ISTANBUL - MOSCHEEA NURUOSMANIYE

Foarte impozantă şi aproape impresionantă, Moscheea Nuruosmaniye trebuia să încoroneze cea de a doua colină a Constantinopolului. Mica şi mai vechea Moschee Atik Ali Paşa ocupa deja terenul. Pentru a se evita demolarea aceleia s-a ales o suprafaţă ceva mai joasă.

Arhitectul Simeon Kalfa, grec de origine, a început lucrările în 1748, sub domnia sultanului Mahmud I-ul şi le-a terminat sub domnia lui Osman al III-lea, în 1755.

            Sultanul a numit-o Nur-u, adică  “lumina sacră”, de unde a derivat numele popular de Nuruosmaniye

            Este unul dintre edificiile religioase realizate în stilul baroc şi rococo otoman, cu numeroase ornamente şi broderii prelucrate creativ de experţii otomani. Prin munca lor au creat, spre exterior, ornamente artistice incomparabile. Edificiul are o cupolă înaltă de 43 de metri şi încadrată de două minarete zvelte, cu câte două balcoane (sherefes)  Cupola este unică şi nu se sprijină pe nici un pilastru interior, ci pe patru mari arcuri cu diametru de 25 de metri. Are particularitatea de a fi una dintre cele mai mari din Istanbul. In vârful minaretelor sunt fixate semiluni din piatră.

Curtea are formă de potcoavă cu o latură rotunjită, încercuită de mici cupole, ceea ce îi dă un aspect original. Nu era prevăzută cu fântână centrală pentru abluţiuni rituale.

            In interior mihrabul şi mimberul sunt lucrate în piatră, iar la loja sultanului (hunkar mahfili) plasată în colţul de nord-est al sălii de rugăciune se ajunge printr-o rampă exterioară. Reliefurile şi mulurile mihrabului au un stil deosebit de tradiţia otomană. Existenţa multor ferestre oferă o lumină naturală de excepţie, fapt ce a dus la numele final de „ lumina sacră a lui Osman” (Nuruosmaniye). Majoritatea caligrafiilor ce ornează interiorul au fost executate de caligrafii Ali Efendi din Bursa, Seyyid Abdulhalim şi Fahrettin Yahya. Moscheea a dat numele său cartierului înconjurător şi porţii apropiate de intrare dinspre răsărit a Marelui Bazar.

Apropierea de intrarea în Marele Bazar, lângă intrarea în strada acoperită şi strălucitoare a bijutierilor şi vecinătatea unor caravanseraiuri, a constituit oportunitate valoroasă. In jurul edificiului s-au construit două şcoli (dintre care cea din sud-vest a dispărut), o cantină pentru săraci (imaret), mausolee şi, mai ales, trei rânduri de magazine ce înconjoară platforma, Magazinele, care funcţionează şi astăzi, au dat naştere unor noi străduţe. Inchirierile aduceau bani pentru întreţinerea moscheei, a aşezămintelor alăturate şi a săracilor comunităţii. Medresa originală are un portic şi încăperi ce înconjoară o curte centrală. Cantina săracilor se compune dintr-o curte, o bucătărie şi o sală de mese. Medresa şi cantina sunt transformate astăzi în tr-o şcoală religioasă coranică. In preajmă se află şi mausoleul mamei sultanului Osman al III-lea, Sehsuvar Valide Sultan, precum şi o fântână publică.

Datorită dotărilor înconjurătoare ea a devenit un complex religios, numit în limba turcă külliye, asemănător multor moschei imperiale. De aceea complexul se numeşte, în întregul său, Nuruosmaniye Camii. Prin arhitectura sa occidentalizată, el constituie o cotitură în arhitectura otomană, dar a şi păstrat trăsături splendide de altă dată.

Complexul Nuruosmaniye dispune şi de o bibliotecă cu cupolă, în care se conservă mii de manuscrise, între care sunt cuprinse şi colecţii aparţinătoare sultanilor.

Spre sud-vest de complexul Nuruosmaniye se înalţă Coloana lui Constantin (Çemberlitaş).

