ORAȘE DIPĂRUTE - HIERAPOLIS - ANATOLIA

Asia Mică, sau Anatolia, după o numire primită încă din antichitate, este peninsula cea mai avansată spre vest a imensului continent asiatic. Aşezată între Marea Neagră la nord, Marea Mediterană la sud şi Marea Egee la apus, peninsula instituie cel mai important teritoriu al Turciei moderne, întinzându-se pe o suprafaţă de circa 507.000 Km², ceva mai mare decât a Spaniei. Solul atât arid în unele zone cât şi fertil în altele, a cunoscut trecerea unor nenumărate populaţii de-a lungul unei istorii consemnate de patru milenii. Anatolia constituind un ,,pod obligatoriu” în drumul populaţiilor migratoare, a armatelor, al culturilor şi civilizaţiilor între Asia anterioară şi Europa sudică. Majoritatea aşezărilor antice s-au întemeiat ca urmare a unor determinări politice sau materiale, bine conturate.

            Oraşul antic dispărut, Hierapolis, a răsărit şi a înflorit timp de secole, sub civilizaţii diverse, datorită unor proprietăţi şi curiozităţi geografice ale teritoriului său.

Ruinele sale gălbui – roşiatice străjuiesc de la o înălţime de circa 100 – 150 de metri malul nordic al renumitului său Meandru (anticul Meander), la circa 150 kilometri spre răsărit de vărsarea acestuia în Marea Egee. Oraşul s-a găsit deci în partea sud – vestică a podişului anatolian, la o depărtare apreciabilă de litoralul vestic sau sudic al peninsulei. Râul Meandru are traseu de curgere atât de leneş şi întortochiat încât în vorbirea curentă a pătruns noţiunea de ,,meandre”, adică de trasee excesiv de cotite pe o distanţă scurtă, trasee cu hăţişuri încurcate şi întortocheate.

            Hierapolisul a cuprins un platou lung de circa 4.000 de metri şi lat de circa 300 de metri ridicat deasupra câmpiei dinspre sud la 150 de metri altitudine. Platoul oferă un peisaj magnific aşa cum este plasat la poalele unei înălţimi muntoase, cu desăvârşire pietroasă (astăzi numită Cökelez). Platoul are la origine sedimentarea ancestrală a unor depuneri de calcar provenite din surse de ape carbogazoase şi calcaroase. Calcarul solubil în apa venită din străfunduri la 35⁰C s-a depus şi se depune impresionant de repede după intrarea în contact cu aerul mai rece al atmosferei. Orice obiect solid (sticlă, vas de lut, coş de nuiele, obiect de metal etc.) lăsat în curentul de scurgere a apelor termale se acoperă după numai câteva zile cu un strat strălucitor de calcar. Obiectele acoperite apar ca obiecte din altă lume cu destinaţii insolite.

            Altă dată locul de amplasare al oraşului avea surse de apă diferite ca temperatură, de la 35⁰C, la 60⁰C. În secolul al XIX-lea al erei noastre o altă sursă a izbucnit în urma unui mare cutremur de pământ.

            Literatura antică vorbeşte de Hierapolis, legându-I importanţa şi de cultul semizeului Herakles, al cărui nume era legat de vindecare şi de apele calde. Romanii, descoperitori ai izvoarelor termale din sud – vestul României, au dat naştere unei staţiuni cu proprietăţi curative, pe care au închinat-o lui Hercules. Acum staţiunea şi-a păstrat numele de Herculane.

            La Hierapolis depunerile multimilenare de calcar, pe prăpastia ce desparte platoul de câmpia din vale, au dat naştere unor forme geologice unice în lume, sub forma unor imense scoici de pe marginile cărora se preling coloane de calcar, coloane variabile ca secţiune şi împletite inimaginabil de subtil. Zonele de depunere mai vechi au primit tente gălbui sau negru astfel că dantelăria de calcar ,,în curgere” a căpătat o şi mai mare atractivitate. Bazinele ,,scoică” cu prelungiri diafane de calcar cu apă cristalină s-au suprapus, au deversat unul în altul şi au avansat încet spre sud, formând în perete inimaginabil de strălucitor şi curios. Bazinele scoică cu delicatele lor coloane albe formează o aglomerare de forme ronde ce pot fi asemănate chiar cu o inflorescenţă uriaşă. Turcii au numit spectaculoşii pereţi prelucraţi de natură într-un alb strălucitor, drept ,,Pamukkale”, adică ,,cetatea de bumbac”.

            Ineditul peisajului, temperatura plăcută, ionizarea aerului şi proprietăţile curative ale apelor cu atras constituirea aşezării, dar mai ales dezvoltarea ei spectaculoasă în epoca elenistică şi romană. Locurile se exploatează astăzi atât pentru frumuseţea creaţiilor naturii, pentru vestigiile antice, dar şi pentru tratamente curative în boli cardiovasculare, de nervi, de piele sau reumatismele. Oraşul nu a mai renăscut dar în apropiere şi pe margini s-au amenajat sanatorii, băi de tratament şi de agrement, precum şi clădiri hoteliere.

            Preoţii sau şarlatanii perioadelor străvechi simulau miracole prin metodele de tratament la care foloseau proprietăţile apei termale bogată în săruri. Miracolele aveau menirea să trezească atenţia lumii din cele mai îndepărtate locuri şi să o atragă pentru tămăduire s-au construit numeroase temple în care preoţii îşi acceptau şi îngrijau bolnavii. La început bolile erau îngrijite după inspiraţia ,,tămăduitorilor” începând cu diete alimentare. Apoi bolnavii erau aduşi în faţa locului numit ,,Plutonium” de unde se degaja, din adâncuri, bioxid de carbon. Ultima procedură a tratamentului o constituiau băile îndelungate în apele curative.

            În realitate nici dieta cu totul empirică şi nici inspiraţiile de gaze toxice nu aveau efectele benefice, reale, al băilor. Rezultatele obţinute în cazul bolilor reumatismale apăreau cele mai spectaculoase. Bolnavii sosiţi pe braţe sau sprijiniţi în bastoane părăseau Hierapolisul pe propriile picioare.

