duminică, 29 mai 2011

REVOLUŢIA ROMANA 1918-1919 - ATROCITAŢILE UNGARO-SECUIEŞTI


Vasile Goldiş
Anul 1918 a fost un an cumplit pentru naţiunea românã. Poate niciodată, în istoria multimilenară a acestui neam, românii nu au trecut într-un răstimp atât de scurt de la extaz la agonie şi apoi, ca şi renaşterea păsării Phoenix din propria-i cenuşă, de la agonie la extaz.
Acest an, 1918, începea pentru România sub auspiciile cele mai nefavorabile. După marile victorii de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, din vara lui 1917, s-a spulberat prestigiul marelui spărgtor de fronturi, feldmareşalul von Mackensen. Inainte de a pleca pe linia frontului, mareşalul spusese tuturor, „Peste două sptmâni, la Iaşi!”, dar nu a ajuns niciodată în capitala vremelnică a lui Ferdinand. A urmat debandada rusească, consecinţă a revoluţiei comuniste, urmată de pacea de la Brest-Litovsk. România a rămas singură pe frontul de est, înconjurată de duşmani, inclusiv de imperiul rus pe cale de bolşevizare, care se comporta mai rău ca un duşman. In aceste condiţii, România s-a văzut nevoită să accepte tratative de pace cu Puterile Centrale, tratative finalizate cu pacea de la Buftea-Bucureşti, în martie 1918, dar neratificate de regele Ferdinand.
Singura rază de speranţă venea din Republica Democratică Moldovenească (n.r. fosta Basarabie ţaristă 1812-1917), unde Sfatul ţării proclamase unirea cu România la 27 martie 1918. Bravii soldaţi români, învingtori ai austro-germanilor cu câteva luni mai înainte, au trecut la pacificarea trupelor ruse boşevizate puse pe jaf şi revoluţie. Românii intraţi în Basarabia au asigurat dezarmarea bandelor de bolşevici şi a agitatorilor care sperau într-o raliere la revoluţia comunistă a fostei Basarabii ţariste, ba chiar şi a României. In acelaşi timp, în Transilvania şi Bucovina starea de criză se acutiza din ce în ce mai mult.
Transilvania pe drumul spre independenţă
Iuliu Maniu

Spre sfârşitul anului 1918, monarhia habsburgică trosnea din toate încheieturile. Loviturile dure primite pe toate fronturile de luptă, în Franţa, prin intervenţia americană, în Italia, sau în Orientul Mijlociu, zguduiau Puterile Centrale din temelii. Eliberarea multor trupe de pe  frontul de est, în urma trdrii ruseşti şi a păcii forţate impuse României, nu puteau compensa deficitul de forţe, înfrângerea fiind doar o chestiune de timp. In scurt timp, s-au prbuşit turcii şi bulgarii, nevoiţi să cear armistiţiu. Germania şi Austro-Ungaria abia mai rezistau.
In schimb, clasa politică ungară prea lovită de o miopie politică cum rar s-a mai vzut. Incercând să-şi obţină independenţa faţă de Viena, sperau, împotriva tuturor evidenţelor, că-şi vor putea păstra, la conferinţa de pace, teritoriile subjugate, inclusiv Transilvania. Crizele politice de la Budapesta se succedau una dup alta, dar nimeni nu putea concepe pierderea Ungariei Mari, în numele „salvării integrităţii statului naţional maghiar”, chiar dacă acest aşa zis stat naţional cuprindea mai multe naţiuni cu aspiraţiile lor de libertate.
Programul preşedintelui american Woodrow Wilson, expus cu câteva luni în urmă sub forma a paisprezece puncte, din care reieşea clar posibilitatea naţiunilor din imperiul austro-ungar de a-şi decide singure soarta, a fost o grea lovitură dată aspiraţiilor maghiare de a păstra între graniţele sale naţiunile ce doreau libertatea. Dorinţa naţiunilor de libertate trebuia clamată şi revendicată ca atare. A fost rolul Partidului Naţional Român să facă asta, şi a făcut-o prin glasul lui Alexandru Vaida-Voevod, deputat în parlamentul maghiar, care, la 18 octombrie 1918, a ţinut un discurs istoric în camera maghiară, prin care, în numele naţiunii române, a afirmat hotrât dreptul naţiunii române din Ardeal şi Ungaria de a fi de sine reprezentată şi că diplomaţia austro-ungară nu avea îndreptţirea de a vorbi pe viitor în numele naţiunii române şi de a reprezenta interesele ei la viitoarea conferinţă de pace. Acest discurs a provocat o furtună în clasa politică budapestană, mai ales că la aceeaşi dată Statele Unite nu mai recunoşteau monarhia austro-ungară să reprezinte popoarele sale.
Imperiul se clătina, gata de prbuşire. La 23 octombrie 1918, regimentul 79 croat a ocupat Fiume, în urma revoltei declanşate de executarea de către amiralul Horthy a marinarilor răsculaţi. Era începutul sfârşitului autorităţii austro-ungare asupra imperiului.
In Transilvania, revoluţia a izbucnit în noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie.
General traian Moşoiu
Cu viteză fulgertoare, s-a extins pe întreg cuprinsul monarhiei. Au fost trei zile de jaf cumplit. Lumea săracă a crezut că a sosit vremea răzbunrii pe aceia care i-au supt seva secole de-a rândul. Au spart grânarele, şi-au împărţit maşinile fabricilor, cirezile de vite ale marilor domenii. Cu toate acestea s-au organizat factori de ordine.
Pentru aprarea averii şi garantarea siguranţei s-au constituit atunci organele revoluţionare: consiliile şi grzile naţionale în fiecare localitate. Ordinul guvernului budapestan era ca aceste gărzi să jure credinţă statului maghiar. Pentru a se asigura de asta, guvernul maghiar a organizat trupe militare, bande de soldacţi şi dezertori, cete de jandarmi, pe care i-a expediat cu trenuri blindate. Acestea aveau rolul de stăvili impulsurile revoluţionare şi de a înfricoşa pe români. Aceste bestii bine poltite s-au dedat la excese şi crime înfiortoare, dar românii nu au cedat, ascultând de singurul organ în care aveau încredere, Partidul Nacional Român.
Viena şi Praga sub stpânire românească
Va trebui făcută o scurt paranteză, pentru a vedea şi evalua activitatea românească revoluţionară în restul imperiului austro-ungar, pentru a vedea contribuţia română la reuşita mişcării de independenţă a altor popoare din cuprinsul monarhiei ce îşi tăria ultimele zile.