ISTANBUL - BISERICA SFANTA IRINA

Una dintre venerabilele biserici bizantine, păstrate şi martirizate sub stăpânirea turcă, este Biserica Sfânta Irina (biserica Păcii Divine), nume care poartă gândul imediat la împărăteasa Irina (797-802), o înţeleaptă şi aprigă femeie, aproape deloc pacifistă.

Biserica aparţine epocii lui Constantin cel Mare, fiind ridicată în anul 324 e.N pe locul unui templu grecesc dedicat zeiţei Afrodita. Până la construirea primei biserici Sfânta Sofia, Biserica Sfânta Irina a deţinut poziţia fruntaşă, ocupând demnitatea de catedrală a Constantinopolului. Incepând cu anul 360 e.N a pierdut această calitate, odată cu construirea primei biserici Sfânta Sofia. Cu toate acestea, în anul 381 e.N, tot ea a adăpostit cel de al doilea conciliu ecumenic, pe timpul împăratului Theodosius I-ul (379-395 e.N). Cele două biserici au format principalul ansamblu eclesiastic al Patriarhatului de Constantinopol.

Revolta „Nika“, din anul 532 e.N, s-a manifestat devastator pentru Constantinopol. In câteva zile de groază, o mulţime de monumente ale oraşului s-au prefăcut în scrum, iar unele s-au năruit. Rebelii, care probabil încă nu erau pătrunşi cu toţii de creştinism, s-au abătut cu sălbăticie şi asupra bisericilor.

Alături de biserica Sfânta Sofia din cea de a treia generaţie, a fost vandalizată şi biserica Sfânta Irina. Justinian s-a îngrijit să le construiască pe amândouă. Biserica Sfânta Irina a avut parte de o renovare generală şi de o transformare în bazilică cu două cupole, ceea ce era o noutate. Prin planul său reprezintă unul dintre primele exemple de tranziţie de la planul basilical, la planul în cruce greacă. In locul bisericii Sfânta Sofia vandalizate s-a ridicat cea mai spectaculoasă biserică a tuturor timpurilor, cea pe care o putem vedea şi astăzi.

După cum o demonstrează compararea planurilor şi a elevaţiilor celor două biserici surori, structura Sfintei Irina prefigura pe cea a Sfintei Sofia, care urma să ridice pe cele mai înalte trepte ale vremii soluţiile tehnice de aici.

In urma unui cutremur din anul 740, monumentul a suferit grave distrugeri, aşa că împăratul bizantin Leon Isaurianul a restaurat-o în plină perioadă iconoclastă. Ca urmare decorarea ei interioară a avut de suferit, devenind foarte sobră. Forma ei actuală aminteşte de arhitectura sec. al 8-lea şi este singura biserică bizantină care a păstrat atriumul original.

 Structura basilicală de la parterul locaşului este acoperită de două cupole şi se termină la răsărit cu o absidă circulară la interior şi poligonală, cu cinci laturi, la exterior. Numai una dintre cupolă este atât de înălţată încât poate fi observată din ecterior, cealaltă având o acoperire de capotă aplatizată. Absida este străpunsă de trei mari ferestre cu partea de sus în plin cintru. Marea cruce din mozaic pe fond de aur care ornează absida, acolo unde tradiţia bizantină plasa imaginea Theotokos (cea care a dat naştere lui Dumnezeu), este o mărturie remarcabilă a artei iconoclaste. De altfel, pe pereţi, în cupola centrală, şi în nartex, sunt vizibile alte fragmente de acoperământ mozaical din aceeaşi perioadă. Nave laterale înguste sunt demarcate de coloane fine, desupra cărora se extind galeriile pentru femei, galerii ce urmăresc conturul zidăriei masive, cu intrânduri sub magnifice arcuri ce susţin cupola principală.

In curtea din faţa nartexului dăinuie un sarcofag de porfir cu dimensiuni ieşite din comun, din epoca împăratului Constantin I-ul cel Mare, asemănător cu cele expuse între intrările în Muzeul de Arheologie. De altfel, de jur împrejurul său au rezistat şi resturile anticului templu al Afroditei.

In urma cuceririi turceşti Biserica Sfânta Irina a fost cuprinsă în interiorul zidurilor ce apărau Palatul Topkapî, fiind folosită ca arsenal, nu ca moschee. Se pare că numai pentru o perioadă relativ scurtă biserica a fost transformată în moschee de către Ahmed al III-lea (1703-1730), dar la începutul secolului următor Fethi Ahmed Paşa a transformat-o în muzeu.