            Hierapolis era căutat şi vizitat nu numai de bolnavi ci şi de oameni marcanţi de stat, de consuli, de regi, de învăţaţi şi de filozofi. Toţi soseau de la mari depărtări pentru a se îngriji, pentru a petrece momente amuzante şi atractive în timpul jocurilor organizate cu asiduitate în oraş. Apele miraculoase au influenţat creşterea numărului populaţiei şi a vizitatorilor, în acelaşi timp cu creşterea bogăţiei şi cu înmulţirea edificiilor monumentale.

            Teritoriul Hierapolisului, ca întreaga Arabie a pătruns în consemnările istorice de la începutul mileniului al II-lea a. Ch.. Era populat ca întreaga peninsulă de populaţii indo – europene, la hotarele sud – vestice ale statului hittit. Între anii 500 – 550 a. Ch. pe aceste locuri s-a semnalat existenţa unei aşezări numită Jdrara sau Kidrara. Aşezarea nu era singura întemeiată în zonă ci era înconjurată de altele mai puţin dezvoltate: la nord de Manisa, la răsărit de Kollosia şi la sud de Laodiceea. Poporul regiunii se numea Hidreleitar.

            Cu scurgerea timpului oraşul a intrat într-o decadenţă temporară. Pe la mijlocul secolului al VI-lea a intrat în componenţa statului Lidian şi imediat, după 546 a. Ch., în cea a statului persan cuceritor. După anul 334 a. Ch., împreună cu toată Anatolia, străbunul Hierapolisului a cunoscut epoca elenistică, inaugurată de cuceririle lui Alexandru Macedon.

            În perioada dintre secolele al V-lea şi al III-lea, inclusiv, populaţia teritoriului înconjurător s-a reunit în jurul Hieronului, locul sacru, unde a construit un templu. Anul 190 a. Ch. a constituit data naşterii oraşului numit Hierapolis. Atunci regele Pergamului, Eumenes al II-lea , a fondat noul oraş după o victorie împotriva regatului seleucid (tot elenistic) de la răsărit.

            S-a dat oraşului numele de Hiera, adică numele soţiei regelui legendar al Misiei, socotit fondatorul oraşului Pergam. Însemnarea cea mai veche care aminteşte de oraşul Hierei este un decret scris în piatră în onoarea Appoloniei, mama regelui Eumenes al II-lea. Curând oraşul nou întemeiat a început să fie numit Hierapolis, cu manta de ,,Oraşul sacru”. Datorită amplasării pe un teren vulcanic, cu fisuri prin care răzbăteau gaze şi ape calde, aşezarea îngrijită de regii Pergamului a suferit multe cutremure de pământ şi multe distrugeri. De fiecare dată s-au făcut eforturi pentru reconstruire şi noi înfrumuseţări, cu eterna perseverenţă şi inconştienţă umană. Pe parcursul celor aproape două secole de dominaţie a regatului Pergam, Hierapolis a înflorit ca multe alte localităţi atinse de cultura elenistică.

            În anul 133 a. Ch., ca urmare a testamentului lăsat de ultimul rege al Pergamului, Attalos al III-lea, întregul regat a revenit Republicii Romane. Ca multe alte oraşe ale Anatoliei de vest, Hierapolisul a intrat în posesia Romei, component al provinciei nou create, Asia.

            În general se găsesc puţine consemnări istorice, amănunţite, despre oraş, existenţa fiindu-I marcată numai de evenimente însemnate. Pe timpul domniilor împăraţilor romani Tiberius (anul 17 d. Ch.) şi Nero (anul 60 d. Ch.) cutremure catastrofale de pământ au ruinat Hierapolisul. Roma era puternică şi bogată iar împăraţii darnici. După noi reconstruiri a dobândit o importanţă crescândă în lumea romană, mai ales pe timpul dintre împăraţii Hadrianus şi Caracalla.

            Acum străjuiesc ,,cetatea de bumbac” aproape în exclusivitate numai ruine ale epocii romane.

                        Creştinismul s-a infiltrat în Hierapolis aproape de anul 40 d. Ch.. Sfântul Filip, unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Iisus Christos a murit ca martir la Hierapolis chiar în anul 40 d. Ch.. Aici I s-a ridicat mai târziu, după liberalizarea creştinismului în Imperiul Roman (secolul al IV-lea d. Ch.), o biserică a martiriului, biserică cu plan octogonal.

            Asia Mică a jucat totdeauna un rol important în expansiunea şi dezvoltarea creştinismului. Fiind un teritoriu aproape liniştit, mai rar bântuit de invazii străine sau barbare, împăraţii romani nu au insistat pe construirea de colonii romane formate prin stabilirea veteranilor. De aceea gradul de romanizare s-a plasat pe o treaptă inferioară. Creştinismul a pătruns în rândul unor populaţii mai înapoiate fără o atitudine fermă în raport cu credinţa ei politeistă. Dacă gradul de romanizare ar fi fost mai puternic, creştinismul nu ar fi cules mari roade şi nici nu ar fi făcut prozeliţi. Se poate spune că Anatolia a constituit calea cea mai puţin apărată împotriva efectului distructiv al creştinismului asupra Imperiului Roman şi asupra civilizaţiei antice superioare, greco – romane.

            Pe timpul expansiunii culturii şi civilizaţiei romane, între anii 92 şi 192 d. Ch., Hierapolis a suferit o nouă reconstruire şi a trăit cea mai strălucită epocă pe timpul împăraţilor romani Antoninus Pius (138 – 161 d. Ch.), Marcus Aurelius (161 – 180 d. Ch.), Septimius Severus (193 – 211 d. Ch.) şi Caracalla (211 – 217 d. Ch.). Pe timpul acelei perioade de deplină afirmare, Hierapolis a primit chiar supranumele ,,Călăuza răsăritului”.

            Atunci când în 395 d. Ch. Imperiul Roman s-a separat în două state separate, oraşul a trecut în teritoriul şi epoca bizantină. În secolele de suveranitate bizantină, oraşul balnear şi de distracţii roman s-a dezvoltat enorm. În acea perioadă a devenit capitala provinciei (thema) Frigia şi centrul unui episcopat creştin.

            A urmat o epocă lungă de anonimat şi de conservare a tradiţiilor şi monumentelor trecutului. Aceasta a durat până după bătălia de la Manzikert (Malazgirt) din 1071 când populaţiile turcilor selciukizi au început să avanseze spre vestul Anatoliei, încetul cu încetul. Armatele selciukide au cucerit oraşul vecin, Laodiceea, în 1094 şi s-au stabilit în valea râului Lycos în vecinătatea extrem de apropiată a Hierapolisului. Bunei înţelegeri din 1097 limita despărţitoare între sultanul Kilijd – Arslan I-ul şi Bizanţ trecea printre Laodiceea şi Hierapolis.

