sau datorită
muncii istovitoare din lagărele de muncă .
Ca urmare, mulți astfel de țărani s-au angajat în acțiuni de rezistență armată.
O altă formă de protest a fost sacrificarea animalelor pentru a nu le preda la
fermele colective, ceea ce a produs o scădere foarte importantă a turmelor de animale.
Pentru a ajuta colectivizarea, partidul a decis să
trimită 25.000 de muncitori din orașe, care aveau o "înaltă conștiință
socială", în zonele rurale. Această acțiune a avut loc în perioada 1929 – 1933, muncitorii fiind
cunoscuți sub numele de cei douăzeci
și cinci de mii. Brigăzi de șoc au fost folosite împotriva țăranilor
care se opuneau cooperativizării ca și pentru îndepărtarea celor care erau
considerați culaci (chiaburi) și "sprijinitori ai
chiaburilor".
Prețul colectivizării a fost așa de ridicat, încât
numărul ziarului Pravda din 2 martie 1930 a publicat articolul lui Stalin Amețiți de
succes, în care el îi descuraja pe cei supra-zeloși:
"Este un adevăr că până pe 20 februarie a.c.,
50% dintre fermele țărănești din tot URSS-ul au fost
colectivizate. Asta înseamnă că, până pe 20 februarie 1930, noi am depășit
planul cincinal la colectivizare cu mai mult de 100% ... unii dintre tovarășii
noștri au fost amețiți de succes și și-au pierdut pentru moment limpezimea
minții și viziunea cumpătată."
După publicarea acestui articol,
presiunea pentru colectivizare a mai scăzut pentru un timp, unii dintre țărani
începând să părăsească colhozurile. Dar, în scurtă vreme, eforturile de
colectivizare au reînceput, până în 1936 aproximativ 90 % din agricultura
sovietică era colectivizată. Datorită cotelor de
stat fosrte ridicate, deseori țăranii căpătau drept
plată a muncii lor mai puține produse decât în perioada dinaintea
colectivizării și în multe cazuri ei au refuzat să mai muncească. În foarte
multe cazuri, efectul imediat al colectivizării a fost reducerea producției de
cereale și scăderea la jumate a șeptelului.
În ciuda planurilor inițiale,
colectivizarea și recoltele proaste din anii 1932 și 1933 au dus la o situație total diferită de
cea la care se așteptaseră liderii comuniști.
Comitetul Central al Partidului Comunist a dat însă vina pe culaci, care ar fi
organizat rezistența împotriva colectivizării. Era adevărat că, în parte,
țăranii stocaseră cerealele în așteptarea unor prețuri mai mari și că în
special chiaburii se opuseseră colectivizării. Fuseseră acte de sabotaj,
(arderi ale recoltelor, măcelăriri ale animalelor), acte de distrugere a
proprietăților și atacuri asupra conducătorilor sau membrilor fermelor
cooperatiste. Guvernul sovietic a răspuns acestor acte de sabotaj prin tăierea
aprovizionării cu alimente a zonelor unde se manifesta opoziție la
colectivizare, în special în Ucraina. Aceste sabotaje și acțiuni guvernamentale
a dus la ceea ce istoricii ucrainieni au denumit Holodomor.
Acest Holodomor este adesea socotit
responsabil pentru moartea a unui mare număr de ucrainieni, între 6 și 10
milioane de oameni. Mulți chiaburi sabotori și alți opozanți ai colectivizării,
("sprijinitori ai chiaburilor"), au fost executați sau au fost
trimiși în lagărele de muncă forțată.
Familiile de chiaburi au fost deportate în Siberia și în Kazahstan,
mulți dintre ei murind în timpul transportului.
Pe 7 august 1932, s-a emis Decretul
pentru protejarea proprietății socialiste, stabilindu-se că furtul din
colhozuri și din proprietatea cooperativelor se pedepsea cu moartea, iar în
cazul existenței unor circumstanțe atenuante, cu cel puțin 10 ani de
închisoare. În timpul a ceea ce unii au numit Legea țepușelor ("Закон
о колосках"), țăranii (inclusiv copii) care adunau cerealele căzute pe
câmp după recoltare, erau arestați pentru atentat la producția de grâne a
statului. Există aprecieri că numai în perioada august 1932 – decembrie 1933 au
fost pedepsiți aproximativ 125.000 de persoane numai pentru această prevedere
particulară a legii.
