CRAIOVA - ANI DE CUMPANA

Craiova a suferit multe nenorociri în istoria ei, dintre care cele mai multe rămân pierdute şi uitate de posteritate. Unele au fost consemnate documentar, iar altele pot fi deduse din natura unor evenimente istorice. O înşiruire exhaustivă ar fi următoarea:

-  1446 – Cutremur mare cu magnitudine aproximată cu mijloace moderne, la 7,3 Mw.

-  1471 – Cutremur pe data de 29 august. Este primul cutremur vrâncean determinat cu mare grad de precizie. A fust manifestarea seismică cea mai virulentă din sec.al 15 –lea şi a provocat distrugeri în toate ţinuturile de locuire românească. In Ţara Românească domnea Radu al III-lea cel Frumos, iar în Moldova, Ştefan cel Mare.

- 1655 – Craiova a devenit unul din centrele de rezistenţă al răscoalei seimenilor, răscoală care a produs mari distrugeri oraşului, prin arderea de case boiereşti, cărţi religioase şi titluri de proprietate. Vodă Constantin Şerban a înăbuţit răscoala trimiţând o oaste numeroasă împotriva seimenilor de la Craiova.

-  1689 - 1690 – Oltenia  a fost teatru de război între turci şi austrieci.

- 1681 – Cutremur mare la 8 august, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino. Magnitudine între 7-8 Mw.

- 1701 – Cutremur mare la 11 spre 12 iunie între orele 12-2 noaptea, resimţit cu trei şocuri succesive.

-  1716 – 1718 – Oltenia a fost din nou teatru de război între turci şi austrieci. Imperiul austriac a ocupat ţinutul în 1716 şi a rămas pe loc în baza tratatului de la Passariwtz din 1718. In următorii 21 de ani Oltenia s-a aflat sub o administraţie austriacă riguroasă, sfidătoare şi chiar abuzivă, fapt ce nu a plăcut românilor olteni. Dările erau prea riguros calculate şi încasate, pe când sub vasalitatea turcilor acele dări se puteau tocmi şi chiar micşora prin corupţie. Austriecii au evacuat Oltenia în 1737, fapt consfinţit prin pacea de la Belgrad, din 18 septembrie 1739. Pacea s-a încheiat în urma unui război austro-ruso-turc. De reţinut că austriecii au ocupat Craiova în 1716, cu doi ani înainte de încheierea păcii de la Passarowtz şi au părăsit-o în 1737, cu doi ani înaintea încheierii păcii de la Belgrad. In 1737 turcii au ocupat imediat Craiova, după plecarea austriecilor.  In mod real, austriecii au ocupat Oltenia între 1716-1737, iar legal între 1718-1739.  

- 1738 – Cutremur devastator pentru toate provinciile istorice româneşti, la 31 mai în jurul orei 11 spre prânz.

-  1768-1774 – In războiul ruso-turc dintre acei ani Craiova a fost din nou pustiită. Se atestă repararea Fântânii Obedeanu în anul 1774, la sfârşitul războiului. In acei ani aceasta era una dintre fântânile de la care se căra apa cu sacaua în oraş.

- 1789-1791 – Ocupaţie vremelnică austriacă în război cu Imperiul Otoman. Iarna dintre anii 1789-1790 a fost extrem de grea, iar austriecii au ars toate gardurile, magaziile, grajdurile şi alte acareturi gospodăreşti din lemn. Soldaţii austrieci au fost încartiruiţi câte 10-12 prin casele mai arătoase. Tot în 1789 este consemnată o nouă devastare a Fântânii Obedeanu.

- 1790 - Cutremur în ziua de 26 martie în jurul orei 21 („la două ore din noapte”). Era ziua de marţi „din săptămâna luminată”. Mari pagube la case şi biserici.

- 1795 - Rpidemie de ciumă care a produs în jur de 1000 de decese.

- 1796 - Marele incendiu produs în luna ianuarie datorită panicii cu care populaţia ardea victimele ciumei. Doar ariile locuite de boieri au scăpat deoarece erau înconjurate de grădini. Incendiul a mistuit complet mahalalele înghesuite şi atelierele meşteşugarilor.

- 1799 - Ostaşi turci, uniţi într-o trupă de jaf, proveniţi din supuşii lui Pazvan Oglu, paşa din Vidin, numiţi de locuitori „pazvangii”, au atacat Craiova fără veste şi fără ştirea conducerii centrale. Turcii s-au limitat la jefuirea prăvăliilor din centrul târgului, din piaţa Elca, şi a câtorva case boiereşti de margine şi neapărate. Oraşul a fost cuprins de panică. De remarcat că Pazvant Oglu era bosniac de origine, oştean otoman şi a servit un timp ca mercenar pe domnitorul fanariot Nicolae Mavrogheni.

