ISTANBUL - PALATUL CANTACUZINILOR - RESEDINTA LUI DIMITRIE CANTEMIR

In imediata apropiere, spre Patriarhatul ortodox, se poate intra în muzeul amenajat de curând pe locul greu de delimitat al Palatului Cantacuzinilor şi reşedinţă a lui Dimitrie  Cantemir. Oprirea este provocată numai de o simplă curiozitate, pentru că locul, în ansamblu, nu este deloc atrăgător sau promiţător.

Marile familii din Fanar, de pe timpul Imperiului Otoman, descindeau din aristocraţia grecească bizantină. După cucerirea din 1453, cele dorutoare au fost autorizate să se stabilească în cartier, beneficiind de o anumită autonomie legată de credinţă şi afaceri. Nu se poate afirma că acele familii au aparţinut celui mai de respectat eşantion al fostei nobilimi bizantine. Din acest nefast cartier s-au abătut asupra ţărilor române o serie de domnitori impuşi de Poartă, pe parcursul unui secol, între începutul sec.al 18-lea şi începutul sec.al 19-lea. Numai credinţa îi îndreptăţea să conducă acele ţări. In rest totul era corupţie, începând de la cumpărarea tronurilor şi sfârşind cu jefuirea nemiloasă a locuitorilor şi cu acceptarea unor tributuri exorbitante (haraci).

Până prin anii 1940, burghezia şi falsa nobilime de sorginte bizantină trăiau în fanar, unde se mai găseau proprietăţi ale familiilor Paleolog, Cantacuzino, Mavrocordat şi Cantemir… Intr-un fel rămăşiţele palatelor fanariote par a dispărea cu totul într-un viitor foarte apropiat.

Este greu de imaginat cum a arătat reşedinţa uneia dintre cele mai bogate familii fanariote, văzând ceea ce a mai rămas astăzi după reconstituirea Palatului Cantacuzinilor. Acesta a avut şansa renovării foarte, în 2007. Lucrările au fost consacrate amintirii principelui Dimitrie Cantemir, personalitate de renume mondial în vremea sa (sec. 17-18), primul autor de valoare al unei Istorii a Imperiului Otoman şi domnitor al Moldovei pentru perioade scurte, 1693, 1710-1711.

Imediat în stânga intrării „princiare” apar două edificii în trepte. Primul are două etaje, iar următorul numai unul, deoarece terenul este în creştere. Zidurile din spatele acestora mărginesc o străduţă cu scări, care trece pe lângă proprietate. La dreapta intrării se găseşte un edificiu mai voluminos, cu două etaje. Acesta a fost transformat în mănăstire împreună cu alte componente ale proprietăţii. Din motive necunoscute nouă, mănăstirea a fost abandonată după un timp. După primul război mondial locul gol a atras aşezarea unor familii sărace, care au contribuit la continuarea degradării incintei.

Un pasaj permite să se ajungă la biserica Sfântul Mormânt (numită şi Sfântul Gheorghe), alăturată incintei. In faţă, un alt edificiu vechi este înfipt pe flancul colinei. Vast, dar numai cu un singur etaj, el este urmat de o altă clădire, din care a dispărut o parte. Clădirea din urmă are un parter din piatră şi două etaje din lemn. In spate se continuă numai cu un singur etaj, tot din cauza pantei colinei. Pentru a intra în acel edificiu trebuie urcată o mare scară ce porneşte din prima curte, din apropierea porţii. Se ajunge pe o terasă vastă ce domină biserica Sfântul Mormânt a cărei curte se află la circa 7 metri mai jos. Un alt edificiu cu două etaje din lemn se găseşte la capătul curţii din apus. El este precedat de o mică clopotniţă deasupra scărilor ce conduc spre biserică. Un pasaj permite să se circule prin spatele edificiilor urmărind un zid înalt de 3 metri, zid care proteja grădinile de odinioară, dotate cu o seră pe latura de apus şi cu o cisternă pe latura răsăriteană. La apus o altă scară conducea la nişte grădini în terasă, cu o altă cisternă la intrare. In continuare se întindea o grădină de zarzavaturi cu un mare rezervor de apă. La capătul proprietăţii Cantacuzinilor se disting resturile vechii biserici de familie, cu structurile calcinate. Oricum, este greu de descris îngrămădirea de construcţii, culoare, scări şi spaţii descoperite. Sunt o aglomerare de edificii perisabile cu puternice influenţe de arhitectură şi de atmosferă turcească.

