miercuri, 22 decembrie 2010

ORAȘE DISPĂRUTE - EFES

Motto:

                                                            ,,Ionienii şi-au aşezat oraşele
                                                            sub cel mai frumos cer pe
care-l ştiu şi pe pământul cu
                                                            cele mai blânde anotimpuri…”

Herodot



            Ţărmul apusean al Asiei Mici, crestat de nenumărate golfuri, presărat cu puzderie de insule, mari sau mici scăldat de apele calde al Mării Egee şi luminat de un soare generos, este un tărâm blând, mănos şi atrăgător. Golfurile adânci şi ferite de furia furtunilor, adăpostite pe sub peninsule sau insule colinare au constituit un dar divin pentru popoarele cu vocaţie navală.
            Mai bine de 2500 de ani acel tărâm încântător s-a afirmat ca o ,,ţară” grecească numindu-se Ionia sau tărâmul ionic Herodot, părintele istoriei spunea că: ,,Ionienii şi-au aşezat oraşele sub cel mai frumos cer pe care-l ştiu şi pe pământul cu cele mai blânde anotimpuri. Nu fac cât ţărmurile Ioniei nici ţările aşezate la miazănoapte, nici cele de la miazăzi, nici cele de la răsărit, nici cele de la apus – asupra unora abătându-se frigul şi umezeala, asupra altora arşiţa şi uscăciunea”.
            Litoralul deosebit de crestat şi ospitalier al Asiei Mici s-a prezentat ca un mediu deosebit de prielnic dezvoltării unei civilizaţii care trebuia să depăşească grija traiului material de zi cu zi, pentru a crea disponibilităţi îndreptate spre preocupări superioare.
            Asia Mică, cu ţărmul ei egeean, s-a deschis ca o punte dintre lumea Orientului Mijlociu şi lumea mediteraneană sau europeană, încă din mileniile de început ale istoriei. Zona de contact dintre cele două lumi şi continente a dat naştere unei microcivilizaţii de sinteză, cu trăsături împrumutate şi amalgamate, dar dominant greceşti.
            Din spuma valurilor egeene şi din piatra ţărmului asiatic a răsărit, s-a plămădit lumea ionică în centrul căreia a strălucit peste un mileniu Efesul. Fâşia îngustă de litoral a Anatoliei dinspre Marea Egee, inclusiv mulţimea de insule presărate printre talazuri a căpătat numele de Ionia, după numele primului val de populaţii arhaice greceşti ce au migrat dinspre nord, prin Grecia continentală şi apoi peste mare.
            Ionia nu cuprinde întreg litoralul egeean al asiei Mici, ci numai partea lui centrală. Triburile ioniene au migrat dinspre Grecia continentală în secolele al X-lea şi al XI-lea a. Ch. împinşi de invazia triburilor doriene, cele mai austere şi mai dure din lumea greacă. Poporul grec s-a contopit din patru mari grupuri de populaţii protogreceşti, cu dialecte deosebite: ionienii, aheii, eolienii şi dorienii.
            Primii au pătruns, în spaţiul grecesc, ionienii, pe la începutul mileniului al II-lea a. Ch.
            Invazia dorienilor, din secolele al XII-lea şi al XI-lea a. Ch., a dislocat masa cea mare a triburilor ioniene, făcându-le să migreze spre est. ionienii au populat, în etape succesive, insulele arhipelagului Cicladelor (Paros, Maxos, Tenos, Andros), insulele Chios şi Samos din faţa Asiei Mici, precum şi zona centrală a litoralului microasiatic. Acolo au fondat o pleiadă de aşezări dintre care douăsprezece au închegat, mai târziu, ,,Confederaţia Ionică”. Din acele vremuri regiunea a primit numele generic de Ionia.
            O parte a ionienilor nu au părăsit Atica şi Eubeea, rămânând să constituie populaţia de bază a acelor teritorii de glorie pentru Grecia de mai târziu.
            În lumea grecilor antici, ionienii au cunoscut cea mai rapidă dezvoltare economică şi politică, fiind creatorii sistemului de conducere democratic în organismele statale. Totodată, ionienii au dat lumii elene cei mai de seamă creatori pe plan filozofic, artistic şi ştiinţific.
            Atena, cu populaţie preponderent ioniană, s-a afirmat ca cea mai strălucită întruchipare a spiritului ionic, în special şi grecesc, în general.
            Între secolele al VIII-lea şi al VI-lea a. Ch., cetăţile ioniene, fondate pe litoralul Asiei Mici au cunoscut o dezvoltare economică, socială şi culturală superioară restului lumii elene.
Aşezate pe traseul drumurilor comerciale ce traversau asia Mică, venind din Orient spre Mediterana, oraşele Ioniei au păstrat un contact nemijlocit cu avansatele civilizaţii orientale, preluând elemente de civilizaţie materială şi spirituală. Cetăţile ioniene din asia Mică au devenit astfel principalul mijlocitor între lumea răsăriteană şi cea a Greciei continentale sau insulare.
            În prima jumătate a mileniului întâi înainte de Christos, Ionia cuprindea un număr de douăsprezece oraşe principale, dintre care nouă erau presărate pe litoralul continental asiatic iar trei se întemeiază pe insulele apropiate. Pe continent se aflau oraşele Milet, Myus, Priene, Efes, Colofon, Lebedos, Teos, Clazomene şi Foceea iar pe insule, Samos, Chios şi Eritreea. În afara cetăţilor, ionienii ocupau numai o fâşie foarte îngustă de teritoriu de-a lungul litoralului fără a căuta să-şi întindă stăpânirea spre interiorul Anatoliei.
            Cele douăsprezece oraşe – cetăţi ale Ioniei s-au unit în ,,Confederaţia ioniană”, formaţiune politico – teritorială de alianţă şi întrajutorare, în care fiecare oraş îşi păstra independenţa. Templul Panionion de pe muntele Mycale, închinat zeului mărilor Poseidon Heliconis, avea prestanţa de sanctuar comun al lumii ionice confederate. În legătură cu acesta Herodot a însemnat că: ,,Ionienii se adunau aici pentru a celebra ceremoniile religioase care au primit numele de Panionia”.