Feldmareşal von Mackensen
Iar asta nu poate fi făcut fără a evoca personalitatea marelui român care a fost Iuliu Maniu, la monumentul căruia ar trebui să se închine nu numai fiecare român, dar şi cehii, slovacii, ba chiar şi austriecii, care, fără intervenţia şi hotrârea acestuia, cine ştie pe ce făgaş al istoriei zbuciumate ar fi apucat.
Iuliu Maniu s-a nscut în Şimleul Silvaniei, în 1873, din prinţii, dr.Ioan Maniu, magistrat, şi Clara Coroianu, descendenţi ai unor vechi familii nobiliare din Ardeal, care au dat pe Meteş, redactorul actului politic Suplex Libellus Valachorum, de la 1791, şi pe Simion Brnuţiu, profetul de la 1848. A terminat universitatea la Cluj, Viena şi Budapesta. Şi-a luat doctoratul în drept la Budapesta, în 1896. A devenit unul dintre fruntaşii români din Ardeal, foarte activ şi fervent. Ca deputat român de Vinţu de Jos, ales în 1906, a înfierat politica maghiară din camera budapestană, făcând ca ziarul Budapesti Hirlap să strige cum că Iuliu Maniu ar trebui lovit în cap precum o fiară slbatică. In 1915, pentru a i se închide gura, a fost înrolat ca simplu soldat şi trimis pe front. A absolvit şcoala de ofiţeri ţi a fost trimis pe frontul rusesc şi italian.
In momentul prbuşirii frontului bulgar, Iuliu Maniu se afla acasă, venit în concediu de pe front. Comandamentul maghiar, speriat de posibila influenţă a sa asupra românilor, i-a cerut să se întoarcă pe frontul de la Piave înaintea expirării concediului. Revenit pe front, a plecat cu ajutorul unui oficer superior ceh, pentru a participa la marile evenimente ce aveau să vină. La 24 septembrie se afla la Budapesta, unde Comitetul Nacional Român l-a însrcinat să facă parte din noul guvern ce urma să reprezinte Ardealul, cu portofoliul afacerilor externe şi militare. In această calitate s-a stabilit la Viena, în timp ce împratul încerca cu disperare o împcare cu românii, încercare eşuată în cele din urmă.
Alexandru Vaida Voevod
La Viena, încercând să formeze o armată românească din regimentele româneşti din Viena şi Praga, cu ajutorul căpitanului Traian Popa, a convocat pe toţi oficerii români din cele dou garnizoane la o consftuire. In urma convocării s-a constituit Sfatul soldaţilor români din Viena. O sută de ofiţeri de origine română s-au pus la dispoziţia sublocotenentului de artilerie Iuliu Maniu. Acesta a ordonat regimentului 64 Orăştie, staţionat la Viena, să se supună necondiţionat dispoziţiilor sale. Primul ordin a fost acela de ocupare a celei mai importante cazărmi vieneze, Ferdinadskaserne, şi destituirea colonelului austriac ce comanda regimentul, numindu-l pe căpitanul Lochiţa în locul său.
Acesta era doar începutul. In aceeaşi zi, au fost trimişi delegaţi la Praga şi în celelalte garnizoane româneşti de pe cuprinsul imperiului pentru a răscula regimentele ardelene şi a le pune sub comanda unică a centrului de la Viena. Mai mult, din moment ce la Viena izbucnise revoluţia, Iuliu Maniu, îmbrcat în aceeaşi uniformă de sublocotenent, alături de Iosipescu-Grecul, deputat bucovinean, cu rol important în unirea ulterioară a Bucovinei cu România, s-au prezentat la ministerul de război austriac, în faţa ministrului, generalul  Stroger-Steiner. L-au anunţat că în numele Comitetului Naţional Român a luat comanda efectivă a trupelor româneşti şi i-a cerut să-i pună la dispoziţie o parte din minister pentru a putea conduce afacerile militare române. Generalul s-a pierdut şi a cerut timp de gândire, dar după o jumtate de oră, în care a constatat că Viena era în fierbere şi cinci mii de români ascultau doar de acest sublocotenent, mai mult, un regiment austriac se răzvrătise şi începuse jefuirea în suburbiile vieneze, a declarat lui Maniu că se supune evenimentelor şi îi pune la dispozicie un apartament al ministerului. Era printre puţinele evenimente în istorie când un general, ministru de război, ceda puterea unui simplu sublocotenent.
Intreaga suflare românească, militari şi civili, se aflau, în acel moment, sub ordinele lui Iuliu Maniu, secondat de generalul Ioan Boeriu, devenit secretar al acestuia. Cu patriotism era gata să-şi jertfească vieţa în slujba cauzei româneşti. Cei doi urmăreau două obiective: primul, ca trupele ce se întorceau de pe front să nu treacă prin Ungaria, care le-ar fi putut dezarma şi reţine pe timp nedefinit, şi al doilea, ca trupele româneşti să nu depună jurmânt republicii ungare, ci Consiliului Nacional Român. Acest din urmă obiectiv a putut fi atins cu ajutorul ministrului român plenipotenciar de la Budapesta, dr. Ioan Erdeli, care a obţinut de la ministrul de război Bartha o ordonanţă prin care soldaţii români nu sunt obligaţi să depună jurmânt pe steagul maghiar. Pentru unguri acest act a reprezentat o mare greşală. Ca urmare, ministrul a fost dur criticat de partidele şoviniste ungare, ducând chiar la căderea guvernului Wekerle.
Intre timp, revoluţia făcea prăpăd prin Viena şi împrejurimi. Regimentele austriece s-au descompus şi au început să jefuiască oraşul şi depozitele. In întreaga capitală a Imperiului Habsburgic nu exista nicio trupă disciplinată care să poată impune ordinea. Până şi jandarmeria şi poliţia începuseră a se bolşeviza. In situaţia dată, ameninţat cu o totală anarhie, guvernul austriac a intervrnit pe lângă Iuliu Maniu să asigure ordinea. Iuliu Maniu a acceptat, cu condiţia ca să se pună la dispoziţia Sfatului Militar Român, de către comandamentul austriac, toate alimentele necesare trupelor române, întreaga tabără militară de la Wiener Neustadt şi trenurile necesare pentru transport. Guvernul a acceptat fără rezerve.
Au urmat aproape două săptămâni în care ordinea publică în Viena a fost păstrată exclusiv de Regimetul românesc 64 Orăştie. In cazrmile Vienei se aflau cam 15.000-20.000 de români, iar în Wiener Neustadt 30.000-40.000 care, instruiţi şi cu jurmântul depus pe steagul românesc, urmau a fi expediaţi acasş, în Transilvania, pentru a întări gărzile naţionale române abia formate. Plebea vieneză recalcitrantă şi turbulentă, a rămas liniştită şi redusă la tăcere de patrulele române ce traversau zilnic străzile sub flamura tricolor şi cântând „Deşteapt-te române”. Viena a fost ferită de pericolul bolşevizării de tinerii ostaşi români care au impus ordinea. Era singura trupă disciplinată şi organizată, gata să intervină împotriva haosului ce se prefigura.