Vizitatorul nu are sentimentul că păşeşte pe locul sfânt al marelui cărturar român şi nici nu rămâne impresionat de complexul de edificii adunate pe loc prea strâmpt. Intinderea proprietăţii cu grădini, scări, ziduri şi biserică nu poate înlătura impresia de înghesuială şi nici lipsa elementelor de bogăţie a interioarelor. Un efect neplăcut este dat şi de vecinătăţile insalubre ale cartierului.

Efortul de a transforma rămăşiţele vechiului palat în muzeu sunt lăudabile, dar lucrarea este străină şi rece. Atmosfera din Fanar nu este una care să bucure o zi de vacanţă, nu lasă amintiri plăcute. Ca urmare vizitatorul simte nevoia să se îndepărteze cât mai repede, să iasă dintre pereţii unei locuiri mizerabile, de tristă amintire comportamentală şi aflată la limita insalubrutăţii.

ISTANBUL - BISERICA SFANTUL STAFAN A BULGARILOR

Biserica Sfântul Ştefan a bulgarilor este amplasată, ca o lebădă albă, pe malul de nord al Cornului de Aur, la atingerea cartierelor Fanar şi Balat. Despărţită de apele marine numai prin asfaltul unei străzi de contur a cartierelor, această biserică reprezintă o curiozitate, dar şi o apariţie plăcută şi stranie. Locaşul poate fi remarcat uşor de pe puntea unui vaporaş de croazieră de pe apele golfului, aflându-se chiar la nivelul litoralului. Aparţine minorităţii ortodoxe bulgare şi este unul dintre cele mai interesante locaşuri creştine din Istanbul.

 In epoca otomană bulgarii ortodocşi au aparţinut de patriarhatul Ecumenic ortodox din Constantinopol. După câştigarea independenţei de stat Bulgaria a optat pentru o Biserică autocefală, îndependentă. Lăcaşul de pe malul Cornului de Aur a fost prima biserică ridicată din iniţiativa noului Patriarhat bulgar, desprins de cel bizantin la sfârşitul sec. al 19-lea. Nu s-a optat pentru o construcţie din beton armat din motive de soliditate scăzută a terenului oferit.

Construită de către întreprinderea Wagner & Fils din Viena, în 1888, sub diriguirea arhitectului local Hovsep Aznavur, de origine armeană. Biserica are un trup constituit în întregime din metal, inclusiv decoraţiunea interioară de bază. Elementele prefabricate pentru locaş au fost turnate şi confecţionate la Viena, din metal, apoi transportate pe Dunăre şi Marea Neagră. La faţa locului părţile componente au fost asamblate numai într-o săptămână, pentru a respecta o condiţie a sultanului. Astăzi biserica îşi înalţă dantelăria metalică în stil baroc pe întinderea unei zone verzi de la ţărmul marin al Cornului de Aur. Este lucrată în stil neo-clasic şi neo-baroc.

Colonia bulgară din Constantinopol a avut totdeauna un efectiv important, dar a cuprins trei diviziuni distincte: ortodocşi, catolici uniţi (greco-catolici) şi musulmani. Cei din urmă erau rezultatul islamizării de pe timpul Imperiului Otoman. Aceia au profitat de faptul că locuitorii care îmbrăţişau Coranul erau supuşi unor impozite mai mici decât necredincioşii. Bulgarii islamizaţi au fugit în mare parte din ţara de baştină, în acelaşi timp cu cei ce acceptaseră unirea cu Roma, după cucerirea independenţei de către Bulgaria. Bulgarii ortodocşi nu uitaseră secolele de oprimare, aşa că s-au dedat la persecuţii dure împotriva celor ce-şi renegaseră credinţa străbună.

