ROMA - ARC DEGLI ARGENTARI (AL CORPORAȚIEI CELOR CE FĂCEAU SCHIMBURI)

Este vorba de o poartă monumentală sprijinită de latura stângă a bisericii San Giorgio di Velabro. Ea a fost construită în anul 204 e.N. de corporația celor care făceau schimburi de bani (Argentari) în onoarea împăratului Septimius Severus (193-211 e.N.), a fiilor săi Caracala și Geta, dar și a soției imperiale, Julia Domna și a  Fulviei Plautilla soția lui Caracala. Inscripțiile cu numele Plautillei (exilată în 205 și ucisă în 211 ) și al lui Geta (ucis în 212 chiar de fratele său Caracalla ), ale căror damnatio memoriae fusese decretată, au fost ulterior șterse. Monumentul se află în partea răsăriteană a fostului Forum Boiarium și în imediata apropiere a Arcului lui Janus. El are o înălțime totală de 6,15 m, iar pasajul are o lățime de 3,30 m. 

Arcul constă dintr-o arhitectură susținută de doi stâlpi groși, cu pilaștri decorați la colțuri, din care estul a fost încorporat în secolul al șaptelea în biserica din apropiere San Giorgio din Velabro. Structura este acoperită cu plăci din marmură albă, cu excepția bazei de travertin.

Ambii soți imperiali sunt reprezentați, în interiorul arcului, pe panoul din dreapta, efectuând o ofrandă în fața unui trepied. Un al doilea basorelief din interiorul arcului îl reprezintă pe urmașul lor, Caracalla (211-217 e.N), efectuând o libațiune rituală.

Decorul este foarte bogat și umple întreaga suprafață disponibilă: pe frontul sudic, inscripția dedicată, care se suprapune frizului și arhitecturii trabajului, este încadrată de două basoreliefuri care ilustrează pe Hercules și un geniu. Panourile din interiorul trecerii au reliefuri cu scene de sacrificiu, cu suprafețe simetric opuse: în partea dreaptă (pilonul estic) sunt reprezentați Septimius Severus și Julia Domna, în timp ce o figură abrahamată era reprezentată de Geta, iar pe partea opusă Caracalla, care inițial a avut alături de Plautilla și Plauziano, de asemenea șters după damnatio memoriae. Pe partea exterioară a stâlpului vestic, panoul prezintă pe soldații barbari și prizonierii, în timp ce pe partea din față, între cei doi pilaștri de colț, decorați cu subiecte militare, se păstrează o suprafață ruinată parțial. Panourile mai mici, cu victorii sau vulturi care sprijină coroanele, și mai jos, scene de immolare a victimelor sacrificate completează setul, deasupra reliefelor mai mari. Este interesant să se  observe aranjamentul frontal al figurilor imperiale care anticipează o modalitate care va fi tipică pentru Constantin.

ROMA - ARCUL LUI JANUS



Arcul lui Janus și biserica San Giorgio in Velabro

Edificiul impunător și masiv este numit în latină Janus Quadrifrons nu este un arc de trimf veritabil ci o tertrapylă de mari dimensiuni situat în cartierul străvechi Velabrum, în partea de  răsărit a celui mai vechi for al Romei, Forumi Boarium ( piața de animale), nu departe de templul lui Hercules Victor (sau Invictus) și de templul lui Portunus. Tertrapyla este un edificiu ce comportă patru intrări , sau porți (de la termenii grecești tetra -  patru și pyle - porți monumrntale). In afara zeului Janus, numele monumentului are legătură și cu termenul latin janus care semnifică un pasaj acoperit, sau o poartă.

Velabrum a fost numită mlaștina alăturată Tibrului în care au fost găsiți, conform legendei, cei doi frați gemeni, Romulus și Remus, într-un coș de nuiele adus de apele râului lângă rădăcinile uni smochin. Este vorba, deci, de un loc dintre cele mai simbolice privind nașterea Romei. Cartierul de mai târziu era cuprins între colina Capitoliu și colina Palatin pe o suprafață joasă.  Prin acesta se realiya o comunicație între Forum Romanum și Forum Boiarium. Chiar și după ce s-a amenajat mare lucrare de drenaj a orașului, Cloaca Maxima, zona a rămas expusă inundațiilor Tibrului. Nivelul solului a fost ridicat abia după marele incendiu care a devastat Roma pe timpul împăratului Nero (54-68 e.N).  