A urmat Foametea ucraineană din anii 1932-1933,
cunoscută şi ca Holodomor ( în ucraineană, golod = foamete, mor = năpastă), a
fost una dintre cele mai grave catastrofe naţionale ale ucrainenilor din
istoria modernă, cu un număr de morţi estimat la câteva milioane.
Colectivizarea a avut efecte negative în toate zonele în care a fost aplicată, dar dat fiind faptul că Ucraina era cea mai productivă zonă agricolă a Uniunii Sovietice (peste 50% din grâul produs provenea din Ucraina la începutul secolului al XX-lea), noua politică a avut efecte dramatice aici.
Colectivizarea a avut efecte negative în toate zonele în care a fost aplicată, dar dat fiind faptul că Ucraina era cea mai productivă zonă agricolă a Uniunii Sovietice (peste 50% din grâul produs provenea din Ucraina la începutul secolului al XX-lea), noua politică a avut efecte dramatice aici.
Decretul din7 august 1932
acoperea practic orice faptă reală sau incorect calificată de furt, inclusiv
cele mai neînsemnate dosiri de cereale pentru uzul familiei ţărăneşti. Totuşi,
legea nu a fost aplicată ferm şi a fost revizuită în mod substanţial.
Procesele verbale ale şedinţelor Politburo au dezvăluit că
acest decret a fost modificat de mai multe ori prin decizii secrete. Pe 16
septembrie 1932, a fost aprobată o măsură pentru exceptarea furturilor mărunte
din avutul public de la aplicarea pedepsei cu moartea. Această decizie hotăra
ca "organizaţiile sau grupările care distrug propritatea statului, socială
sau cooperatistă printr-o modalitate organizată prin foc, explozii sau
distrugeri de masă a proprietăţii, vor fi condamnate la moarte fără întârziere
" şi dădea o listă a cazurilor în care "culacii, foştii negustori şi
alte persoane alienate social" pot fi executaţi. Aşa-numiţii
"culaci", indiferent dacă deveniseră sau nu membri ai colhozurilor,
care "organizau sau luau parte la furturile din averea colhozurilor sau de
grâne", trebuiau să fie de asemenea condamnaţi "la pedeapsa cu
moartea fără întârziere". Dar "ţăranii muncitori individuali sau
colectiviştii" care furau din averea colhozurilor sau din recoltele de
grâne trebuiau condamnaţi la pedeapsa privativă de libertate pentru 10 ani,
pedeapsa capitală putând fi impusă numai pentru "furtul sistematic de
cereale, sfeclă de zahăr, animale, etc.".
Când a devenit clar că livrările de cereale pentru anul 1932 nu aveau să se ridice la nivelurile prognozate de planificatori, scăderea producţiei agricole a fost pusă pe seama "culacilor", "naţionaliştilor" şi "petliuriştilor".
Când a devenit clar că livrările de cereale pentru anul 1932 nu aveau să se ridice la nivelurile prognozate de planificatori, scăderea producţiei agricole a fost pusă pe seama "culacilor", "naţionaliştilor" şi "petliuriştilor".
În conformitate cu raportul preşedintelui Curţii Supreme,
până pe 5 ianuarie 1933, 103.000 de cetăţeni fuseseră condamnaţi sub
prevederile decretului din 7 august. Dintre 79.000 de cazuri cunoscute de
Curtea Supremă, 4.880 de împricinaţi au fost condamnaţi la moarte, 26.086 la 10
ani de închisoare şi 48.094 la alte pedepse.
Cei condamnaţi la moarte erau în principal culaci
(chiaburi), iar cei mai mulţi dintre cei condamnaţi la 10 ani de închisoare
erau în principal ţărani individuali.
În Ucraina a fost trimisă o comisie specială prezidată de Viaceslav Molotov pentru strângerea întregii cote de cereale hotărâtă de planul centralizat.
Pe 9 noiembrie a fost emis un decret secret prin care agenţiile sovietice de securitate erau îndemnate să-şi crească "eficienţa".
În Ucraina a fost trimisă o comisie specială prezidată de Viaceslav Molotov pentru strângerea întregii cote de cereale hotărâtă de planul centralizat.
Pe 9 noiembrie a fost emis un decret secret prin care agenţiile sovietice de securitate erau îndemnate să-şi crească "eficienţa".