Cu trei sute de ani mai devreme, viteazul voievod român, Mihai, suprat că după ce ocupase Transilvania cu forţa armelor, habsburgii ezitau să-i recunoască dreptul asupra acestei provincii româneşti, striga către căpitanii săi: „La nevoie, ardem şi Viena!”. Iar vorbele sale nu erau aruncate în vânt. Mihai Viteazul trecuse prin foc şi sabie aproape întreaga Bulgarie de astzi, zdrobise armatele turceşti la Călugăreni şi pe Dunre, la Sfântu Gheorghe, îl bătuse pe Andrei Bathory la Şălimbăr, şi era gat să-şi arunce cei cincizeci de mii de soldaţi împotriva oricui. Doar trdarea l-a oprit. Iar trei secole mai târziu, Viena era în mâna unor feciori români, ce o stăpâneau prin puterea armelor, putând face orice sprijinindu-se pe vârfurile baionetelor. Dacă ar fi dorit, ar fi putut arde Viena, ca rzbunare pentru uciderea mişelească a lui Mihai Viteazul, decisă aici de către împratul Maximilian, dar nu au făcut-o. Au apărat-o şi au predat-o mai departe austriecilor, singurii care puteau decide mai bine pentru soarta lor.
La Praga, vestea dezastrului austro-ungar la Vittorio-Veneto, în Italia, a grăbit declanşarea revoluţiei, la 28 octombrie. Aici îşi aveau garnizoanele Regimentului 2 Infanterie din Braşov şi Regimentul 51 Cluj, precum şi o parte din Regimentul 37 Oradea, toate integral româneşti, cu excepţia comandanşilor superiori. Era o practică binecunoscută, aplicată de guvernul maghiar, pentru evitarea fraternizării, regimentele româneşti erau trimise în garnizoane cât mai deprtate de Transilvania şi de celelalte ţinuturi româneşti subjucate, iar în locul lor, pe teritoriile româneşti, erau stabilite regimente străine, cehe, slovace, maghiare, austriece, croate. Pentru ca proclamarea independenţei s devină un act ireversibil, cehii şi slovacii aveau nevoie de susţinere militară, mai ales că în oraş se găsea Regimentul ungar 68 Szolnok, precum şi un regiment german de artilerie, 73 Eger. Comandanţii români au refuzat să folosească armele împotriva cehilor răsculaţi, ba chiar au arestat comandamentul superior al armatelor din Praga. Garda românească a predat serviciul socolilor (socialişti) cehi, prin intermediul locotenentului Morariu.
De partea cehă, dr. Scheiner, şi de partea română, Gheorghe Repede, Laurenţiu Curea şi V. Cioban, au încheiat o încelegere care prevedea inclusiv concursul trupelor române în cazul unei rezistenţe maghiaro-germane. Românii i-au înarmat pe cehoslovaci cu arme din depozitele lor, şi chiar au organizat Legiunea românească din Praga. La 25 noiembrie, o parte a legiunii a plecat înarmată spre ţară, pentru a sprijini gărzile naţionale de acolo. Au ales o cale ocolitoare, pentru a evita Ungaria, dar, din pcate, la Zagreb a fost dezarmaăt de către sârbi, care ocupaseră Banatul alturi de trupele franceze comandate de Franchet d’Esperey. Generalul francez a fost montat de sârbi contra românilor. Românii dezarmaţi au reuşit totuşi să ajungă acasă.
Prin puterea armelor lor, soldaţii din Legiunea românească din Praga au asigurat victoria revoluţiei cehoslovace. Conduşi de căpitanul din Regimentul 2 Infanterie, Alexandru Simon, românii au apărat cu arma în mână eliberarea fraţilor cehoslovaci. Chiar dacă planul iniţial, cel de a înainta în luptă prin Slovacia, spre ţară, nu s-a mai materializat, contribuţia românilor la independenţa cehă nu a fost uitată.
In anul 1935, guvernul cehoslovac a dezvelit o placă de bronz pe palatul Comandamentului Militar din Praga, în prezenca reprezentantului României, participant la evenimente, dr.Gheorghe Repede. Placă comemorativă dovedea că oficialiţile cehoslovace recunoşteau aportul ostaşilor români la independenţa Cehoslovaciei şi transmiteau poporului român mulţumirea şi dragostea poporului cehoslovac pentru ajutorul în acele timpuri de renaştere naţională.
Pe acea placă era scris doar atât: „In această căldire s-a preluat imperiul cehoslovac, cu preţiosul concurs al soldaţilor români din armata poporului aliat”.
Transilvania sub stpânirea gărzilor naţionale
Organizaţiile politice şi militare ardelene, sub forma consiliilor şi gărzilor naţionale, au apărut în mod spontan, alături de gărzile ungureşti, proporţionale cu structura populaţiei. Tot ce a avut mai valoros neamul românesc s-a găsit în aceste gărzi naţionale, pentru a avea autoritate morală asupra poporului. Demn de menţionat este că aceste organizări româneşti nu s-au răzbunat, n-au vărsat sânge, deşi ar fi putut să o facă, în urma împilării de veacuri sub stpânirea maghiară. Poporul s-a dezlănţuit doar asupra depozitelor grofilor, luându-şi ceea ce le-a fost stors din munca lor. In unele cazuri au fost arse doar registrele primăriilor. Aşa se răzbunau ei, arzând registrele oprimante. Nu s-a menţionat nici un asasinat produs de români în acele de vremuri de anarhie. Chiar şi membrii gărzilor maghiare ucişi în acele zile, au fost victimele, culmea, camarazilor aflaţi în stare de ebrietate.
Românii au dovedit o rară stpânire de sine şi o dovadă de civilizaţie. Poate una din explicaţii să îl constituie faptul autoritţii morale de care se bucura Partidul Nacional Român, cel care a interzis în mod expres orice fel de excese. Mişcarea naţională română era condusă de acest partid şi se afla la Arad, în casa lui Ştefan Cicio Pop din strada Fabian numrul 7 (devenită ulterior strada Unirii). Spre acest sediu se îndreptau coloane întregi de oameni din satele din jur, sub conducerea preoţilor şi a învăţăorilor. Oamenii depuneau jurmânt de fidelitate Consiliului naţional, sub flamurile tricolorului ce fâlfâia mândru în bătaia vântului. Fiica domnului Ştefan Cicio Pop îi nota cu grijă pe toţi într-un registru. Poporul petrecea, chiar dacă nori negri se adunau deasupra proaspetei independenţe a Ardealului.
