ROMANIA - REGINA MARIA - AMINTIRI DESPRE INTOARCEREA LA BUCURESTI DUPĂ VICTORIE

„O apropiată împărtăşire a bucuriei poporului meu...”

 

Intre 1914-1916, din cauza înfrângerilor repetate suferite de armata română din partea armatei germane, Familia Regală s-a retras la Iaşi, acolo unde au funcţionat şi instituţiile importante ale statului. In 1918, Familia Regală se întoarce în capitală, după doi ani de exil, moment evocat de Regia Maria în volumul „Maria, Regină a României – Povestea vieţii mele”.
Iată cum evocă Regina Maria, în capitolul „Intoarcerea la Bucureşti după victorie”, în timp ce la Alba Iulia avea loc Unirea Transilvaniei cu Regatul României.

Cotroceni, Duminică 18 Noembrie/ 1 Decembrie 1918.
Ne-am întors cu adevărat, ne-am întors acasă după un surghiun de doi ani. Să îndrăsnesc oare să rostesc marele cuvânt? Ne-am întors triumfători!...
Adjectivele sună parcă a gol, când vrei să pui toate pe hârtie. A fost o zi de entuziasm, de delir, în pofida greutăţilor de transport şi a distrugerii lăsate de duşmani; până şi vremea ne-a fost propice, însă ploile torenţiale prăpădiseră cu totul drumurile stricate dinainte. Trenul nostru ajunse totuşi aproape la ceasul prescris... Pe cap purtam o căciulă de astrahan cenuşiu, cu o cureluşă sub bărbie, care-mi dădea infăţişarea unui flăcău voinic şi bucălat.. Acest costum era completat de o lungă manta militărească, cenuşie cu guler de blană...
Am fost întâmpinaţi la gara Mogoşoaia de generalul Berthelot şi de câţiva ofiţeri francezi şi englezi, şi, bineînţeles, de generalii noştri în frunte cu Prezan.
Era acolo şi Radu Rosetti cu un zâmbet strălucit pe chipul lui prietenos. Îşi poate cineva închipui cu ce adâncă sguduire ne-am salutat. Caii ne aşteptau la gară. Eu trebuia sa încalec pe marele şi voinicul Jumbo, o adevărată namilă plin de putere, care nu se lăsa turburat de nici un fel de sgomot. E o făptură înţeleaptă, vrednică, de încredere, tocmai ce-mi trebuia în această zi de manifestaţii furtunoase.
Carol intrase călare în oraş, în fruntea regimentului său, iar fiicele noastre plecaseră înainte într-o trăsură trasă de patru cai. Noi am pornit cei din urmă. Regele cu mine, Niky deoparte şi generalul Berthelot de cealaltă. După noi veneau generalii şi toţi adjutanţii noştri şi astfel trecurăm solemn de-a lungul preacunoscutei şosele Kisselef, pe care erau înşirate numeroase trupe; întâi cele franceze şi britanice, apoi ale noastre, în frunte cu regimentul meu 4 Roşiori.
Era întâia oară când salutam pe pământul nostru trupe aliate; bucuria de a le vedea în jurul nostru astăzi, era aproape mai mult, decât puteam suporta. Ne vedeam însfârşit prietenii! Fusesem despărţiţi, fără nădejde, de ei în depărtatul nostru colţişor de lume. În tot timpul războiului nu fusesem niciodată în legătură cu armate aliate, afară de cele ruseşti; iar acestea, la sfârşit, se prefacuseră într’un prilej de groază în loc de a ne fi sprijin.
La mijlocul drumului ne-a întâmpinat un sobor de preoţi în odăjdii strălucitoare; veniseră să binecuvânteze întoarcerea noastră, steagurile noastre şi ale aliaţilor. S’au înălţat cântări solemne şi ni s’a dat să sărutăm crucea.
A doua oprire s’a făcut în piaţa Victoriei. Aici ne-a întâmpinat după datină, primarul cu pâine şi cu sare, guvernul nostru, numeroşi foşti miniştri din toate partidele, corpul diplomatic, precum şi o mulţime de doamne entuziaste care mă acoperiră cu o ploaie de flori, lucru nu tocmai uşor de înfruntat când eşti călare. După aceasta, urmă intrarea în oraş de-a lungul vestitei Căi Victoria, scumpă inimilor româneşti...
Peste tot steaguri fâlfâiau la ferestre, pe acoperişuri, la felinare, şi steguleţe în mâna fiecărui copil.
Era o simfonie ameţitoare de roşu, galben şi albastru. Eu de pe voinica spinare a lui Jumbo, puteam privi deasupra capetelor mulţimii drept în ferestrele caselor şi puteam prinde însufleţirea de pe fiecare chip, să răspund fiecărui zâmbet, să bag de seamă înfrigurarea fiecărui copil şi să simt o apropiată împărtăşire a bucuriei poporului meu...
Bucureştii cunoscuseră toate grozăviile ocupaţiei sub apăsarea unor asupritori nemiloşi, cari împilaseră poporul cu o grea tiranie. Nu mai era omul stăpân pe sufletul său, românul nostru galben la faţă, cu capul plecat trebuise să se supună soartei lui. Niciun glas nu îndrăsnea să se ridice deasupra soartei, nimeni nu mai avea dreptul să umble slobod după treburile sale, afară de cei ce intraseră la învoială cu duşmanul; cei credincioşi trăiseră clipe grele.
Iar acum, după aceşti doi ani cumpliţi, ne întorserăm biruitori în ciuda nenorocirii şi a umilinţii, iar visul de veacuri al României, era acum împlinit. Nu e de mirare că-şi ieşise din fire poporul de atâta bucurie, nu e de mirare că până şi pietrele de sub picioarele noastre păreau că ne aclamă şi, că se îmbată de gloria întoarcerii.
Uitându-mă de sus, la toate acele feţe întoarse spre mine, mi se părea că citesc în ochii fiecăruia suferinţele prin care trecuseră.
Alaiul nostru îşi urma drumul până în piaţa unde se înălţa statuia lui Mihai Viteazul, cu sabia ridicată în vârful braţului stâng. Aici, de când venisem în ţară la 1893, mireasă nevinovată şi plină de dor de ţara ei, fusesem de faţă la defilarea de fiece an la 10 Mai, însă niciodată la o paradă ca aceasta în care luau parte armata franceză şi cea engleză. Poporul însoţea cu urale de entuziasm nebun, trecerea desrobitorilor noştri, care veniseră de peste Dunăre, drum lung ca să fie alături de noi în această zi de pomină.
După defilare urma un Te-Deum, oficial la Mitropolie. Pe când soseau oaspeţii, am avut 10 minute de răgaz, în care să-mi schimb uniforma în haine de sărbătoare. Slujba a fost scurtă, solemnă şi impunătoare; biserica întunecoasă, era luminată de 1000 de făclii, iar pe când îngenunchiam ca să înălţăm mulţumiri către Domnul, cântarea unui cor de multe glasuri plutea în valuri deasupra capetelor noastre. La ieşirea noastră din biserică, înaintă spre noi generalul Grigorescu şi în numele armatei rugă pe rege să primească bastonul de mareşal. Această idee o dădusem eu generalilor, care se învoiseră cu entuziasm, însă pentru Nando fusese ceva neaşteptat. A fost adânc mişcat.
După aceasta plecarăm spre casă, la căminul nostru, la Cotroceni, unde zăcuse Mircea doi ani în singurătate, asteptând întoarcerea noastră...
Aici las să-mi cadă pana din mână. Nu e sfârşitul povestei, căci numai basmele se sfârşesc cu «fericire, cu veşnica fericire», şi aceasta nu e un basm, ci povestea vieţii mele.
Ceea ce a urmat apoi e lung, foarte lung, vrednic poate de luare aminte, dar totuşi e mai bine să-mi sfârşesc aici cartea, acum când m’am întors la mormântul lui Mircea, şi în vechiul meu cămin. Într’o zi voi scrie poate ce au mai urmat. Aceasta rămâne de văzut. Azi simt însă că trebue să sfârşesc evocând cuvintele unuia ce cunoaşte mult din durerile Regilor: «Această trudă dureroasă a dat-o Dumnezeu oamenilor, ca să se oţelească prin ea, Am văzut toate muncile ce se fac sub soare şi iată: toate sunt deşertăciune şi sbuciumare a gândului.»”.