            Atât serbările panelenice cât şi cele regionale de pe lângă marile sanctuare aveau un caracter multiplu religios, politic, economic şi cultural. Sanctuarele decorate ca fiind panelenice deţineau dreptul inalienabil de a acorda azil. Pe deasupra, în acele temple se depuneau mari sume de bani şi se puteau obţine împrumuturi. Pe lângă ele, cu anumite ocazii, se desfăşurau concursuri de muzică, poezie sau atletism. La templul Panionian de la Mycale se întruneau cu regularitate reprezentanţii oraşelor ioniene şi luau decizii comune privind viaţa politică şi religioasă a confederaţiei.
            Se apreciază că supremaţia Egiptului şi a Mesopotamiei în domeniul cultural, pornind din jurul anului 3000 a. Ch., a trecut în secolul al VI-lea a. Ch. în Ionia. Efesul şi Miletul, oraşele de frunte ale Ioniei, au reuşit să pătrundă, să atragă şi să prelucreze cunoştinţele acumulate timp de 2500 de ani de la alte popoare, pentru a crea o nouă lume cu o nouă cultură. A înflorit o epocă a marilor filozofi ionieni şi a ideilor noi asupra creaţiei naturii şi asupra adevărurilor sale. Thales din Milet, fiul lui Hexameis Carianul, a prevăzut o eclipsă de soare prin calcule, descoperind un procedeu unic de determinare a unor fenomene cereşti şi marcând primul exemplu din istorie când un fenomen natural s-a prevăzut în avans.
            Tot în acele timpuri Anaximandrus şi Anaximene au intuit şi au vorbit primii despre existenţa atomilor în componenţa materiei. Faimosul şi solitarul Heraclit din Efes, supranumit ,,Skoteinos” (adică ,,Obscurul”) a considerat ca principală caracteristică şi esenţă a lumii, mişcarea, schimbarea neîncetată, concepţie sintetizată de posteritate ca ,,panta rhei”, adică ,,totul curge”. Materialismul incipient şi dialectica promovată de Heraclit au exercitat o statornică fascinaţie pentru filozofii contemporani lui sau pentru cei din epoca modernă, ca Hegel, Marx, Engels, Lasalle, Heidegger şi Lenin.
            Confederaţia sau ,,liga” ioniană a jucat un rol de primă importanţă în ,,Marea colonizare grecească”, pe litoralul de nord al Mării Egee, pe litoralul Pontului Euxin şi al Mediteranei occidentale.
            Viaţa artistică şi spirituală a atins, în Ionia, adevărate culmi, în secolele al VII-lea şi al VI-lea. Atunci, alături de cea mai strălucită metropolă culturală ioniană, Miletul, s-a ridicat cu putere Efesul.
            În scurt timp Efesul a devenit oraşul ionian cel mai bogat şi mai strălucitor, cu o dezvoltare şi o influenţă amplă. După revolta antipersană din anul 499 a. Ch., revoltă la care Efesul nu a participat, concurenţa Miletului a dispărut odată cu distrugerea oraşului de către perşi.
            Efesul a ocupat un rol privilegiat în cadrul confederaţiei ioniene datorită bogăţiilor acumulate, datorită portului său şi a poziţiei centrale pe litoralul Asiei Mici, spre Marea Egee.
            Confederaţia ioniană a trăit independentă până în anul 560 a. Ch. când a trebuit să recunoască suveranitatea regatului Lidiei şi a dinastului său Cresus. De la acea dată Efesul a urmat soarta supunerii faţă de alte puteri dar a parcurs mai mult de un mileniu de dezvoltare, strălucire şi glorie culturală.
            În prezent este un oraş dispărut, o întindere de vestigii impresionante prin trecut, materiale şi măiestria execuţiei. Chiar trecut în nefiinţă Efesul Transmite măreţia antică a artelor şi a construcţiilor, condamnă epoca medievală care l-a stins şi I-a frânt mesajul de civilizaţie.
            Ca aproape toate aşezările umane întemeiate în adâncurile evului antic Efesului I s-au atribuit origini de legendă.
            O primă legendă îl desemnează ca întemeietor pe Androcles, fiul lui Kodros, din neamul regilor atenieni – ionieni, rămaşi în Grecia continentală, în peninsula Atica.
            Kodros regele Atenei, înainte de a intra în luptă cu dorienii invadatori, a consultat un oracol, cerându-I să precizeze cina ca ieşi învingător. Oracolul a răspuns că: ,,trupele primului rege mort vor câştiga războiul”. Interpretând favorabil aceste cuvinte, Kodros s-a dus spre o luptă în care a murit eroic şi în care armata sa a ieşit victorioasă, salvând Atena.
            După moartea regelui Kodros, Androcles a renunţat la succesiunea tronului în favoarea fratelui său şi s-a hotărât să-şi întemeieze un nou oraş. Conform obiceiurilor a consultat, şi el, un oracol. Acolo I s-a răspuns că ,,dorinţele sale sunt realizabile graţie unui peşte şi a unui mistreţ”.
            Androcles şi prietenii săi s-au îmbarcat urmând calea Asiei Mici. Acostând pe un litoral necunoscut ei au încercat să pescuiască. Primul peşte prins s-a agăţat de ierburi. Din acel loc a luat-o la fugă un mistreţ ce stătuse ascuns printre ierburi. Androcles l-a urmărit călare şi a reuşit să-l străpungă cu lancea.
            Amintindu-şi de previziunile oracolului, Androcles a decis să-şi întemeieze oraşul pe acele locuri. Se presupune că aşezarea întemeiată de Androcles s-a găsit pe mica colină de la apus de stadionul antic al Efesului actual. Nici o săpătură nu s-a întreprins încă în acel loc ca să cerceteze vreun sâmbure de adevăr din legendă.
            Legenda lui Androcles poate fi citită, săpată în marmură, pe frizele templului împăratului Hadrianus, din ruinele Efesului.
            O altă legendă privind întemeierea oraşului a ajuns la noi prin scrierile a doi erudiţi antici, Pausanias şi Strabon. Conform celor relatate de ei, Efesul l-au fondat amazoanele. Strabon precizează în plus că numele de Efes şi de Smirna ar fi fost numele a două amazoane. Smirna este numele unui alt oraş ionian din apropierea Efesului, oraş care a dăinuit, cu acel nume, până în secolul nostru (actualul Izmir din Turcia egeeană).