- 1800 - Turcii pazvangii lui Pazvant Oglu şi cârjalii s-au întors asupra Craiovei, dar de această dată locuitorii i-au întâmpinat înarmaţi. Jefuitorii turci au atacat tot partea comercială a oraşului dar au întâmpinat rezistenţă neaşteptată. Pulberăria oraşului a sărit în aer, producând un incediu greu de stăpânit, incendiu care a distrus, în final, centrul comercial. Totul din acea zonă s-a făcut scrum. Mărturiile spun că fumul şi mirosul greu de la tăbăcării făcea aerul de nerespirat. Turcii nu s-au ales cu nimic, dar craiovenii cu mare pagubă. (relatare a cronicarului Dionisie Ecleziarhul) In toamnă o altă trupă de pradă s-a abătut asupra oraşului, cea a cârjaliilor de la sud de Dunăre. Populaţia s-a refugiat spre nord. Intr-o scrisoare a Paharnicului Brăiloiu către Casa de negoţ Hagi Pop din Sibiu, se arată că turcii au urmărit pe refugiaţi, dar au fost bătuţi. După acel ultim jaf, au scăpat nearse casele Brăiloilor, Glogoveanu, Bengescu, Jianu, Earfara, Geanoglu, Pârşcoveanu, Ştirbei, ale Cîmăraşului Jane dinspre „Târgul de Afară”, case în care se aflau închişi arnăuţi (Târgul de Afară se găsea pe atunci pe la biserica Hagi Enuşi).

- 1801 - Răscoală mahalalelor şi a sărăcimii din preajma Craiovei. Mulți au rămas fără o pâine în urma pieirii atelierelor de tot felul, arse iar agenții lui Samurcaș, un grec pus de vodă, caimacan, nu țineau cont de starea în care ajunseseră țăranii de pe moșia Craiovei și puneau oamenii pe cărbuni aprinși, ca să-i silească să dea visteriei tot ce aveau. Banul Radu Golescu, care ar fi trebuit să conducă oltenia era tot timpul plecat, la Paris sau la București. In jur de 3 000 de țărani și săraci, înarmați cu tot ce aveau la îndemînă, s-au răsculat după ce oamenii lui Samurcaș au biciuit niște copii. Samurcaș a fugit și s-a întors doar după cîteva luni, trimis de domn, dar cu puterile limitate de aceasta dată, pentru că domnia numise ca Ban al Craiovei pe Nicolae Brîncoveanu, cel ce a reprezentat ..o revenire scurtă, în vremi de grea restriște a falnicei institutții medievale..

- 1802 - Invazie de jaf  a supuşilor lui Pazvant Oglu, Paşa de la Vidin în primăvară, prin luna aprilie. Marele Ban Nicolae Brîncoveanu s-a remarcat apărând orașul și alunând turcii. Cârjalii au intrat în Oltenia pe la Cleanov (Mehedinţi) atacând bâlciul de acolo. De teamă lumea avută a Craiovei a plecat în refugiu spre Transilvania. Femeile de naem erau deghizate în ţărănci. Turcii au urmărit pe fugarii olteni până la Râmnic şi Ocnele Mari fără rezultat, după care s-au întors spre Craiova. Au încercat să prade din nou orașul, dar au fost respinși de oastea neoficială şi populară a pandurilor. In fruntea pandurilor s-a aflat, tînărul sluger al boierului Glogoveanu, Tudor Vladimirescu. Acesta a cules laudele tuturor pentru vitejia sa, devenind astfel o personalitate cunoscută, pentru prima dată.

- 1802 – La 14 octombrie 1802 s-a produs un mare cutremur în cursul dimineţii, la ora 7 dupăo mărturie veche şi la 10,55 după calculele actuale. Deşi a avut magnitudine de 7,9 Mw nu s-au semnalat mari distrugeri, probabil pentru faptul că totul fusese deja distrus de raziile turceşti.

- 1806 – Turcii au intrat din nou în Craiova pe timpul războiului cu ruşii (1806-1812), dar s-au retras la venirea trupelor ruseşti. Ruşii au ocupat, la rândul lor, oraşul până în 1812.

- 1806-1812 – Ocupaţia rusească. Pe timpul acelei ocupaţii casele boiereşti au fost transformate în spitale, sau folosite pentru cazarea trupelor.

- 1808 – Turcii au atacat din nou Craiova, profitând de lipsa pandurilor din zonă. Nu au făcut jafuri sau incendii , dar au luat în robie 50-60 de persoane, în majoritate fete pentru haremurile paşalâcului din Vidin.

-  1814 – O nouă epidemie de ciumă.

- 1815 – Turcii din paşalâcul Vidin, aflaţi într-o stare de nesupunere faţă de guvernul central, au atacat din nou Oltenia, dar nu au ajuns la Craiova, ci numai până la Strehaia. Cu toate acestea craiovenii s-au refugiat. Au venit trupe turceşti supuse sultanului ca să apere oraşul. Au stat un an în marginea Craiovei, dar i-au stânjenit şi sărăcit viaţa.