Pe 6 decembrie, a fost emis un nou decret care impunea sancţiuni împotriva satelor ucrainene care erau considerate "neproductive" în campania de colectare a cerealelor: oprirea aprovizionării cu orice bunuri alimentare sau nealimentare a satelor vinovate, interzicerea oricărei forme de comerţ, confiscarea oricăror alimente sau cereale găsite la percheziţii şi, măsura ultimă, confiscarea tuturor resurselor băneşti.
Au fost luate măsuri pentru pedepsirea păstrării sau comercializarea cerealelor. In acest scop au fost create aşa-numitele brigăzi de şoc, care efectuau raiduri de colectare a cerealelor. Confiscările de cereale erau făcute fără a ţine seama de faptul că ţăranii puteau să rămână fără stocuri de cereale pentru hrana proprie, a animalelor sau pentru însămânţările din anul care avea să vină.
Foametea a afectat în mod special zonele rurale şi, în comparaţie cu foametea din 1921-1922 sau cea din 1947, care au fost cauzate de secetă, foametea din Ucraina anilor 1932-1933 nu a fost cauzată de prăbuşirea infrastructurii datorată războiului, de secetă, invazii de lăcuste sau alte catastrofe naturale, ci de politica guvernului central şi de deciziile administrative luate în cunoştinţă de cauză.
În 1930-1931 se exportaseră 5.832 de mii de tone de cereale, iar în 1931-1932 exportul scăzuse la 4.786 de mii de tone, în 1932-1933 la 1.607 mii de tone, iar în 1933-1934 la 1.441 de mii de tone.
Pentru a împiedica răspândirea informaţiilor despre
foamete, călătoriile din Ucraina şi unele regiuni ale Donului au fost interzise
în mod special prin directivele din 22 ianuarie 1933, semnate de Molotov şi
Stalin, şi de pe 23 ianuarie 1933 ale colegiilor reunite ale Comitetului
Central al Partidului Comunist (bolşevic) al URSS şi Sovnarkomului. Directivele
decretau că toate căloriile "pentru pâine" din aceste regiuni sunt
organizate de inamicii puterii sovietice, cu scopul agitaţiei
contrarevoluţionare şi anticolhoznice în zonele de nord ale URSS-ului. De
aceea, biletele de călătorie pe calea ferată nu puteau fi vândute celor cu
permise ispolkom, iar cei care totuşi reuşeau să se strecoare în nord în ciuda
interdicţiilor, trebuiau să fie arestaţi.
Uniunea Sovietică a negat de-a lungul timpului nu doar
amploarea foametei, dar chiar şi existenţa acesteia. Arhivele NKVD (şi a
urmaşului KGB) se deschid încă într-un ritm lent. Numărul exact al victimelor
este incă necunoscut şi este foarte probabil că nu va fi aflat niciodată cu
precizie.
Estimările cu privire la decesele datorate foametei în
Ucraina (altele decât cele datorate altor represiuni) variază de la câteva
milioane la mai mult de 10 milioane. Chiar şi rezultatele bazate pe
metode ştiinţifice variază destul de mult, (datorită puţinătăţii surselor
primare de informaţii), de la 2,5 milioane (Volodimir Kubiovci) până la 4,8
milioane (Vasil Hrişko).
O estimare mai nouă, care se bazează pe datele demografice
din arhivele sovietice recent desecretizate dă o cifră a pierderilor de 3,2
milioane, sau, dacă se iau în calcul lipsa de credibilitate a unora dintre
surse, între 3 şi 3,5 milioane de oameni.
Arhivele sovietice deschise în ultima vreme arată că
plusul de decese înregistrate în Ucraina în 1932-1933 se ridică la 1,54 milioane.
În 1932-1933, au mai existat în plus 1,2 milioane de cazuri de tifos şi 500 de mii de cazuri de febră tifoidă.
În 1932-1933, au mai existat în plus 1,2 milioane de cazuri de tifos şi 500 de mii de cazuri de febră tifoidă.
Decesele rezultate din complicaţiile apărute la persoanele
bolnave de tifos sau febră tifoidă sunt datorate mai degrabă slabei rezistenţe
a organismelor afectate de malnutriţie decât foametei în sine.
Numărul de decese suplimentare extrase din statisticile
oficiale sovietice sunt contradictorii şi nu pot fi considerate de încredere,
deoarece nu explică diferenţele dintre rezultatele recensămintelor din 1927 şi
1937.