ROMANIA - SITUATIA INTERNA INTERBELICA - ESEC AL DEMOCRATIEI

I.C.Bratianu

Constituţia din 1923 reprezintă o sinteză între vechea constituţie din 1866 şi  reformele votate la Iaşi în 1917. Ea introducea votul universal egal, direct şi secret, aşeza interesul public înaintea celui individual, sporea puterea legislativului în raport cu cea a regelui şi proclama libertăţile cetăţeneşti în spiritul unei democraţii desăvârşite.

Vechea şi nociva tradiţie a formei fără fond s-a manifestat şi în constituţia din 1923, în care mulţi au văzut temelia unei vieţi politice de autentică democraţie. Realitatea a fost însă cu totul alta. De îndată ce un partid – indiferent care – s-a aflat la putere, constituţia a devenit pentru el literă moartă, căpătuirea clientelei electorale având întâietate faţă de orice lege, inclusiv cea fundamentală. Respectul constituţiei a fost strigătul partidelor în opoziţie, nu când se aflau în guvern.

Siluirea voinţei alegătorilor a fost o practică obişnuită în perioada interbelică, şi în jurnalul (deci în însemnările sale personale, nu într-un articol de polemică politică) lui Grigore Gafencu se găseşte o excelentă descriere a alegerilor din perioada considerată încă de unii “epoca de aur” a democraţiei româneşti, descriere care arată adevărata faţă a acestei democraţii: „mai grozavă decât năvălirea tătarilor sau invazia lăcustelor, a venit ziua de alegeri; de alegeri cum sunt înţelese şi practicate de români, de administraţia română, de armata română, de magistraţi români. A fost o urgie absurdă şi barbară, dezlănţuită de sus în jos peste o populaţie paşnică şi liniştită. [...] S-au arestat delegaţii şi candidaţii, s-au furat urnele şi cărţile de alegători, s-au bătut, mai ales, s-au schingiuit şi snopit sub lovituri de ciomege sute şi mii de alegători. Ingrozită, populaţia se ascundea în pădure. [...] Sub ochii mei se petreceau scene de barbarie, de vulgaritate, de laşitate abjectă, Părea o revoluţie a uniformelor militare şi administrative, o revoluţie a statului prin organele sale conştiente şi inconştiente, împotriva cetăţeanului «civil»”. Ceea ce dă măsura precarităţii democraţiei româneşti este absenţa reacţiei la astfel de stări de fapt: „Nici o conştiinţă nu s-a revoltat – scrie, mai departe, Grigore Gafencu -, nici un om de onoare nu s-a împotrivit. Simţeam în faţa acestei laşităţi generale sentimentul de ruşine care m-a cotropit când, după asfaltul şoselelor europene, ajunsesem în gropile şi şanţurile şoselelor noastre naţionale. Dar cu cât mai adânc, mai dureros. Câte gropi, câte şanţuri prăfuite şi înglodate mai are şi biata noastră conştiinţă naţională. Câte moravuri din alte vremi, ce educaţie neisprăvită, ce lipsă desăvârşită de simţ al dreptăţii şi al demnităţii individuale“.

 Este semnificativ că Nicolae Iorga, prim-ministru când se petreceau scenele descrise de Gafencu (1931), a răspuns la telegrama de protest a acestuia: „nu pot da de la o zi la alta moravuri bune”. Recunoştea şi marele istoric, înrobit politicii, că astfel de procedee se înrădăcinaseră adânc în viaţa noastră politică. In asemenea condiţii nu se putea afirma spiritul civic nici la nivelul elitelor, nici la cel al publicului. Este ceea ce explică frecventele „căderi în pre-modern”, după excelenta formulă a lui Sorin Alexandrescu.

Ceea ce trebuie însă relevat este că în Europa Central-Răsăriteană şi de Sud-Est, lăsând la o parte Cehoslovacia, ţară cu adevărată democraţie, toate celelalte state cunoşteau regimuri semidictatoriale, sau autoritare şi că în această lume de orbi în ale democraţiei România apărea ca acel chior din proverb devenit împărat.