- 1821 – După revoluţia lui Tudor Vladimirescu, turcii au ocupat din nou Craiova, venind de la Vidin împreună cu Caimacanul domnesc care se refugiase acolo. Vidinul se afla la acea dată sub ascultare faţă de sultan. Turcii au stat toată iarna în oraş, timp în care au cerut toate cele necesare, inclusiv cazare. Multe case au ars, printre care cea a lui Tache Bengescu.. In iulie 1822 s-au retras la Vidin, după ce administraţia militară turcă a ţării a fost înlocuită de domnitorul cel nou Grigore al IV-lea Ghica.

- 1829 – Craiova este din nou ocupată de ruşi. Au luat casele boiereşti pentru spitale (casele Gănescu, Glogoveanu, ale Almăjencii, hanul lui Dumba, etc.). Ocupaţia ţaristă a durat în principate, între 1828-1834, perioadă de calmare a vieţii şi de reorganizare şi modernizare într-o serie de domenii.

- 1829-1830 – In Craiova bântuie ciuma adusă de ruşi. S-au adus moaştele Sfântului Grigore Decapolitul de la mănăstirea Bistriţa. La craiova au fost întâmpinate de muzica militară, constituită de curând de Marele Spătar Alecu Ghica.

- 1853 - Ocupaţie a trupelor ruseşti până în 1854 când s-au retras pentru războiul di Crimeea cu puterile europene aliate cu Turcia.

- 1854 – Ocupaţia austriacă, sub comanda lui Coronini,  a înlocuit pe cea rusă până în 1856.

- 1916-1918 – Ocupaţia germană din timpul primului război mondial.

CRAIOVA - TEATRUL CRAIOVEAN

           Primul local pentru un teatru naţional craiovean s-a amenajat cu mijloace modeste, în 1854, pe actuala Str. MihaiViteazul, la începutul acesteia dinspre centru, pe latura de nord, imediat după proprietăţile şi localul cel vechi al şcolii de fete Lazaro-Otetelişanu. Locul a devenit ulterior clădirea unri mari tipografii, dezafectată după 1990, ca mai toată industria română. Teatrul se afla peste drum de curtea din spate a Şcolii Centrale, viitorul Liceu de Băieţi Carol I-ul. Teatru s-a aflat atunci sub conducerea lui Theodor Theodorini (care o fi fost numele lui real?), actor de mare talent şi pasiune.

       In 1855, la sfârşitul anului, mai precis la sărbătorirea Anului Nou 1956, edificiul a ars în întregime. Pe atunci încălzirea localului se făcea cu sobe cu lemne, iar iluminatul se baza pe lumânări.

Un nou teatru a fost ridicat şi inaugurat imediat, în mai 1856, pe Str. Justiţiei, în mahalaua Episcopia, imediat la apus de intersecţia cu Str. Romul de astăzi (nu chiar pe colţ). Intr-o jalbă către Consiliul de Miniştri, Theodor Theodorini arăta că după incendiul care a mistuit vechiul teatru, a fost ridicat un altul “ca prin miracol”, cu ajutorul câtorva orăşeni de inimă. Teatrul cel nou era construit din “paente de didu” (dud).

Acest local, ridicat tot din materiale uşoare şi ieftine, a fost refăcut după trei decenii din iniţiativa fiicei primului director, actriţa şi solista de renume, cu stagiu în străinătate, Elena Theodorini. Ea a întreprins refacerea fostului local între anii 1886-1888. A păstrat structurile vechi de lemn, dar l-a înfrumuseţat şi l-a dotat cu noi mijloace tehnice necesare acelei vremi. Au fost lăudate în presa vremii locurile commode, pluşul lojelor, ornamentaţia elegantă, coloanele stucate, imitând marmura închisă sau albă, cu vine de aur. Clădirii de pe vremea lui Theodor Theodorini i s-au făcut îmbunătăţiri importante, dar mai ales cele ce aveau rolul de a frapa pe spectatori şi mai puţin s-a dat atenţie lucrărilor de rezistenţă.

Stagiunea de după renovare, în noul local, a început la 15 ianuarie 1888, iar teatrul a primit ulterior numele de Theodorini. In ianuarie 1891 primarul Ulysse Boldescu a angajat pe Ion Bajenaru, tenor din perioada de început a Operei româneşti, ca preşedinte al Comitetutului tetral, la proaspătul teatru craiovean. Numirea s-a făcut probabil cu acordul Elenei Theodorini, cea care avea meritele principale în revigorarea teatrului şi a trupei celei noi.

 La 24 august 1927, teatrul Theodorini îşi trăise traiul şi a dispărut într-un incendiu devastator. Specialiştii vremii spuneau că este ”o minune ” arhitectonică fără fundament (fundaţie), susţinută de nişte coloane de tinichea umplute cu moloz, închisă ca o cuşcă fără ventilaţie, cu un sistem de încălzire vetust, cu lemne, înghesuită între două-trei dughene. Inginerii care au văzut teatrul înainte de a lua foc s-au mirat cum de a putut dăinui atâta timp.  