            Victoriile cruciaţilor de la Niceea şi Dorileea au alungat spre est pe turcii selciukizi dar pentru un timp scurt. Din anul 1119 şi până la cucerirea Constantinopolului de către cruciaţii cruciadei a IV-a, ,,Cruciada ruşinii”, oraşul Hierapolis a constituit loc de dispută, de confruntări continue între bizantini şi turci. Ca oraş de frontieră Hierapolis a cunoscut grave depopulări şi distrugeri.

            În 1258 toate oraşele bizantine din zona Hierapolisului au intrat în posesie turcă selciukidă. La dezastrele produse de lupte şi de noii stăpânitori încă sălbatici, un cutremur de pământ din anul 1354 a produs o demolare quasitotală a monumentelor fostului ,,oraş sfânt”. Populaţia a emigrat spre alte zări deoarece nu mai există nici o speranţă pentru ajutor şi reconstruire. După mai bine de o mie cinci sute de ani, de la inaugurarea sa sub Eumenes al II-lea al Pergamului, Hierapolis şi-a sfârşit definitiv existenţa istorică. A intrat în lumea tăcută şi misterioasă a oraşelor dispărute, schelet frânt al unui trup viguros de altădată.

Vestigiile impresionante, destul de puţin degajate de arheologi, precum şi scrierile unor autori şi călători antici (Pansanias, Strabon, Nicates etc.) relevă că la Hierapolis cultul era îndreptat spre venerarea zeului Apollo a zeiţei Leto şi a lui Heracles, semizeul apelor salvatoare. Cultul zeiţei Leto se celebra într-o grotă aflată la circa 9 kilometri depărtare de oraş. După cele relatate de Pansanias această zeiţă era protectoarea munţilor. Ea îşi avea locul în munţi pentru că nu voia să fie deranjată de oameni. Simbolurile ei erau, leul, cerbul şi alte animale sălbatice. După mărturiile religioase ale vremurilor antice zeiţa era mult mai apreciată decât, un alt zeu bărbat. Aceasta deoarece în familie femeia avea un loc foarte important, iar femeia mai în vârstă a unei familii, era considerată drept şeful familiei.

            La Hierapolis zeităţile erau considerate ca imune la acţiunea otrăvitoare a gazelor din ,,Plutonium”. Tot aşa, se credea că zeii îşi duceau existenţa în singurătate, conform convingerii generale a populaţiei că: ,,Bărbatul cu cât se află mai departe de femeie cu atât este mai aproape de Dumnezeu”.

            În timpurile antice, ,,Plutonium” se numea caverna din care se scurgea un gaz toxic dominat de bioxidul de carbon. Caverna se găsea la sud – vestul Teatrului antic. Locul era propice pentru înscenarea unor ,,miracole” de către preoţii zeiţei Cibele (Cybele), zeiţa – mamă din Anatolia. Locul s-a numit la începuturi ,,Vizuina demonului” după care s-a numit ,,Plutonium”, adică ,,Micul vulcan” din iniţiativa interesată a preoţilor. Preoţii au profitat din plin de teama generată de forţele ostile, bănuite că-şi aveau sălaşul în adâncuri. Preoţii intrau în cavernă, îşi ţineau respiraţia un timp şi apăreau la suprafaţă nevătămaţi. Lăsau să se creadă că deţineau o superioritate în legăturile lor cu forţele misterioase şi că puteau stăpâni producerea unor ,,miracole”. Declarau că se află în relaţii cu Orcus, personaj ce simboliza moartea şi care producea gazul toxic prin intermediul demonilor. Influenţa preoţilor asupra poporului şi asupra bolnavilor creştea simţitor după unele demonstraţii la gura cavernei.

            ,,Vizuina demonului”, loc de emanaţii de gaze din adâncimea straturilor geologice, a dispărut în secolul al IV-lea a. Ch.. Gazele tot au ajuns la suprafaţă şi după astuparea principalei lor ieşiri, astupare produsă de un cutremur. Deşi emanaţia masivă a încetat, preoţii au păstrat tradiţia ,,Plutoniumului” şi a ,,miracolelor” până la dispariţia oraşului. Populaţia constatând că emanaţiile s-au diminuat a considera că ,,vizuina demonilor” a fost închisă de o stâncă.

            Puterile vindecătoare ale apelor au continuat să fie atribuite ca un apanaj al divinităţilor din numeroasele temple sau din bisericile care le-au luat locul.

            Pe lângă atributele de ,,Oraş sfânt” şi de ,,oraş sanatoriu”, Hierapolis îl avea şi pe acela al unui centru de amuzament. Anual aici se organizau festivaluri închinate lui Apollo. Festivalurile cuprindeau jocuri sportive diverse, întreceri de atletism, divertismente teatrale şi de muzică, lupte cu animale şi de gladiatori.

            Sportivii şi artiştii care câştigau concursurile anuale primeau premii în bani sau cadouri. Pe de altă parte erau imortalizaţi cu efigii imprimate pe medalii. Unora li se aşeza bustul în piaţa centrală a oraşului. Toate obiceiurile aveau asemănări cu cele de la festivalurile din oraşele greceşti cu tradiţie, cum ar fi Delfi sau Olimpia.

            Ca urmare a organizării şi succesului festivalurilor dedicate lui Apollo, oraşul s-a îmbogăţit cu temple şi cu alte amenajări arhitecturale legate de desfăşurarea întrecerilor sportive sau de spectacolele artistice. Cele mai multe informaţii despre sărbătorile şi festivalurile anuale de la Hierapolis s-au obţinut de pe medaliile inscripţionate emise între secolele al II-lea şi al III-lea d. Ch..

            Mărturiile materiale relevă importanţa de prim rang acordată cultului zeiţei Leto, mama zeităţilor Apollo şi Artemis. La festivalurile de la Hierapolis participau concurenţi şi spectatori din cele mai îndepărtate colţuri şi ale Imperiului Roman, inclusiv de la Roma. Cea mai mare reprezentare o aveau însă provinciile înconjurătoare sau ale Mediteranei de răsărit.