Vintila Bratianu

 I.C. Bratianu

Esenţa lungii guvernări liberale a fost înfăptuirea politicii “prin noi înşine” de industrializare şi consolidare a poziţiilor economice ale burgheziei naţionale. Se crede greşit că formula liberală ar fi exclus orice participare a capitalului străin în economia naţională. In realitate colaborarea cu capitalul străin era luată în considerare, dar ea trebuia să fie subordontă intereselor capitalului naţional. Un şir de legi a pus în practică politica „prin noi înşine”: legea privind comercializarea şi controlul întreprinderilor economice ale statului a stabilit două mari grupe în cadrul lor: cele de interes general, precum CFR, PTT, Regia Monopolurilor Statului, Atelierele Armatei şi celelalte, în care statul putea să asocieze capital privat, dar păstra controlul prin comisari, cenzori şi membri în consiliul de administraţie; legea energiei acordă numai cetăţenilor români sau societăţilor anonime române dreptul de a obţine concesiuni de amenajări de forţe hidraulice; şi, cea mai importantă şi controversată dintre ele, legea minelor (4 iulie1924), prin care erau trecute în proprietatea statului, urmând a fi exploatate prin societăţi române sau străine, care acceptau condiţii favorabile capitalului autohton (60% din capital să fie românesc, 2/3 din administratori trebuiau să fie cetăţeni români etc). In vederea sprijinirii  întreprinzătorilor români a fost creată Societatea Naţională de Credit Industrial (23 iunie 1923). Banca Naţională şi Banca Românească, controlate de liberali, au sprijinit masiv industrializarea prin efort naţional; s-a creat Societatea Naţională de Gaz Metan, s-au pus bazele Industriei  Aeronautice Române (IAR). Reacţia capitalului străin nu a întârziat să se manifeste. Ea a fost deosebit de dură faţă de legea minelor, care afecta interesele marilor companii petroliere din străinătate.

Iuliu Maniu

Pe plan politic, Ion I.C. Brătianu a înregistrat o victorie – din nefericire temporară – prin îndepărtarea prinţului moştenitor Carol (4 ianuarie 1926). Premierul se convinsese de mult că de la vlăstarul regal chemat să urce pe tron nu mai era de aşteptat nici o îndreptare. Primul Hohenzollern născut în România (despre adolescentul “Cărluţă”, Carol I-ul spunea că e cu siguranţă român de vreme ce înjură şi face datorii) avusese în timpul războiului o comportare deplorabilă care a culminat cu fuga şi căsătoria, oficiată la Odessa, cu Ioana (Zizi) Lambrino. Angajat într-o nouă legătură de dragoste (de astă dată cu Magda-Elena Wolf-Lupescu), Carol a trimis o renunţare la tron, acceptată de rege la stăruinţele lui Brătianu şi Barbu Ştirbey.

“Eroticul ăsta e o primejdie şi pentru ţară şi pentru noi; să mulţumim Providenţei că putem scăpa de el“, a spus Ion I. C. Brătianu lui Tătărescu, puţin înainte de reuniunea de Consiliu de Coroană care a luat act de renunţarea lui Carol.

Guvernarea liberală se încheia, aşadar, cu un bilanţ de care Brătianu putea fi pe deplin satisfăcut. Pentru a evita orice surpriză, el l-a sfătuit pe rege să cheme la guvern pe omul de ordine şi disciplină din 1920, generalul Averescu, a cărui popularitate se spulberase, ceea ce făcea din învingătorul de la Mărăşti un tigru fără dinţi.

Agravarea bolii regelui Ferdinand şi moartea sa iminentă l-au decis pe Brătianu să reintre în scenă. Generalul a fost concediat fără menajamente şi, pentru prima dată, sfătuitorul de taină al regelui, cumnatul lui Brătianu şi amantul reginei Măria, Barbu Ştirbey, a devenit şeful unui guvern de tranziţie, înainte ca Brătianu să reia puterea.

Regina Maria si Regele Ferdinand I

La moartea regelui Ferdinand, Mihai, fiul lui Carol şi al principesei a Greciei, a fost proclamat rege, prerogativele sale fiind exercitate de o regenţă alcătuită din prinţul Nicolae, unchiul lui Mihai, patriarhul Miron Cristea şi preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie, Gh. Buzdugan (apoi, după moartea acestuia, Constantin Sărăţeanu).



Patriarh Miron Cristea

 “O, neştiutoare hire omenească!”, ar fi exclamat Miron Costin de-ar fi descris evenimentele anului 1927: când se credea stăpân pe toate pârghiile puterii, Ion I.C. Brătianu a fost răpus de o amigdalită infecţioasă! In timp ce fratele său, arhimodestul dar (spre deosebire de Ionel) foarte harnicul Vintilă Brătianu, devenea prim-ministru, naţional-ţărăniştii, înfometaţi de putere şi avantajele ei, după o opoziţie îndelungată îşi pierduseră răbdarea şi ameninţau cu mari manifestaţii şi chiar cu un marş asupra Bucureştiului.

Sub presiunea curentului favorabil PNŢ, Regenţa l-a chemat la guvern pe Iuliu Maniu, care la alegerile organizate apoi a repurtat o victorie de mari proporţii. Fără a se bucura de acea popularitate mistică a lui Averescu, Iuliu Maniu a devenit prim-ministru într-un climat de mare încredere şi speranţă.

Grigore Gafencu

Guvernarea naţional-ţărănistă (noiembrie 1928-aprilie 1931 şi  iunie 1932-noiembrie 1933) avea să fie o perioadă a frustrărilor. PNŢ  a avut imensa neşansă ca, în cea mai mare parte a lor, anii cât s-a aflat la cârma ţării să coincidă cu marea criză economică (1929-1933) care s-a abătut dureros asupra economiei naţionale. Dacă ţări ca SUA sau Germania s-au clătinat sub şocul crizei, este mai degrabă de mirare că România nu a falimentat economic. Este adevărat că zguduirile provocate de criză au fost foarte puternice, dar edificiul nu s-a prăbuşit. „România este o ţară atât de bogată, încât dacă ar fi condusă succesiv de cei zece oameni cei mai proşti din lume şi tot nu ar putea să o ruineze“, remarca atunci un comentator. Nu a fost vorba de competenţă în acei ani, ci de conjunctura economică cu totul defavorabilă. Criza de credit, si scăderea preţurilor la produsele cerealiere lovind, de la debutul  guvernării naţional-ţărăniste, în politica economică a guvernului roman.

