ISTANBUL - HATICE TURHAN - SULTAN VALIDE

Hatice Turhan Val;ide Sultan, cu titulatura completă (Devletlu Ismetlu Turhan Valide Sultan Hatice Aliyyetü’ş-San Hazretleri) a trăit între anii 1627 – 1683, a devenit o haseki (concubină favorită) a sultanului Ibrahim I-ul (1640-1648) şi mama fiului moştenitor al aceluia, viitorul Mahomed al IV-lea (1648-1687). Destinul a condus-o de la situaţia de sclavă de harem la aceea de femeie cu putere într-un imperiu în care femeia avea orizonturi restrânse de credinţă. şi  nu avea drepturi decizionale sau politice. Ea a rămas în amintirea posterităţii pentru regenţa exercitată în calitatea ei de mamă de moştenitor, de mamă iubită de un sultan puternic şi pentru aceea de ctitor al unei moschei remarcabile în Constantinopol, Moscheea Sultan Valide sau Moscheea Nouă (Yeni Camîi).

Hatice Turhan, înainte de a ajunge sclavă, avusese numele de Nadia, fiind de origine ruteană, adică ucraineană. A fost capturată pe timpul unui raid de jaf al tătarilor şi vândută ca sclavă. La numai 12 ani a fost trimisă la Palatul Topkapî drept cadou pentru mama sultanului Ibrahim I-ul, Kösem Sultan. Aceasta a oferit-o, probabil fiului său drept concubină.

La 2 ianuarie 1642, Turhan a dat naştere viitorului moştenitor al tronului Mehmed al IV-lea. Comportamentul lui Ibrahim I-ul a suscitat discuţii de destituirea sa. La 8 august 1648 acesta a fost detronat şi după câteva zile a sfârşit prin ştrangulare.

In fruntea Imperiului Otoman a rămas sultanul copil Mehmed al IV-lea. Conform tradiţiei poziţia de regentă trebuia să revină sultanei mamă Hatice Turhan, dar a fost neglijată datorită tinereţii sale şi a lipsei de experrienţă. In locul ei s-a instalat mama soacră, Kösem Sultan, în calitate de bunică a copilului şi de fostă Sultan Valide.

Kösem Sultan, în calitate de soţie a lui Ahmed I-ul, fusese Sultan Valide pentru din din fii săi, pentru Murat al IV-lea (1623-1640) şi pentru Ibrahim I-ul (cel nebun) (1640-1648), deci avea tradiţie şi influenţă câştigată două decenii şi jumătate. In aceste condiţii părea normal ca Kösem Sultan să fie considerată cea mai potrivită a conduce imperiul. Kösem  s-a lăsat influenţată de corpul ienicerilor în guvernare, pentru a avea un puternic suport de putere. Faptul a fost resimţit cu animozitate de populaţie.

Au urmat lupte politice în culisele palatului. Planurile sultanei Kösem urmăreau detronarea copilului Mehmed şi înlocuirea lui cu alt nepot. Pe această cale bătrâna urmărea şi schimbarea unei nurori ambiţioase privind drepturile ei cu alta mai uşor de controlat. Planul a eşuat deoarece a fost dezvăluit lui Hatice Turhan de către un sclav al bătrânei Kösem. Dacă Turhan a sancţionat intenţia soacrei nu se ştie, dar aceea a fost asasinată trei ani după ce devenise abuziv regenta tânărului nepot.

După moartea rivalei, Turhan a devenit o veritabilă regentă şi Sultan Valide. In calitate de regentă a dobândit o mare putere. Ea şi-a însoţit fiul sultan la toate reuniunile importante şi de multe ori a dat răspunsurile cuvenite, ascunsă după o perdea. Din cauza lipsei de experienţă pe plan politic, a trebuit să se sprijine pe ajutorul şi pe sfaturile unor demnitari

Regenţa sultanei Turhan a fost marcată de două probleme ale statului: - războiul cu veneţienii pentru insula Creta şi – criza financiară provocată de cheltuielile războiului. Viziri slabi nu au fost capabili să amelioreze situaţia. Situaţi a impus ca, în 1656, să fie ales un nou mare vizir, Mehmed Paşa Köprülü. Starea de sănătate a determinat-o pe Turhan să transfere toată responsabilitatea acestui nou mare vizir. Prin acel act, care acorda puteri nelimitate marelui vizir,  Turhan şi-a limitat propria putere politică. Ca atare ea şi-a îndreptat energiile către alt domeniu de activitate. A început să construiască.