Edificiul special, Arcul lui Janus, a fost ridicat în cinstea împăratului Constantius, în anul 356 e.N, fără a avea rol de arc de trimf. Servea, în primul rând ca intersecție a două străzi, ca loc de tranzacții al negustorilor din forum Boarium și ca adăpost pentru comercianți pe vreme proastă. Pe timpul evului mediu timpuriu, când Roma s-a caracterizat printr-o divizare feudală și s-a umplut de locuințe sau puncte întărite, edificiul Janus a servit ca fortăreață a familiei romane Frangipani.

Janus Quadrifrons este un arc cu patru fețe (tetrapylă) cu un plan patrat cu latura de 12 metri și cu o înălțime de 16 metri. Este construit din patru piloni masivi din beton roman, acoperiți cu blocuri de marmură refolosite. Desupra purta un acoperiș în formă de piramidă, realizat din cărămidă și placat tot cu marmură. Acel acoperiș originar a fost înlăturat în anul 1827.

Spre exterior, pilonii au săpate două rânduri de câte trei nișe cu mici coloane susținute în consolă (48 de nișe în total). Nișele au în partea superioară semi-cupole săpate în marmură. Ele serveau la adăpostirea unor statui. S-au păstrat numai patru sculpturi cu figuri feminine în punctele cele mai înalte ale arcurilor celor patru intrări sub edificiu. Identificarea a două dintre ele ca reprezentând pe Junona și pe Ceres, este incertă. In anul 1830 s-a înlăturat atât aticul și coronamentul, care s-au considerat ca nefiind originale. 

In biserica vecină, San Giorgio di Velabro, diaconie din sec.al 5-lea, sunt conservate unele fragmente ale monumentului, imposibil de reamplasat. Unele sunt incluse în zidărie, iar altele se pot vedea în atic, în reliefurile medievale.

ROMA - OTHO (MARCUS SALVIUS OTHO

Ani de viaţă  32 - 69 d.Ch.
Impărat roman  ianuarie - aprilie 69 d.Ch.

             Familia lui Otho era originară din Etruria, oraşul Ferentium, o familie veche şi respectată. Bunicul său fusese fiul unui cavaler roman şi al unei femei de condiţie umilă, libertă, sau sclavă. A avut însă favoarea de a creşte sub protecţia Liviei Drusilla Augusta, devenind senator, dar netrecând peste nivelul unei simple preţuiri.

            Tatăl său, Lucius Otho, a provenit dintr-o familie ilustră, după mamă, cu rude multe şi de rang mare. S-a bucurat de o mare iubire din partea lui Tiberius şi semăna atât de mult cu acesta, încât se bănuia că este fiul lui.

Lucius Otho a exercitat magistraturile oraşului cu foarte mare severitate, apoi demnitatea de proconsul al Africii şi alte comandamente extraordinare. A avut doi fii şi o fiică, cu Albia Terentia, o femeie de neam ilustru. Băieţii s-au numit Lucius Titianus şi Marcus. Fiica a fost logodită încă de minoră, cu Drusus fiul lui Germanicus, victima de mai târziu a lui Tiberius.

            Viitorul împărat Otho (Marcus) s-a născut la 29 aprilie anul 32 d.Ch. Incă din prima tinereţe s-a arătat atât de risipitor şi neastâmpărat încât, deseori, tatăl trebuia să intervină disciplinar, prin bătăi cu biciul.

            După moartea părintelui, care reuşea să-l mai ţină în frâu, s-a ataşat de o libertă bătrână şi aproape decrepită care i-a înlesnit apropierea de curtea imperială şi de Nero.

            Odată atins scopul, a reuşit foarte uşor să obţină primul loc între prietenii împăratului pervers, datorită asemănării de moravuri, dar şi datorită unor legături intime de detracaţi homosexuali, statornicite între ei.

            Alături de acel împărat nebun, Otho a ajuns un personaj foarte puternic şi influent. A devenit şi complice la planurile lui Nero de a-şi suprima mama. A contractat o căsătorie simulată cu Poppeea Subina, care era deja prietena lui Nero, femeie pe care a smuls-o de lângă soţul ei şi a dus-o, provizoriu, la casa sa.