            Cum au ajuns acele femei mitologice şi războinice din locurile lor de baştină, de pe malurile Mării Negre, pe malul Mării Egee, nu se explică în legenda întemeierii Efesului. În toată istoria Greciei antice şi în legendele ei, amazoanele au ocupat un loc de cinste şi respectat. Întemeierea Efesului de către amazoane avea darul de a da prestanţă şi întâietate aşezării.
Pe friza templului lui Hadrianus, menţionată anterior, se găseşte săpată în piatră şi această a doua legendă, alături de cea prezentată înainte. Faptul denotă că efesienii erau foarte toleranţi în ceea ce privea istoria de începuturi a oraşului lor.
            Tot în legendă a intrat şi concursul organizat în secolul al V-lea a. Ch., la Efes, pentru sculptarea unei statui de amazoană menită a străjui în templul grandios al Artemisei, templu ce a intrat între ,,cele şapte minuni ale lumii antice”.
            Se povesteşte că cei mai talentaţi şi renumiţi sculptori ai acelui secol au participat la competiţie, printre care Policlet, Phidias, Cresilias şi Pharadmon. Juriul concursului s-a constituit chiar din participanţi. Premiul cel mare s-a atribuit lui Policlet, iar statuia sa şi-a găsit locul cuvenit în marele templu.
            Descoperirile arheologice n-au putut confirma existenţa acelei statui minunate de care s-a vorbit atât de mult în antichitate.
            Reluând evoluţia istorică a Efesului, trebuie amintit că după cucerirea sa de către Lidia, a trecut repede, în 546 a. Ch., sub stăpânirea Persiei, împreună cu întregul regat Lidian. Regele persan Cyrus al II-lea a înglobat Lidia în posesiunile sale împreună cu întreaga Ionie grecească.
            În secolul al VI-lea a. Ch. regatul Lidiei, a cărui capitală se afla la Sardes, în vestul Anatoliei, era considerat ca statul cel mai bogat al lumii din Asia Mică. Datorită bogăţiei în aur a pământului său, Cresus, regele Lidiei a devenit foarte bogat şi capricios. A organizat o armată plătită (practică rară pentru acele timpuri), cu cei mai buni soldaţi (mercenari) şi a trecut la extinderea frontierelor regatului. Una dintre ţintele mult râvnite a constituit-o Efesul.
            Efesienii, colectivitate puţin războinică, au mizat pe protecţia zeiţei Artemis, căreia îi ridicau un templu grandios. Pentru a împiedica intrarea lidienilor în oraş au întins, pur şi simplu, o coardă între acel templu şi oraş, fără a întreprinde nici o altă măsură de apărare.
            Contrar aşteptărilor armata lidiană a intrat în oraş, Cresus fiind un adorator al zeiţei Artemis, s-a comportat cu bunăvoinţă faţă de noii săi supuşi şi a preluat o parte din povara cheltuielilor dedicate construcţiei templului. A oferit, printre altele, un număr de coloane sculptate ce purtau inscripţionat numele său. Una din coloane, regăsită prin săpăturile arheologice din a869, poate fi admirată la British Museum.
            Stăpânirea persană s-a dovedit pentru oraşele ioniene destul de elastică şi destul de puţin implicată în treburile lor interne. Sub persani Efesul a progresat constant, devenind un oraş bogat şi aproape independent. Faţă de perşi nu a rămas obligat decât cu plata unui tribut anual.
            Perşii au unit administrativ regiunile istorice Caria, Lidia, Pamfilia şi Ionia creând Satrapia Ioniană (diviziune administrativă a regatului persan, condusă de un guvernator numit Satrap). Suveranitatea persană s-a menţinut până în 334 a. Ch. când a început strălucita aventură istorică a lui Alexandru Macedon. Tânărul rege al Macedoniei a lăsat urme adânci în conştiinţa omenirii deşi a avut o existenţă scurtă. Faptele şi cuceririle sale le-a înconjurat un nimb de glorie şi au intrat în legendă.
            Traversând strâmtoarea Dardanele spre Asia Mică, Alexandru a înfrânt armatele persane pe malurile râului Granicos (334 a. Ch.). După victoria din acea bătălie, supranumită de istorici ,,bătălia cavalerilor”, Alexandru cel Mare s-a îndreptat spre Sardes, capitala Satrapiei, iar apoi spre Efes.
            Efesienii l-au întâmpinat ca pe un Zeu. Cu acea ocazie, Alexandru a vizitat măreţul templu al Artemisei, incendiat în noaptea naşterii sale (356 a. Ch.) de către un locuitor nebun care dorea să I se păstreze numele în istorie. (Toţi autorii antici şi moderni l-au numit în scrierile lor, dar numele îi trebuie uitat)
            Alexandru şi-a exprimat dorinţa să suporte cheltuielile de reparare a templului. Locuitorii Efesului, dorind să-l îndepărteze pe cuceritor de cetatea lor, l-au refuzat diplomatic, spunând că ,,un zeu nu trebuie să facă cadouri altui zeu”.
            După moartea lui Alexandru cel Mare, în anul 323 a. Ch., în Babilon, pe malurile Eufratului, imensul imperiu cucerit de el s-a împărţit între generalii ce-l înconjuraseră (diadohi). Efesul a intrat sub dominaţia diadohului Lysimah, conducător ager întreprinzător.
            Stăpânirea lui Lysimah a influenţat esenţial destinul oraşului. La acea dată aşezarea se găsea la capătul unui golf adâncit înspre ţărm. În golf se vărsa râul Caistros. Pe acel amplasament al cetăţii se înălţa minunatul templu al Artemisei renumit în toată lumea antică. Cu timpul însă, vărsarea râului Caistros colmatase cu aluviuni golful, acoperind şi zona portuară veche, numită ,,portul sacru” datorită apropierii de templul Artemisei. Depunerea aluviunilor nu numai că a făcut impracticabil portul dar a împins la depărtare ţărmul mării.