Statisticile sovietice declasificate arată o scădere cu 538.000 de oameni a populaţiei Ucrainei Sovietice, prin comparaţie între rezultatele recensământului din 1926 (28.925.976) şi a celui din 1937 (28.388.000).
Statisticile sovietice declasificate arată o scădere cu 538.000 de oameni a populaţiei Ucrainei Sovietice, prin comparaţie între rezultatele recensământului din 1926 (28.925.976) şi a celui din 1937 (28.388.000).
Creşterea naturală a populaţie în 1927 a fost de 662.000
de persoane, în vreme ce în 1933 a fost de 97.000 şi în 1934 de numai 88.000.
Suma pierderilor directe şi indirecte datorate Holodomorului dă o cifră de
4.469.000, din care 3.238.000 (sau, luând în consideraţie lipsa de precizie a
statisticilor sovietice, între 3 şi 3,5 milioane) sunt decesele directe.
In zilele noastre, 24 de state au recunoscut că foametea
din 1932-1933 a fost un act de genocid.
Printre aceste state se află Ucraina, Argentina,
Australia, Azerbaidjan, Belgia, Canada, Estonia, Georgia, Ungaria, Italia,
Letonia, Lituania, Moldova, Polonia, Statele Unite ale Americii şi Vaticanul.
Cartea din 2004 The Years of Hunger:
Soviet Agriculture, 1931-1933 de R.W. Davies şi S.G. Wheatcroft oferă o
estimare a deceselor cauzate de foametea din 1932-1933 din întreaga Uniune
Sovietică de 5,5 – 6,5 milioane de oameni.
Pe 15 mai 2003, Parlamentul Ucrainei – Verhovna Rada – a votat o rezoluţie prin care foametea din 1932-1933 era declarată genocid organizat deliberat de autorităţile centrale sovietice împotriva naţiunii ucrainene.
Pe 15 mai 2003, Parlamentul Ucrainei – Verhovna Rada – a votat o rezoluţie prin care foametea din 1932-1933 era declarată genocid organizat deliberat de autorităţile centrale sovietice împotriva naţiunii ucrainene.
Un alt episod de genocid din viața lui Stalin a fost cel de la
Katyn.
Masacrul de la Katyń (Katyn este un sat situat la 20 de km vest de orașul Smolensk din Rusia) a fost o execuție în masă a unor cetățeni polonezi de către forțele poliției secrete
sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
În timpul acestei acțiuni, aproximativ 22.500
(potrivit cercetătorului rus Victor Zaslavsky) de cetățeni polonezi au fost
executați în trei locuri diferite în primăvara anului 1940. Majoritatea celor
uciși erau ofițeri capturați ca prizonieri de
război în timpul războiului polonez de apăraredin 1939, dar printre cei
executați se aflau și numeroși civili. Cum sistemul polonez de recrutare cerea
tuturor absolvenților unei universități să devină ofițeri în rezervă,
sovieticii au reușit prin acele asasinate să distrugă o mare parte a intelectualității poloneze,
ca și a evreilor polonezi și a bielorușilor
polonezi.
Din documentele cercetate îndeosebi în perioadele
guvernărilor Gorbaciov și Elțîn reiese că poliția politică NKVD a selecționat cu premeditare pentru
execuție ofițeri și oameni cu pregătire, ingineri, profesori, avocați,
funcționari înalți, latifundiari, aristocrați, preoți. NKVD-ul a aplicat o
epurare pe criterii de „clase sociale” (subliniază, bazat pe documente,
cercetătorul Zaslavsky). Ordinul de execuție, a fost emis de NKVD la 5 martie 1940 și a fost semnat și de Nikita Hrușciov, potrivit unei mărturii
documentate din partea șefului NKVD-ului,Lavrenti Beria.
Descoperirea de către naziști în 1943 a uneia dintre gropile comune, după ce
armata germană ocupase în 1941 zona respectivă a precipitat ruperea
relațiilor diplomatice dintre Uniunea Sovietică șiguvernul polonez în exil de la Londra.
Deși, chiar înaintea prăbușirii URSS-ului,
autoritățile rusești au recunoscut rolul sovieticilor în masacru (procuratura
militară sovietică a început ancheta în 1989), există anumite
resentimente în Rusia în legătură cu aceste probleme, guvernele rusești
succesive refuzând să numească masacrele crime de
război sau acte de genocid,
ceea ce ar duce la necesara urmărire în justiție a făptașilor aflați încă în
viață. Mulți ruși continuă să creadă ca fiind adevărată versiunea propagandei
guvernamentale sovietice de până în anul 1989, conform căreia naziștii, care invadaseră Uniunea Sovietică în 1941, ar fi fost autorii
masacrelor.