Colecţiile muzeale strânse în ea au luat drumul Muzeului Arheologic în anul 1875, în locul acelora instalându-se un muzeu militar, până prin anul 1950. Acum biserica martiră este folosită tot ca spaţiu muzeal, în care se organizează expoziţii ocazionale. Din anul 1972 a început a servi ca sală pentru concerte de muzică simfonică datorită acusticii sale excepţionale. In fiecare an, între jumătatea lunii iunie şi cea a lunii iulie, în biserică se desfăşoară Festivalul Internaţional de Muzică Clasică.

In 1987 în Sfânta Irina s-au aniversat 1200 de ani de cel de al doilea Conciliu de la Niceea (Iznik), menit să pună capăt conflictului politico-religios provocat de iconoclasm.

In afara zilelor când sunt găzduite expoziţii sau concerte, biserica nu este deschisă accesului public şi nici spaţiile adiacente.  Cu un argument tare, sub forma veşnicului bacşiş, cei perseverenţi se bucură de atenţia paznicului şi li se deschid porţile metalice ale incintei. Odată trecuţi dincolo se bucurat de cea mai deplină înţelegere. O astfel de infiltrare în locuri interzise stimulează plăcerea vizitatorului făcându-l să se simtă o persoană privilegiată. Liniştea veacurilor cuprinse în locaş a face ca paşii intruşilor să trezească umbre nebănuite ale unei lumi apuse, să simtă veşnicia unei civilizaţii strălucite.

ISTANBUL - MUZEUL DE ARHEOLOGIE

Aşezat între Palatul Topkapî şi Grădina Gűlhame, Muzeul de Arheologie este ascuns între arbori, neputând fi observat dinspre artera principală ce coboară de la Sfânta Sofia spre Piaţa Eminőnű şi Podul Galata, arteră urmată de traseul tramvaiului metrou. Este amplasat peste o parte din aria deţinută de Palatul Topkapî, în zona fostelor grajduri imperiale şi a unei grădini exterioare. Partea conservată din acea grădină a devenit parcul public Gülhane. Din prima curte de astăzi a palatului sultanilor (cea de a doua odinioară), pe lângă biserica Sfânta Irina, o străduţă umbrită coboară liniştit până la intrarea în muzeu.

Această instituţie muzeală este compusă din trei secţiuni distincte, din trei muzee : Muzeul de Arheologie, Muzeul Ceramicii şi Muzeul Vechiului Orient.  

Complexul muzeal dispune de o suprafaţă generoasă, fapt ce pune în valoare palatul neoclasic construit special pentru această destinaţie la trecerea dintre sec. al 19-lea şi al 20-lea, dar şi celelalte două edificii. Clădirea principală este amplă. Se întinde pe latura curţii dinspre Palatul Topkapî şi se remarcă prin masivitate şi două intrări opulente cu scări largi. Intrările sunt marcate de câte patru coloane cu capiteluri corintice, unite cu frontoane triunghiulare clasice.

In faţa clădirii principale, pe partea opusă a curţii, atrag privirile celelalte două clădiri muzeale, una aşezată mai în adâncime, iar alta chiar lângă poarta de intrare în incintă. Prima adăposteşte Muzeul Ceramicii iar cea de lângă poartă, Muzeul Vechiului Orient.

Istoric

Construcţia edificiului principal a început în anul 1881 sub domnia sultanului Abdűlhamit al II-lea (1876-1909), din iniţiativa pictorului colecţionar Osman Hamdi Bey şi s-a terminat în 1908, după ce s-au executat lucrări de extindere între 1903-1907. Muzeul s-a ridicat după planurile arhitectului francez Alexandre Vallaury care a aplicat construcţiei trăsăturile neoclasicismului apusean, dar s-a inspirat şi de la ornamentaţia sarcofagului bocitoarelor, deţinut de muzeu. A reuşit să îmbogăţească marea capitală turcă cu cel mai important monument neoclasic. Muzeul, în faza iniţială, şi-a deschis porţile la 13 iunie 1891.