            Oraşul Hierapolis îşi datorează majoritatea covârşitoare a amenajărilor edilitare şi a construcţiilor perioadelor elenistice şi romane. De aceea planul său general a urmat principiile hipodamice, adică trasarea reţelei de străzi cu intersecţii în unghi drept. Numai o minoritate de cartiere amplasate pe pantele înconjurătoare nu au păstrat organizarea hipodamică.

            De la nord la sud oraşul era străbătut şi secţionat de o arteră impunătoare, lată de 13,5 metri şi lungă de aproximativ un kilometru. Constituia artera principală, împodobită de clădirile cele mai impozante şi aglomerată de viaţa comercială. Abundenţa apei din sursele naturale ale platoului a determinat întreţinerea unei vegetaţii bogate, ornamentale şi răcoroase, în întreaga aşezare. Totodată sursele de apă termală au determinat construirea a numeroase băi publice cu sau fără destinaţie curativă. Aceeaşi apă termală a înlesnit dotarea locuinţelor particulare cu băi private.

            Perioadele de bogăţie şi înflorire sau datorat nu numai bazelor de tratament ale oraşului ci şi faptului că el se afla pe drumuri comerciale importante de la estul la vestul Asiei Mici. Hierapolis s-a remarcat ca un centru religios de primă mărime atât în epoca politeistă cât şi în epoca creştină, începând cu vieţuirea Sfântului Filip pe aceste locuri şi terminând cu stabilirea unui scaun episcopal.

            Apărarea militară a ,,oraşului sacru” a progresat şi a evoluat continuu. Zidurile ce au aparţinu epocii elenistice au fost demolate datorită deteriorării lor în timpul cutremurelor de pământ. Au primit o constituţie mai solidă şi mai impresionantă în epoca administraţiei romane. Parcurgându-se multe secole şi multe alte cutremure, bizantinii au fost nevoiţi să reia refacerea şi consolidarea zidurilor antice. Aceasta mai ales când ameninţarea turcă selciukidă a crescut.

            Se poate observa că zidurile au fost reconstruite, etapal, pe diverse amplasamente, deoarece bulevardul principal continuă în afara ultimului aliniament, iar aspectul ultimelor fortificaţii este mai grosier.

            Poarta de la nord a incintei plasată pe axul străzii principale are trei arcade, asemănător unui arc de triumf şi este flancată de două turnuri rotunde. Pe poartă s-a găsit o inscripţie care aminteşte că poarta a fost dedicată împăratului Domitianus şi construită între anii 84 – 85 d. Ch.. În legătură cu acea inscripţie poarta a primit actualmente numele de ,,Poarta lui Domitianus”. La o oarecare distanţă de această poartă, tot în partea de nord a bulevardului central străjuieşte ,,Poarta Bizanţului” cu concepţie arhitectonică total deosebită şi mult mai redusă dimensional. Ea este amplasată spre interiorul oraşului şi este unită de cea dinainte printr-un tronson de stradă, numită de arheologi ,,strada lui Domitianus”.

            În capătul opus al bulevardului central, străpunge zidurile ,,Poarta de sud”.

            Toate edificiile fostului Hierapolis poartă amprenta rocii locale de culoare gălbui – roşiatică. Unele elemente decorative sau unele coloane sunt executate în marmură albă. O privire generală asupra vestigiilor ce au străbătut veacurile ne determină să le amintim pe cele mai importante şi mai bine păstrate: Marele teatru, Gimnaziul şi Agora sa, Biserica bizantină, Martiriorul Sfântului Filip, două bazilici romane, Marile băi de sud, strada principală cu colonade, strada lui Domitianus, Marile băi de nord, Agora comercială, zidurile de apărare de origine bizantină şi necropola exterioară de la nord.

            Între vestigiile Hierapolisului, mormintele din necropolă deţin o mare importanţă. Mormintele constituie marea fascinaţie a oraşului. Necropola este una dintre cele mai mari din Anatolia şi are trei subdiviziuni, cele de la nord, de la sud şi de la răsărit. O altă subîmpărţire a vastei necropole are la bază poziţia socială, a celor trecuţi în lumea umbrelor. Personalităţile importante, eroii şi oamenii din popor erau înmormântaţi separat.

            Există o diversitate de morminte amenajate din piatră care se clasifică în trei tipuri distincte aparţinând unor perioade istorice diferite. Există morminte ,,Tumulus”, morminte sarcofag (Lahit) şi morminte ,,tip casă” ce au aparţinut sfârşitului de epocă elenistică şi au continuat până în epoca creştină bizantină.

            Oraşul Hierapolis nu va mai renaşte dar curiozităţile geografice lângă care a dăinuit îi menţin amintirea şi îi asigură o mulţime de vizitatori, probabil mult mai mulţi ca în timpurile înfloririi sale.

NESTEMATELE LUMII - ZADAR (CROATIA) - BISERICA SF. DONATUS

Salba de nestemate arhitectonice de inspiraţie bizantină, de biserici venerabile cu plan octogonal, poate continua mult şi strălucit, dar din ea mai trebuie amintită, cu mare respect, biserica Sfântul Donat din Zadar. Este cea din urmă ridicată şi cea mai tânără din şiragul aur al bisericilor Sf. Sergius şi Bacchus, San Vitale, San Lorenzo Maggiore, Capela Palatină de la Aachen. Poate fi considerată tânără în lumea creaţiilor de inspiraţie bizantină, dar pe umerii ei grandioşi apasă totuşi douăsprezece secole de istorie adânc zbuciumată.

In aerul diafan al unei dimineţi luminoase de început de toamnă, cel ce rătăceşte prin bătrânul Zadar îşi poartă paşii cu pietate printre pietrele risipite în fundaţii de locuire romană şi peste netezimea dalelor albe ale fostului forum antic. Printre şi peste acele vestigii, acoperite de pulberea mileniilor, călătorul caută ceea ce a fost şi ceea ce mai stăruie poate insesizabil într-o frântură de sunet, într-o rază de soare, s-au într-un gest ce a lăsat urmă în piatră.