Situaţia era de la început îngreunată de moştenirea naţionalismului economic practicat de Vintilă Brătianu, a cărui politică de consolidare a capitalului autohton impusese un efort suprasolicitant. PNŢ înscrisese în programul său principiul „porţilor deschise”, prezentat de adversarii săi de atunci şi de mai târziu ca surbordonare faţă de capitalul străin, ceea ce este cu totul fals. In realitate, politica economică a PNŢ a avut ca punct de pornire asigurarea de credite ieftine. Intr-o ţară de mică proprietate agricolă ai cărei deţinători erau asaltaţi de mari dificultăţi economice, creditele ieftine erau stringent necesare. Or, pentru a obţine refacerea creditului era nevoie să fie eliminată orice piedică – iar naţionalismul economic al lui Vintilă Brătianu crease numeroase obstacole în această direcţie – din calea circulaţiei capitalului internaţional. Apărând acest principiu al politicii economice a PNŢ, Grigore Gafencu nota în jurnalul său: “Interesele clasei producătoare ţărăneşti erau, în această privinţă, aceleaşi cu interesele întregii clase burgheze: industriaşi, comercianţi, profesii libere. Impotriva ideii politice a naţionalismului economic trebuia dusă la izbândă ideea economică a liberei circulaţii de bani şi de bunuri. Prima idee menţine oligarhiile, dar distruge gospodăriile. A doua deschide hotarele pentru schimbul de bunuri, de bani şi de idei – în zilele de azi, ea întăreşte democraţia“. Departe, aşadar, de a urmări “înfeudarea” ţării faţă de capitalul străin, politica economică a avut drept ţel asistenţa economică pentru ţărănime şi, pe această cale, consolidarea sistemului democratic.

Mihai I copil

Obiectivele nu aveau însă să fie atinse. Crizei economice avea să i se asocieze criza politică latentă, este adevărat, dar nu mai puţin profundă. La originea ei s-a aflat reîntoarcerea în ţară a prinţului Carol, care l-a înlăturat de la domnie pe propriul său fiu, Mihai, şi a devenit la 8 iunie 1930, regele Carol al II-lea (Mihai, ca prinţ moştenitor, a primit titlul de „mare voievod de Alba Iulia”).

Prim-ministru atunci când Carol s-a reîntors în ţară, Iuliu Maniu nu s-a opus restauraţiei, dându-şi seama că Regenţa era o autoritate fictivă şi văzând în revenirea „fiului risipitor” un aliat împotriva liberalilor. Maniu l-ar fi dorit pe Carol membru al Regenţei în locul lui C.Sărăţeanu, dar, spre deosebire de personajul evanghelic evocat mai sus, care s-ar fi mulţumit şi cu situaţia de argat, Carol se voia cu orice preţ rege.  Maniu a cedat şi a cerut noului suveran să nu-şi aducă amanta de la Paris, ci să-şi refacă, în beneficul ţării şi al propriului prestigiu, căsnicia cu principesa Elena. Regele a promis, dar nu şi-a ţinut făgăduiala, Elena Lupescu revenind în tară graţie lui Mihail Manoilescu, care a prezentat-o la frontieră drept soţia sa.

Carol al II-lea si Elena Lupescu

Gravitatea revenirii lui Carol consta nu în schimbările intervenite la vârful puterii şi nu atât în imoralitatea personajului devenit regele României (au existat suverani, ca Henric al V-lea al Angliei, care după o viaţă dezordonată, ca prinţi moştenitori, au fost suverani exemplari), ci în hotărârea sa de a pune capăt sistemului democratic întemeiat pe competiţia partidelor şi de a instaura o monarhie autoritară, în fapt, dincolo de aparenţe, o dictatură regală. S-ar putea spune ca a avut freptate pentru ca viata politica se transformase intr-o cloaca de jefuitori.

Ca prinţ moştenitor, Carol cunoscuse – pe „propria piele”, dacă este permisă o formulare vulgară, dar sugestivă – consecinţele tiraniei unui partid, sau a unui lider de partid, ori favorit regal, să-şi subordoneze chiar coroana. Brătianu şi Barbu Ştirbey – unul pe scena vieţii politice, celălalt în culise – fuseseră, în timpul domniei regelui Ferdinand, adevăraţii stăpâni ai ţării. Carol voia să împiedice repetarea unor astfel de situaţii.

Ostilitatea prinţului faţă de partide fusese sporită în anii exilului, cand constatase că situaţia lui personală era luată în considerare de partide numai în măsura în care ea putea înlesni sau bloca drumnul lor spre putere. Prinţul le apărea ca o armă sau o piedică în lupta politică. Atât şi nimic mai mult.

In sfârşit, Carol considera că singurul mijloc pentru a impulsiona progresul societăţii româneşti era de a înlocui ceea ce i părea o luptă sterilă între partide, obsedate de câştigarea puterii ( guverne de "pălăvrăgeală”, califica suveranul echipele guvernamentale născute de sistemul democratic), cu o cârmuire fermă, nestânjenită în politica ei de progres de rânduieli constituţionale, excelente în principiu, dar neadecvate realităţilor româneşti. Percepţia lor în spiritul lui Carol nu va fi fost prea departe de cea a lui Grigore Gafencu (devenit ministru de Externe în anii dictaturii regale), consemnată în jurnalul său, “Dacă masa ţărănească (din România – n.n.) aparţine Orientului, prin sărăcie şi ignoranţă, în schimb aparatul administrativ, inclusiv ofiţerii şi magistraţii, aparţin tot Orientului, printr-o nemaipomenită lene, printr-o desăvârşită neputinţă de reînnoiri, de primenire intelectuală şi morală”. Carol s-a vrut un suveran eficace, intervenind direct în jocul politic, ajungând, în anii dictaturii regale, să-şi creeze propriul partid. „Meseria de rege” i-a plăcut şi s-a achitat conştiincios de obligaţiile sale. Liviu Rebreanu consemnează în jurnalul său discuţia avută cu Carol în legătură cu proiectul legii teatrelor  (scriitorul era directorul Teatrului Naţional), discuţie în cursul căreia interlocutorul regal făcuse dovada studierii atente a textului legii şi capacitatea de a formula observaţii pertinente.