După cum am spus, teatrul Theodorini nu era amplsat chiar pe colţul de vest al Str. Romul (actuale) cu Str. Justiţiei. Pe acel colţ se afla „o dugheană”, după care urma spre apus faţada teatrului şi intrarea sa oficială. Clădirea sa, văzută de sus avea forma litrei L, cu latura mica în partea de sus. Acea latură era perpendiculară pe Str. Romul. In acest fel clădirea teatrului ocolea dugheana de pe colţ. Prin latura cea mică a clădirii, cea care atingea Str. Romul, se intra în spatele scenei. Intrarea din Str. Romul era intrarea artiştilor, iar cea din Str.Justiţiei era destinată numai spectatorilor.

După incendiu repetiţiile actorilor s-au desfăşurat în „mizerabilul salon” din cârciuma lui Paşa cel Mic (nu ştiu unde s-a aflat), iar birourile şi administraţia s-au adăpostit provizoriu în Palatul Administrativ (Prefectura).

            In primul an de după incendiu trupa de teatru a jucat în sala „Belle Vue”, cel mai spaţios local pentru teatru, întruniri şi conferinţe. Sala a căzut şi ea pradă focului în prima parte a anului 1929. Trupa s-a văzut nevoită să joace ulterior în sala necorespunzătoare şi sărăcăcioasă a cinematografului „Modern” din Str. Regele Ioaniţiu (Str. Dezrobirii de astăzi). Sala era mică, incomodă, mai mult baracă de lemn uscat, supusă unui veşnic pericol de incendiu. Totuşi pentru ea s-au cheltuit trei milioane de lei pentru amenajare. Exista ridicat teatrul liceului „Carol I-ul”, dar pentru terminare mai trebuiau încă sume de milioane. La 24 mai 1931 a avut loc în sala Teatrului Naţional de atunci, cea din Str. Regele Ioaniţiu, sărbătorirea lui Nicolae Iorga, cu ocazia împlinirii vârstei de 50 de ani. Iorga era un mare prieten al Craiovei şi era tratat ca atare de intelectualitatea şi administraţia oraşului.  

Sala de teatru a Liceului „Carol I-ul” s-a dat în folosinţă în anul 1933. Ea avea 700 de locuri şi urma a deveni sediul cel nou și elegant al Teatrului Naţional Craiova pentru următoarele patru decenii.

La un interval de timp după incendiu, resturile teatrului şi ”dugheana” alăturată spre colţul dintre Str. Romul și Str. Justiției, au fost demolate. După cel de al doilea război mondial, pe la începutul anilor 50 din sec. al 20-lea, pe locul teatrului şi al dughenei amintite, adică exact pe colţul dintre Str.Justiţiei şi Str. Romul se afla o groapă mare şi adâncă cu plan dreptunghiular. Avea latura mare pe str. Justiţiei şi pe cea scurtă pe Str. Romul. Groapa avea forma unui trunchi de piramidă cu vârful în jos. Se prea poate ca ea să fi fost săpată înainte de război pentru ridicarea unei alte clădiri înalte, demnă de centrul oraşului şi pe măsura celei dinspre spus, care adăpostea Cinematograful „Scala”, clădire de 4 etaje.

La începutul anilor 50 din sec.al 20-lea groapa ”teatrului” a intrat în atenţia noilor guvernanţi, pentru că urâţea zona centrală. A fost taluzată la 45 grade şi acoperită cu gazon. Pe fundul ei dreptunghiular s-a împrăştiat nisip şi pietriş fin, astfel ca suprafaţa să devină loc de joacă pentru copii, în timp ce părinţii, sau alţii stăteau pe câteva bănci de lemn aşezate pe margini. Groapa era destul de adâncă, probabil de 5-6 metri, aşa că pe la mijlocul taluzurilor marginale s-a amenajat o alee intermediară de promenadă, dotată şi ea cu bănci de odihnă. Două, trei scări de beton  asigurau accesul spre aleea intermediară şi spre terenul de pe fundul gropii, unde ajungeau mai des copii. Efortul de amenajare  geometrică a gropii şi acoperirea taluzurilor cu gazon nu s-a dovedit prea atrăgător pentru plimbăreţi. Copiii i-au arătat un oarecare interes, ca oricărei locaţii noi.

Oamenii mai în vârstă coborau foarte rar ca să se odihnească pe bănci şi apoi oftau la urcare. In acele timpuri „ieşirea pe centru”, adică plimbarea, era atractivă craiovenilor, pentru a putea vedea cât mai multă lume cunoscută sau nu. Cei ce se aşezau pe băncile de sub nivelul străzii pierdeau spectacolul atât de incitant al lumii ce se plimba, mai ales în prag de seară şi pierdeau „noutăţile” mărunte. Era vorba de o lume pestriţă  care se simţea satisfăcută de mici cancanuri, sau de observaţii răutăcioase. Spre înserare, băncile din groapă deveneau atractive pentru unele perechi de îndrăgostiţi.