Briza apelor marine ce înconjoară din apropiere fostul forum roman, înfiorează frunzele aurii şi argintii ale imaginaţiei, aducând îndepărtate şoapte dintr-o lume care s-a destrămat. Numai cerul a rămas neschimbat, cât vezi cu ochii, şi marea tivită cu trandafiriu la orizonturi sau înlăturată de spinările unor insule prelungi şi joase, asemănătoare cu spinările unor monştri acvatici ce se odihnesc. Din străbunul forum, astăzi dureros de golaş, călătorul poate trăi miracolul aceloraşi priviri aţintite asupra lumii cu milenii în urmă, la fel de uimite şi de întrebătoare ca în străfundurile începuturilor. Peisajul din fostul forum a căpătat, ca peste tot în locurile străvechi, o tenta aparte, evocatoare, misterioasă. Oglinda azurie a apelor marine liniştite, colinele împăturite şi netezimile blânde ale insulelor din largul Zadarului, împletesc un tablou cu culori aparte, împreună cu piatra romană care a căpătat nuanţe gălbui, patinate de aurul luminii.

Delimitând cu putere dominatoare hiatul dintre prezent şi trecut, în latura nord-estică a fostului forum se ridică deasupra firii prezente şi a vremurilor trupul vajnic şi impresionant al bisericii cu plan circular Sfântul Donatus. Sus, dincolo de zidăria robustă, unde un cilindru de zidărie protejează cupola, se zăreşte pierdut sideful diafan al unor nori răzleţi de mare depărtare, nori ce par să dea nimb de personaje divine ce sălăşluiesc nevăzut pe înălţimile credinţelor.

Cu sacrul, definit de zidăria locaşului creştin ortodox, cu ruinele caste romane, resemnate în nesfârşita lor reculegere, se realizează un maxim de solemnitate, şi în acelaşi timp de melancolică taină.

Biserica măreaţă, cu planul ei cu totul neobişnuit, a fost asemuită totdeauna cu Capela Palatină de la Aix-la-Chapelle (Aachen). In realitate le apropie numai grandoarea liniilor avântate spre cer. Cea din Zadar a fost ridicată la foarte puţin timp după cea a lui Carol cel Mare, în primii ani ai sec. al 9-lea, pe când probabil încă mai trăia Carol cel Mare.

Construcţia locaşului se datorează episcopului de origine irlandeză Donatus şi este un adevăr că acesta a vizitat reşedinţa imperială a împăratului apusean pe timpul îndeplinirii unei misiuni diplomatice la curtea aceluia.

Astăzi, după douăsprezece secole, biserica edificată de cel ce a fost canonizat drept Sfântul Donatus, a rămas cea mai impresionantă clădire din străvechiul centru al oraşului. Pe drept posteritatea a numit edificiul drept Biserica Sfântul Donatus, iar generaţiile i-au acordat demnitatea de simbol al oraşului.

Uimitorul edificiu monolitic bizantin a fost sfinţit chiar de Sfântul Donatus într-o perioada ulterioară misiunii sale de la curtea germană. La întocmirea măreţului monument s-au folosit cu râvnă materialele din forul roman, din trupul vechilor temple pe care nu mai avea cine să le păzească.

Originalitatea locaşului nu este relevată numai de spiritul arhitectonic bizantin, de raritatea planului şi structurii sale, ci şi de prezenţa vestigiilor romane în structura sa. In zidăria dominatoare, care inspiră soliditate copleşitoare, s-au adăpostit pentru o neştiut de lungă soartă istorică urmele celei mai strălucite civilizaţii antice. Dăltuirile, sudoarea şi inscripţiile romane şi-au găsit un adăpost de seif în zidăria ciclopiană a bisericii Sfântul Donatus. De altfel întregul edificiu creştino-bizantin a fost amplasat pe locul sacru al unui vechi templu şi îşi sprijină temeliile chiar pe umerii forumului antic.

Zidăria exterioară a bisericii se aseamănă cu austeritatea unei fortăreţe şi evocă simplitatea datorată sfârşitului luptei iconoclaste, luptă care măcinase spiritul religios bizantin. Măreţia ei s-a datorat nu numai concepţiei fondatorului cât şi, mai ales robusteţii blocurilor de calcar alb-gălbui folosite la elevaţie. Din exterior primul lucru care se observă este forma rondă a pereţilor ameţitori şi adaosurile semicilindrice ale unor abside ce urmăresc construcţia până la acoperiş.

In partea de apus se pot admira coloane sculptate cu efigii ale zeităţilor romane, precum şi străvechi altare păgâne. Aceste elemente provin dintr-un templu roman din sec.1 e.N. Ele au fost preluate şi integrate în arhitectura bisericii după un străvechi obicei al creştinilor mediteraneeni.

In apropierea locaşului o altă coloană romană robustă servea drept stâlp al infamiei pe timpul ocupaţiei veneţiene. Se mai păstrează lanţurile cu care erau legaţi de coloană cei socotiţi eretici sau necuviincioşi în raport cu ocupaţia veneţiană.

Şi mai pregnant decât în exterior, interiorul bisericii se remarcă prin nuditatea şi simplitatea extremă a pietrei zidite. Nici o bogăţie, nici o exuberanţă decorativă, totul este rece, întunecat şi aproape ostil, asemănător vremurilor în care s-a ridicat locaşul. Vestigiile romane sunt omniprezente şi mai uşor de remarcat în structura zidăriei. Podeaua cu dale mari şi grele este însăşi platforma forumului roman, aşa că paşii îţi alunecă nu peste douăsprezece secole ci peste aproape două milenii.

Două coloane ale vechiului forum tronează în mijlocul bisericii amintind de vremuri aspre, în care indiferent de credinţă lumea se refugia sub iluzoria protecţie divină, pentru a învinge subconştient sentimentul de ignoranţă şi de incomensurabilă teamă în care se zbătea neputincios.

Cu toată răceala proprie şi figurată a interiorului său amplu, secţionat de un singur etaj înalt, biserica Sfântul Donatus se bucură de o acustică excepţională. Dominaţia succesivă a unor puteri catolice a expulzat cultul şi slujbele ortodoxe din minunata biserică. Calităţile ei acustice au readus-o la viaţă, devenind o splendidă locaţie pentru concerte de muzică bună, de muzică clasică.

Când paşii te poartă pe caldarâmul roman de sub cupolă, încercând să descifrezi inscripţiile stăpânitorilor din urmă cu două milenii, o melodie pluteşte în spaţiul sfânt, loc unde speranţa a fost, mai mult decât oriunde mai caldă, mai perceptibilă, loc pentru durerile omeneşti pentru îndemn şi alinare.