Regina Maria

Şi totuşi Carol a făcut mai mult rău democraţiei româneşti decât cele două totalitarisme – de extremă dreaptă şi de extremă stângă -care în epocă condamnau, de pe poziţii diametral opuse, regimul democratic. Regele a dus o campanie sistematică de erodare a partidelor, încurajând diviziunile din interiorul lor şi sprijinind sciziunile, mai ales în cele două mari partide – PNŢ şi PNL. Intr-o ţară cu un regim parlamentar atât de apăsat de moştenirile turco-fanarioto-orientale, în loc să permită partidelor să înveţe democraţia, regele, înainte de a o desfiinţa, le-a  administrat-o într-o formă care a compromis-o.

Regina Elena

In locul clientelei politice a partidelor, regele a impus atotputernicia unei camarile al cărei centru era amanta sa, Elena Lupescu.  In scurt timp, ea a devenit un factor decisiv în viaţa politică a ţării, regele alegându-şi miniştri în funcţie de atitudinea favoritei regale faţă de oamenii politici. Este semnificativă mărturia din însemnările lui Armand Călinescu, când consemnează discuţia cu Ernest Ungureanu, „omul de casă” al regelui, deci, un membru al camarilei, bucurându-se de favoruri speciale, intime chiar, din partea Elenei Lupescu: „Ernest Urdăreanu – notează Călinescu la 6 februarie 1939 – îmi povesteşte conflictul cu Duduia (Elena Lupescu – n.n.). Se amestecă în toate, în remaniere, în politică şi ameninţă scandal (sic!) în faţa regelui, câteodată în faţa voievodului. Nu mai poate suporta, va pleca”. Nu o va face, va fi până la capăt servitorul umil al metresei  regale. Elena Lupescu era atât de sigură de puterea ei încât i-a spus prinţului moştenitor Mihai: „Dacă vrei vreodată ceva de la tatăl tău cere-i-o prin mine, pentru că pot să-1 fac să facă orice vreau eu”. Iată cea mai clară expresie, datorată chiar protagonistei, a “Lupescocraţiei” instaurată, progresiv, în anii ’30.

Ar fi profund greşit să se dea o tentă rasistă „Lupeascocraţiei”. Nocivitatea acestei femei nu a stat în calitatea ei de evreică, ci în imixtiunea ei permanentă în viaţa publică. Pamfil Şeicaru a găsit o formulă lămuritoare a atitudinii Elenei Wolf-Lupescu: „Elena Lupescu nu cunoştea solidarităţi de rasă, ci numai solidarităţi de comision, aşa cum a dovedit-o în procesul Max Auschnit” (referire la marele om de afaceri evreu ajuns pe banca acuzării).

 Articolul se bazează pe cercetările şi aprecierile istoricului Florin Constantiniu.

ROMANIA - PRIMUL RAZBOI MONDIAL 1

Razboiul României declarat în vara anului 1916, pentru eliberarea provinciilor istorice românesti - Ardealul, Banatul, Crisana, Maramureşul si Bucovina - de sub cotropirea monarhiei dualiste austro - ungare, ca razboi just, national, a fost purtat de întregul popor român. Mobilizarea decretata în seara zilei de 14/27 august 1916, cînd s-a trimis la Viena declaratia de razboi a româniei catre Austro - Ungaria, a fost însoţită de un entuziasm de nedescris. Chiar în noaptea decretarii mobilizarii, conform planului de operatiuni, dinainte stabilit, trupele române de acoperire au trecut Muntii Carpaţi, înaintînd pe toata întinderea zonei muntoase de la Dorna şi pîna la Orşova.

Cu putin timp înainte de data amintitã mai sus Romania a primit un ultimatum din partea Antantei: ori intrăm în rãzboi de partea sa, ori eram considerati inamici si, implicit, atacaţi.

   Pentru a permite României o intrare usoarã, Antanta a hotãrât sã atace frontul Bulgaro-german din sudul României pentru a-i permite acesteia sã atace Austro-Ungaria. S-a hotãrât pentru data de 4 august începerea ofensivei Rusiei în Sud. Intârzierea generalului Sarrail, care a amânat data atacului pentru 18 septembrie a permis bulgarilor atace pe data de 17. Armata Rusiei a fost prinsã concentratã pe centru, pregãtitã de mars, cu flancurile descoperite.

   România, presatã, a declarat rãzboi Austro-Ungariei pe data de 28 septembrie, trecând în aceeasi zi peste Carpati. Primirea ei în rândurile Antantei a fot triumfalã. Referitor la aceasta, Generalul Vasile Rudeanu spunea:

   Stirea intrãrii României în rãzboi a produs la Paris şi în toată Franta o impresie foarte favorabilã ţării si poporului român. Indeosebi la Paris a fost un adevãrat entuziasm. Guvernul francez, dar mai cu seamã presedintele Briand, privit ca autorul principal al intervenţiei României în rãzboi, erau lăudaţi.

Prizonieri

   In Anglia, intrarea României în Rãzboi a provocat, de asemenea, o vie simpatie faţă de ţară si poporul nostru. Guvernul, şi îndeosebi ministrul de externe, Sir Grey, era multumit. Fãcea exceptie Lloyd George, care prin vorbă si scris îsi arătase mereu îngrijorarea sa asupra soartei României, aruncată în rãzboi fără sã se fi prevãzut şi pregãtit măsurile necesare spre a-i veni, la nevoie, în ajutor.