Tradiţia turcă aminteşte că primele colecţii publice provin din timpul domniei sultanului cuceritor, Mahomed al II-lea Cuceritorul, care a dispus depozitarea colecţiilor militare bizantine în biserica Sfânta Irina, cuprinsă în cea de a doua curte a Palatului Topkapî. După aceea, timp de trei secole, s-au adăugat diverse obiecte nefolositoare şi neînsemnate la un moment dat, dar care s-au transformat în valori istorice. In acest fel se poate afirma că primul adăpost pentru viitoare exponate ale Muzeului de Arheologie a fost biserica bizantină Sfânta Irina, ea însăşi o valoroasă mărturie a creativităţii umane.

Muzeul modern de Arheologie al Istanbulului îşi are începuturile înainte de ridicarea noului său sediu. Primele preocupări au aparţinut lui Rodosluzade Fethi Ahmed Paşa, ginerele sultanului Mahmud al II-lea (1808-1839), care s-a dedicat unei muzeografii moderne. Primul director a preluat conducerea instituţiei în 1868 şi se numea Edward Goold, profesor englez la Liceul Imperial din Galatasaray. Tot el a publicat în 1871 primul catalog al muzeului în limba franceză.

Primele colecţii ale muzeului arheologic au fost expuse în bătrâna Biserică Sfânta Irina până în 1846, apoi în actualul Muzeu al Ceramicii, aflat în aceeaşi curte cu edificiul cel nou. Este vorba de un pavilion în stil persan construit pe timpul sultanului cuceritor şi care servea, prin 1472, ca anexă a Palatului Topkapî,  palat care tocmai se înfiripa în apropiere, pe platoul cel mai înalt al fostului acropolis antic şi bizantin. Străvechiul acropolis ocupase vârful peninsulei pe care se dezvoltase Byzantion şi apoi măreaţa capitală nouă a împăratului Constantin cel Mare (306-337 e.N).

Considerasţii

Vizitarea acestui sanctuar al creativităţii, este mai emoţionantă decât se aşteaptă orice european care a vizitat alte muzee similare renumite. Surpriza cea mare începe odată cu intrarea în prima sală a sarcofagelor. Din capitonajul negru sau bleumarin închis al sălilor, reflectoarele îşi concentrează spoturile asupra exponatelor inegalabile pentru Luvru şi pentru Britisch Muzeum. Bucuria estetică depăşeşte orice aşteptări.

Lumea de azi urmează legi antiumane, anticulturale şi chiar prea periculos distructive, fiindu-i dat să trăiască vremuri ce-i pot deveni prea repede fatale. In orice moment o bombă, sau o rachetă dirijată electronic sau prin sateliţi, poate să lovească şi să prefacă în cenuşă cele mai preţioase monumente şi amintiri ale umanităţii. Nu poate uita că în cel de al doilea război mondial militarii americani eliberatori ai Italiei au avut intenţia să doboare Turnul din Pisa, numai pentru că de acolo trăgea eficient un mitralior german.

Bucuria din faţa unei opere de artă, a unei mărturii venerabile a umanităţii, este simţitor crescută la gândul că deasupra ei atârnă pericolul dispariţiei pe veci.

Descrierea patrimoniului

Muzeul adăposteşte incredibile bogăţii arheologice. Colecţiile lui nu excelează cantitativ, ci calitativ. Impresionează mai puţin prin numărul exponatelor, ci prin cel al calităţii artistice şi al conservării aproape impecabile a exponatelor. Stupefiantă este colecţia de sarcofage de la parterul muzeului, colecţie de-a dreptul inegalabilă şi de invidiat pentru celelalte muzee europene. Dintre cele mai renumite sunt: Sarcofagul lui Alexandru cel Mare, despre care se presupune că ar fi aparţinut unui general al său, Sarcofagul bocitoarelor, Sarcofagul de Simadora, Sarcofagul lician, Sarcofagul Phedra şi Hippolyte, Sarcofagul lui Meleagru, alte sarcofage descoperite la Sidon şi la Simadan, precum  şi unele specific egiptene. In curte, lipite de zidul muzeului, între cele două scări monumentale de la intrare, atrag admiraţia două sarcofage gigantice din porfir roşu, asemănătoare cu cele deţinute de Vatican şi provenite din epoca dinastiei lui Constantin cel Mare.