De pe fronturile din Italia, regimentele româneşti veneau spre casă. Trenuri cu soldaţi înfometaţi străbăteau întinderile imense ale fostei monarhii dualiste. Regimentul 50 Alba Iulia a făcut 9 zile până la Viena. In fiecare gară se debarcau câte 40-50 de morţi în urma gripei spaniole care bântuia lumea. La Bratislava au înotat prin petrolul românesc jefuit şi deversat în urma spargerii depozitelor. După nenumrate peripeţii, au reuşit să ajungă acasă.
La cererea lui Iuliu Maniu, susţinut şi de ministrul român la Budapesta, ministrul de război maghiar Bartha a recunoscut organizarea nacională şi militară a românilor şi a dat o ordonanţă prin care românii nu mai erau obligaţi să depună jurmânt pe drapelul maghiar. Atacat de partidele şoviniste, cabinetul maghiar Wekerle a căzut.
Tratative eşuate
Ion Flueraş
In Ardealul condus de Partidul Naţional Român, cu sediul la Arad, prin intermediul grăzilor naţionale, era linişte. Chiar dacă comitetul de la Cluj, sub conducerea lui Amos Frâncu, a încearcat să preia conducerea, problema s-a rezolvat şi sediul românismului a rămas la Arad. Aici urmau a se duce tratativele cu guvernul maghiar asupra stpânirii Ardealului. Tot de aici va pleca, la 10 noiembrie 1918, ultimatumul românilor către guvernul budapestan, prin care cerea recunoaşterea puterii depline a guvernrii asupra tuturor teritoriilor româneşti din Transilvania şi Ungaria. locuite de români.
Guvernul Karolyi a reacţionat şi l-a trimis pe ministrul naţionalităţilor, Oskar Jaszi, la tratative la Arad. Jaszi, un sociolog până atunci bine văzut de ăctre români cu simpatii faţă de Antantă şi moderat, a făcut câteva greşeli majore. Una dintre ele a fost includerea în delegaţie a lui Apathy Istvan, un reprezentant al clasei stpânitoare din Ardeal. Totuşi, respingerea lui de către delegaţii români Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Ion Erdely, Eneas Grapini, Iosif Jumanca şi Ion Flueraş l-a lăsat pe acesta în afara tratativelor. Cu toate acestea, propunerea lui Jaszi referitoare la crearea unor enclave este respinsă pe motivul unor false cifre referitoare la populaţiile române şi maghiare din Transilvania. Ulterior au apărut în delegaţia română Aurel Vlad ţi Aurel Iosif, iar a doua zi a sosit de la Viena şi Iuliu Maniu.
Tratativele au luat o nouă turnură, ungurilor reproşându-li-se masacrele asupra românilor, mai ales cel de la Beliş, în cursul căruia patruzeci şi doi de români au fost arşi pe rug. Delegaţia maghiară a asigurat partea română că faptele vor fi cercetate, dar a insistat pe ideea rămânerii Ardealului în graniţele Ungariei, cu recunoaşterea drepturilor românilor. Românii au respins ideea, iar după ce reprezentanţii saşilor au părut să încline spre ideea românităţii, ministrul Oskar Jaszi s-a ridicat în picioare şi a întreabat exasperat:
- Totuşi, ce vor românii?
Faţă în faţă cu el, Iuliu Maniu, s-a ridicat de asemenea şi l-a privit fix în ochi. Fără să clipească, i-a rspuns direct:
- Despărţire definitivă !
A fost punctul de încheiere al negocierilor. Delegaşia maghiară a pleacat grăbită la Budapesta. Chiar dacă românii şi-au exprimat punctul de vedere, mai rmâneau multe probleme şi semne de întrebare asupra viitorului.
Adunarea națională de la Alba Iulia
Românii, prin reprezentanţii lor, au decis, la Arad, despărţirea de Ungaria. Dar decizia trebuia adusă la îndeplinire numai prin consultarea poporului. Iar poporul trebuia chemat să se pronunţe. Intre timp, doi fruntaşi români bihoreni, George Crişan şi Teodor Roxin, au fost trimişi în România pentru a testa starea de spirit de acolo şi de a chema armata română în sprijinul revoluţiei transilvănene. Situaţia de ansamblu era deosebit de dificilă. Chiar dacă frontul bulgar se prăbuşise şi trupele franceze ajunseseră la Dunăre, iar armata română se mobilizase din nou pornind spre Bucureşti, pentru a da mâna peste Dunăre cu generalul Berthelot, atât de drag românilor din timpul refacerii  şi a luptelor din 1917, posibilitatea intervenţiei în Ardeal era destul îndeprtată. Armata română ducea lipsă de multe, iar germanii conduşi de mareşalul Mackensen se retrgeau pe etape, chiar prin Ardeal, cu avizul gărzilor naţionale române. Cei doi ardeleni au reuşit să ajungă la regele Ferdinand şi să obţină promisiunea lui pentru intervenţie. Se prefigura un imens efort al armatei române, prea puţin cunoscut şi înceles astzi.
La Arad se dezbtea ideea convocării unei adunări naţionale, cu întrebarea dacă era oportună, posibilă, sau nu. Erau multe lucruri ce stăteau împotrivă. Era iarnă, ameninţările cu aruncarea în aer a trenurilor de către secui se repetau. Unii dintre fruntaşii ardeleni erau de părere de a amâna adunarea până după sosirea trupelor române, pentru a evita posibilele vărsări de sânge. Dar alţii, în frunte cu Vasile Goldiş, au insistat pentru cinerea adunării cât mai grabnic, la 1 decembrie, deoarece în ochii lumii va fi cu atât mai valabilă, cu cât va fi mai liberă, lipsită de susţinerea baionetelor româneşti.
Goldiş susţinea că alta era importanţa istorică a unei adunări în împrejurări atât de grele, şi alta a unei adunări sub scutul baionetei române. In libertate completş se pot ţine adunări câte vrei, dar în condiţii grele, de nesiguranţă şi abuz, fără armată regulată şi fără bani, să strângi un popor din toate colţurile Ardealului  şi Banatului şi să vorbeşti tare lumii întregi despre idealurile tale, înseamnă să ai dreptatea alturi de tine şi să nu se mai îndoiască nimeni din străintate de necesitatea fondării unui stat naţional unitar român.
Partida lui Vasile Goldiş a ieşit învingtoare. Adunarea Naţională a Românilor urma a se  ţine la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918. Iar gărzilor naţionale române le revenea datoria de a proteja şi apăra această manifestare a voinţei românilor de pe întreg cuprinsul ţinuturilor subjugate.