Biserica Sfântul Donatus este un giuvaer al coastei dalmate, un giuvaer al spiritului ortodox bizantin. Deşi nu s-a bucurat de înalta protecţie şi dărnicie a vreunui mare dinast, prin calităţile ei inconfundabile, prin măreţia şi îndrăzneala concepţiei constructive şi prin venerabilitate, merită să ocupe locul între nestematele salbei de biserici bizantine cu plan circular-octogonal, salbă întinsă peste o Europă barbară.

Biserica Sfântul Donatus, împreună cu celelalte surori din salba bisericilor cu planoctogonal, reprezintă imaginea unei civilizaţii care nu a putut fi dezrădăcinată de nimeni şi de nimic şi care a surâs mereu şi continuă să surâdă, cu demnitate şi curaj, civilizaţia bizantină. Chiar dacă surâsul acesta are ceva sălbatic, uneori macabru, nu i se poate tăgădui tenacitatea şi dezlănţuirea. Probabil că salba de biserici circular-ortogonale bizantine aruncată peste un continent încă barbar reprezintă şi o mască a durerii.

NESTEMATELE LUMII - AIX-LA-CHAPELEE (Aachen) - CAPELA PALATINA

Captivat de splendoarea de la San Vitale şi, desigur, de măreţia cortegiilor imperiale admirate pe pereţii acesteia, împăratul german Carol cel Mare a făcut ca planul octogonal al locaşurilor sfinte să facă un salt peste crestele înzăpezite ale Alpilor, în capitala sa de sfârşit de domnie de la Aix-la-Chapelle (Aachen).

Lângă palatul său, supranumit Aula Regia, Carol a ridicat, între anii 790-800, o impunătoare şi bogată capelă, Capela Palatină. Numele francez al oraşului, născut în jurul palatului şi al capelei sale, a fost legat de existenţa acestei simbolice capele, Aix-la-Chapelle.

Carol cel Mare s-a stins din viaţă la 28 ianuarie 814 şi a fost îngropat în Capela Palatină. Cu toate că ulterior Aix-la-Chapelle a încetat de a mai fi capitală, şi-a păstrat statutul de oraş imperial prin excelenţă. Ludovic cel Pios a preluat coroana tatălui său sub bolta simbolică a locaşului imperial. Pe tot parcursul perioadei carolingiene, Aix-la-Chapelle a rămas mai mult teoretic, capitala Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană întemeiat de Carol. Aici se băteau monedele imperiului şi tot aici, împreună cu insignele imperiale, se păstra tezaurul. După încetarea dinastiei carolingiene, au continuat încoronările a următorilor 31 de împăraţi, începând cu Otto I-ul, în 936 şi terminând cu Ferdinand I-ul, în 1531. Aproape două secole, festivităţile de după încoronare s-au desfăşurat în sala regală a primăriei gotice, cu două etaje, primărie ridicată în sec. al 14-lea pe fundaţiile fostului palat al lui Carol cel Mare. Timp de 1200 de ani Capela Palatină, bijuteria fostei capitale a rămas, neclintită.

Carol a manifestat pentru credinţa creştină o profundă veneraţie, aşa că a hotărât să ridice o casă a lui Dumnezeu chiar lângă palatul său, casă pe care a înzestrat-o cu aur şi argint, cu relicve creştine, cu odăjdii, grile, lustre şi porţi de bronz. Dorinţa lui arzătoare a fost ca acest locaş să aibă strălucirea celui văzute la sud de Alpi, pe malul Adriaticei. Pe o cale neştiută şi-a însuşit şi credinţa că planul octogonal este cel perfect în relaţia dintre spirit şi lumea materială, aşa că a ales ca model biserica San Vitale de la Ravenna. Pe deasupra, se pare că acel locaş italic l-a impresionat cel mai mult dintre toate bisericile şi bazilicile admirate pe pământul romanilor. Nu este exclus să fi trecut şi pe la San Lorenzo Maggiore din Milano şi să se fi lăsat atras de construcţiile zvelte cu cupolă.

Capela Palatină ridicată de Carol a fost nu numai prima biserică cu plan octogonal, ci şi prima cu cupolă de la nord de Alpi. Tradiţia a stabilit data 6 ianuarie 805 drept dată de consacrare a Capelei Palatine, spre gloria Mântuitorului şi a Sfintei Fecioare Maria, de către papa Leon al III-lea, în prezenţa împăratului, a Curţii, a unei mulţimi de episcopi şi abaţi.

Cu cinci ani înainte, în ziua de Crăciun a anului 800, acelaşi papă aşezase pe capul lui Carol coroana imperială, pentru a şi-l face aliat atât în politica italică cât şi în raport cu puternicul Imperiu Bizantin. Carol s-a zbătut mai mult de un deceniu să obţină recunoaşterea titlului său de către curtea imperială bizantină. Pentru aceasta a folosit atât calea armelor, cât şi pe cea a diplomaţiei. S-a vorbit chiar de o eventuală unire prin căsătorie cu apriga împărăteasă  Irina de la Constantinopol. Abia după detronarea aceleia, o ambasadă venită din capitala bizantină i s-a adresat cu supremul titlu de basileus, aşa că s-a stins din viaţă satisfăcut de a fi egalul împăraţilor din răsărit.

Spre deosebire de San Vitale şi de celelalte biserici octogonale surori, octogonul de la Aix-la-Chapelle a fost înconjurat la exterior de un poligon cu 16 laturi. In toată simbolica Capelei Palatine există o concordanţă riguroasă între elemente şi cifre.

Deşi a încredinţat edificarea bisericii arhitectului Oton din Metz, Carol şi-a materializat în această lucrare, propriile idei, propriile concepţii şi amintiri vizuale, dorind ca să realizeze ceva mai grandios decât toate lucrările romanilor. Dorinţa i s-a împlinit în mare parte. A realizat un locaş de excepţie, dar nu a putut egala ornamentul strălucitor bizantin. A greşit că nu a apelat direct la artiştii bizantini, probabil din mândrie, artişti ale căror realizări îl fascinaseră prin concepţie şi inspiraţie. Biserica lui Carol reprezintă o nestemată a şiragului de sigilii bizantine de arhitectură şi artă.