Gorbaciov și-a cerut scuze în octombrie 1990 față de poporul polonez, însă nu a
permis publicarea ordinului de execuție. Acel document sovietic a fost înmânat
președintelui Poloniei, de președintele Elțin,
abia în 1992 (v. pe larg mai jos). În 2005, autoritatea rusă de
competență pentru anchetarea cazului (în locul fostei procuraturi militare sovietice)
a dispus, fără o evaluare juridică clară, închiderea cazului și declararea a
116 dintre 183 de dosare privind masacrul de la Katyń drept secret de stat.
Pe data de 26 noiembrie 2010, parlamentul rus a
recunoscut oficial că masacrul a fost comis la ordinul direct al lui Stalin.
La sfârșitul deceniului al 4-lea, Stalin a fost
preocupat de o nouă acțiune distructivă, plină de condamnări la moarte și asasinate prin
muncă forțată. Este vorba de Marea Epurare.
Termenul
de "epurare" în jargonul politic sovietic a fost o abreviere a expresiei epurarea ierarhiei de partid.
In 1933, de exemplu, aproximativ
400.000 de membri au fost dați afară din partid. Dar din1936 până în 1953 termenul
și-a schimbat sensul, pentru că a fi exclus din partid era sinonim cu a fi
arestat, întemnițat și de cele mai multe ori, executat.
Originea Marii epurări a fost dorința biroului politic de a
elimina orice sursă posibilă de opoziție. Membrii Poliburo au vrut să se
asigure că membrii partidului vor urma ordinele de la centru în strictă
conformitate cu principiul centralismului
democratic, că nu se vor mai repeta situațiile din anii douăzeci când existau
facțiuni și de asemenea, că nu va exista o coloană
a cincea în caz de
război.Viaceslav Molotov a spus
mai târziu că epurarea și întemnițarea celor care erau suspectați de lipsă de
loialitate a fost o măsură de protecție în fața unei potențiale invazii a Germaniei Naziste. Partidul comunist a
vrut de asemenea să elimine "elementele social periculoase", precum chiaburii, foștii chiaburi, foștii
membri ai partidelor de opoziție precum socialist-revoluționarii și foștii oficiali țariști.
Represiunea
împotriva inamicilor reali sau numai închipuiți ai bolșevicilor a fost
neîntreruptă de la Revoluția din
Octombrie, dar au existat perioade de creștere în intensitate precum cea a Terorii Roșii sau a deportării chiaburilor care s-au opus colectivizării. O trăsătură distinctă
a Marii Epurări a fost aceea că pentru prima oară, chiar partidul conducător
era supus represiunii la scară largă. Totuși, doar o minoritate dintre cei
afectați de epurări erau membri de partid sau membri ai birocrației. Epurarea
partidului a fost însoțită de epurări în întreaga societate. Următoarele
evenimente sunt folosite pentru demarcările perioadei epurărilor:
·
Primul Proces de
la Moscova, 1936,
·
Introducerea troicilor NKVD pentru mai rapida implementare a
„justiției revoluționare”, în 1937,
·
Introducerea articolului 58-14 despre „sabotajul contrarevoluționar”
în 1937.
Intre 1936 și 1938 au avut loc trei Procese de la Moscova a unor foști lideri de frunte ai
partidului comunist. Ei au fost acuzați că ar fi complotat cu puterile
occidentale pentru asasinarea lui Stalin și a altor lideri sovietici, pentru
dezmembrarea Uniunii Sovietice și pentru restaurarea capitalismului.
·
Primul
proces a fost procesul celor 16 membri ai așa-numitului "Centru
Terorist Troțkist-Zinovievist" ținut în august 1936, al cărui inculpați
principali a fost Grigori Zinoviev și Lev Kamenev,
doi dintre cei mai proeminenți foști lideri ai partidului.
·
Al
doilea proces a fost în ianuarie 1937, în care au fost
implicați 17 conducători mai puțin importanți, printre care Karl Radek, Iuri Piatakov și Grigori Sokolnikov.
Treisprezece inculpați au fost impușcați iar restul au fost deportați în lagăre
de muncă, unde au murit în curând.