Odată decisă organizarea Adunrii Naţionale de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, s-a trecut la fapte. A fost făcută cunoscută hotrârea Consiliului Naţional Român, în aşa fel încât toate regiunile şi localitcile să-şi poată trimite delegaţii, în numele fiecărei comunităţi. Delegaţii urmau să-şi exprime mandatul în baza căruia erau împuterniciţi de cei pe care îi reprezentau.
S-a scris mult despre Adunarea Nacională de 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, dar mai trebuie menţionat şi repetat un aspect important. A fost singura adunare naţională, practic un plebiscit, un referendum, singura adunare naţională ţinută în toate provinciile desprinse din Imperiul Austro-Ungar, prin care populaţia să fie întrebată ce doreşte să facă cu viitorul ei. Independenţa cehoslovacilor, polonezilor, slovenilor, croacilor, s-a decis de către conductorii lor, era un curent favorabil, de necontestat pentru independenţă, dar singurii din cuprinsul întregului imperiu care au chemat populaţia să se exprime liber, au fost românii ardeleni. Şi ei au spus prin glasul celor peste o sută de mii de delegaţi, reprezentând poporul din toate colţurile Transilvaniei: „Noi vrem s ne unim cu ţara!

Decorarea unos ostaşi români

Este un fapt de necontestat, şi nimeni nu a îndrznit să conteste adunarea naţională de la Alba Iulia. Pân şi cei mai extremişti maghiari contestă tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, dar despre valabilitatea rezoluţiei de la Alba Iulia nimeni nu zice vreun cuvânt, deoarece s-ar acoperi de ridicol.
In mai 2006, pe teritoriul Muntenegrului s-a ţinut un referendum la care cetăţenii au fost întrebacţi dacă doresc sau nu ca Muntenegru să fie o republică independentă. Cu 55% pentru, muntenegrenii au votat pentru independenţă, ieşirea din uniunea cu Serbia. Muntenegrenii au devenit independenţi prin referendum, şi nimeni nu poate contesta asta. La fel, nimeni nu poate contesta voinţa liber exprimată de transilvăneni la 1 decembrie 1918 la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, iar presa internacională a momentului a subliniat asta.
In aceeaşi zi, de 1 decembrie 1918, Regele Ferdinand şi Regina Maria, alături de generalul Berthelot, şi-au făcut intrarea triumfală în Bucureştiul evacuat în grabă de trupele germane ce se scurgeau prin Ardeal spre casă. După o primire entuziastă, în cadrul căreia regelui Ferdinand i s-a conferit de către generalul Eremia Grigorescu, eroul de la Mărăşeşti, gradul de mareşal al armatei române, a urmat dineul de gală, în cursul serii. In timpul acestui dineu a sosit vestea că la Alba Iulia s-a proclamat, în cursul zilei, Unirea Transilvaniei cu România. Din cuvântul Regelui, după aflarea acestei veşti se poate reproduce:
... ceea ce strămoşii noştri au visat, ideea pentru care generaţiile trecute au suferit şi au lucrat, idealul pentru care toată suflarea românească a nădăjduit, iar ostaşii noştri şi-au vărsat sângele, azi a devenit un fapt îndeplinit. Azi Mama România poate strânge pe toţi copiii la sânul ei. Basarabia şi Bucovina, cele două fiice răpite, s-au întors una după alta la casa printească; iar Ardealul, frumosul leagn al poporului român, de unde au descălecat întâii voievozi ai ţărilor Româneşti, a votat astzi, la Alba Iulia, Unirea cu Regatul Român. Salutând printre noi pe solii din ţările româneşti, care ne-au adus din partea fracţilor lor aceste bune veşti, să-mi fie îngduit să aduc prinosul meu de adâncă şi nepieritoare recunoştinţă poporului meu şi tuturor bărbacţilor cu iubire de neam, care în patriotismul lor cald, cu sfatul lor chibzuit, cu voinţa nestrămutată, m-au ajutat pe mine şi ţara să putem înfăptui visul nostru secular. Să unim deci sufletele noastre, să unim toate puterile noastre, închinând toate energiile binelui obştesc, ca să putem face faţă unui viitor strălucit care se deschide înaintea privirilor noastre, întemeiat pe baze sănătoase şi democratice. Binecuvântarea generaţiilor viitoare va fi răsplata noastră nepieritoare. Şi acum, în această zi măreaţă, să unim glasurile noastre şi să strigăm din adâncul sufletului: Trăiască scumpa noastră Românie, întregită şi pururi nedespărţită!
Rezultatul adunrii de la Alba Iulia nu se putea contesta, dar se putea acţiona împotriva îndeplinirii dezideratelor româneşti, şi asta au făcut inamicii crerii statului român unitar, România Mare.
Regele Ferdinand
Linia de demarcaţie
La semnarea armistiţiului de către Austro-Ungaria, la 3 noiembrie 1918, la putere, la Budapesta, se afla guvernul lui Mihaly Karolyi, aristocrat cu vederi proantantiste. Contele Istvan Tisza, unul dintre autorii morali ai rzboiului şi un mare duşman al românilor ardeleni, precum şi al tuturor minorităţilor, fusese ucis de proprii soldaţi în timpul revoluţiei din Ungaria.
La Belgrad, la 13 noiembrie 1918, s-a semnat un armistiţiu cu generalul Louis Franchet d’Esperey, comandantul armatei aliate din Balcani, pe baza căruia s-a stabilit şi o linie de demarcaţie între România şi Ungaria, în Transilvania, pe cursul mijlociu al Mureşului, iar Banatul şi Baranya au fost puse sub administraţie franco-sârbă. Această linie de demarcaţie a fost stabilită total arbitrar, fără participarea şi fără a se cere părerea părţii române, direct interesate şi fără se ţine seama de considerentele etnice. Semnatarii nu aveau nicio împuternicire, nici măcar nu aveau aprobarea Parisului. A fost doar o linie de demarcacie pur militară, în aşteptarea delimitării graniţelor de către conferinţa de pace de la Paris, care urma să-şi deschidă lucrările.
Intre timp, trupele române intraseră în Ardeal (13 noiembrie) ocupând Târgu Mureş (25 noiembrie), Bistriţa (4 decembrie), Braşovul (7 decembrie), iar la mijlocul lui decembrie ajungând pe linia stabilită de Franchet d’Esperey. Având aprobarea generalului Berthelot, pe atunci comandant al trupelor aliate din România şi din sudul Rusiei, pe baza hotărârii de la Alba Iulia, trupele române au avansat şi au ocuat Clujul (24 decembrie) şi Gherla, instalându-se pe linia Sighetu-Marmaţiei–Zalău–Zam, în ciuda opoziţiei generalului d’Esperey şi a preşedintelui francez Clemeceau, care favorizau mai mult inamicii decât aliaţii.