   In Anglia, mulţi erau mirati de intrarea noastrã în război. Vorbind într-o zi cu corespondentul militar al ziarului "The Times", acesta mi-a zis că înainte de intrarea noastră în rãzboi, găsindu-se într-o zi în societate cu ministrul Olandei, Swinderen, acesta a afirmat că zvonurile despre intrarea României în rãzboi erau cu totul neserioase."

   România a mobilizat pe frontul din Transilvania 235 batalioane de infanterie, 58 escadroane de cavalerie si 215 baterii de artilerie, totalizând 362.000 oameni. Fortele Puterilor Centrale se cifrau la 50 ½ batalioane, 7 ½ escadroane si 25 baterii, efectivele ridicându-se la aproximativ 35.000 oameni. Acest raport de forte, deosebit de favorabil României (10,3/1) la începutul campaniei, avea sã se modifice substanţial odatã cu trimiterea unor puternice forţe germane şi austro-ungare pe frontul transilvãnean precum şi prin retragerea unor divizii române care au fost mutate pe frontul din Dobrogea, dupã declansarea ofensivei bulgaro-germano-turce.

   Aceastã ofensivã a surprins România slab sprijinitã de puterile Antantei. Generalul Sarrail nu a sprijinit armata românã, dupã cum i s-a ordonat de la comandament, de către generalul sef Joffre, datoritã unor neîntelegeri mai vechi între aceştia. Dupã înfrângerea suferitã de armata românã la Turtucaia, generalul-sef Joffre promite trimiterea a trei noi divizii ruse. In realitate, la începutul lunii septembrie 1916, pe frontul din Dobrogea a fost trimisã numai Divizia 115 infanterie rusã. Abia între 9-19 octombrie aveau sã mai soseascã alte douã mari unitãti ruse: Divizia 3 trãgãtori si Divizia 8 cavalerie.

General Berthelot

   La 14 septembrie preşedintele Brãtianu spunea într-o telegramã: "Efectul intrării noastre în acţiune a fost distrus moralmente şi în mare parte aceasta se datoreste inerţiei si lipsei de coeziune a unei unităţi de ansamblu, ceea ce a dat îndrãzneală bulgarilor, a redat curaj ungurilor şi a permis germanilor să deplaseze trupe şi să-ăi manifeste încă o datã superioritatea organizãrii lor."

După o lună şi jumãtate de la intrarea României în război, luptele din Dobrogea se desfăşurau în special în sectorul Vardarului şi al Strumei. Erau lupte scrute si sângeroase, armata bulgară opunând o mare rezistenţă. După ce opriseră câtva timp ofensiva, bulgarii au reluat-o cu toată energia de care erau în stare, pe frontul dobrogean. Se presupune că fortele armate inamice din balcani (bulgari, turci şi germani) atingeau 400.000 combatanţi. Se cunoştea forţa naturală a frontului de pe Vardar, sporită prin fortificaţii executate şi continuu perfecţionate.

La mijlocul luni octombrie, România s-a aflat într-o situatie delicatã, slab sprijinitã de Rusia si neputând fi ajutatã direct de către Franţa sau Anglia.

Regele Ferdinand

In scurt timp de la intrarea României în razboi, armatele române au izgonit armatele austro-ungare din Brasov, Fagaras, Sfîntu Gheorghe şi din alte localitati, ajungînd pîna în apropierea Sibiului si Sighişoarei.

       Planul de operatiuni, aprobat de conducatorii statului romîn, îşi fixa ca obiectiv strategic al forţelor armate române zdrobirea forţelor de rezistenţă austro-ungare în Transilvania si înaintea rapidă în Cîmpia ungară, ceea ce permitea o scurtare simtitoare a frontului romînesc initial, fron care se întindea de-a lungul întregului arc carpatic, o jonctiune cu armatele ruse, cu repercusiuni dintre cele mai grave pentru armatele Puterilor Centrale.

   Declaraţia de razboi a României neasteptată de catre Puterile Centrale (dar bănuită), ca si înaintea fulgeratoare a armatelor sale în Transilvania a constituit un ajutor de mare pret francezilor, unde, la Verdun, armatele germane erau într-o puternică ofensivă. Neputînd rezista singure împotriva trupelor române, unitaţile austro-ungare de pe frontul din Transilvania au fost întărite cu aproape 40 de divizii germane puternice, scoase de pe frontul de vest.



Mausoleul de la Marasesti

    Ofensiva victorioasă a armatelor române a fost oprită, urmând retragerea lor şi ocuparea sudului ţării. Aceasta din cauza neîndeplinirii angajamentelor aliaţilor. Marile puteri, Rusia, Franta, Anglia şi Italia, nu si-au respectat obligatiile asumate cu ocazia încheierii, în august 1916, a convenţiei militare cu guvernul român. In primul rînd, în profida obligatiilor semnate si de seful Statului Major al armatelor imperiale ruse, Alexeev, ofensiva pe frontul rusesc a armatelor ţariste, conduse de generalul Brussilov, nu a continuat cu vigoare, ceea ce a avut urmări dintre cele mai negative. Multe din unitaţile militare ale Puterilor Centrale au ramas disponibile pe frontul rusesc şi au fost aduse pe frontul român. Tot ruşii nu au trimis trupele promise pe frontul din Dobrogea, trupe care ar fi trebuit să însumeye circa 200.000 de oameni. Ofensiva generalzului Sarrail în sudul peninsulei balcanice a stagnat şi nu a atras spre ea un număr sporit de divizii inamice.

Tezaurul Romaniei a fost trimis în Rusia

Starea populaţiei din teritoriul ocupat de catre Puterile Centrale a devenit deosebit de grea. Comandamentul german a organizat jefuirea sistematică a bogatiilor ţării şi a populatiei. Autoritaţile de ocupatie au achizitionat întreaga producţie de cereale, toate produsele alimentare şi petrolifere. Numai pe caile ferate au fost scoase din ţară 1 768 552 de tone produse petrolifere, 1 400 000 de capete de bovine, 4 600 000 de ovine etc.. La toate acestea se adaugă produse textile, piei s.a.