Primul proiect de construcţii l-a început în 1658. Probabil pentru a răspunde ameninţărilor Veneţiei, a construit două fortăreţe la intrarea în strâmtoarea Dardanele, una pe malul european şi cealaltă pe cel asiatic. Ambele se pot vedea şi astăzi. Această realizare a aşezat-o pe Turhan în linie cu Mahomed al II-lea Cuceritorul şi cu alţi sultani care au construit fortăreţe în aceeaşi zonă.

Cea de a doua mare realizare a sa a fost ridicarea Moscheei Sultan Valide, sau cum era numită pe timpul său, Moscheea Nouă (Yeni Camîi), pe locul unui şantier început de o predecesoare, Safiye Sultan, care vroise să islamizeze un vechi cartier locuit în majoritate de evrei (Eminönü). Această moschee a fost prima moschee imperială construită de o femeie.

A fost înmormântată în mausoleul construit lângă mosheea sa (Yeni Camîi). Sub cupola impozantă, cu un diametru de 15 metri, mausoleul are un plan patrat şi este zidit din piatră fasonată. Uşa de intrare este din abanos masiv, încrustat cu sidef şi fildeş. Interiorul este decorat cu frumoase faianţe de Iznik şi cu dăltuiri fine.

Mausoleul adăpostaşte rămăşiţele a cinci sultani şi mulţi alţi membri de familie ai dinastieiei otomane de care şi-a legat numele sultana ctitor: Turhan Hatice (1627-1683), fiul său Mehmed al IV-lea (1648-1687), Mustafa al II-lea (1695-1703), Ahmed al III-lea (1703-1730), Mahmud I-ul (1730-1754) şi Osman al III-lea (1754-1757). Drept consecinţă acest mausoleu poate fi considerat ca cel mai important cimitir aparţinând dinastiei. Numeroşi de înalţi demnitari repauzează ăn mausoleu şi în cimitirul alăturat.

In partea dreaptă a edificiului moscheei, pe partea mausoleului se găseşte o bibliotecă ridicată de Ahmed al III-lea, iar în apropiere o fântână publică cu formă rectangulară şi cu grilaje de protecţie. Fântâna are o cupolă interioară şi a fost amenajată în acelaşi timp cu o altă fântână a complexului, în 1663.

Tot în apropiere se ridică mausoleul Havatin, cel în care repausează sultanul Murad al V-lea (1876) şi mama sa Valide Sultan Şevk-Efza.

ISTANBUL - MAUSOLEUL LUI ABDULHAMID I-ul

Mausoleul sultanului Abdűlhamid I-ul (1774-1789) l-am întâlnit pe o străduţă opusă intrării în Parcui Gűlhane, la o oarecare distanţă spre apus, străduţă nimită Hamidiye Türbesi Sokak. La edificiul mortuae se ajunge traversând un mic cimitir. Odinioară mausoleului lui Abdűlhamid I-ul  făcea parte dintr-un complex religios (külliye) a cărui construcţie a început în 1775 şi s-a terminat în 1781. Lucrarea a aparţinut arhitectului Mehmed Tahir Ağa. Edificiul avea două etaje şi era conceput în stil clasic. Cuprindea o şcoală religioasă (medresa) la apus şi o fântână de donaţii la răsăritul mausoleului. Vechea medresă adăposteşte astăzi Bursa de Comerţ. Biblioteca avea şi ea două etaje cu plafoane boltite şi cu  muchii. Era plasată şa un colţ al medresei. Fântâna publică, apărată şi ea de o cupolă, dispunea de guri de scurgere pe ambele sale laturi. Aceasta a fost deplasată pe timpul construirii unui imobil nou, cel „al Fundaţiilor“, în faţa intrării dinspre oraş a  Parcului Gűlhane.