            Lysimah a luat măsura mutării oraşului cu 2,5 kilometri spre sud – vest faţă de vechiul amplasament, pe pantele colinelor Pion şi Coressos, precum şi între ele. Zidul de apărare al noului Efes avea o lungime de 8 kilometri, urmând coamele Pion şi Coressos incluzând atât portul cel nou cât şi oraşul de la poale. Lysimah a avut grijă să se amenajeze un port pe măsura vremurilor noi, cu toate amenajările necesare şi unit cu oraşul printr-o cale largă, bine protejată şi frumos decorată.
            Efesul s-a aşezat pe noul amplasament în anul 287 a. Ch. Întregul complex al templului a rămas în afara noii incinte, înspre continent. Zidurile ridicate atunci, încununate cu turnuri de apărare străjuiesc şi astăzi, cu demnitate, rămăşiţele marelui oraş dispărut.
Oraşul nou creat de Lysimah a rămas în istorie ca singurul şi cel mai strălucit amplasament. Când s-a vorbit şi când se vorbeşte de Efes se face referinţă numai la acest amplasament care s-a dovedit cel mai peren şi cel mai impresionant.
            Reamplasarea şi reorganizarea Efesului de către Lysimah a avut la bază concepţia sinoikistă a demografiei şi pe cea de tip hipodamic în proiectarea planului şi a reţelelor de străzi. Pentru acele timpuri sinoikismul se aplica destul de des pentru lichidarea izolării economice a unor oraşe şi pentru întărirea altora. Sinoikismul presupunea contopirea mai multor oraşe sau aşezări într-una singură. Pausanias spune că Lysimah ,,a mutat Efesul pe malul mării, unde se găseşte şi acum şi a adus aici populaţia din Colofon şi Lehedos, oraşe pe care le-a distrus…”. Mutările masive se practicau cu forţa, împotriva voinţei populaţiei care-şi părăsea rosturile şi agoniseala.
            Stilul hipodamic de proiectare presupunea străzi cu intersecţii în unghi drept. La Efes principiul nu a putut fi, pe deplin, respectat datorită colinelor pe care şi între care se adăposteau cartierele.
            Înainte de a continua firul evoluţiilor istorice ale milenarului Efes apare necesară o prezentare succintă a celor şase amplasamente pe care a evoluat, amplasamente ce punctează un teritoriu foarte strâns.
            Săpăturile arheologice au permis localizarea unei prime aşezări umane mai însemnate în apropierea unei necropole de dată miceniană, pe colina antică Paroreia (azi Ayasuluk). Acel habitat nu a purtat numele Efes ci a reprezentat o aşezare specifică epocii bronzului. O a doua aşezare omenească, apropiată Efesului clasic, s-a descoperit nu departe de colina amintită, la capătul dinspre continent al fostului golf marin, acolo unde a existat mai târziu ,,portul sacru”, adică primul port al zonei. Datarea arheologică plasează acel al doilea habitat în preajma secolului al XII-lea a. Ch. Pe timpul perioadei arhaice, adică în prima parte a mileniului întâi înainte de Christos (ante Christos – a. CH.) până spre începutul secolului al VI-lea a. Ch., locuitorii s-au mutat spre vest, în jurul templului zeiţei Artemis. De respectiva etapă istorică a oraşului, a treia, se leagă apariţia denumirii de Efes precum şi începuturile timide de dezvoltarea a templului va constitui o minune a lumii antice.
            Perioada elenistică de existenţă a Efesului, începută de Lysimah şi continuată sub dominaţia romană, reprezintă cel de al patrulea amplasament, amplasamentul de bază. Acest amplasament a lăsat posteriorităţii imaginea aproape şocantă a calităţilor şi măreţiei civilizaţiei antice din lumea preco – romană orientală.
            Cea de a cincia aşezare a oraşului, cea de pe timpul Imperiului Bizantin timpuriu, când oraşul păstra încă acelaşi nume s-a aflat tot pe colina Ayasuluk. Pe vârful colinei străjuieşte o impresionantă fortăreaţă bizantină iar pe panta de sud ruinele unei biserici creştine ce adăposteau rămăşiţele Sfântului Ioan Evanghelistul.
            În final, pe perioada de după anul 1000 d. Ch., când locurile au devenit posesiuni selciukide sau ottomane, aşezarea a pierdut numele de Efes şi s-a prelins la poalele colinei Ayasuluk, având caracterul unei aşezări aproape rurale sărace şi apăsată de vremuri. Port nu mai există, constituind motiv numai pentru amintiri sau poveşti. De aproape un mileniu corăbiile nu mai căutau aceste ţărmuri.
            Reluând firul istoric întrerupt anterior trebuie precizat că Efesul creat de Lysimah a cunoscut o perioadă helenistică de mare înflorire. Rolul său politic a crescut şi s-a menţinut prin participarea la conflictele care au implicat Macedonia, Roma şi celelalte regate din Asia Mică.
            La întemeiere, Lysimah a dat noului oraş numele de Arsinoe, nume care a rezistat numai câţiva ani până la moartea diadohului devenit dinast. Arsinoe era numele purtat de tânăra şi adorata lui soţie, fiica lui Ptolemeu I-ul Soter, diadohul devenit întemeietorul dinastiei elenistice din Egipt. Iubirea lui Lysimah pentru soţia sa, este cu atât mai pasionantă cu cât la data când vroia să-I imortalizeze numele peste fostul Efes, el avea 73 de ani (287 a. Ch.). A murit ca un vajnic războinic într-o luptă cu regatul helenistic al lui Seleucos, în anul 283 a. Ch., la 77 de ani.
            După dispariţia lui Lysimah, timp de un secol şi jumătate, Efesul prosper a devenit obiect şi subiect al luptelor dintre dinastiile succesoare generalilor (diadohilor) lui Alexandru cel Mare, toate dinastii elenistice în state formate pe trupul imperiului marelui cuceritor balcanic. În final oraşul a ajuns în componenţa regatului Pergam, regat întemeiat de un ofiţer de încredere al lui Lysimah după moartea aceluia. Ultimul rege al Pergamului, Attalos al III-lea, murind fără moştenitori a lăsat regatul moştenire ,,poporului şi republicii romane” în 133 a. Ch.. Moştenirea Pergamului a înlesnit Romei să pună piciorul în Asia Mică şi să rămână acolo mai mult de o jumătate de mileniu.