Corpul octogonal al Capelei Palatine are un diametru de 15 metri şi o înălţime de 32 de metri. Deambulatoriul de la parter şi galeriile perimetrale de la cele două etaje, cuprinse toate între spaţiul central octogonal şi conturul exterior cu 16 laturi, dau locaşului un plus de măreţie, de amploare. Spre deosebire de bisericile anterioare de la Constantinopol, Ravenna şi Milano, Capela lui Carol a primit un plus de zvelteţe şi de măreţie prin adăugarea a încă unui etaj.

Intreaga structură este susţinută de cei 8 pilaştrii puternici ce mărginesc octogonul central, pilaştri care sunt încoronaţi de cupolă. Pilaştrii se unesc la etajul al doilea, sub cupolă, prin arcuri în semicerc deschis. Spaţiul de sub arcuri este segmentat, la ambele etaje de câte două coloane antice, din porfir sau marmură, extrase din monumentele romane italice şi aduse pe pământ germanic. Coloanele antice de la cele două etaje, în număr de 32, nu s-au folosit ca elemente portante ci numai de decorare a spaţiului. Dintre coloane, opt erau din porfir roşu de Egipt şi au fost aduse în capelă deoarece materialul era denumit porfir imperial. Celelalte coloane erau lucrate tot din materiale nobile, din porfir verde, sau din marmură verde, însoţite de preţioase garnituri.

Spre deosebire de bisericile octogonale înaintaşe, la Capela Palatină germanică partea superioară este mult mai înaltă, mai îndrăzneaţă, cu un plus de supleţe. Aceasta datorită inspiraţiei de a fi avântată nu cu un  singur etaj ci cu două. Pe porţiunea celor două etaje, pilaştrii sunt aproape de două ori mai înalţi decât la parter. Datorită acestei inovaţii Capela Palatină a devenit mai graţioasă decât locaşurile ce i-au servit ca model.

La sfârşitul sec. al 18-lea o parte din coloanele rare şi preţioase aduse de Carol au căzut pradă armatei revoluţiei franceze, fiind transportate la Paris. Patru coloane de profir roşu se mai află încă în muzeul Luvru, două fiind expuse în Sala împăraţilor, iar alte două în Nişa lui Apollo. Acestea au fost rupte în timpul transportului, aşa că nu au mai prezentat interes pentru nemţi în cele trei rânduri când au ocupat  Parisul ( 1815, 1871 şi între 1940-1944). In 1815, prusacii, ocupând Parisul, au avut grijă să repartizeze restul coloanelor furate şi nedeteriorate. Cele care nu s-au mai găsit au fost înlocuite cu coloane noi din marmură gri, sau de granit.

Locaşului octogonal carolingian i s-au alăturat de-a lungul timpului o seamă de construcţii religioase parazite: la răsărit un cor gotic, ridicat între 1353-1414 (exact la 600 de ani de la moartea împăratului întemeietor), la sud aşa-zisa capela ungară, în stil baroc, german, la apus Capela Sfântul Nicolas, de la sfârşitul sec. al 15-lea, un turn neo-gotic şi, în sfârşit, la nord, Capela Sfântului Carol, realizată la începutul sec. al 14-lea şi reconstruită în sec. al 19-lea, acoperită cu picturi strălucitoare. Incepând cu anul 1873 această capelă adăposteşte venerabilul tezaur al locaşului.

Intregul edificiu a fost supus în sec. al 19-lea unei serii de restauraţii având menirea de a-i reda autenticitatea prin suprimarea adaosurilor greoaie ale barocului şi de a-i reda unitatea şi valoarea artistică. In centrul noului paviment s-a plasat inscripţia Carlo Magno, pentru a se marca ipotetic mormântul lui Carol cel Mare.

In realitate nu se mai cunoaşte locul mormântului. Se ştie numai că în anii 1000 şi apoi în 1165, împăraţii Otto al III-lea şi Frederic Barbarosa au deschis succesiv cavoul marelui înaintaş.

Prin tradiţie s-a transmis că primii deschizători ai cavoului l-au descoperit pe împărat aşezat pe un tron de marmură, înconjurat de ornamente şi însemne imperiale, cu sceptrul în mână, cu cartea Evangheliştilor deschisă pe genunchi şi cu un fragment din adevărata cruce aşezat pe cap. Cercetările au stabilit că celebrul tron s-a aflat plasat sub marea nişă apuseană a edificiului. Se mai ştie că în 1165 osemintele lui Carol cel Mare au fost mutate şi depuse într-un sarcofag antic realizat din marmură albă, pe pereţii căruia erau dăltuite basoreliefuri reprezentând Răpirea Proserpinei. In anul 1215, Frederic al II-lea a readus la lumină osemintele lui Carol pentru a le da valoarea relicvelor de sfinţi. Cu acea ocazie le-a aşezat într-o raclă de argint şi aur ce fusese comandată cu jumătate de secol înainte de Frederic Barbarosa. Racla este socotită printre cele mai mari executate în evul mediu şi se află aşezată în mijlocul Corului gotic. Ea are forma unei case alungite şi are o valoare artistică excepţională.

Tronul găsit în mormânt, format din patru plăci de marmură, şi sarcofagul antic, sunt plasate în prezent în galeria superioară a octogonului. Stând cu spatele la altar se poate vedea sus, în spatele balustradei de bronz venerabilul tron pe care Carol cel Mare a stat 350 de ani după moarte şi pe care s-au aşezat, după aducerea lui la lumină, 37 de noi împăraţi.

Cele patru plăci de marmură care compun tronul poartă diverse gravări, fapt ce lasă loc supoziţiei că ele au avut înainte destinaţia de plăci de paviment roman. Simplitatea tronului în comparaţie cu ansamblul arhitectural nu poate să-i scadă importanţa istorică. Se adaugă şi un caracter pios, prin faptul că a fost găsit într-un teren sacru al unui locaş sfânt şi, în consecinţă, este păstrat ca o relicvă sfântă.

Autorul medieval Thietmar de Merseburg a menţionat existenţa la Aix-la-Chapelle a două tronuri, unul în faţa bisericii octogonale şi altul în galeria ei superioară. Ceremonia încoronării prevedea ca noul împărat să primească omagiile marii nobilimi aşezat pe tronul din afara locaşului. După aceea era încoronat în faţa altarului principal. In continuare noul împărat era condus de înalţii prelaţi prezenţi la tronul din galeria superioară, tronul mortuar al lui Carol. De acolo noul împărat vedea şi putea fi văzut de toată asistenţa.