Prin anul 1954 groapa a devenit şantier de mare importanţă. Acolo s-a înălţat un bloc masiv cu reale trăsături sovietice, dar nu ostentative. Popular s-a numit blocul ”Romarta” deoarece la parterul său s-au înşirat o serie de magazine elegante purtând această firmă mult apreciată şi la Bucureşti. In acele magazine s-au adus mărfurile vremii de cea mai bună calitate şi la cele mai piperate preţuri. Devenise curând un motiv de mândrie şi de laudă ca cineva să fi cumpărat un anumit produs de la „Romarta”.

Blocul „Romarta” a fost unul dintre primele construite în Craiova după război şi a avut darul de a completa armonios centrul dominat de splendida Prefectură, devenită sediul guvernării politice comuniste, numită de democraţie-populară.

Cu maxim doi ani înainte se mai construise un grup de trei blocuri cu câte două etaje pe Calea Bucureşti, vis-a-vis de Piaţa Nouă, la est de intersecţia cu Str. Vasile Conta. Blocurile erau sărăcăcioase şi neinspirate, oricum stinghere în ambianţa generală a oraşului. Se încercase înfrumuseţarea lor cu câte două mici logii circulare pe fiecare faţadă, urmând.înălţimea etajelor, una deasupra alteia..Colonetele logiilor nu aveau nici un farmec, iar ferestrele blocurilor erau prea înguste, ca şi camerele din interior . Cei ce au primit repartiţie să locuiască în ele erau persoane apropiate Partidului şi se mândreau cu statutul lor „de oameni de bloc”. Printre „politruci” au fost strecuraţi în acele blocuri şi câţiva oameni ai muncii „verificaţi”, pentru a completa „tabloul democratic” al acelor vremuri de teroare comunist-stalinistă. Blocurile au rezistat până în 2017 şi continuă să urâţească zona. Acum pot fi privite de la înălţimea noului Teatru Naţional peste frumoasa grădină în pantă amenajată în lateralul şi în spatele său, din Str.A.I.Cuza spre Calea Bucureşti. Acele imitații de blocuri au faţadele  prost întreţinute.

Revenind la blocul „Romarta”, pot aprecia că a fost dat în folosinţă în anul 1957, când am intrat în Liceul Elena Cuza (pe atunci Şcoala Medie Nr.3). Imediat, prin 1956, pe partea răsăriteană a Băncii Comerţului, devenită şi ea sediu al puterii politice, s-a ridicat blocul „Romarta copiilor”, bloc tot cu patru etaje, numit oficial „blocul de 156 de apartamente”. Acesta se armoniza stilistic, slab prosovietic, cu blocul „Romarta”, aşa că ambele încadrau bine vechea  şi somptuoasa Bancă a Comerţului. In acei ani 50 ai sec. al 20-lea acel ansamblu crea motive de mândrie noului regim politic, aşa că defilările „oamenilor muncii” aveau loc prin faţa tribunei aşezate între cele două blocuri, cu spatele la Banca Comerţului şi cu faţa spre Statuia lui A.I.Cuza din marginea grădiniţei English Park.

Pe atunci „oamenii muncii” îşi exprimau foarte des bucuria de a fi apucat pe drumul socialismului, aşa că defilau de 1 Mai, de 23 August şi 7 Noiembrie. Jurnaliştii făceau poze cu lumea „în delirul fericirii” şi cu noile blocuri din centrul oraşului, blocurile „Romarta”.

După dezastrul din 1927, trupa de teatru craioveană şi-a îndeplinit misiunea culturală, ani de zile, în diverse localuri improvizate, sau, în cea mai mare parte, închiriate. Prin anul 1940, Liceului Carol I-ul i s-a construit o sala de festivităţi somptuoasă, odată cu lucrările de înălţare cu încă un etaj. Circa trei decenii Teatrul Naţional a funcţionat în acea sală modernă şi mare. Acolo am văzut cu mamare primele piese de teatru, printre care  Fântâna Blanduziei şi Vlaicu Vodă prin anii 50’ ai secolului trecut.

In 1969 a început ridicarea unui local propriu a Teatrului Naţional din Craiova, lucrare cuprinsă în planul socialist de dezvoltare urbanistică şi culturală. Noul teatru s-a ridicat la apus de Universitate (Palatul de Justişie), în imediata apropiere, pe locul fostei „pieţe noi”, sau ”Marşeu”, a cărei demolare şi mutare începuse cu doi ani înainte pe amplasamentul dintre Calea Bucureşti şi Str. Vasile Alecsandri.

            La 21 aprilie 1973 s-a inaugurat noul Teatru Naţional, proiectat de arhitectul  Alexandru Iotzu, fiul celui care a terminat Banca Comerţului, a ridicat Casa Albă şi Palatul „Ramuri” de pe actuala Str. Popa Şapcă (fostă cândva Str. Liceului). In construcţia noului teatru a fost încorporată marmură albă de Ruşchiţa şi cafenie de Gura Văii.