            Efesul, ca oraş component al regatului Pergam, a intrat şi el în stăpânirea Romei, în componenţa provinciei romane Asia. Poziţia şi prestigiul au determinat alegerea lui drept capitală romană a provinciei.
            Cu toate că a suferit pierderi imense în timpul războiului Romei cu Mitridate, regele Pontului, Efesul a trăit sub romani o epocă de pace şi dezvoltare. În concordanţă cu Alexandria a devenit portul cu cea mai întinsă arie comercială, realizând beneficii uriaşe.
            În epoca lui de maximă dezvoltare, oraşul a adăpostit peste 200.000 de oameni şi a fost principalul centru comercial şi bancar al Asiei romane, punct nodal al traseelor dinspre Apus spre Răsărit şi invers. Atunci s-a acoperit de monumente, de lucrări sau obiecte de artă, de străzi şi cartiere luxoase. S-au construit teatre, gimnazii, un odeon, o nouă agora, o bibliotecă, terme, căi pavate cu marmură, monumente votive şi spre sfârşit, biserici. Peste vestigiile greceşti şi peste aspectul elenistic s-a adăugat pecetea artei urbane romane, grandoarea ei inimitabilă. Împăraţii romani, începând cu Augustus au ajutat susţinut Efesul, ca pe o perlă a coroanei. După un cutremur catastrofal, la începutul secolului I d. Ch., împăratul Tiberius a reconstruit oraşul distrus groaznic. A afectat cheltuieli imense deşi avea renumele unui om zgârcit. Ordinul lui Tiberius de reconstruire a oraşului este săpat în marmură şi încă lizibil în faţa templului lui Hadrianus. Într-o altă inscripţie, păstrată între ruinele Efesului, împăratul Hadrianus este numit fondatorul şi Salvatorul oraşului, pe care l-a copleşit cu daruri şi favoruri. Hadrianus a dispus devierea râului Caistros şi a dragat portul ce devenise, din nou nepracticabil (trecuseră mai mult de patru sute de ani de la amenajarea lui de către Lysimah). Ultima colmatare a portului Efes se produsese pe timpul dominaţiei Pergamului, în secolul al II-lea a. Ch..
            Pe parcursul epocii imperiale a statului roman, adică începând cu secolul I d. Ch., Efesul a ridicat temple în care se divizau împăraţi romani. Unele şi-au păstrat dedicaţia până la sfârşit iar altele nu, fiind distruse sau schimbându-li-se dedicaţia, după vremuri, în favoarea altor împăraţi. Au beneficiat de temple: Divius Caius Caesar, tatăl lui Augustus, Dea Roma (zeiţa Roma), Domitianus, Vespasianus, Hadrianus, Caracalla, Elagabalus şi Valerisnus. Prin acele temple Efesul era adânc implicat în viaţa politică a imperiului roman, identificându-se cu evenimentele şi curentele ce marcau viaţa capitalei lumii mediteraneene.
            În anul 34 d. Ch. Efesul a păşit în epoca creştină. Sfântul Apostol Pavel cu ajutorul efesianului Timetius, a înfiinţat în oraş una dintre primele comunităţi creştine din Orient. Predicând peste tot în oraş şi chiar în Marele Teatru, Sfântul Pavel a atras numeroşi partizani la noua credinţă. Preocuparea noii religii a avut drept consecinţă reducerea afacerilor argintarilor, care trăiau din vânzarea de statuete de argint reprezentând pe zeiţa Artemis şi templul ei. Unul dintre bijutierii afectaţi, Demetrios, a reuşit să instige mai multe mii de persoane pe care le-a reunit în Marele Teatru. A prezentat noua religie şi pe care propovăduitorul său, Sfântul Pavel, ca pe nişte primejdii pentru măreţia şi prestanţa oraşului, prin denigrarea cultului zeiţei Artemis. Tulburarea locuitorilor s-a dovedit foarte mare. Ei au ovaţionat timp îndelungat: ,,Trăiască Artemis Efesiana” sau ,,Mare este Artemis Efesiana”.
            Ulterior toleranţa locuitorilor Efesului a predominat. Creştinismul şi-a făcut acolo un culcuş apărat şi relativ liniştit, în comparaţie cu alte provincii sau oraşe ale imperiului. După Sfântul Pavel a sosit la Efes Sfântul Evanghelist Ioan. Era însoţit de Sfânta Fecioară Maria. Rezoluţiile conciliului din anul 431 d. Ch. au certificat că Sfânta Fecioară a venit la Efes şi a trăit între al 4-lea şi al 6-lea an după moartea lui Christos. Sfânta Fecioară Maria trebuise să se refugieze datorită persecuţiilor din Iudeea.
            La Efes, în plin oraş, nu se putea afla în siguranţă deoarece efesienii se închinau în majoritate zeilor tradiţionali. Sfântul Evanghelist Ioan I-a amenajat o locuinţă retrasă, la câţiva kilometri de oraş, pe muntele Coresos (astăzi Bulbul, adică ,,Colina Privighetorilor”). Acolo, se zice că Sfânta Fecioară Maria şi-a petrecut ultimii ani de viaţă, departe de lumea ostilă.
            Locul a devenit obiectiv de pelerinaj mondial, atât pentru creştini cât şi pentru musulmani. La musulmani se găsesc aprecieri respectuoase privind Sfânta Fecioară.
            Construcţia ce există astăzi pe muntele (colina) Bulbul s-a ridicat în secolul al VI-lea d. Ch.. Casa în care a locuit Fecioara s-a aflat pe locul fundaţiilor actualei mici biserici bizantine, care marchează locul. O încăpere laterală a bisericuţei, în partea de sud, lângă absida centrală, este considerată ca fosta cameră de culcare a Fecioarei.
            În fiecare an, pe 15 august, acolo are loc un mare pelerinaj creştino – musulman. Printr-un mare panou amplasat în apropierea bisericii se solicită tuturor credincioşilor să fie prezenţi pe 15 august 2000 la o comemorare de excepţie. În timpurile noastre, papa Ioan al XIII-lea, la începutul anilor ’60 şi actualul papă, Ioan Paul al II-lea, în urma vizitelor întreprinse pe aceste locuri, le-au declarat ,,locuri sfinte”.