Prima încoronare a unui împărat în acest locaş unic a avut loc în anul 936, dar abia după deshumarea din anul 1000 s-a folosit tronul mortuar al lui Carol, tron ce a fost aşezat la etajul Capelei Palatine.

In curtea semeţei catedrale, în faţa turnului neo-gotic construit mai târziu, s-a găsit la începuturi atrium-ul carolingian, sprijinit pe coloane de granit. Asupra unei părţi a acelui atrium s-a ridicat turnul neo-gotic, turn ce adăposteşte la parter, holul de intrare actual în catedrală.

In partea de sus, vizibilă din exterior, o galerie suspendată uneşte astăzi turnul neo-gotic cu partea superioară a corpului octogonal. In trecut, începând cu anul 1349, din şapte în şapte ani, din acea galerie suspendată erau arătate mulţimii Sfintele Relicve ale oraşului. Etalarea Sfintelor Relicve avea loc cu ocazia marelui pelerinaj ce intrase în tradiţie la un interval de şapte ani. Mulţimii i se arătau: rochia Fecioarei Maria, scutecele copilului Iisus, şorţul lui Iisus, pânzele folosite la decapitarea Sfântului Ioan Botezătorul şi altele. Relicvele fuseseră adunate de Carol cel Mare şi aduse în biserica mândriei sale. Ca urmare, în evul mediu oraşul a devenit loc de pelerinaj, dar mai puţin celebru decât Ierusalimul, Roma, sau Santiago de Compostella.

La intrarea principală dinspre apus, sub turnul neo-gotic, se află cele două magnifice porţi de bronz numite Porţile Lupului, lucrări de mare valoare istorică şi artistică, fiind turnate chiar la Aix-la-Chapelle în jurul anului 800. Deşi au parcurs douăsprezece secole ele funcţionează perfect şi în zilele noastre, purtând mândria artizanatului carolingian. In acelaşi hol de intrare sunt aşezate, de o parte şi de alta, două bronzuri vechi voluminoase. La stânga un con de pin, din sec. al 9-lea, iar la dreapta un lup (care în realitate seamănă cu un urs).

In interiorul spaţiului octogonal, în faţa unor pilaştri, se remarcă statuia miraculoasă a Fecioarei Maria, patroana şi protectoarea oraşului. In stânga sălii străluceşte un cufăr somptuos, roşu şi auriu, confecţionat în sec. al 12-lea, cufăr în care sunt păstrate Sfintele Relicve. La rândul său preţiosul cufăr este protejat într-o raclă.

Altarul bisericii este întocmit din plăci de marmură din epoca carolingiană, marmură albă italică de Cipollino. Faţa altarului este acoperită cu o Palla d'Oro, placă ornamentală din sec. al 11-lea. Această Palla d'Oro din aur a fost donată locaşului de împăratul Otto al III-lea (983-1002), fiind realizată din aurul găsit în mormântul lui Carol cel Mare la anul 1000. In prezent plăcile lucrate din aur sunt încadrate în lemn scump, dar la începuturi erau prinse în ancadramente lucrate în filigran de metal nobil şi pietre preţioase.

Dimensiunile acestei Palla d'Oro sunt de 1,20 m x 1,40 m, dimensiuni ce corespund celor ale altarului situat la etaj în spatele tronului imperial. In epoca carolingiană acel altar îşi avea locul său în partea de apus a edificiului, loc numit astăzi loja imperială. Altarul era consacrat Mântuitorului. Palla d'Oro a fost realizată între anii 1000-1020 pentru acel altar, iar ulterior a fost reamplasată la parter pentru a împodobi altarul principal al catedralei. O astfel de ornamentaţie opulentă a altarelor reprezintă o dovadă a dependenţei occidentului european de gustul artistic şi de luxul bizantin până după primul mileniu al erei noi.

Centrul sălii octogonale este dominat de gigantica lustră donată de Frederic Barbarosa, cu ocazia canonizării lui Carol cel Mare, în anul  1165. Lustra are dimensiuni şi o greutate impresionantă, fiind agăţată de boltă cu un lanţ gros de fier forjat. Are formă circulară şi reprezintă în bronz zidurile Ierusalimului, ziduri conturate cu porţi şi turnuri.

Se apreciază că această reprezentare este inspirată din Apocalipsă, din viziunea şi reprezentarea Ierusalimului celest. Monumentala lustră de la Aix-la-Chapelle este apreciată drept unul dintre rarele obiecte de acest fel realizate înainte de perioada goticului. Diametrul său este egal cu o pătrime din octogonul carolingian şi are  pe circumferinţa superioară cu o coroană cu 48 de lumânări. De jur-împrejur sunt lucrate opt turnuri mari şi opt turnuri mici, dreptunghiulare sau circulare. La origine, în spaţiile turnurilor erau plasate statuete de argint reprezentând îngeri, statuete care s-au pierdut.

O altă inestimabilă valoare artistică şi istorică din catedrala lui Carol este un amvon aurit şi decorat cu pietre preţioase şi cu alte elemente artistice valoroase din epoca antică (şase mari reliefuri în fildeş, un taler şi o cupă de cristal, două cupe de agat şi o cupă de sticlă romană, care a înlocuit o camee reprezentând un vultur, camee aflată acum la Viena) Minunatul amvon se datorează împăratului Henric al II-lea (1002-1024).

Primii dinaşti creştini ai apusului european obişnuiau să doneze locaşurilor pe care le ctitoreau sau pe care le oblăduiau, câte o mare cruce scumpă şi impresionant ornată cu pietre preţioase, numită cruce gemmată. La Capela Palatină există o astfel de donaţie, numită crucea lui Lothar, lucrare care poate fi considerată cea mai delicată realizare a genului de la nord de Alpi. După tradiţie crucea a fost donată tot de Otto al III-lea (983-1002).

Bogata catedrală a lui Carol cel Mare reprezintă o casă bizantină a lui Dumnezeu unde timp de 1200 de ani au răsunat rugăciuni şi cântări de slavă, unde au călcat şi s-au înălţat 31 de împăraţi ai Apusului. Acolo se materializează viziunile celui ce a purtat în vârful săbiei cultura romano-bizantină şi credinţa creştină în mijlocul popoarelor barbare din nord-vestul continentului.