Timp de patru luni, această linie de demarcaţie va fi un teren de luptă, de hărţuieli şi ciocniri militare de joasă şi medie intensitate, incursiuni militare, mergând uneori la angajamente serioase, inclusiv de artilerie. Timp de patru luni, populaţia românească de la vestul acestei linii a fost jefuită şi maltratată de bandele ungureşti la care s-au adugat mai târziu călăii bolşevici şi armata maghiară. S-a trecut la crime şi masacre greu de imaginat. In tot acest timp, soldatul român a stat la datorie, de veghe, cu mâna încleştată pe armă, gata de luptă, ripostând provocărilor, dar fără să poată acţiona decisiv, urmrindu-i pe mişei, din cauza directivelor de la Paris.
Parisul era atât de departe încât nu auzea geamtul populaţiei româneşti oprimate, deşi ofiţerii francezi din teren ce trebuiau să vegheze la păstrarea liniei de demarcaţie anchetau crimele şi trimiteau rapoarte la Paris, acolo unde Conferinţa de pace îşi deschisese lucrrile.
O mare dezamgire şi această Conferinţă de pace, care a deviat din primele zile de la idealurile de egalitate între naţiuni atât de propovăduite în timpul rzboiului, ajungându-se ca doar „cei patru mari” (guvernele Angliei, SUA, Francei şi Italiei) să hotărască şi restul statelor să se supună. Primul ministru român, Ion C. Brtianu, prin atitudinea sa intransigentă referitoare la drepturile ţării sale, a trezit de la început antipatia „marilor”, deranjacţi de dârzenia „sprâncenatului” Brtianu.
Intre timp, luptele şi provocrile pe linia de demarcaţie continuau, trupele române fiind ţinta permanentă a incursiunilor şi atacurilor bandelor ungureşti, iar în teritoriul rămas neocupat de armata română, masacrele asupra patrioţilor români deveniseră un fapt la ordinea zilei. Gărzile naţionale au fost desfiinţate, în zona românească membrii lor intrând, în mare parte, voluntari în armata română, în diviziile ardelene a 16-a (general Alexandru Hanzu) şi a 18-a (general Dănilă Pop sau Papp, fost general în armata austro-ungară). In zona rămasă ungurilor, membrii gărzilor au fost dezarmaţi, bătuţi, umiliţi, şi unii dintre ei ucişi de către bandele revoluţionare maghiare.
Banatul sub ocupaţie sârbească
De dezagregarea monarhiei austro-ungare au profitat în primul rând sârbii. Garnizoanele lor s-au strecurat şi instalat în Banat, începând cu luna noiembrie a anului 1918. Atunci au ocupat Neoplanta şi chiar Lipova de Mureş. La 19 februarie 1919, generalul sârb Gruici a intrat în Timişoara şi a dizolvat toate gărzile şi consiliile naţionale, preluând comanda asupra judeţului Timiş. Era de aşteptat un tratamrnt frceasc din partea tovarşilor de suferinţă în lupta cu tiranul bicefal reprezentat de monarhia austro-ungară, la fel cum au fost  trataţi sârbii de către români în toate ocaziile.
Deputatul român Ştefan Cicio Pop, cel care a condus ulterior de la Arad renaşterea naţională sub flamurile Partidului Naţional Român, l-a apărat în proces pe redactorul ziarului sârbesc Zastava în 1892, mai mult, s-a zbtut şi a intervenit pentru cei zece mii de prizonieri sârbi deţinuţi în cetatea Aradului în condiţii insalubre, în 1914. Din cauza condiţiilor grele de detenţie, printre ei izbucnise tifosul şi zilnic mureau 40-50 de oameni. La interpelarea sa din Parlamentul ungar, primul ministru, Istvan Tisza, i-a replicat plin de furie, din tribunele aceluiaşi parlament: „mulţumeşte-te că trăieşti şi că poţi infecta şi astăzi aerul curat al maghiarilor!”. Deputatul român Ştefan Cicio Pop nu s-a resemnat şi a continuat lupta sa, mergând până în pânzele albe, trimiţând inclusiv memorii în ţările vestice prin intermediul unui prizonier sârb deghizat în lucrtor austriac. Până la urmă a obţinut condamnarea călăului sârbilor, colonelul Hegedus, degradat şi închis, iar regimul prizonierilor sârbi a fost considerabil ameliorat. Ulterior, dup război, congresul întemniţaţilor şi internaţilor de la Novisad i-a adresat calde mulţumiri deputatului Ştefan Cicio Pop.
Ne-am fi aşteptat la recunoştinţă, sau măcar la tratament demn şi egal din partea unui popor care a suferit din plin din partea aceloraşi asupritori. In schimb, după ocuparea Banatului, tot în baza aceluiaşi ciudat acord semnat de generalul francez Franchet d’Esperey, sârbii s-au dedat la prigoniri, arestri şi ameninţări, ba chiar au luat pe unii plugari români şi i-au dus în Serbia la munci agricole, un fel de muncă forţată.
Alături de sârbi apăruseră şi ofiţerii francezi, care s-au lăsat cuceriţi rapid de atmosfera pregtită lor de nobilii unguri din Arad şi Timişoara, de banchete şi chefuri, astfel că  ajunseseră cei mai mari avocaţi ai drepturilor maghiarilor asupra Banatului. Excepţia notabilă a fos-ot Lugojul, puternic centru românesc, unde francezii au fost fermecaţi de societatea românească.
Profitând de bunvoinţa sârbilor şi de indiferenţa francezilor, ungurii din Banat s-au pregătit de luptă împotriva românilor. Dezarmarea şi dizolvarea gărzilor române din judeţul Arad erau gata la 10 februarie 1919, ulterior au fost ucişi gardienii din Chişinău-Criş de către un detaşament din Puspoklandany. La 20 februarie 1919, două batalioane din divizia ungaăr a 23-a, sub comanda generalului Soos, au atacat cea mai puternică gardă română, cea din Şiria, unde au masacrat familia doctorului Hotăranu şi pe alţi săteni. De acolo, au invadat întreg ţinutul până la linia demarcaţională, trenurile blindate de la Seghedin ajungând până la Hălmagiu, în Muncii Apuseni. Vreo 60 de gardieni de la Şiria au trecut dincolo şi s-au înrolat în armata română.