     In întreprinderile industriale, care fusesera militarizate, s-a introdus un adevarat regim de muncă forţată, iar ţăranii erau jefuiţi de cereale, vite, erau siliţi să lucreze pe moşii în favoarea ocupanţilor; în timp ce populaţia urbană primea, pe baza de cartelă, raţii de hrană cu totul neîndestulatoare, produsele jefuite erau transportate în Germania. Cu toate acestea, România rurală era cu mult mai bogată şi nu putea fi înfometată, iar produsele agricole completau nevoile stringente ale oraşelor.            



Regina Maria - sora de caritate

 In vara anului 1917, în cadrul planului general de ofensivă al Antantei, armatele române, refăcute şi înzestrate cu aportul tehnic şi militar al Franţei si Angliei, au pornit de pe frontul din Moldova, împreuna cu armatele ruse, o contraofensivă puternică, menită sa împiedice încercarea comandamentului armatei germane de a sparge frontul româno-rus, de a ocupa întreaga Moldovă si de a-şi croi drum spre Ucraina.

Luptele din vara anului 1917 s-au încheiat cu înfrîngerea trupelor Puterilor Centrale pe frontul din Moldova. Principalul factor în obţinerea acestei victorii l-a constituit vitejia soldaţilor români, care au luptat cu eroism, animaţi de dorinta de a împiedica ocuparea întregului teritoriu al ţării, de a-şi elibera căminele cotropite.




Crucea eroilor de pe Caraiman

Revoluţia din Rusia şi retragerea în debandadă a trupelor ruse a lăsat România izolată şi fără căi prin care să primească ajutor, fapt care a obligat guvernul să accepte tratative de încetarea focului.

României i-a fost impus de către Puterile Centrale la 28 noiembrie/9 decembrie 1917 un armistiţiu provizoriu. România s-a găsint singură, cu armatele sale, în "triunghiul morţii", întrucît de jur împrejurul Moldovei se aflau numai unitaţi ale Puterilor Centrale, forţe armate deosebit de puternice. Fiind parasită şi izolată de aliaţii săi din Antantă, cu care încheiase tratate, România a fost pusă în împosibilitate sa facă altceva decît sa trateze fortat cu inamicul şi să semneze la 20 februarie/8 martie 1918, la Buftea, un tratat preliminar de pace, care a stat la baza tratatului înrobitor de la Buftea - Bucuresti din 24 aprilie/7 mai 1918. Acel tratat a avut un caracter imperialist, prin care se rapeau împortante teritorii şi aproape că se nega independenţa ţării. Germania, mai ales, tindea sa facă din România o colonie a sa. Se încerca să se anuleze toate drepturile poporului român incluse în tratatele internaţionale anterioare, pîna la Congresul de la Berlin din 1878. Regele Ferdinand nu a semnat tratatul, găsind diverse motive de amânare.



Adunarea de la Aba Iulia - 1 decembrie 1918

 Intre martie şi noiembrie 1918, Bucovina şi Basarabia şi-au exprimar ferm dorinţa de unire cu regatul României. In ultimele luni ale anului 1918 cei peste 3 milioane de români din Transilvania, Banat, Crişana si Maramureş, sub conducerea Consiliului National Central Român de la Arad, au hotărât să ţină o Mare Adunare Nationala cu caracter plebiscitar şi de constituantă, la Alba Iulia, pe ziua de 1 decembrie 1918. Adunarea de la Alba Iulia, ca semn al marelui act de reunire a tarilor române, sub Mihai Viteazul, a fost bine pregatită. In toate localitaţile provinciilor subjugate de imperiul austro-ungar, românii s-au întrunit şi au ales delegaţii împuterniciţi, învestiţi cu acte semnate de obştea satelor, pentru a se face clar si hotarît cunoscuta dorinţa lor nestramutată de a se uni cu ţara "muma". In acest fel, la Alba Iulia, în ziua de 1 decembrie 1918, la Marea Adunare Natională Constituantă au sosit 1 228 de delegaţi cu drept de vot deliberativ şi o masă de peste 100 000 de români veniti din toate colturile Transilvaniei pentru a întari actul de Unire.

In cadrul Marii Adunari Constituante de la 1 decembrie 1918 s-a adoptat istorica "Declaratia de la Alba Iulia".

Preliminarii ale unirii Transilvaniei cu Regatul României

Vasile Goldis

In Transilvania, lupta pentru realizarea unirii cu patria-mamă a tins sa se radicalizeze odată cu debutul primei conflagraţii mondiale. Contactele cu cercurile oficiale de la Bucureşti s-au intensificat, iar Liga pentru unitatea politica a tuturor românilor a desfaşurat o vie activitate în sprijinul idealului naţional. Intrarea trupelor române în Transilvania, în vara lui 1916, a fost salutată cu entuziasm de catre români. Numeroşi tineri au cerut să se înroleze în armata română. După retragerea unitatilor militare, urmare a necesitatilor campaniei de la sudul Dunării, autoritaţile maghiare au dezlanţuit o campanie de reprimare a mişcarii naţionale româneşti. S-au facut rechiziţii, internari în lagare, s-a trecut la arestarea unor lideri politici, a fost suspendată presa românească, au fost închise si desfiinţate şcoli confesionale şi elementare ale românilor. Mulţi români au fost înrolaţi cu forţa în armata austro-ungară. In aceste condiţii grele au avut loc, în ciuda interdicţiilor pronuntate de guvernul Tisza, acţiuni sociale şi de protest, între 1916 şi 1918, pe Valea Jiului, la Cluj, Oradea, Braşov, Timişoara. In condiţiile înfrângerilor de pe front şi a adâncirii crizei dualismului austro-ungar s-au produs, la finele anului 1917 şi în 1918, demonstraţii de stradă şi agitaţii în unitatile militare. La 1 octombrie 1917 a reaparut ziarul "Adevarul". In ianuarie şi în iunie 1918 au avut loc, în întreg imperiul austro-ungar, puternice greve generale.