ISTANBUL - BISERICILE THEODOKOS SI PANAYA PAMMAKARISTOS

In fanar se înalţă robustă şi elegantă vechea Biserică Theodokos, azi Moscheea şi Muzeul Panaya Pammakaristos, sau Muzeul Fethye, după numele mini-cartierului în care se află. Moscheea şi Muzeul Fethiye sunt două vechi biserici din sec.al 12-lea, construite alături, Theodokos şi Panaya Pammakaritos sau Theodokos Pammakaristos.

Biserica principală, care serveşte astăzi ca moschee, a fost ridicată în sec. al 12-lea de către împăratul Ioan al II-lea Comnen, supranumit Calojohannes (1118-1143). In secolul următor a fost reconstruită de către înaltul funcţionar bizantin Mihail Klabas. La începutul sec. al 14-lea, după moartea aceluia, soţia rămasă în viaţă, Ana Dukas, a adăugat locaşului o capelă funerară, adică un Parecclesion cu patru coloane şi o galerie la extremitatea sud-estică a bisericii. Mai târziu construcţia cea nouă a fost rezervată călugărilor.

După cucerirea otomană cele două edificii au servit ca sediu al Patriarhiei, între 1456-1568. Aceasta, după ce patriarhul Gennadios a părăsit reşedinţa de la Biserica Sfinţilor Apostoli, astăzi dispărută.

In acest locaş, Mahomed al II-lea Cuceritorul a venit să discute cu Patriarhul Gennadios. Discuţia lor s-a desfăşurat în capela laterală, astăzi restaurată în splendoarea ei bizantină originară.

Sultanul Murad al III-lea a transformat locaşul creştin în moschee, în anul 1591, numind-o Moscheea Victoriei adică în limba turcă Ferhie Camîi, pentru a comemora cucerirea Georgiei şi Azerbaidjanului. De atunci nu i s-a schimbat destinaţia de moschee, numai capela funerară de la sud fiind transformată în muzeu. Aceasta se afla în ruină, prin anul 1930, când a fost restaurată de Institutul de Arte Bizantine de la Boston.

Parecclesion-ul, adică capela funerară, era o biserică în miniatură compusă dintr-o triplă arcadă, cu trei abside şi un nartex. Matroneul din galeria superioară, era acoperit cu două mici turnuri.

Astăzi biserica este considerată una dintre cele mai atractive edificii cu arhitectură bizantină după Sfânta Sofia şi Sfântul Salvator din Chora, mai ales în ceea ce priveşte arta mozaicurilor bizantine, prin fineţe şi număr. Restaurarea s-a realizat excepţional, astfel că o serie de fragmente de vitralii şi o serie de mozaicuri originale din sec. al 14-lea au supravieţuit minunat. Interiorul cupolei este acoperit de un Christ Pantocrator înconjurat de cei doisprezece Apostoli pe marginea calotei. In absidă se găseşte mozaicul cu Christ Hyperagathos, împreună cu Sfânta Fecioară, Sfântul Ioan Botezătorul şi Arhanghelii Mihail, Gavril, Raphael şi Uriel. In partea de răsărit a cupolei este prezentat în mozaic Botezul lui Christos. In colţuri şi sub arcuri, se pot distinge unii Sfinţi şi Părinţi ai bisericii creştine. O scară permite accesul la primul etaj de unde oprele mozaicale se pot admira mai de aproape.

Faţada capelei funerare poartă două inscripţii. Prima este plasată sub cărămizi şi se întinde pe faţada de sud a capelei. Cea de a doua inscripţie este plasată sub bordura care separă nivelele construcţiei. Ea aparţine foarte popularului poet Manuel Philes, din sec. al 14-lea.

Partea de edificiu afectată moscheii nu oferă decât un interes strict arhitectural, deoarece decoraţiunea originară nu a traversat timpul. Zidăria este tipic bizantină, din piatră intercalată cu cărămidă, intercalare care pe lângă atribute constructive dăruieşte edificiului o plastică variată.

Vizitatoeul pleacă cu sufletul plin din acest monument de a cărui existenţă este mai puţin cunoscută şi prezentată de turismul industrial, mereu prea grăbit. Pe un traseu de coborâre către ţărmul Cornului de Aur se ajunge repede la biserica Sfântul Ştefan a bulgarilor.