            Până să o cedeze lui Nero, Otho s-a îndrăgostit de trecătoarea soţie şi nu s-a mai arătat dispus să o împartă cu împăratul. Diferendul s-a terminat prin îndepărtarea soţului îndrăgostit, aşa că Otho s-a trezit trimis la guvernarea Lusitaniei. Nero a socotit această măsură ca suficientă, deşi ar fi putut să fie radical ca şi în cazul altor oponenţi. Pedepsirea mai aspră asupra lui Otho, ar fi dat pe faţă toată comedia acelei căsătorii de formă. Povestea a ieşit totuşi la suprafaţă şi a făcut să circule distihul următor:

            Ştiţi de ce Otho a fost exilat pentru o falsă onoare ?

            Fiindcă-ncepuse a fi, pentru soţie, amant.

            Otho a administrat provincia timp de zece ani,în calitate de questor, arătând o rară moderaţie şi o un mare dezinteres. (58 ­ 68 d.Ch.)

            Ocazia de a se răzbuna s-a ivit atunci când Galba a acceptat să se aşeze în fruntea revoltei împotriva lui Nero. S-a asociat primul la planurile lui Galba, dar a început să-şi dorească domnia şi pentru el. Anturajul lui Galba l-a ajutat să câştige cu linguşiri şi daruri tot mai mulţi adepţi. Căuta cu predilecţie prietenia gărzilor, dar şi a militarilor în general.

            Având în vedere vârsta înaintată a lui Galba, spera ca urcarea sa la tronul Romei să fie cât mai apropiată în timp. Când a văzut însă că altul trebuia să moştenească pe Galba, tânărul Piso, s-a hotărât să recurgă la violenţă. Nu vroia să piardă tronul, pentru că nu putea să mai amâne pe creditorii care-l asaltau. Numai tronul de împărat îl putea salva de datoriile contractate.

            Declamarea lui Lucius Calpurnius Piso Frugi Lucinianus, drept moştenitor imperial şi drept coregent, s-a anunţat la senat în ziua de 10 ianuarie 69 d.Ch. Cu câteva zile înainte, Otho luase o sumă de un milion de sesterţi de la un sclav pentru a-i obţine un post de intendent. Cu acei bani a reuşit cumpărarea ultimelor forţe praetoriene, forţe care să se revolte, să-l declare pe el împărat şi să-l suprime pe Galba, împăratul mult prea sever, milităros şi strâns la pungă.

Dinar - Otho

            Planul a mers exact cum şi-a dorit. Galba a fost ucis şi ciopârţit în mijlocul forumului, iar nevinovatul Piso a avut aceeaşi soartă (15 ian. 69 d.Ch.). Spre seară, Otho s-a prezentat în senat şi a făcut o expunere scurtă, în care s-a lamentat că a fost constrâns de mulţime să primească domnia, dar s-a angajat că va conduce după voinţa generală.

            Pe lângă salba de felicitări şi linguşiri adresate de plebe, a scandat şi numirea sa drept  Nero, apelativ pe care nu l-a refuzat. Dorea să le fie tuturor pe plac. Apelativul i-a plăcut, aşa că în diplomele şi în primele scrisori pe care le-a trimis în provincii a adăugat la semnătură numele de Nero. A permis reaşezarea portretelor şi statuilor lui Nero la loc de cinste şi a chemat pe procuratorii şi liberţii acestuia să ocupe funcţiile pierdute.

            Prima grijă i-a fost să ceară senatului 50 de milioane de sesterţi pentru terminarea palatului început de Nero, Domus Aureus . Cu numai cincisprezece zile înainte de proclamarea lui Otho ca împărat, pe 15 ianuarie 69 d.Ch., se declanşase revolta legiunilor din Germania cu Vitellius în frunte,omul dispreţuit de Galba.

            A trebuit să acţioneze imediat pe mai multe căi. Pe de o parte a propus senatului să trimită o delegaţie la Vitellius şi să-i explice că s-a confirmat deja un împărat, îndemnându-l la linişte şi unire. Pe de altă parte, prin soli şi prin scrisori, i-a oferit lui Vitellius asocierea la domnie şi pe fiica sa de soţie.

            Războiul a devenit însă de neevitat. Vitellius trimisese înainte, spre peninsulă, trupe şi comandanţi care se apropiau cu fiecare zi.