Admirând tezaurul de sarcofage, realizezi cu câtă acurateţe au formulat scopul artei sculptorii antici. Pentru ei arta nu a fost reprezentarea trupurilor, ci a forţelor care au creat trupul. Aceste forţe creatoare transpar imediat chiar pentru un privitor neutru şi neavizat. Femei îndurerate, scene de luptă crâncenă, patimi violente, animale urmărite de vânători, scene străvechi şi tablouri vegetale periferice, reînvie sub ochii privitorilor hipnotizaţi. Şi totuşi o linişte mistică se aşterne peste toate acele patimi surprinzătoare ale unei lumi mult prea îndepărtate şi, probabil, neînţelese.

Tot la parter sunt prezentate colecţiile de sculptură şi detalii de temple antice, pornind din epoca arhaică greacă şi continuând cu cea romană. Printre acelea se prezintă: statuia reprodusă a lui Hermes, executată de Alcamenes, elevul lui Phidias, o elegantă statuie a Atenei şi a unui leu, descoperite la mausoleul din Halicarnas (Bodrum), un tors al lui Asklepios, descoperit în insula Kos, statui de Muse, o statuie a lui Apollo, o statuia ce reprezintă pe Ara, fiica lui Neon, unica operă originală a celebrului Philiscos din Rodos, Efebul din Tralles, bustul lui Alexandru cel Mare, copie a operei lui Lysippos, un colosal Apollo din Tralles, statuia lui Zeus din Pergam, busturi ale împăraţilor romani Augustus, Tiberius, Marcus Aurelius, o statuie a lui Neptun de la Efes, statui ale zeiţelor Tyche, Hygia şi Atys, stele funerare, un fragment din friza templului zeiţei Atena de la Assos, statuia colosală a lui Bes, un Hercules din Cipru şi multe, multe altele. Toate exponatele au fost puse în valoare artistic, cu fundaluri inspirate şi cu spoturi de lumini bine studiate. La etajele al doilea şi al treilea sunt expuse piese mai puţin grele, provenite din săpăturile târzii de pe întinsul fostului Imperiu Otoman, mergând din Balcani, în Africa de Nord, din Mesopotamia şi Peninsula Arabică până în Anatolia şi acoperind toate epocile istorice, inclusiv pe cele bizantine timpurii, medii sau târzii. Turcii nu au ştiut să-şi aprecieze potenţialul arheologic, lăsându-se jefuiţi de arheologii sau diplomaţii occidentali din ultimele două secole de existenţă ale Imperiului Otoman.

Statuile şi fragmentele antice adunate într-un muzeu trăiesc şi continuă tradiţia umană, pregătesc drumul artei viitoare, drumul vieţii viitoare, realizează în clipa nemuritoare necesară echilibrului în timp. Exponatele unui muzeu nu sunt lipsite de viaţă, sunt pătrunse de vibraţiile creatorilor şi ale timpului când s-au născut. Să parcurgi un muzeu este o reală bucurie şi un mare câştig pentru adevăraţii intelectuali.

Muzeul vechiului Orient

Muzeul Vechiului Orient ocupă edificiul din apropierea porţii, vis-a-vis de clădirea principală. Edificiul a fost ridicat în 1883 şi a adăpostit, până în 1935, Şcoala de Arte Frumoase. După reorganizarea din acel an a devenit muzeu specializat.

Este o anexă a Muzeului Arheologic principal şi cuprinde numai exponate provenite din Egipt, Mesopotamia, Akkad, Urartu, Regatul Hittit, Assiria, Babilon, Peninsula Arabică, Siria, Palestina, dar şi artefacte preistorice.

In sala dedicată Babilonului surprinde plăcut expunerea unui fragment de zidărie emailată provenind din Calea Sacră care ducea spre Poarta Iştar. Un panou de ceramică format din îmbinarea cărămizilor emailate reprezintă un leu în mărime naturală sub formă de basorelief colorat. Culorile trupului animalului şi ale coamei sunt apropiate sensibil de realitate, iar fondul tabloului, îmbinat din ceramica emailată, este colorat în verde turcoaz. Mult mai bogat în exponate de pe Calea Sacră şi dinspre Poarta Iştar este Bode Muzeum din Berlin, nemţii fiind cei mai fericiţi care au expoliatori ai cetăţii lui Nabucodonosor al II-lea.