Un aspect mai puţin cunoscut îl constituie faptul că sârbii au împiedicat plecarea delegaţilor români din Banatul ocupat de ei la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, la început prin şicane, iar mai apoi chiar prin interzicerea deplasării lor. Nu întâmpltor, hotrârea de la Alba Iulia, în articolul I, spune aşa: Adunarea Nacţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.
General Mărdărescu
Dar sârbii înţelegeau altfel. Chiar şi după ce convenţia de la Paris ne-a făcut o dreptate imperfectă, lăsând o treime din Banat sârbilor, care până atunci nu stăpâniseră nicio clipă vreun teritoriu la stânga Dunrii. Ei tot nu se lăsau împinşi din Banat. Ar fi trebuit să evacueze porţiunea atribuitţ României pânţ în a doua jumtate a lunii iulie, dar profitând de ofensiva ungaţr de peste Tisa, începută la 20 iulie 1919, împotriva noastră, au tergiversat lucrurile, jefuind tot ce puteau din teritoriul atribuit României, pe care trebuiau să-l prsească. Armata română a trebuit să-şi trimită toate forţele să se bată împotriva bolşevicilor unguri, lăsând Banatul la mila sârbilor şi a ofiţerilor francezi montaţi împotriva românilor.
După cum spunea generalul Mărdărescu în memoriile sale: „Situaţia reală însă, lăsată de sârbi, era de aşa natură, încât nu mai era nevoie de cercetări. Atât bunurile şi instituţiile publice, cât şi proprietăţile private, trebuiau dijmuite de armata şi autoritcile sârbeşti cu un astfel de procent, încât să ne rmână prea puţin din ce-a fost şi, dacă era cu putinţă, să nu ne mai rămână nimic”. (General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului ţi ocuparea Budapestei – şi alte mărturii, editura Marist, 2009).
Generalul Mărdărescu era un om foarte echilibrat, aşa că a vorbit prea puţin despre ceea ce a găsit în Banat, în ideea că sârbii erau aliaţii noştri. Dar dacă de un astfel de tratament am avut parte din partea unui aliat, atunci la ce ne puteam aştepta din partea unui duşman, cu care stăteam faţă în faţă, pe linia de demarcaţie, linie hotrâtă tot de aliaţii noştri? In acelaşi timp, păzeam frontiera estică, pe Nistru, împotriva bolşevicilor ruşi, luptam în nord împotriva ucrainenilor bolşevizaţi încercând să facem jonccţiunea cu cehoslovacii şi polonezii. Dar nici în sud nu eram prea siguri cu vechii inamici bulgari. România era în război pe frontiere lungi de 1400 de kilometri la vest, de 1000 de kilometri la est, iar la sud în expectativă armată. Ca şi cu un an înainte, România era înconjurată, în continuare, de duşmani, iar armata română ducea lipsă de orice, mai puţin de încredere şi entuziasm. Şi acest lucru se va dovedi hotrâtor.
In interiorul zonei rămase sub unguri
După 1 decembrie 1918, şi mai ales, după intrarea trupelor române în Transilvania, unitţile militare secuieşti şi ungureşti s-au retras şi s-au pripăşit în zona de vest, mai ales în judecele Bihor, Sălaj şi Arad. Incurajate de oprirea românilor pe linia de demarcaţie, s-au dedat la jafuri, incendieri şi crime împotriva populaţiei româneşti care aştepta sosirea armatei române. Aceasta întârzia, ţinută pe loc de hotrârile aliaţilor care menajau sentimentele revanşarde ale ungurilor, care încercau prin orice mijloace să păstreze Ungaria Mare, în ciuda tuturor dovezilor populaţiilor majoritare ce doreau să urmeze propria cale.
In Transilvania rămaăs sub ocupaţia lor, unguri şi-au revărsat întreaga ură asupra românilor care continuau să rămână paşnici, aşteptând încreztori în împlinirea istoriei, aşa cum hotrâseră prin delegaţi la Adunarea Naţională de la Alba Iulia. Prin gărzile lor naţionale, românii restabiliseră ordinea şi aşteptau în pace sosirea armatei române. Ei nu comiseseră crime, întreaga revolucţie din Ardeal a fost paşnică, fără vărsare de sânge. Românii şi-au luat doar tributul muncii lor din depozitele păstrate pentru nevoile armatei austro-ungare. Nu au ucis nobilii maghiari, ci doar şi-au luat ce era al lor, din munca lor.
Totuşi, pentru cei rămaşi la vest de linia de demarcaţie, calvarul abia începea. Unităţile militare ungureşti şi secuieşti şi-au îneput teroarea, ucigând preoţi şi învăţători, pe fruntaţii românilor. Armate teroriste, purtând la chipiuri însemne ca „Legiunea morţii”, „Garda de oţel”, „Garda roşie”, etc, au  apărut şi au început, după dezarmarea gărzilor naţionale româneşti, o adevrată vântoare de români. Doar în Bihor, au fost ucişi preotul Dănilă din Dijir, Filip Vasile, primarul din Birtin, primarul din Blanca, fata sa fiind aruncată în cuptorul încins şi mulţi alţii. Episcopul de Oradea, Roman Ciorogariu, în cartea sa „Zile trite” descrie calvarul îndurat, felul în care el şi alţi preoţi români au fost nevoiţi să se ascundă de furia ungurească. Intr-un memoriu, el a descris crimele bandelor secuieşti în Bihor până la 10 martie 1919, data la care s-a trimis memoriul, cuprinzând 41 de cazuri grave de omoruri, jafuri şi maltratri. Dar grosul atrocitcilor abia urma.
La 20 martie 1919, aliaţii au trimis guvernului maghiar al lui Karolyi o nouă linie de demarcaţie, pe care acesta a refuzat-o şi a demisionat, oferind puterea comuniştilor. Şeful noului guvern a devenit Sandor Garbai, dar de fapt puterea va fi exercitată de ministrul de externe Bela Kuhn, care va crea Republica Sovietică Ungară a Sfaturilor, practic un regim comunist în Ungaria, după modelul celui sovietic din Rusia. Ungurii ar fi făcut orice doar pentru să-şi păstreze imperiul.
Dup ce au pierdut rzboiul, s-au făcut antantişti, prin persoana lui Mihaly Karolyi, iar dacă nu a mers, au devenit comunişti, sperând că ceea ce nu le-a dat vestul, le va oferi estul. Şi aşa s-a şi întâmplat. Lenin s-a grăbit să salute noul aliat, ba chiar să pună la punct o ofensivă comună împotriva României, sovieticii prin Basarabia şi Moldova, iar ungurii prin Transilvania, având ca scop final desfiinţarea statului român. Telegramele schimbate între Lenin şi Bela Kuhn certifică acest fapt. Doar ofensiva generalului alb Denikin în sudul Ucrainei şi contraofensiva armatei române în vest a împiedicat ca acest plan să devină realitate. Totuşi, aliaţii au fost păcăliţi încă odată, reproşând României răspunsul militar categoric.