Mausoleul în sine are un plan patrat cu colţurile rotunjite. Acoperit de o cupolă, el dispune de un vestibul şi are porţi şi ferestre încrustate cu sidef. Adăposteşte catafalcul lui Abdűlhamid I-ul, al lui Murad al IV-lea şi a numeroşi prinţi moştenitori. Este foarte greu ca mausoleul să fie găsit gol de oameni, mai ales pe timpul sărbătorilor religioase. Aceasta pentru că în apropiere de catafalcul sultanului se găsesc urmele tălpii Profetului Mahomed, imprimate în zid (în limba turcă kadem-i erîf).

Pe timpul cutremurului din 1999, monumentul a avut mult de suferit, aşa că a fost supus unor lucrări serioase de reabilitare.

Trebuie amintit că şcoala (medresa) din complex s-a contopit cu edificiile comerciale ce au populat strada în ultimul secol.

Lângă mausoleul cuprins de tăcerea morţii şi de însingurare s-a format un mic cimitir deschis permanent vizitatorilor şi pe care aceştia îl străbat spre mausoleu. Un astfel de cimitir constituie o experienţă nouă şi interesantă pentru un călător european. Stelele funerare (pietrele funerare) sunt înalte şi plate, dăltuite numai din piatră albă de bună calitate, sau din marmură. Fiecare piatră funerară poartă în partea de sus câte un ornament cu aspect de turban. Turbanul de deasupra fiecărui mormânt era menit să dezvăluie poziţia socială, sau meseria celui decedat. Pe feţele albe ale stelelor funerare sunt săpate în piatră diverse basoreliefuri simbolice pentru cel dispărut.

Abdulhamid I-ul a avut o soţie de origine franceză, pe sultana Nakşidil, cea care a dat pe moştenitorul tronului, Mahmud al II-lea (1808-1839), supranumit Gavur Sultan. Avusese numele de fată, Aimeé Dubuc de la Rivery şi o poveste posibil romanţioasă a făcut din ea o nepoată din Martinica, a împărătesei franceze Josephina. Sutanul a murit când copilul ei, moştenitor al tronului, avea numai cinci ani. A preluat puterea în numele minorului şi la apărat de toate pericolele. Pe deasupra l-a educat în mijlocul unor călugăriţe aduse din franţa, reuşind să-i deschidă orizonturi noi, dincolo de cele ale unui imperiu invechit şi închistat.

Ea şi-a găsit odihna veşnică departe de soţul său, în preajma Moscheei Cuceritorului şi aproape de o altă franţuzoaică, Gülbahar, soţie a cuceritorului. Deşi muftiul (autoritate religioasă) districtului Fatih îşi are sediul tot acolo, faptul nu salvează locul de o proastă întreţinere, cu multe deşeuri aruncate prin prejur prin grădină.

ISTANBUL - SULTAN VALIDE - NAKSIDIL

Una dintre femeile care s-a ridicat din condiţia de sclavă în haremul imperial la cea mai mare putere în stat şi a condus discreţionar trei decenii prin ea însăşi, sau prin fiul sultan, a fost cea care a purtat numele de împrumut de Nakşidil. Şi-a impus personalitatea şi a ieşit din tiparele vieţii otomane sclerozate, călăuzind spre alte orizonturi şi pe fiul său moştenitor de tron.
Pentru a lua urma femeii de origine franceză care a dat Imperiului Otoman un bun sultan, pe Mahmud al II-lea (1808-1839), trebuie urmată o cale lungă cu tramvaiul metrou spre exteriorul oraşului, spre zidurile trainice ale vechiului Constantinopol. Pe colina a patra a oraşului antic, în imensa incintă a complexului Moscheii lui Mahomed al II-lea Cuceritorul, se arată trist mausoleul acelei femei apusene ajunsă în harem de sultan.

Aimeé Dubuc de la Rivery, vară a împărătesei Josephina a Franţei, originară din Martinica, a avut destinul de a deveni o stăpână a Imperiului Otoman obscurantist şi subdezvoltat. In noua patrie a primit numele de Nakşidil. Povestea vieţii ei până a ajuns în haremul sultanului otoman are probabil mult adevăr, dar poate fi şi romanţioasă în mare parte. Sigură este numai originea ei franceză şi provenienţa din lumea colonială.

