Primul edificiu Myrelaion-ului datează din sec. al 4-lea e.N. Avea un plan de rotondă, cu un diametru exterior de 42 de metri şi cu o înălţime de 6 metri. Se presupune că la origine pe acest loc ar fi existat o cisternă peste care basileul Romanos Lecapenes a construit, în sec. al 10-lea (către anul 930), un palat imperial şi o biserică. Subsolul ctitoriei l-a destinat odihnei sale veşnice alături de soţie. Acolo au fost aşezate sarcofagele celor doi la timpul cuvenit, desigur, astăzi dispărute.
La sfârşitul perioadei iconoclaste, în sec. al 9-lea şi la începutul sec. al 10-lea, arhitectura religioasă a luat un nou avânt în Imperiul Bizantin, conducând la o formă tipică a clasicismului bizantin. Noua biserică palatină din aria Marelui Palat, numită Nea, consacrată în anul 881, a constituit prototipul. Despre ea nu se mai cunosc decât descrieri contemporane şi o reproducere în menologul lui Vasile al II-lea. Nu mai există nici mărturii despre alte edificii din acel tip, fondate de împăratul cărturar Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), mare amator de artă.
Din acel stil clasic bizantin mai există numai mica Biserică Myrelaion. Ea a retituit fidel sistemul cruciform al cupolelor de la Nea, cu unele deosebiri la acoperământ. Exteriorul surprinde printr-o particularitate foarte decorativă: articularea prin semi-coloane aparente din cărămidă care, asemănător unor pilaştri, accentuează avântul vertical al edificiului. Biserica, devenită de mult moschee, a avut parte de o restaurare exterioară foarte atentă în ultimul deceniu al secolului trecut. Roşul-cafeniu al cărămizilor sale exterioare este încă proaspăt. Semi-coloanele dese de zidărie, adosate pereţilor, susţin şi decorează structura din afară. Ele surprind privirile la primul contact. Numai minaretul din piatră albă, plasat în colţul de sud-est, în sec. al 15-lea, dezvăluie actuala identitate a monumentului. Pentru creştini, Myrelaion rămâne o biserică ortodoxă cu totul deosebită de cele cunoscute, o curiozitate ce nu se uită uşor. Aici nu se mai întâlnieşte alternanţa, specific bizantină, a cărămizii cu piatra fasonată, alternanţă tradusă ca o tendinţă manifestă de decorare exterioară a edificiior bizantine.
Pe timpul ocupaţiei cruciaţilor apuseni (1204-1261), biserica a suferit degradări importante, iar palatul a fost distrus. In perioada otomană locaşul a devenit pentru un timp antrepozit, iar apoi moschee, Moscheea Bodrum. Subsolul cisternă s-a transformat în distilerie. Ambele edificii au avut de suferit mari stricăciuni pe timpul incendiului din anul 1911, incendiu care a devastat toată aria Marelui Bazar şi a cartierului Laleli de astăzi. Abia în 1950 s-au întreprins lucrări de renovare parţială a moscheei. Renovarea mai consistentă, din 1990, a repus în valoare întreg ansamblul.
Numele turcesc de Moscheea Bodrum, sau Moscheea Pivniţei se datorează tocmai pivniţei de sub biserică. Aici se întâlneşte un al doilea mare exemplu de arhitectură de tipul Panteonului din Roma, adică un cilindru acoperit de o mare cupolă.
Moscheea este deschisă permanent vizitării, dar din decoraţiunea originală a bisericii bizantine nu au rămas decât puţine urme. Se afirmă numai caracterul tipic bizantin al structurii. Cisterna serveşte astăzi drept piaţă. Coloanele din ea au capiteluri sculptate, iar pe unele se mai văd încă crucile bizantine cu laturi egale.
Formal, după 1453, s-a crezut în apusul definitiv al culturii şi civilizaţiei bizantine. In realitate însă valorile bizantine nu au încetat să trăiască. Intreaga noastră fiinţă, gândire şi activitate poartă ceva din esenţa acelei lumi mute. Spiritul ei, acoperit de colbul veacurilor, răzbate încă, creează şi recreează modele. Fără să-şi dea seama, creştinii ortodocşi au înmagazinat atât adânc spiritul bizantin, încât într-o bună zi el iese la iveală în comportamentul şi în spiritul modern. Ne surprinde prin enigma rădăcinilor trecute.