            Otho a început războiul cu voiciune, dorind să dea lupta cât mai repede. Nu a elaborat nici-o strategie pentru confruntare. Nu gândea decât să scape de situaţia de nesiguranţă şi spera ca bătălia decisivă să se dea înainte de venirea lui Vitellius. La rândul lor, trupele doreau şi ele să înceapă confruntarea în cel mai scurt timp.

            Otho nu a luat parte la operaţiile de luptă conduse de fratele său, ci a stat la Brixellum, pe fluviul Pad, la sud de teatrul de confruntare. In trei lupte de mică importanţă, în apropiere de Alpi şi într-un loc numit castor, legiunile sale au fost învingătoare. In schimb, în ultima şi cea mai mare bătălie, la Bedriacum, forţele sale au fost înfrânte prin înşelăciune. Induse în eroare că se plănuieşte o împăcare, o parte din trupele sale au ieşit din tabără relaxate, ca şi cum urmau tratativele de pace. Tocmai când cele două părţi au început să se salute s-a produs atacul prin surprindere al armatelor germane, fidele lui Vitellius.

            Deşi după înfrângere lui Otho îi mai rămăseseră trupe pentru ripostă, iar altele îi veneau din Dalmatia, Panonia şi Moesia, el a renunţat la luptă gândindu-se direct la moarte, la sinucidere. Unele izvoare justifică această hotărâre ca pornind de la raţiuni înalte, raţiuni de protejarea poporului roman şi a legiunilor de la un masacru pe care le-ar fi adus sângerosul război civil (aşa a apreciat Suetonius).

            Un om ca el, care asistase cu sânge rece la moartea camaradului său de revoltă şi care toată viaţa se comportase fără vigoare, fără ţeluri înalte şi chiar fără ruşine, nu poate să se fi transformat într-o clipă. Probabil a avut o cădere psihică, sau vreo prezicere i-a anihilat hotărârea de luptă. De altfel, Otho nu a fost niciodată un luptător, ci numai o haimana abilă şi trândavă.

            Moartea şi-a pregătit-o cu mare meticulozitate. Şi-a luat rămas bun de la frate şi de la fiul acestuia şi apoi de la prieteni, sfătuindu-i să ia fiecare hotărârea pe care o crede de cuviinţă.

            A scris două scrisori de consolare, una surorii sale şi cealaltă unei femei din anturajul lui Nero, cu care vroia să se căsătorească. A ars toate scrisorile pe care le avea de la diverse persoane pentru a nu le periclita situaţia viitoare. Seara a încheiat-o distribuind oamenilor din casă toţi banii pe care îi avea în numerar. Camera de culcare a rămas deschisă până târziu şi a primit pe toţi care au vrut să-l viziteze. Şi-a pregătit două pumnale cu lama bine verificată, dintre care unul a fost aşezat sub perne.

            Considerândd că toate şansele erau pierdute, la începutul serii a zis:”  Să adăugăm vieţii şi această noapte”.

            A dormit adânc, iar în zori s-a străpuns cu o singură lovitură în zona inimii. Moartea i-a fost demnă. După dorinţa sa, înmormântarea s-a făcut repede.

            Era în al 38-lea an al vieţii (32­69 d.Ch.) şi într-a nouăzeci şi cincea zi de domnie. (ianuarie ­ aprilie 69 d.Ch.)

            Se spune că era un om scund, cu picioare urâte şi încovoiate, dar de o eleganţă femeiască. Toate apucăturile şi aranjamentele exterioare se armonizau cu înclinaţiile lui spre perversiune. Era chel şi purta perucă foarte bine aranjată pe cap. In fiecare zi îşi rădea faţa. De când începuseră să-i crească perii, obişnuia s-o frece cu pâine muiată pentru ca să nu aibă niciodată barbă.

            Nu era primul ucigaş de monarh din istoria de scurtă durată a monarhiei, dar a fost cel care a declanşat forţa oarbă a ostaşilor, cărora li s-a creat convingerea că pentru avantaje, sau bani, pot ucide sau ridica împăraţi. Creând acest precedent, Otho a influenţat profund negativ evenimentele istorice ulterioare. Prezenţa lui pe tron a constituit o ruşine pentru monarhie şi pentru Roma.

            Se pare că umbra oşteanului Galba l-a urmărit în scurtele zile de domnie, turburându-i bucuriile şi somnul, dar nici soarta nu l-a iertat. Şi nici nu putea să-l ierte.