·
Al
treilea proces, din martie 1938, a inclus 21 de
inculpați despre care se pretindea că ar face parte din așa numitul "Bloc
al troțkiștilor și a celor de dreapta" condus de Nikolai Buharin,
fost șef al Internaționalei Comuniste, foștii prim-miniștri Alexei Rîkov, Cristian
Racovski și Nikolai Krestinski. Toți
inculpații au fost executați.
·
A
fost de asemenea un proces secret al unui grup de generali ai Armatei Roșii,
printre ei aflându-se Mihail
Tuhacevski, ținut într-un tribunal militar, în iunie 1937.
Cei mai mulți observatori occidentali
prezenți la procese au spus că acestea au fost corecte și vina acuzaților a
fost dovedită. Ei își bazau aceste evaluări pe confesiunile acuzaților, care
erau date în mod liber în sala de judecată, fără a exista vreo dovadă aparentă
că ele au fost obținute prin tortură sau prin drogare.
De exemplu, Denis Pritt, avocat britanic și membru al
parlamentului, a scris: "Încă o dată, socialiștii slabi de inimă sunt
copleșiți de îndoieli și de anxietate," dar "încă o dată putem să ne
simțim siguri că atunci când fumul se va ridica de pe câmpurile de bătălie ale
controverselor, se va vedea că învinuirile au fost reale, confesiunile au fost
obținute corect și acuzarea și-a condus obiectiv acțiunea."
În atmosfera politică a anilor '40,
acuzațiile de conspirație pentru distrugerea Uniunii Sovietice nu erau
incredibile, și puțini observatori din afară erau la curent cu evenimentele din
interiorul partidului comunist care au dus la epurări și la procese.
Este cunoscut azi cum erau obținute
confesiunile: prin mari presiuni psihologice aplicate acuzaților. Conform
mărturiilor fostului ofițer GPU Alexandr Orlov și a altora, printre metodele folosite
pentru obținerea confesiunilor se numărau: bătăile repetate, tortura, obligarea
prizonierilor să stea în picioare sau să rămână treji zile în șir, amenințări
că familiile prizonierilor vor fi arestate și executate. De exemplu, fiul
adolescent al lui Kamenev a fost arestat și a fost acuzat de terorism. După
luni de astfel de tratament, acuzatul era extenuat și disperat.
Zinoviev și Kamenev au cerut ca o
condiție a "mărturisirii" o garanție directă de la Politburo că
viețile lor și ale familiilor lor vor fi cruțate. În schimbul recunoașterii
acuzațiilor, ei au primit toate asigurările într-o întâlnire cu Stalin, Kliment Voroșilov și Ejov. După proces, Stalin nu numai
că și-a încălcat promisiunea de a cruța viețile celor doi, dar a dat ordine
pentru arestarea și executarea celor mai mulți membri ai familiilor lor.
Buharin a fost de asemenea de acord să "mărturisească" cu condiția ca
familia lui să fie cruțată. În cazul lui, promisiunea a fost în mod parțial
ținută. Soția lui, Anna Larina, a fost trimisă într-un lagăr
de muncă, dar a supraviețuit.
În mai 1937, a fost formată în
SUA de către sprijinitorii lui Troțki, Comisia
de Investigație în Cazul Acuzațiilor Împotriva lui Lev Troțki în cazul Proceselor de la Moscova,
cunoscută în general dreptComisia Dewey, pentru
stabilirea adevărului despre aceste procese. Comisia a fost prezidată de
filozoful și pedagogul John Dewey.
Deși audierile au fost în mod evident ținute cu dorința de a dovedi nevinovăția
lui Troțki, au adus la lumină probe care demonstrau că unele dintre acuzațiile
făcute nu puteau fi adevărate.
De exemplu, Piatakov a depus mărturie că
zburase la Oslo în decembrie 1935 să "primească dispoziții
teroriste" de la Troțki. Comisia Dewey a stabilit că un asemenea zbor nu a
avut loc. Un alt acuzat, Ivan Smirnov, a mărturisit
că a luat parte la asasinarea lui Serghei Kirov în decembrie 1934, la o dată la care el
era deja de un an în inchisoare. Comisia Dewey și-a publicat concluziile sub
forma unei cărți de 422 de pagini intitulată Not
Guilty (Nevinovat). Concluziile
Comisiei erau acelea că toți cei condamnați în Procesele de la Moscova erau nevinovați. În sumarul
concluziilor, comisia a scris: "Independent de dovezile extrinseci,
comisia a mai aflat:
·
Conduita
în cazul Proceselor de la Moscova a fost de așa natură încât să convingă orice
persoană lipsită de prejudecăți că nu s-a făcut nici o încercare de aflare a
adevărului.
