ISTANBUL - BISERICILE THEODOKOS SI PANAYA PAMMAKARISTOS

In fanar se înalţă robustă şi elegantă vechea Biserică Theodokos, azi Moscheea şi Muzeul Panaya Pammakaristos, sau Muzeul Fethye, după numele mini-cartierului în care se află. Moscheea şi Muzeul Fethiye sunt două vechi biserici din sec.al 12-lea, construite alături, Theodokos şi Panaya Pammakaritos sau Theodokos Pammakaristos.

Biserica principală, care serveşte astăzi ca moschee, a fost ridicată în sec. al 12-lea de către împăratul Ioan al II-lea Comnen, supranumit Calojohannes (1118-1143). In secolul următor a fost reconstruită de către înaltul funcţionar bizantin Mihail Klabas. La începutul sec. al 14-lea, după moartea aceluia, soţia rămasă în viaţă, Ana Dukas, a adăugat locaşului o capelă funerară, adică un Parecclesion cu patru coloane şi o galerie la extremitatea sud-estică a bisericii. Mai târziu construcţia cea nouă a fost rezervată călugărilor.

După cucerirea otomană cele două edificii au servit ca sediu al Patriarhiei, între 1456-1568. Aceasta, după ce patriarhul Gennadios a părăsit reşedinţa de la Biserica Sfinţilor Apostoli, astăzi dispărută.

In acest locaş, Mahomed al II-lea Cuceritorul a venit să discute cu Patriarhul Gennadios. Discuţia lor s-a desfăşurat în capela laterală, astăzi restaurată în splendoarea ei bizantină originară.

Sultanul Murad al III-lea a transformat locaşul creştin în moschee, în anul 1591, numind-o Moscheea Victoriei adică în limba turcă Ferhie Camîi, pentru a comemora cucerirea Georgiei şi Azerbaidjanului. De atunci nu i s-a schimbat destinaţia de moschee, numai capela funerară de la sud fiind transformată în muzeu. Aceasta se afla în ruină, prin anul 1930, când a fost restaurată de Institutul de Arte Bizantine de la Boston.

Parecclesion-ul, adică capela funerară, era o biserică în miniatură compusă dintr-o triplă arcadă, cu trei abside şi un nartex. Matroneul din galeria superioară, era acoperit cu două mici turnuri.

Astăzi biserica este considerată una dintre cele mai atractive edificii cu arhitectură bizantină după Sfânta Sofia şi Sfântul Salvator din Chora, mai ales în ceea ce priveşte arta mozaicurilor bizantine, prin fineţe şi număr. Restaurarea s-a realizat excepţional, astfel că o serie de fragmente de vitralii şi o serie de mozaicuri originale din sec. al 14-lea au supravieţuit minunat. Interiorul cupolei este acoperit de un Christ Pantocrator înconjurat de cei doisprezece Apostoli pe marginea calotei. In absidă se găseşte mozaicul cu Christ Hyperagathos, împreună cu Sfânta Fecioară, Sfântul Ioan Botezătorul şi Arhanghelii Mihail, Gavril, Raphael şi Uriel. In partea de răsărit a cupolei este prezentat în mozaic Botezul lui Christos. In colţuri şi sub arcuri, se pot distinge unii Sfinţi şi Părinţi ai bisericii creştine. O scară permite accesul la primul etaj de unde oprele mozaicale se pot admira mai de aproape.

Faţada capelei funerare poartă două inscripţii. Prima este plasată sub cărămizi şi se întinde pe faţada de sud a capelei. Cea de a doua inscripţie este plasată sub bordura care separă nivelele construcţiei. Ea aparţine foarte popularului poet Manuel Philes, din sec. al 14-lea.

Partea de edificiu afectată moscheii nu oferă decât un interes strict arhitectural, deoarece decoraţiunea originară nu a traversat timpul. Zidăria este tipic bizantină, din piatră intercalată cu cărămidă, intercalare care pe lângă atribute constructive dăruieşte edificiului o plastică variată.

Vizitatoeul pleacă cu sufletul plin din acest monument de a cărui existenţă este mai puţin cunoscută şi prezentată de turismul industrial, mereu prea grăbit. Pe un traseu de coborâre către ţărmul Cornului de Aur se ajunge repede la biserica Sfântul Ştefan a bulgarilor.  

ISTANBUL - BISERICA SFANTA MARIA A MONGOLILOR.