Imediat după incendiul şi distrugerea vechiului teatru Theodorini, în august 1927, cercurile intelectuale şi conducătoare ale oraşului şi-au pus problema ridicării unui nou locaş al Thaliei. La numai un an, în 1928, s-a hotărât construirea unui nou local complex, care să cuprindă atât Teatrul Naţional cât şi Palatul Municipal (Administrativ). Se hotărâse chiar amplasarea acelui complex edilitar, pe terenul unde se ridica cu ani în urmă „vechea Primărie”. Era vorba de Primăria care existase în spatele actualului părculeţ English Park, pe partea lui de sud. Teatrul urma să aibă ieşirea în Str. I.C. Brătianu (azi Str. Olteţ), iar Palatul Municipal în Str. Justiţiei. Complexul edilitar urma să ocupe exact un  punct central al oraşului, spaţiul de azi al grădiniţei English Park.

           Marea construcţie ar fi trebuit să se afle exact în faţa Băncii Comerţului şi să dea un aspect tradiţionalist şi de prestanţă  a centrului. Pentru acest proiect fondurile trebuiau asigurate de la bugetul statului, deoarece era inclus Palatul Municipal.

Tot în 1928, Societatea ”Prietenii Ştiinţei” colecta fonduri şi donaţii pentru construirea unui „Palat Cultural”. Pentru această acţiune, care n-a fost finalizată, se vindeau nişte aşa-zise „pietricele ale palatului”. In legătură cu această iniţiativă s-a pus şi problema, de actualitate atunci, de construirea unui nou teatru, independent, sau încorporat viitorului Palat Cultural. Existau, deci, în paralel două grupări influente care se ocupau de construirea viitorului teatru: gruparea administrativă şi de conducere a oraşului şi gruparea intelectuală din societatea”Prietenii Ştiinţei”.

Anii de zbucium ai trupei craiovene se scurgeau unul după altul. Se căutau mereu noi şi noi soluţii de rezolvarea lipsei unui sediu sigur şi corespunzător pentru teatru. Un nou pas s-a făcut cu hotărâre în anul 1939. Atunci, prin decizia Nr. 200 din 18 aprilie 1939 a Rezidentului regal al ţinutului Olt (pe timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea) s-a hotărât luarea de măsuri  pentru construirea unui Palat al Teatrului Naţional în Craiova. In acest scop s-a constituit o comisie la nivelul conducerii oraşului. Locul pe care urma să fie ridicat noul Teatru Naţional  era acela al halelor din Piaţa Nouă (Marşeu), lângă Palatul de Justiţie, deci exact pe locul în care a început construcţia după 30 de ani, în 1969. S-a constituit atunci un colectiv de arhitecţi, care din mai multe proiecte l-au ales pe al arhitectului Constantin Iotzu ( cel care ridicase Casa Albă, Palatul ”Ramuri” şi terminase Banca Comerţului). După următorii 30 de ani, a fost adoptat şi pus în operă proiectul fiului său, Alexandru Iotzu, proiect modernist.

Această familie de arhitecţi a fost predestinată edificării noului local al teatrului Naţional craiovean. Primul proiect cel al lui Constantin Iotzu nu s-a putut pune în operă deoarece la scurt timp a isbucnit cel de al doilea război mondial (1 sept. 1939).

Anul 1887 a marcat aprinderea primelor becuri electrice ale Craiovei, ân localul modernizat al Teatrului Theodorini.

CRAIOVA - BALDOVIN

Baldovin – istorie truncheată

-         Primul act în care apare consemnat Baldivin  - Logofătul este redactat în limba latină la 27 decembrie 1391 pentru Stanciu, egumen în Ţara Făgăraşului.

-         Baldovin a devenit al doilea Logofăt în divanul lui Mircea cel Bătrân, după un Filos

-         Baldovin logofătul a fost ctitor al unei mănăstiri Snagov, atestată în 1408 (dispărută şi a nu se confunda cu ce existentă şi datorată lui Neagoe Basaeab

-         Una dintre cele mai vechi familii boierești este cea a Goleștilor. Primul boier din neam a fost Baldovin Parcalabul. Numele Golescu a început sa fie purtat pe la începutul secolului al XVII-lea, de o descendenta de-a lui Baldovin, Visa. Descendenta a lui Baldovin, Visa Golescu a fost si proprietara mosiei de la Golesti. Aceasta s-a căsătorit cu un cunoscut boier muntean, Stroe Leurdeanu, cel care a ridicat conacul de la Golesti, Lui Stroe i-a placut atât de mult la Golesti, încât, din banii lui, a construit acolo un conac. Visa i-a dat fiului ei numele de Radu Golescu. Conaculde la Golești a fost locul unde au trait multi dintre urmașii lor. Averea Golestilor a fost sporita considerabil de banul Radu, testamentul acestuia fiind o marturie ca a stiut sa pastreze si sa inmulteasca avutul familiei.