·
Deși
mărturisirilor li s-a dat așa de multă atenție, chiar aceste mărturisiri conțin
atât de multe improbabilități inerente încât Comisia este convinsă, fără a ține
seama de mijloacele prin care au fost obținute, că ele nu reprezintă adevărul.
·
Troțki
nu a instruit pe nici unul dintre acuzații sau martorii din Procesele de la Moscova să facă înțelegeri cu puteri străine
împotriva Uniunii Sovietice. Troțki niciodată nu a recomandat, complotat sau
încercat restaurarea capitalismului în URSS.
Comisia a tras concluzia: "Noi
socotim de aceea Procesele de
la Moscova niște
înscenări."
Câțiva observatori contemporani care gândeau că
aceste procese erau în mod inerent corecte, menționau declarațiile lui Molotov
care, dacă admitea că unele dintre mărturisiri conțineau unele afirmații greu
de crezut, spunea mai apoi că acestea puteau fi atribuite anumitor motive, unul
dintre ele fiind acela că, puținii care făceau mărturisiri discutabile încercau
să submineze Uniunea Sovietică și guvernul ei, iar mai apoi, făcând afirmații
dubioase în mărturisirile lor, aruncau îndoieli asupra justeței acuzării.
Molotov a pretins că un învinuit ar fi putut sabota guvernul inventând povestea
unei colaborări a unor membri de partid cu agenți străini, pentru ca asupra
acestor membri de partid să cadă bănuiala de spionaj în ciuda faptului că nu
făcuseră nimic rău, falsa învinuire fiind luată însă de bună. Astfel, chiar
Guvernul Sovietic era, în viziunea sa, victima mărturiilor false. El mai spunea
însă că, fără nici o îndoială, dovezile conspirațiilor celor mai mulți foști
înalți demnitari, făcute pentru a pune mâna pe putere într-un moment de
slăbiciune datorat războiului care se apropia, erau reale.
Epurarea în Armata
Roșie s-a bazat pe dovezi fabricate care arătau că spionajul german ar
acționa prin intermediul unui intermediar,președintele Cehoslovaciei, Beneș.
Prin dovezi măsluite se încerca să se demonstreze existența unei corespondențe
între Tuhachevski și membrii Înaltului Comandament German. Prin epurările
făcute în armată au fost îndepărtați 3 din 5 mareșali, 13 din 15 generali de
armată, 8 din 9 amirali, (aici epurările au fost mai profunde, deoarece
marinarii erau suspectați că au exploatat ocaziile pe care le-au avut să aibă
contacte cu străinii), 50 din 57 de generali de corp de armată, 154 din 186
generali de divizie, 16 din 16 comisari de armată și 25 din 28 de comisari de
corp de armată. Unii observatori au apreciat că acest fapt a dezorganizat
armata, a privat-o de comandanți experimentați și au făcut-o vulnerabilă în
fața unei agresiuni. Acești observatori cred că epurările din armată l-au
încurajat pe Hitler să lanseze Operațiunea Barbarossa, după ce a
aflat de slăbiciunea Armatei Roșii..
Până în cele din urmă, aproape toți bolșevicii care au avut un rol important în timpul revoluției din 1917 sau în guvernul sovietic pe timpul lui Lenin au fost
executați. Dintre cei șase membri originali ai Politburo-ului din perioada Revoluției din Octombrie 1917 care au mai trăit până la Marea Epurare, doar Stalin a mai
supraviețiut. Patru din ceilalți cinci au fost executați. Al cincilea, Lev Troțki, a plecat în exil în Mexic după ce a fost exclus din partid dar a fost asasinat de un
agent sovietic în 1940. Dintre cei șapte membri aleși în Politburo între
Revoluția din Octombrie și momentul morții lui Lenin din 1924, patru au fost executați, unul, (Tomski), s-a sinucis, și
doi (Molotov și Kalinin) au supraviețuit. Din cei 1.966 delagați la al XVII-lea
Congres Al Partidului din 1934, (ultimul congres înainte de procese), 1.108 au fost arestați
și aproape toți au murit.