            Sfântul Ioan a redactat Evanghelia sa la Efes. După moarte a fost îngropat tot la Efes conform dorinţei exprimate. Deasupra mormântului său s-a ridicat o basilică în secolul al 4-lea d. Ch. şi apoi o biserică grandioasă, în secolul al 6-lea d. Ch., secolul lui Justinian. Acea biserică, aflată în ruină, domină şi astăzi împrejurimile. În faţa absidei centrale se conservă locul mormântului Sfântului Evanghelist Ioan, între patru coloane zvelte de marmură, sub cerul liber.
            Biserica este înconjurată de resturile unor ziduri de apărare puternice, loc unde se retrăgeau locuitorii aciuiţi împrejur atunci când marele Efes fusese părăsit şi trecut în lumea amintirilor, adică în perioada de după secolul al 5-lea d. Ch.. Cetatea bisericii şi cetatea bizantină din vârful colinei au trăit invaziile sarazine, selciukide şi ottomane.
            Efesul clasic şi templul său renumit, din afara zidurilor, au cunoscut un jaf devastator în anul 263 d. Ch. din partea goţilor veniţi din nordul Mării Negre pe calea apelor până pe litoralul Asiei Mici. Barbarii germanici au mai roit o vreme prin Anatolia. După circa zece ani s-a început reconstrucţia. În acea perioadă Imperiul Roman trecea prin situaţia grea a ,,anarhiei militare” când puterea centrală se afla slăbită de numeroase revolte şi când invaziile barbare au crescut presiunea asupra frontierelor pătrunzând în diverse provincii.
            În secolul al IV-lea s-au produs o serie de cutremure devastatoare dar dărnicia împăraţilor romani scăzuse. Din ce în ce Efesul a trebuit să se complacă într-o stare de degradare a vechilor edificii şi cu o sărăcie în creştere. Populaţia a început să părăsească oraşul parţial ruinat şi cu portul colmatat. Fenomenul s-a accentuat în secolul al V-lea. Zidurile de apărare s-au retras şi reconstruit către interiorul oraşului pentru a se diminua perimetrul de apărare. ,,Pax romana” slăbise foarte mult odată cu ordinea interioară din imperiu. O parte din populaţie, la poalele şi pe pantele colinei Ayasuluk în preajma fortificaţiilor bisericii şi ale cetăţii militare bizantine. În secolele al VI-lea şi al VII-lea Efesul şi aşezarea de pe Ayasuluk au suferit atacurile repetate ale piraţilor şi ale arabilor. Atunci toată populaţia a părăsit vechiul Efes prea aproape de mare şi prea expus forţelor atacatoare. Vechile întăriri dislocate de cutremure nu mai ofereau protecţie. Fortificaţiile noi de pe colina Ayasuluk se prezentau mai robuste şi mai sigure. În secolele următoare Citadela şi zidurile de apărare ale bisericii au fost întărite şi refăcute continuu.
            Noua aşezare bizantină avea aspectul unui bastion militar avansat, urcând pantele colinei sub protecţia a două incinte separate.
            Noua aşezare a păstrat caracterul bizantin până în anii 1090 – 1097 când a suferit asediile turcilor selciukizi şi a căzut în mâinile acestora. Curând, concomitent cu desfăşurarea cruciadei I-a, împăratul bizantin Alexis Comnen a eliberat ţinutul readucând administraţia creştină.
            Locurile au fost ocupate definitiv către turci în anul 1304. Localitatea mizeră rămasă în mâinile lor a primit numele de Aya – Suluk, devenind ulterior, Selciuk. În prezent localitatea selciuk, cu numai câteva mii de locuitori săraci reprezintă o reminiscenţă de locuire lipsită de interes şi fără nici o legătură cu oraşul dispărut de la câţiva kilometri.
            Interesul privind istoria Efesului a supravieţuit dispariţiei sale materiale. Oraşul s-a păstrat în amintirea posterităţii nu atât datorită bogăţiei sale, nici a calităţilor sau vitejiei locuitorilor lor, nici chiar a filozofilor sau a altor învăţaţi ai săi, ci faptului că aici, de mult, s-a înălţat unul dintre monumentele de glorie ale arhitecturii umane – templul zeiţei Artemis (Artemisionul).
            Anticii, începând cu Filon din Bizanţ au cuprins Artemisionul de la Efes în rândul minunilor lumii lor, între ,,cele şapte minuni ale lumii”.
            Atât pentru Efes cât şi pentru templul glorios al Artemisei, vicisitudinile istoriei, cutremurele, incendiile şi jafurile s-au dovedit mai slabe decât puterea distructivă a creştinismului. Creştinismul a slăbit puterea romană ,,din interior” aducând-o în situaţia de a nu-şi mai putea apăra provinciile şi oraşele, precum Efesul.
            Tot creştinismul a impus, prin împăratul Teodosius I-ul (numit ,,cer Mare”, de ecleziaştii şi istoricii creştini), închiderea tuturor templelor închinate zeităţilor antice (392 d. Ch.). Odată cu acelea s-a închis şi marele Artemision. Părăsit şi jefuit cu meticulozitate, minunatul moment a dispărut aproape fără urme, intrând în legendă.
            Componentele din trupul lui şi din al Efesului se regăsesc în zidurile de apărare ale cetăţilor de mai târziu, în temeliile şi zidăria bisericilor, moscheilor şi a locuinţelor. Opt coloane au fost transportate la Constantinopol, pentru a înfrumuseţa Sfânta Sofia. Alte componente de marmură au fost arse pentru a deveni var.
            La celebrul templu s-au închinat şi au trăit zeci de generaţii. El a reprezentat gloria locuitorilor Ioniei şi o glorie a umanităţii. Nu mult timp după splendidul sanctuar s-a stins şi Efesul iar pe locuitorii lui, care nu mai aduseseră jertfa cuvenită zeiţei mamă, i-a împrăştiat furtuna istoriei, blestemaţi de zeiţă ca nici prin noua credinţă să nu-şi regăsească propăşirea.