Pe colina Fanarului, deasupra Patriarhiei Constantinopolului şi Noii Rome, se impune clădirea ce domină toată locuirea din jur, Marea Şcoală sau Liceul grec de băieţi din Fanar. Construcţia prezentă nu este prea bătrână, fiind ridicată în anul 1881, instituţia însă poate fi considerată cea mai veche din oraş. Fondarea sa se pierde în epoca bizantină, astfel că odraslele multor mari familii fanariote au primit o parte din educaţie pe acest loc. Centrul clădirii de astăzi este marcat de un turn din zidărie roşie, asemănător întregului edificiu. In spaţiul de sub turn a funcţionat, în urmă cu ani, un cinematograf.

In trecut liceul a funcţionat numai pentru băieţi, fetelor fiindu-le atribuite două clădiri apropiate fără importanţă. Astăzi liceul este mixt, dar nu contează decât pe circa o sută de elevi, în principal arabi ortodocşi, grecii plecând de mult timp din cartierul mizer. Instituţia este administrată totuşi de Patriarhatul Ecumenic Ortodox, iar învăţământul se practică în limba turcă şi greacă.

Pe costişa ce duce la Marea Şcoală, prin străduţe cu clădiri atât de degradate încât unele se apleacă spre stradă sau în lături, se găseşte un izvor, o ayasmă sacră, cu totul neînsemnată ca amenajare.

Dincolo de Marea Şcoală, pe platoul Fanarului aşteaptă cu modestie interesanta biserică Sfânta Maria a Mongolilor, sau Muchliotiss, edificiu de culoare roşie-roze. Turcii de astăzi numesc locul Maryem Ana Mogollar Kilisesi. Conform tradiţiei, biserica a fost fondată de prinţesa Maria Paleologos, la sfârşitul sec. al 13-lea (1286). Maria, fiicanelegitimă a împăratului Mihail al VIII-lea Paleologos, a fost măritată cu un prinţ mongol timp de cincisprezece ani. In urma asasinării soţului, ea s-a întors la Constantinopol unde a întemeiat mănăstirea dedicată divinităţii Muchliotissa, patroana mongolilor. Acolo şi-a petrecut tot restul vieţii în calitate de călugăriţă.

In epoca de glorie şi putere a Imperiului Bizantin era considerat un sacrilegiu să fie căsătorită o prinţesă imperială cu un dinast barbar, dar în epoca de decădere a statului lor împăraţii au acceptat astfel de uniuni dinastice cu scopul de a realiza alianţe politice şi militare.

Este una dintre puţinele biserici bizantine care au rămas pentru totdeauna în posesia comunităţii greco-bizantine, fără a suferi martirajul transformării în moschee. Sultanul Mahomrd al II-lea Cuceritorul a permis, printr-un decret imperial ca biserica să nu fie transformată în moschee. Un exemplar al acelui decret se păstrează în biserică.

Reparaţiile executate de curând nu au fost de calitate. Picturile originale nu mai pot fi văzute dar s-au păstrat magnifice icoane, dintre care una, foarte frumoasă din mozaic, executată în sec. al 10-lea, o reprezintă pe Sfânta Fecioară (Theodokos Pammakarios). Majoritatea edificiilor care înconjoară lăcaşul sunt de origine bizantină, precum ayazma (izvorul sacru). O alt izvor sacru subteran se află sub biserică dar nu este folosit.

            Prinţesa este reprezentată într-un mozaic din venerabila Biserică Sfântul Salvator din Chora.

ISTANBUL - PATRIARHATUL ECUMENIC ORTODOX

Orice creştin ortodox ajuns la Istanbul îşi aminteşte că după cinci secole de existenţă martirizată Patriarhatul Ecumenic Ortodox îşi menţine reşedinţa, ca o mică insulă într-o mare islamică. Tolerat cu multă antipatie, el şi-a găsit refugiu în cartierul Fanar (Fener în turceşte), copleşit de o ambianţă sărăcăcioasă, chiar desuetă, dar şi de umbrele unor foste palate nobiliare deţinute de familii de origine greco-bizantină. Acele palate şi acele familii ostentativ de bogate şi aservite Înaltei Porţi amintesc românilor de una dintre cele mai grele şi umilitoare pagini seculare din existenţa lor, pagina domniilor fanariote.

In cartierul Fanar trebuie ajuns cu un mijloc de transport pentru că este situat pe ţărmul sudic al Cornului de Aur, la jumătatea distanţei dintre Podul Atatűrk şi colţul nord-vestic al zidurilor de apărare, acolo unde îşi etalau bogăţia palatele din Blachernes. Prin vechile ziduri de apărare maritime, dinspre Cornul de Aur, din cartierul Fanar se dechideau porţile bizantine numite astăzi Aya Kapisi, Fener Kapisi şi Balat Kapisi.