Alexandeu Vaida-Voevod

I.C. Bratianu

   In acelasi timp, s-a desfaşurat în străinătate, pe diferite căi, o vastă propagandă pentru sustinerea cauzei unitaţii tuturor românilor, deoarece mai existau, încă, multi oameni politici occidentali, în S.U.A. si Marea Britanie, care cereau menţinerea Austro-Ungariei. Au acţionat în acest sens, în Franta, Anglia, S.U.A., Italia, Suedia, între alţii, Take lonescu, Simion Mândrescu, loan Ursu, Constantin Angelescu, Vasile Lucaciu, V. Stoica. S-au publicat articole de presă şi caăţi, au avut loc conferinţe si manifestaţii, s-au facut intervenţii în parlamente, s-au obţinut audienţe pe lângă mari oameni politici. La 8 aprilie 1918 a avut loc, la Roma, Congresul popoarelor asuprite din imperiul austro-ungar, la care au participat din partea românilor Simion Mândrescu, dr. Nicolae Lupu, D. Draghicescu. G.G. Mironescu. S-a decis, astfel, continuarea luptei comune a popoarelor asuprite de dubla monarhie. La 3 octombrie 1918 s-a constituit la Paris, sub preşedinţia lui Take lonescu, Consiliul National al Unitaţii Românesti, care publica ziarul "La Roumanie".

 In toamna anului 1918, în condiţiile prabuşirii structurilor puterii imperiale, s-a desfaăşurat în Transilvania un puternic proces revoluţionar, cu colaborarea tuturor forţelor sociale reprezentând populaţia românească. Şi-a reluat activitatea Partidul National Român. Comitetul său executiv, reunit la Oradea, a adoptat, la 29 septembrie/12 octombrie 1918, o declaraţie ce proclama "independenţa naţiunii române" din cadrul dublei monarhii. La 3/16 octombrie 1918, împaratul impriului austro-ungar a facut ultima încercare de a salva monarhia aflată în plină dezagregare. El a lansat manifestul "Catre popoarele mele credincioase", în care propunea federalizarea Austro-Ungariei. Drept răspuns, deputatul român Alexandru Vaida-Voevod a citit în parlamentul maghiar Declaratia de independenta a populatiei românesti din Transilvania. S-au desfaşurat, de asemenea, numeroase acţiuni pentru pace, pentru respectarea drepturilor si libertaţilor democratice, pentru realizarea unirii cu România.



Iuliu Maniu

    Treptat, puterea locală a fost preluată de Consiliile românesti, denumite Sfaturi, care au dispus de sprijinul militar al populaţiei românesti prin intermediul garzilor românesti. Ele au organizat rezistenta împotriva oricaror provocari ale fostelor autoritaţi maghiare. La 30 octombrie/12 noiembrie 1918 s-a constituit Consiliul National Român Central (C.N.R.) din care au facut parte sase reprezentanti ai Partidului National Român - Teodor Mihaly, Vasile Goldiş, Aurel Vlad, Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Cicio-Pop, A. Lazăr şi şase ai Partidului Social Democrat - loan Flueraş, Basil Surdu, losif Renoiu, Tiron Albani, Enea Grapini, losif Jumancă. El a avut sediul la Arad si a devenit organul central al luptei românilor pentru unire.

Predarea ungurilor

   Ulterior, el a luat denumirea de Marele Sfat al Natiunii din Transilvania şi Ungaria. La 9/22 noiembrie 1918, Consiliul National Român Central a anunţat guvernul de la Budapesta că a preluat puterea deplină în Transilvania. Intre 13-15 noiembrie 1918 au avut loc, la Arad, tratative între reprezentanţii Consiliului National şi cei ai guvernului Tisza. Ele au eşuat însă datorită poziţiei reticente a delegaţiei conduse de Karolyi. Trecându-se la preluarea puterii administrative şi politice locale în Transilvania, s-a hotarât să se supună aprobarii populare documentele unitaţii nationale în cadrul unei mari adunari, la Alba-lulia.

 Adunarea nationalaâă de la Alba-lulia a avut loc la 18 noiembrie/1 decembrie 1918. Ea a reunit peste 1228 delegati alesi si peste 100.000 oameni veniti din toate colturile Transilvaniei pentru a consfinţi, în mod liber de orice constrângere, hotărârea de unire cu patria-mama. Adunarea a fost deschisa de Gheorghe Pop de Baseşti. Intr-o atmosfera de puternic entuziasm poputar, prin glasul lui Vasile Goldiş, Marea Adunare Nationala a proclamat unirea "acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România". Rezoluţia Unirli prevedea înfaptuirea unui regim democratic în România. A doua zi s-au ales organele provizorii ale puterii de stat, şi anume, Marele Sfat National care a jucat rol de for legislativ, condus de Gheorghe Pop de Baseşti, şi Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu si format din 15 membri. Actul de la Alba-Iulia a consfintit pe vecie, prin votul maselor, înfaptuirea Marii Uniri.



Gornisti romani la Budapesta

 Unirea a fost salutată şi recunoscută de nationalitaţile conlocuitoare din Transilvania. La 8 ianuarie 1919, Comitetul Central Sasesc a recunoscut, la Mediaş, actul de la 1 decembrie 1918. In acelaşi sens s-au pronuntat reprezentanţii populaţiei evreieşti (ianuarie 1919), Congresul şvab Horde la Timisoara (august 1919), Consiliul National Maghiar de la Târgu Mures. Poziţia cercurilor democratice maghiare fusese exprimată încă de la finele anului 1918. Intr-un manifest, din 3 noiembrie 1918, se sublinia ca: "Faţă de naţiunile surori nu avem nici o pretenţie. Şi noi ne consideram o naţiune reînnoită, o forţă acum eliberată pe ruinele monarhiei. Ne trezim uşurati la conştiinţa faptului ca nu mai suntem forţaţi să fim stâlpii asuprii. Să trâim unul langa altul în pace...". Refuzul autoritatilor maghiare de a recunoaşte, însă, hotărârea de unire a românilor şi Consiliul Dirigent, permanentele ameninţări proferate de Bela Kun la adresa României reîntregite, ca şi atacurile armatei maghiare împotriva românilor din Transilvania, au impus participarea armatei române la campania din 1919. După o ofensivă în Transilvania şi pe Tisa, în august 1919, armata română, înfrângând zdrobitor forţele maghiare, a patruns în Budapesta.