Procesele și execuțiile foștilor lideri
sovietici au fost, oricum, doar o mică parte a epurărilor.
O serie de operațiuni
naționale ale NKVD-ului au fost duse la îndeplinire în perioada 1937-1940,
justificate de teama de a cincea coloană a celui mai probabil
adversar, Germania, sau a națiunilor din "vecinătatea capitalistă
ostilă". Operațiunea poloneză a NKVD-ului a fost prima de acest fel,
reprezentând un tipar pentru cum s-a acționat în cazul altor minorități etnice.
După
estimările Ministerului de interne făcute la ordinul special
al comisiei Partidului Comunist care se ocupa de pregătirea celui de al
XX-lea Congres al Partidului, cel puțin 681.692 oameni au fost executați numai
pe durata anilor 1937–38, și asta numai conform listelor de execuție semnate
personal de Stalin, aflate în arhivele NKVD. Numărul exact de persoane afectate
rămâne nesigur și depinde de modul în care se face numărătoarea, de perioada
care se ia în considerație și dacă morții din Gulag și din timpul transportului
către lagărele de muncă sunt luate și ele în considerare. Un grup de frunte de
apărători ai drepturilor omului din Rusia, Societatea
Memorial a publicat o listă cuprinzând 1.345.796 de nume a unor oameni
care au căzut victime epurărilor staliniste.
Nici partizanii nu au scăpat, după,război, de represiunea stalinistă.Partizanii sovietici au
luptat la mii de kilometri depărtare de liniile armatei regulate, au fost slab
controlați de autoritățile centrale sovietice și au ajuns în multe cazuri să
aibă alte idealuri decât cele oficiale și să contrazică doctrinele staliniste.
Asemenea atitudini erau privite cu îngrijorare de conducerea centrală de la
Moscova și, după eliberarea teritoriului sovietic, toți membrii mișcărilor de
partizani au trebuit să treacă prin filtrul NKVD-ului. Dacă în cazul
partizanilor de rând, proveniți din rândul populației locale, presiunile
politice au fost minime, în schimb ofițerii au fost supuși represiunilor
politice sub diferite
motive, unii dintre ei sfârșind în Gulag.
Aceasă politică a continuat până în 1955, când a fost dată o grațiere de
amploare care i-a privit pe foștii prizonieri de război, colaboratori naziști
și alte categorii, printre care și partizanii încarcerați după încheierea
războiului
Marea Epurare a fost denunțată de Nikita
Hrușciov, care a devenit conducătorul
Uniunii Sovietice după moartea lui Stalin. in discursul său
secret la al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice din februarie 1956, care a fost făcut
public o lună mai târziu, Hrușciov denumea epurările "abuzuri de
putere" ale lui Stalin, abuzuri care au adus pagube uriașe țării. In
același discurs, el a recunoscut că multe dintre victime erau nevinovate și au
fost condamnate pe baza unor mărturii false obținute prin tortură. Luarea
acestei poziții a fost folositoare din punct de vedere politic pentru Hrușciov,
atâta vreme cât el era angajat într-o luptă pentru putere cu rivalii care
fuseseră asociați cu epurările, (așa numitul Grup anti-partinic). Dezvăluirile făcute pe
tema epurărilor l-au ajutat în mod potrivit pe Hrușciov să submineze puterea
rivalilor săi și să-l propulseze în funcția de Președinte al Consiliului de
Miniștri.
Incepând din 1954, unele dintre condamnări au fost revizuite. Mihail
Tuhacevski și alți generali condamnați în Procesul Generalilor Armatei Roșii au fost declarați nevinovați
("reabilitați") în 1957. Foștii membri ai
Politburo Jānis Rudzutaks și Stanislav Kosior,
ca și multe alte victime mai puțin cunoscute, au fost de asemenea declarate
nevinovate pe parcursul aceluiași deceniu. Nikolai
BuhariN și alți condamnați în Procesele de la Moscova au fost reabilitați mai târziu, în 1988.
Cartea Reabilitarea:
Procesele politice din anii 30-50 (Реабилитация.
Политические процессы 30-50-х годов) (1991) conține un mare
număr de materiale originale din arhive, prezentate pentru prima oară:
transcrieri ale interogatoriilor, scrisori ale condamnaților și fotografii. Pe
această bază este arătat în detaliu cât de multe procese spectacol au fost
fabricate.