După cucerirea marelui Constantinopol, sultanul Mahomed al II-lea a încurajat reinstalarea grecilor bizantini în oraş, greci veniţi din Asia Mică sau din Tracia. Sultanul avea nevoie de meseriaşi, de artizani şi chiar de negustori cu experienţă, deoarece supuşii lui islamici se aflau într-o stare mult interioară de cultură şi civilizaţie, înclinaţi numai spre război şi jaf. Asemănător, familiile aristocratice ale fostului imperiu creştin, care emigraseră în insulele Mării Egee, în Peloponez şi în alte regiuni ale Europei de sud, au primit autorizaţia şi chiar chemarea de a reveni în Constantinopol.

Gennadios al II-lea Scholarios a fost ales Patriarh al comunităţii greco-ortodoxe şi turco-ortodoxe, iar Biserica Ortodoxă care suferise anterior presiunile celei catolice, s-a văzut salvată şi întărită, dar şi izolată. Treptat, pe parcursul secolelor următoare, Bisericile Ortodoxe naţionale şi-au declarat autocefalia, adică independenţa, Patriarhatul Ecumenic de la Constantinopol rămânând numai o instituţie onorifică şi reprezentativă a Ortodoxiei, A păstrat foarte restrânse atribute de decizie şi de mediere asupra bisericilor naţionale, dar se bucură de respectul datorat venerabilităţii .

In anul 1603, Patriarhatul s-a instalat definitiv în cartierul Fanar unde aproximativ 3% din locuitori sunt şi astăzi descendenţi ai unor nobile familii bizantine scăpătate, familii care proveneau din Moreea, din insulele de pe coasta apuseană a Asiei Mici, din vechii locuitori ai Constantinopolului, precum şi dintre alţi europeni.

Numele de Fanar datează din epoca bizantină, atunci când singurul far din lungul Cornului de Aur era aşezat într-un mic turn al zidurilor de apărare în dreptul cartierului.

Unele dintre familiile de greci bogaţi, aciuiţi în acest cartier, s-au ploconit dezgustător Porţii otomane şi au cumpărat conştinţele marilor demnitari turci pentru a primi tronurile Ţării Româneşti şi Moldovei pe tot parcursul sec.al 18-lea şi la începutul sec.al 19-lea. Perioada domniilor fanariote a sărăcit ţările române, degradând pe termen lung obiceiurile şi conştiinţele, aducând corupţia şi mârşăvia la rang de politică de stat. Urmaşii acelor greci pervertiţi au păstrat până astăzi titluri princiare însângerate de suferinţele românilor. Numai regimul comunist a reuşit să spulbere pe urmaşii acelor familii căpuşe de pe trupul ţării, în cele patru vânturi. Numele lor de tristă amintire nu trebuie uitate: Cantacuzino, Mavrocordat, Racoviţă, Cantemir, Ghica, Callimachi, Ipsilanti, Caragea, Şuţu, Mavrogheni, Moruzi, Ruset şi Hangerli. Palatele lor din Fanar sunt astăzi nişte jalnice ziduri părăsite, sau zidiri înglobate în locuinţele celor săraci. Urmaşii lor, chiar dacă au rămas prin Constantinopol, s-au retras în cartiere mai selecte, în locuinţe părăsite de ambasadori sau de consuli ai ţărilor străine.

Cartierul Fanar mai adăposteşte astăzi atât Patriarhatul de Ierusalim cât şi Patriarhatul Sfintei Ecaterina din Sinai, mai puţin cunoscute.

In prezent populaţia cartierului este de origine rurală, vechii locuitori preferând cartierele mai moderne din exteriorul oraşului istoric. In Fanar s-au reconstruit adevărate sate, populaţia strămutată aici aducând cu ea toată mizeria şi înapoierea locuitorilor de baştină.

Peste cartier se ridică dominantă numai clădirea Liceului grec. Numai unele rare edificii mucegăite din piatră amintesc de o perioadă trecută relativ prosperă, precum fostul palat al familiei Cantemir. Peste tot sunt răspândite biserici greceşti şi armene, dintre care unele îşi au temeliile în epoca bizantină (Sfânta Maria a Mongolilor, Sfântul Dimitri-Canabeul, Sfântul Ştefan al Bulgarilor şi Sfântul Gheorghe al Ierusalimului). Spre Cornul de Aur s-au păstrat şi unele resturi ale vechilor fortificaţii maritime.