Născută în anul 1768, la Porte Royale în insula Martinica a fost chemată de vara ei, Josephina, în Franţa, pentru a-şi perfecta educaţia. Mai târziu, pe drumul de întoarcere spre casă, vasul cu care călătorea a fost atacat de corsari din Algeria în largul insulei Majorca. Conform legendei tânăra a fost dusă la Alger ca sclavă. După aceea a fost oferită de către Bey-ul din Alger sultanului său Abdűlhamit I-ul la Istanbul, în 1783. Acela a pălăcut-o şi a ridicat-o la rangul de Kadîn, adică soţie. Tânăra creolă din Martinica a dat naştere viitorului sultan Mahmud al II-lea în anul 1784, devenind femeia cea mai puternică a imperiului în calitate de Sultan Valide, mamă-sultan. Atunci micul moştenitor al tronului imperial avea numai cinci ani şi se afla în mijlocul unor mari pericole legate de dorinţele unor alţi pretendenţi sau ale unor demnitari vicleni. A avut însă o mamă plină de hotărâre şi de perspicacitate diplomatică, mamă pe care avea să o urmeze şi să o respecte până la sfârşitul vieţii ei.

Cu libertatea de Sultan Valide, pe timpul domniei fiului minor, a adus din Franţa călugăriţe catolice pentru a întregi educaţia fiului, fiu pe care populaţia l-a numit, Gavur Sultan, sultan necredincios. Este foarte uşor de crezut că sultana şi-a păstrat credinţa creştină pe tot lungul vieţii, credinţă pe care a transmis-o şi fiului. Deşi au întemeiat unele fundaţii religioase musulmane, nici mama şi nici fiul sultan n-au lăsat posterităţii o moschee imperială, aşa cum o cerea tradiţia, chiar pentru sultanele-mamă care îşi păstraseră religia de origine.

Sultana mamă, al cărei soţ Abdűlhamit I-ul murise încă din anul 1789, s-a ataşat, în 1808, pe un ienicer îndrăgostit, pe nume Ali Efendi. Acela era fiul unui comerciant albanez de cai şi al unei veneţiene catolice din Corfu. La ora pe când a înfiripat legături amoroase cu sultana-mamă el era locotenent al lui Mahmud al II-lea. După ce Nakşidil l-a prezentat pe Ali drept favorit, Mahmud l-a promovat la gradul de Paşă, grad echivalent astăzi cu cel de general. Nakşidil a afişat deschis legătura cu mai tânărul paşă. După moartea mamei sale în 1837, Mahmud al II-lea nu a uitat să-l execute pe Ali Efendi.

Sultana-mamă Nakşidil, moartă în anul 1817, repauzează foarte aproape de soţia Cuceritorului, o altă franţuzoaică, sultana Gűlbahar. Imensul ei mausoleu se prezintă sub forma unui ansamblu de edificii, înconjurate de un zid înalt, ansamblu separat de restul complexului Moscheii Fatih (Moscheea lui Mahomed al II-lea Cuceritorul) şi de cimitirul imperial. O parte a mausoleului se deschide spre exterior şi se impune prin faţada sa greoaie poligonală, faţadă extinsă pe laturile a două străduţe. Spre interiorul curţii mausoleul are un peristil (cerdac), sprijinit pe patru coloane suple la faţadă şi pe trei în lateral (luând în calcul şi coloana de la faţadă). Coloanele sunt unite cu arcuri înalte de marmură, trei în faţă şi câte două pe laturile peristilului (cerdacului).

In curte se mai găsesc unele mausolee mai mici şi diverse edificii, precum şi o şcoală. Cu toate că aici este şi sediul muftiului (autoritate religioasă) cartierului Fatih, grădina monumentului nu este întreţinută, fiind urâţită de diferite deşeuri. Zidurile ansamblului se află într-o asemenea stare de degradare, încât şi fântâna de pe faţada exterioară de est, este practic distrusă. Autorităţile turceşti bănuiesc că prin aceste locuri îşi tocesc tălpile prea puţini turişti cunoscători ai trecutului otoman.