Crează emoţii aparte nişte panouri assiriene din bazalt cafeniu închis, unul reprezentând un car de luptă cu războinici bărboşi, urmat de un cavalerist. De o rară valoare sunt şi basoreliefurile hittite săpate în granit de culoare gri, lucrări care te poartă cu gândul la o lume grosieră de războinici, lume prea puţin dezvăluită ce şi-a avut capitala în Anatolia, la Hattusa, la răsărit de Ankara. 

Vizita vestigiilor acelei cetăţi cu nuanţe megalitice sunt stranii şi par hotărâte să înfrunte timpul. Nu sunt de uitat porţile cetăţii cu stâlpii laterali lucraţi din mari blocuri de piatră şi sculptaţi cu lei, sfincşi sau cu un profil de luptător în picioare (poarta cu lei, poarta cu sfincşi şi poarta regelui). Regatul hittiţilor mai este amintit în muzeu de un sfinx de bazalt, de torsul unui rege, Halparunda al II-lea şi de un leu, toate admirabile. Cea mai mare atracţie o constituie însă celebrul tratat de la Kadeş, scris pe panouri hittite din argilă, cu caractere cuneiforme, primul tratat din istorie consemnat pentru posteritate, semnat de faraonul egiptean, Ramses al II-lea şi de regele hittit, Hatusili. Nu trebuie uitată nici frumoasa colecţie de tablete cuneiforme care povesteşte de istoria scrisului.

Se pune o întrebare retorică: - De ce creatorii modernii nu mai încearcă să egaleze echilibrul, seninătatea şi viziunea eroică a creatorilor antici, de ce au simplificat arta, de ce au mutilat-o sub pretextul unor curente artistice novatoare dar mizere, de ce au simplificat la extrem liniile arhitecturii, de ce nu au voinţa să lase posterităţii ceva cu care să se mândrească ?

Muzeul ceramicii

Muzeul pentru ceramică se află în partea din spate a curţii, aşezat tot faţă în faţă cu corpul principal al Muzeului de Arheologie.

Pentru a trece de la Muzeul Vechiului Orient la Muzeul Ceramicii se parcurge o suprafaţă largă a curţii, pe lângă o împrejmuire unde sunt depozitate mulţime de fragmente de monumente dar şi multe stele funerare. Importanţa acelor exponate rămase sub cerul liber este probabil de mai mică importanţă, sau nu le este cunoscută bine semnificaţia. Printre ele au crescut arbori iar prin faţa împrejmuirii s-au aşezat bănci pentru odihnă. Locul este trist şi asemănător cu un cimitir uitat.

Muzeul de Ceramică (Çinili Kőşk) este amenajat în cea mai veche clădire otomană civilă, construită de Mahomed al II-lea Cuceritorul, prin anul 1472, drept pavilion de odihnă în afara palatului. Odinioară edificiul era acoperit în totalitate cu faianţă bleu-verde, de la care îi provine şi numele. Planul şi înfăţişarea generală a edificiului, dar şi decoraţiunile lui din faianţă, trădează influenţa persană. La data ridicării sale nu se cristalizase o variantă de arhitectură şi ornamentaţie originală a turcilor otomani. Clădirea a adăpostit muzeul imperial între anii 1875 şi 1891. Abia în 1953 a primit destinaţia de muzeu al ceramicii şi faianţei. Toate sălile edificiului adăpostesc numai obiecte de acelaşi fel: faianţe seciukide, otomane timpurii, de Iznik, de Istanbul, faianţe autohtone influenţate de ornamentaţia chineză, sau de cea apuseană, o interesantă fântână în stil baroc bazată tot pe utilizarea faianţei, un mihrab şi alte obiecte recuperate din moschei.

Un vizitator autorizat ar putea susţine că desenul şi coloristica faianţelor din Spania şi Portugalia par mult mai reuşite, mai inspirate, incomparabil mai puţin monotone.

Pentru orice călător prin Istanbul este o mare pierdere să nu acorde un minim de timp şi de atenţie Muzeului de Arhelogie.