Domeniul Patriarhatului Constantinopolului şi al Noii Rome se compune din reşedinţa Patriarhului (în prezent Bartolomeu I-ul) şi din unele edificii administrative, o bibliotecă, o şcoală de fete, o şcoală de băieţi plasată în afara teritoriului patriarhatului propriu-zis, din diverse ateliere şi din Biserica Sfântul Gheorghe. Acest loc modest a fost de multe ori deteriorat, ultima dată în 1941, în urma unui incendiu violent care a devastat cartierul. Intre 1989 şi 1990 s-au operat ultimile restaurări.

Mai înainte Patriarhatul mai deţinea nişte apartamente şi o ayasma, în afara Fanarului. Accesul publicului este permis numai în biserica patriarhatului (biserica Sf. Gheorghe). Itrarea în incintă se face printr-o poartă laterală.

In curte se remarcă imediat vulturul bicefal pe faţada clădirii rezidenţiale, acela fiind simbolul şi stema Imperiului Bizantin. In ultimul deceniu Grecia este împânzită de steaguri galbene imprimate cu vulturul bicefal în culoare neagră, motiv de mândrie pentru trecutul ei bizantin. Vulturul bicefal este foarte atrăgător şi pentru emblematica rusească, ruşii dorind de secole bune să se substituie Imperiului Bizantin în fruntea lumii ortodoxe mondiale.

Dimensiunile bisericii Sfântul Gheorghe din incintă sunt modeste, mai ales pe înălţime. In schimb decoraţiunea interioară este foarte bogată, începând cu iconostasul complet acoperit cu foiţă de aur. Circa şaizeci de icoane simbolizează separaţia Pământului de Cer. In centrul naosului există un tron îmbrăcat în velur, destinat oaspeţilor importanţi aflaţi în trecere prin Istanbul. Preşedinţii de stat ortodox, sau alţi înalţi demnitari, nu se pot sustrage acestui ritual de onoare.

Din mulţimea de relicve de valoare deţinute de vechiul Constantinopol ortodox, biserica Sfântul Gheoghe adăposteşte, numai trei icoane din mozaic, sarcofagele a trei sfinţi şi Stâlpul Flagetării, adus de la Ierusalim de Helena, mama împăratului Constantin cel Mare. Piesa de mobilier cu adevărat remarcabilă este fără îndoială tronul patriarhal, numit Tronul Sfântului Ioan Chrysostom, lucrat în marchetărie şi în fildeş. Se spune că acesta ar fi fost creat în sec.al 5-lea e.N.

Biserica Sfântul Gheorghe nu aparţine epocii bizantine, ci secolului al 18-lea, aşa că nu prezintă un interes arhitectural, ci dimpotrivă inspiră pauperizarea Patriarhatului şi o sărăcie a inspiraţiei constructorului. Mulţi vizitatori provin din rândul turiştilor, dar cei mai mulţi sunt pelerini. Este bine ca vizitatorii să-şi declare de la început apartenenţa la ortodoxie pentru a nu întâmpina greutăţi, sau respingere din partea gardienilor.

 In zilele de duminică biserica este plină de o mulţime de credincioşi care asistă la slujbă. De Crăciun, de Paşti şi cu ocazia altor mari sărbători ortodoxe, Patriarhia şi biserica ei este încurajată de zeci de mii de credincioşi veniţi din toate colţurile lumii ortodoxe, dar şi de curioşi localnici.

Din raţiuni politice guvernul turc nu acceptă titlul de „ecumenic“ al Patriarhatului, temându-se de posibile confruntări şi pretenţii religioase asemănătoare celor de la Ierusalim.

Deşi nu este locul potrivit aici, trebuie spus că Buddha a susţinut că există două feluri de minuni: cele ale trupului şi cele ale sufletului. Eu cred numai în cele din urmă. Ptriarhatul nostru ortodox de la Istanbul este un miracol al sufletului. El rezistă în mijlocul unui deşert uman, înconjurat de o populaţie ostilă, cu altă religie, vorbitoare a unei alte limbi decât cea liturgică, incultă, lipsită de înţelegere şi împiedicată de la fărădelegi numai de forţele statului. Săracă şi aproape martirizată, Patriarhia Ecumenică Ortodoxă stă dreaptă de aproape şase secole în inima unui stat musulman. Acolo virtutea creştinului a supus ura deşertului musulman.

Se părăseşte incinta Patriarhatului nostru cu un gust amar, gust dat de sărăcia şi de lipsa lui de importanţă internaţională, în comparaţie cu sfidătorul Vatican. Ar putea deveni şi el strălucitor în aceste timpuri când Turcia dovedeşte toleranţă extinsă şi când Patriarhatele fiice din răsăritul Europei sunt bogate şi ar putea contribui la reînălţarea lui. Probabil că sunt gânduri deşarte în raport cu frăţia ortodoxă şi cu viitorul credinţei creştine în sine.