-         Strămoșul familiei este jupan Baldovin Pârcalabul, stăpânul moșiei Golești din Muscel, care a trait intre 1450-1500. Numele Golescu a inceput sa apara pe la inceputul secolului al XVII-lea. Descendenta a lui Baldovin, Visa Golescu a fost si proprietara moșiei de la Golești. Ea a fost căsătorită cu Stroe Leurdeanu, un cunoscut boier muntean. De altfel, cei din neamul Goleștilor s-au amestecat, prin c[s[torii, de-a lungul existentei lor cu tot felul de familii, unele dintre acestea boieresti. Lui Stroe i-a placut atat de mult la Golești, incat, din banii lui, a construit acolo un conac. Visa i-a dat fiului ei numele de Radu Golescu. Deși neamul s-a intrerupt deseori pe linie masculina, femeile au păstrat numele Golescu pentru urmasii lor, lucru întâlnit și la alți descendenți de viță nobilă.

-         Ajuns mare ban al Țării Românesti, despre Radu Golescu (nascut in 1746, nepotul primului Radu din neam) se poate spune ca a fost un abil "businessman" si om politic, profitand din plin de relatiile pe care le avea, luand, cand avea ocazia, si din pamantul taranilor. A fost insa si un "aprețuitor al învătăturii", cum zice Ion Heliade Rădulescu. S-a îngrijit de educația copiilor lui, aducându-le cei mai buni dascăli din Țara Românească. Radu a avut trei baieți (Nicolae, Iordache, Dinicu) si o fata.

-         Mihalache Baldovin – Intre alegătorii doljeni  în 1862 în aricolul „Alegători direcţi de oraş” (Arhivele Olteniei Nr. 25-26, pag 221-227. Proprietar de casă,han, grădină în Craiova şi moşia Bolcinul (probabil sat Belcin de astăzi), capital 6.000 de galbeni.

-         Marin Baldovin – In „Arhodologia Olteniei între 1820-1830” se găseşte amintită casa răposatului Marin Baldovin biv Logofăt za vistierie.

-         Matei Baldovin – In „Arhodologia Olteniei între 1820-1830” se găseşte Matei Baldovin treti Logofăt în judeţul Vâlcea.

GOLEȘTII

BANUL RADU
Ajuns mare ban al Tarii Romanesti, despre Radu Golescu (nascut in 1746, nepotul primului Radu din neam) se poate spune ca a fost un abil "businessman" si om politic, profitand din plin de relatiile pe care le avea, luand, cand avea ocazia, si din pamantul taranilor. A fost insa si un "apretuitor al invataturii", cum zice Ion Heliade Radulescu. S-a ingrijit de educatia copiilor lui, aducandu-le cei mai buni dascali din Tara Romaneasca. Radu a avut trei baieti (Nicolae, Iordache, Dinicu) si o fata.

TESTAMENTUL. La 2 februarie 1815, Radu și-a întocmit testamentul. Cu "mare blestem" a lasat ca nimeni sa nu modifice cele stabilite de el prin testament, "ca eu din cele parintesti nimic n-am prăpădit, ci încă am adăogat, încât poci zice ca le-am îndoit".

Ce a lăsat moștenitorilor: 3.000 de taleri in sprijinul unor mici boieri ruinați; 1.800 de taleri pentru măritatul unor fete; 3.950 de taleri pentru eliberarea din închisoare a unor condamnați. Celor săraci le-a construit o casă cu șase camere la intrarea in conacul de la Golești. Pentru întreținerea lor, a dăruit veniturile obținute din exploatarea unui pod peste râul Argeș, de care se va îngriji unul dintre fiii lui, Constantin (Dinicu). Din veniturile lui a mai dăruit pentru trei mori.

A lăsat venituri importante pentru întreținerea unor camere pentru bolnavi.

Fiecarui copil i-a lăsat moștenire numeroase moșii, prin Dâmbovița, Gorj, Vâlcea, București, zona Craiovei.

Nicolae a primit moșia Ghimpați, din județul Dâmbovița, moșiile Bălcești, Roșia (judetul Gorj), Coliba Omului (Vâlcea) și toate cele ce le-a cumpărat în dreapta Oltului, la Craiova; sticlăria din județul Dâmbovița și trei prăvălii cu două etaje în București.

Lui Gheorghe (Iordache) i-a dat mosiile Tampa si Udeni (Muscel), Tufanca (Vlasca), via si casele din Dealul Bucurestilor, hanul de pe Podul Calicilor, locul de pe Dambovita in Bucuresti si casele construite pe locul de zestre al sotiei sale, tot in Bucuresti.

Constantin (Dinicu, fiul cel mic, la care a tinut cel mai mult) s-a ales cu mosiile de la Golești, Ștefănești si Ciocănești, din județul Argeș, cu case si dependințe, moșiile Berivoiești, Beliții Domnești, Valea Bunii din județul Muscel, o moșie in județul Teleorman, hanul de la Curtea Veche.