            A trecut un mileniu şi jumătate de când strălucitorul Efes poartă povara blestemului. Zeiţa nu I-a iertat nici pe cei ce au adus căderea oraşului şi a templului, pe creştini. I-a izgonit şi pe ei de pe acele locuri pentru totdeauna prin sabia mahomedană.
            Zeiţa Artemis s-a dovedit tolerantă, acceptând în ţinuturile ei templele multor altor zeităţi, chiar egipte şi chiar pe ale împăraţilor muritori. Intoleranţa creştinismului a răsplătit-o, cum se cuvenea, tot cu intoleranţă.
            Aducând pieirea Artemisionului şi a Efesului creştinii nu au fost în stare să pună nimic trainic în loc, aşa că trebuie să ne mulţumim cu cele exclamate de scriitorul antic Antipater din Sidon: ,,Am văzut zidurile pe care pot alerga carele şi grădinile suspendate din Babilon, celebra statuie a lui Zeus din Olimpia, colosul din Rodos, impunătoarea operă a piramidelor şi măreţul mormânt al lui Manusol. Dar când am zărit templul din Efes, care se ridică spre nori, toate celelalte minuni au rămas în urmă”.
            În prezent Efesul reprezintă una dintre incintele arheologice cele mai spectaculoase, interesante şi vizitate din Turcia. Cu toate că interesul este atât de mare săpăturile n-au scos la lumina zilei decât între 5 şi 10% din suprafaţa marelui oraş antic. Deoarece deasupra lui nu s-au mai suprapus alte aşezări omeneşti, Efesul va avea şansa de a prezenta cel mai complect un oraş mare şi renumit al antichităţii greco – romane.
            Deşi nu este de ajuns se va încerca numai o enumerare sumară a obiectivelor aduse la lumina zilei în peste un secol şi jumătate de lucrări. Nu este posibilă o descriere amănunţită a monumentelor, edificiilor sau străzilor, ca de altfel şi în cazul altor oraşe dispărute. Imensitatea muncii şi creaţiei umane, încorporate într-un oraş dispărut, se adaugă la imensitatea timpului care ne desparte de perioada de vieţuire a lui. Această însumare obligă la mai multă sensibilitate şi la mai multă atenţie, iar spaţiul acestei lucrări nu ne permite.
            Distincţia, demnitatea venerabilă, frumuseţea şi bogăţia istorico – culturală a vestigiilor Efesului apare covârşitoare vizitatorului modern iar mai târziu obsedantă.
            Paşii şi privirile ating şi mângâie o diversitate deconcertantă de mărturii ale civilizaţiei apuse pe ţărmurile ionice ale Asiei Mici. Dintre acestea se remarcă cele mai bine păstrate: zidurile de incintă cu turnuri de observaţie, poartă de onoare numită ,,Poarta Magnesia”, Heroonul numit eronat ,,Mormântul Sfântului Luca”, apeductele şi aducţiunile de apă de la zeci de kilometri cu bazinele şi cisternele din oraş, gimnaziul de est, termele ,,lui Vasius”, agora romană prevăzută în centru cu resturile unui templu dedicat zeiţei egiptene Isis şi mai târziu împăratului Augustus, basilica romană, Odeonul, templul zeiţei Dea Roma, templul lui Divius Iulius Caesar, templul lui Domitianus dedicat ulterior lui Vespasianus, templul lui Hadrianus, templul lui Elagabalus, templul lui Valerianus, Pritanea (edificiu ce constituia sediul municipalităţii), piaţa lui Domitianus, monumentul lui Memmius poarta lui Heracles, fântâna lui Pollio, galeria inscripţiilor, fântâna lui Laecanius Bassus, strada curenţilor (numită aşa în timpul săpăturilor arheologice), fântâna lui Traianus, termele Skolastikia, latrinele publice, reclama pentru un bordel săpată pe trotuarul străzii de marmură, octogonul sau presupusul mormânt al prinţesei Arsinoe a IV-a, sora Cleopatrei a VII-a, locuinţele civile aşezate pe terasele dealurilor, locuinţe decorate cu mozaicuri, picturi şi coloane interioare, fântâna bizantină sau heroonul lui Androcles, poarta lui Hadrianus, embolosul de jos, monumentul porţilor, biblioteca lui Celcius, poarta lui Mazeus şi a lui Mitridate, stoa dorică sau stoa lui Nero, casa închisă, strada de marmură, agora comercială, templul lui Serapis, strada stadionului, marele teatru, fântâna elenistică, strada portului, gimnaziul teatrului, palestrele lui Verulanus, termele portului, gimnaziul portului, palestrele portului, portul, biserica Fecioarei sau biserica conciliului, olympionul, palatul bizantin, Acropolisul arhaic, stadionul, gimnaziul lui Vedus, mormintele ,,celor şapte adormiţi”, necropola Efesului, stoa lui Damiamis, etc..
            În afara oraşului elenistico – roman, spre interiorul teritoriului, adică spre Selciuk se regăsesc rămăşiţele deplorabile ale renumitului templu al Artemisei. Numai o singură coloană s-a putut reconstitui pentru a marca locul sacru.
            În imediata apropiere a Artemisionului se ridică colina Ayasuluk, pe care dăinuie, în vârf, fortăreaţa bizantină. Pe pantele dinspre sud şi sud – est se desfăşoară vestigiile impresionante ale bisericii bizantine a Sfântului Ioan Evanghelistul cu puternicele sale ziduri de apărare.
            Urmând un drum asfaltat ce urcă în serpentine pe colina Bulbul se ajunge la bisericuţa bizantină supranumită ,,Casa Sfintei Fecioare”. Acolo o mică unitate a armatei turce asigură paza obiectivului sacru.
            Efesul nu va renaşte niciodată dar va dăinui sub forma în care l-au pregătit vremurile de părăsire şi sub forma în care-l pregătesc contemporanii, adunându-i cu grijă rămăşiţele împrăştiate. Se poate spune că Artemis a dorit să şteargă numai amintirea locuitorilor necredincioşi, nu şi urma oraşului ei iubit.