Fiica lui, Ana, a primit un spor de zestre.

De asemenea, pentru toti a dispus impartirea unor bunuri mobile.

Averea lui mai includea, pe langa mosii, o sticlarie, mori si paduri, pravalii si hanuri.

ZIDITORII. In evoluția arhitecturii feudale românesti, conacul familiei Golescu marchează etapa ce anunta vestitele palate brâncovenești. Pe lespedea de piatra din beci si pe ancadramentul a doua ferestre sunt înscrise numele meșterului Stoica si al proprietarilor, Stroe Leurdeanu si Visa Golescu. In 1656, secretarul patriarhului Macarie al Antiohiei a descris pentru prima data conacul de la Golești, numindu-l "măreț si impunător palat". Dupa sase ani de la ridicarea conacului, Stroe Leurdeanu a ctitorit o biserica peste drum, unde au fost înmormântați Dinicu, Iordache, soțiile lor, Zoe și Mărioara, si câțiva dintre urmașii lor. Tot pe moșia de la Golești a fost ridicat, in vremea banului Radu, un cămin pentru săraci. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Radu Golescu a început o ampla reconstrucție a conacului, extinzând clădirea principala si ridicând un etaj din paianta, cu doua camere, la care se ajungea pe o scara interioara. Din corespondenta familiei, s-a putut reconstitui conacul asa cum a fost el pe vremea lui Dinicu si a lui Iordache, apoi a urmașilor lor. Acesta are sase camere, o camera de oaspeți, dormitoare si o camera orientala, unde bărbații, întinși pe sofa, trăgând din narghilea, isi pierdeau vremea într-o dulce lenevie. Singura incapere ce mai păstrează caracteristicile construcției inițiale este camera de lucru a fraților Golești. Aici sunt tot felul de obiecte ce au aparținut celor patru frați: trusa de birou, un scaun cu inițialele NG (Nicolae Golescu), punga de tutun, cărți de vizită. La etaj erau camerele copiilor. După revoluția pașoptistă, la conac trăiau vreo 30 de persoane din neamul Goleștilor. In 1866, printul Carol I, devenit ulterior primul rege al Romaniei, a poposit la conacul din Golești.

URMASII. Dinspre partea lui Dinicu, neamul s-a stins, dar continua prin urmașii lui Iordache. Unul dintre aceștia, Rada Teodoru, stră-strănepoata lui Iordache, locuiește la Paris, dar nu vrea sa-i scape nimic din ceea ce se întâmpla in Romania. Toata viata a calatorit in lumea larga. A fost casatorita, dar nu a avut copii.

"O buna perioada de timp, conacul de la Golești a fost lasat in paragina. In anii 42-43, arhitectul Horia Teodoru a început refacerea clădirii, interioarelor și a curții, potrivit descrierilor existente in documentele lăsate de Golești. De-a lungul vremii, la conac au fost realizate si filme, printre care «Tudor» (în foișorul de la intrare și-a petrecut Tudor Vladimirescu ultimele trei zile de libertate), «Trandafirul galben», «Trenul vieții»" 


Satul Slănic (Muscel)este menţionat la data de 24 iulie 1525 într-un document emis de cancelaria voievodului Radu de la Afumaţi.  Aceasta corespunde cu un secol mai târziu decât satele Aninoasa şi Rugeni. În Slănic din documente rezultă ca proprietar pe Baldovin pârcălabul , unul dintre înaintaşii boierilor de la Goleştii Muscelului.
De menţionat este faptul că după moartea pârcălabului, voievodul întăreşte jupaniţei (soţiei) acestuia, Maria şi fiului ei Ivaşco, mai multe sate. De specificat este faptul că jupaniţa Maria când şi-a împărţit averea urmaşilor a dat nepoatei sale Maria, fiica lui Stan, „zestre la Slănic partea lui Lalu şi partea lui Drăghici”nemaifiind menţionat Doiciu.[16]  Jupâniţa Maria s-a călugărit, având numele de Magdalina iar în  data de 29 august 1526  a lăsat averea (ocinele şi ţiganii) fiului său Ivaşco cât şi nepoatelor sale Maria,Calea şi Velica. Cu această ocazie „Aicea să se ştie zestrea Calii, însă Slănicul cu tot hotarul pe unde iaste”.
Prin documentul din data de 24 iulie 1525, jupaniţa Maria, văduva pârcălabului Baldovin, a dat nepoatei sale Maria „zestre la Slănic partea lui Lalu şi partea lui Drăghici”, care erau moştenite atât văduva cât şi Ivaşco de la pârcălab. În data de 30 ianuarie 1577, voievodul Alexandru al II-lea îi întăreşte lui Ivaşco proprietăţi în Slănicul de aceste propietăţi poseda prin moştenire, cumpărătură şi zestre de la soţie. În perioada 1525 – 1577 mulţi locuitori din Slănicul de Jos s-au vândut boierilor Golescu.