marți, 21 decembrie 2010

ISTANBUL - MOSCHEEA ORTAKOY

Pe malul european al Bosforului, la nord de Palatul Çiragan, se înalţă cu graţie desăvârşită Moscheea Ortakőy. Ea este o perlă în peisajul Bosforului şi ocupă o poziţie superbă pe malul strâmtorii, în locul numit altă dată Kleidion, sau Cheile Bosforului. Pe deasupra ei este aruncat astăzi Podul Bosfor, primul pod care a unit cele două continente zburând peste ape.
 Moscheea, cu numele oficial (Büyük Mecidiye Camii) a fost construită între anii 1853-1855 de către arhitectul de origine armeană, Nikogos Balyan, la dorinţa sultanului Abdülmecit I-ul (1839-1861). Construită în stil baroc, ea seamănă mult cu Moscheea Dolmabahçe, desenată de un alt membru al familiei de armeni Balyan, de Garabet, tatăl lui Nikogos. Cele două moschei sunt, de altfel absolut contemporane. Contemporan cu Charles Garnier, constructorul Operei din Paris, arhitectul Nikogos Balyan a studiat la Paris. De aceea se pot observa unele similitudini între moscheea sa şi Opera pariziană. Dantelăria exterioară a faţadelor o deosebeşte de tot ce se poate vedea în Idtanbulul moscheilor. De la depărtare, mai ales de pe puntea unui vas de croazieră, această moschee apare ca o lebădă albă ce pluteşte pe apele strâmtorii.
Odinioară pe locul moscheei Ortaköy se afla un mescid construit de ginerele Vizirului Ibrahim Paşa în 1721. Mescidul a fost distrus pe timpul revoltei lui Patrona Halil. Moscheea a fost renovată după distrugerile suferite la cutremurul din 1894. In 1960 fundamentul ei a fost întărit, deoarece exista pericolul afundării. De altfel, de la distanţă acel fundament pare a se confunda cu linia valurilor. A mai fost renovată şi după un mare incendiu suferit în 1984 şi readusă la splendoarea de altă dată.
Moscheea are ferestre largi în cintru, menite parcă să atragă spre interior toată lumina şi reflexiilee de pe Bosfor. Ca orice moschee de sultan are spaţii intime şi loggie pentru sultan.
Edificiul are o singură cupolă decorată pe interior cu mozaic roz. Corpul central este însoţit de două minarete cu câte un singur balcon. Zidăria este executată din piatră albă. Mihrabul este executat din marmură şi decorat cu mozaic, în timp ce mimberul este executat din porfir acoperit cu marmură. Din ornamentaţia interioră fac parte şi deosebit de elegante caligrafii concepute de însuţi sultanul ctitor, care, de altfel, era un maestru al acestei arte orientale. 

ISTANBUL - MOSCHEEA DOLMABAHCE

La domeniul imperial Dolmabahçe , aflat pe ţărmul european al Bosforului, la nord de cartierul Pera, se poate ajunge cu tramvaiul metrou, pornind din orice punct al Constantinopolului antic, pe unde trece traseul tramvaiului metrou. După ce traversează Podul Galata spre „Oraşul Nou”, tramvaiul se înscrie pe un bulevard ce copiază ţărmul Bosforului spre nord, în lungul bulevardului Meclisi Mebuşan.  
Dincolo de staţia terminus a tramvaiului-metrou, staţia Kabataş, după numai 3-400 de metri se ajunge la „domeniul“ imperial Dolmabahçe, domeniu ce se întinde în lungul ţărmului european la Bosforului, pe direcţia nord şi se încheagă din trei edificii imperiale târzii: Moscheea, Turnul cu orologiu şi Palatul Dolmabahçe. Calea de acces spre acest domeniu străbate un mic parc, foarte îângrijit şi cu vegetaţie bogată.
Intrarea în parc este dominată Moscheea Dolmabahçe, construită, în 1855, de mama sultanului Abdűlmecit I-ul (1823-1861), pe nume Bezmi Alem. Arhiectul acestei mici bijuterii arhitectonice a fost Gabaret Balyan, unul dintre componenţii unei familii de arhitecţi ce au servit imperiul în ultima sa parte de existenţă. A reuşit un edificiu magnific prin eleganţă şi proporţii pe ţărmul Bosforului.
Construcţia are plan pătrat şi incorporează elemente ale stilului baroc şi renascentist otoman. O mare cupolă acoperă un cilindru suportat de zidurile exterioare ale edificiului. La fiecare colţ al acoperişului este plasat câte un mic turn baroc. Mihrab-ul şi mimber-ul sunt executate din porfir roşu. Ferestrele de pe pereţii laterali sunt dispuse după conturul unei mari potcoave rotunjite în partea superioară. Această dispunere ornamentală a ferestrelor este unică în Istanbul. Cele două minarete,  cu caneluri şi decorate cu câte un singur balcon (şerefet), sunt cele mai subţiri din Istanbul, semănâmd de departe cu nişte ace. Ambele minarete sunt plasate pe latura de apus a edificiului, înspre interiorul continentului şi spre bulevardul modern. Anexele moscheei servesc drept sediu al müftü-lui (autoritate religioasă) a cartierului Beyoğlu. Moscheea nu este cuprinsă în incinta palatului, dar a servit sultanului şi demnitarilor pentru rugăciuni.
La câţiva zeci de metri, în linie cu moscheea şi aproape de apele Bosforului, îşi etalează bogăţia barocă un turn cu orologiu, Turnul Dolmasbahçe (Turnul Hamidiye). Are secţiune pătrată şi patru nivele. Laturile etajelor sunt descrescătoare spre vârf.. Turnul a fost comandat de sultanul Abdülhamid al II-lea (1842-1918) şi executat de Sarkis Balyan între anii 1890-1895. Ceasul fabricat în Franţa este aşezat la etajul al treilea şi are cadrane spre toate cele patru faţade ale turnului. Pe două faţade are reprezentată semnătura caligrafică a sultanului ctitor (tughra). Moscheea şi turnul completează minunat delicateţea peisajului brodat cu albul edificiilor pe fond de verde şi albastru închis.
De la turn înainte aleea parcului conduce direct la una dintre porţile magnifice ale Palatului Dolmabahçe.