Noua teroare comunistă, dublată de ura etnică, s-a rsfrâns puternic asupra populaţiei româneşti din partea de transilvanie rămasă sub stpânirea duşmanului de veacuri. In Bihor, de exemplu, înşelegerea dintre români şi unguri a fost distrusă odată cu invazia bandelor şi „legiunilor” secuieşti, care şi-au început opera de crimă şi teroare asupra românilor paşnici. La 10 noiembrie 1918, un fruntaş român din comuna Hotar, Moise Grec, a fost ridicat de la casa sa, dus lâng Criş şi împuşcat. A doua zi, la Câmpeni, au fost executaţi trei fruntaşi români (Ioan Pele, Ilie Cismaş, şi Atanasie Pele) şi la Şighişel alţi patru (Şofron Baicu, Teodor Pele, Macsin Zoica şi Sandre Zoica). Tot atunci au fost ucişi la Marghita preotul Dănilă şi învăţătorul Vasile Filip, iar studentul Sever Pele, ce organiza garda naţională română din Tinca, a fost bătut crunt de unguri, încât a murit în scurtă vreme la Clinica din Cluj. La 30 ianuarie 1919, a  pătrus în Beiuş un tren blindat încărcat cu armaăt secuiască, condus de căpitanul Verboczy, care a dezarmat garda naţională şi a pus stpânire pe întregul ţinut, dezlănţuind o teroare cruntă. Bihorul nu era în zona de demarcaţie, era paşnic şi liniştit, dar acestor aşa-zişi războinici, nu le păsa de asta. Spuneau că au venit să apere Ungaria, deşi trupele române se aflau mai departe, pe linia Sighet–Zam-Ciucea. Românii prinşi pe stărzile Beiuşului, sau în împrejurimi, erau duşi la comandament şi bătuţi crunt până spuneau că sunt unguri şi că de acum vor vorbi şi simţi ungureşte. Doloc Filimon (55 ani) a fost ucis în bătaie. Alţii au fost împuşcaţi pe câmp, unde se aflau la muncă: Stoica Ştefan, Rădaţ Vasile, Toma Petrişor, Tulvan Gheorghe, Micula Petru, Elena Tomşa (14 ani), sunt doar câteva nume de români ucişi mişeleşte, cu bestialitate de secuii sălbatici.
In întregul ţinut, secuii descindeau prin satele româneşti, intrau în case şi gospodrii, jefuiau şi incendiau, violau şi omorau:
·          La Şeghiştel s-a organizat un măcel în masă, rezultând 14 morţi: Ghergar Vasile, împuşcat, Paşca Ilie (60 ani), împuşcat, Tuduc Costan (66 ani), strpuns cu baioneta şi carbonizat în propria-i casş, Baicu Nicolae (73 ani), împuşcat şi ars în casş, Boldor Marinca, arsă de vie, Haneş Ileana şi Haneş Zoica (11 ani), înjunghiate cu baioneta şi arse în casă, Paşca Anisie, împuşcat şi ars. Se adaugă mulţi răniţi, care au scăpat cu viaţă, dar au rămas invalizi pentru totdeauna. Au fost incendiate 15 case şi tot atâtea şuri.
·          La Tinca au fost ridicaţi în noaptea, dintre 3 spre 4 aprilie 1919, fruntaşii români, doctor în drept Ioan Ciordaş, conductorul celor trei consilii naţionale, român, maghiar şi muncitoresc, şi doctor în drept Nicolae Bolcaş. Au fost duşi înafara localităţii, puşi să-şi sape groapa, schingiuţi şi ucişi (doctorului Ioan Ciordaş i-au fost scos şi ochii cu baioneta). La fel a fost asasinaţi la Vaşcu, Nicolae Bogdan şi la Finiş Gheorghe Plăcuţ.
S-au amintit doar de câteva dintre crimele şi atrocitţile petrecute numai în judecul Bihor, dar acestea au avut loc pe o arie mult mai mare. Aradul, Sălajul, Sătmarul, Clujul, Maramureşul, toate şi-au adus jertfele în numr mare. Dar dintre toate atrocităţile, cea mai îngrozitoare rămâne cea de la Beliş, din judecul Cluj. Din această înfiorătoare tragedie a fost inspirată şi scenariul filmului „Capcana mercenarilor”.
Lucrurile s-au petrecut cam aşa: la Beliş îşi avea moşia Janos Urmanczy, 28.000 de iugre de pădure, o exploatare forestieră şi un castel modern pe vârful unui deal. In timpul rzboiului, exploatarea forestieră era lucrată de ăctre copii şi bătrânii satelor, rămaşi acasă fără drepturi şi apărare, precum şi cu prizonieri italieni, ţinuci în înfometare şi mizerie. La izbucnirea revoluţiei, italienii s-au prezentat la exploatarea forestieră cerând mâncare de drum, deoarece doreau să plece acasă, să scape din acel iad, din moment ce războiul se sfârşise. Au fost refuzaţi, dar au distrus cantina, luându-şi alimentele necesare şi au plecat în drumul lor. Atunci au fost ucişi trei dintre oamenii exploatării forestiere. Janos Urmanczy fugise între timp spre Ungaria, speriat de spectrul revoluţiei. Românii au venit şi şi-au luat ceea ce au avut nevoie, ce li se luase din munca lor.
Dar fratele lui Janos era şi el membru al aristocraţiei maghiare, proprietar în Ardeal, cu o moşie întinsă la Clăcele şi un castel la Reghin. Dar, în plus, Nandor Urmanczy, fratele lui Janos, era şi deputat în parlamentul maghiar, unul dintre cei mai şovinişti şi intoleranţi. Aflat la Budapesta, a scăpat de valurile revoluţiei de acolo pe motiv că era în opoziţie cu primul ministru, Istvan Tisza. Aflând de cele întâmplate la moşia fratelui său, a publicat un apel în ziarul budapestan „Pesti Hirlap”, prin care invita un număr de soldaţi curajoşi de a se prezenta la dânsul pentru o însrăcinare de încredere, promiţând solda obişnuită dată de Consiliul Naţional Maghiar. După ce s-a întrunit, detaşamentul a fost organizat, înarmat şi aprovizionat cu alimente şi echipament în cazarma de pe strada Falk Miska, cu ştirea şi consimţământul ministerului de război. Detaşamentul pus sub comanda căpitanului Antal Dietrich, cuprindea încă un cpitan, pe nume  Korosi, 14 oficeri şi 60 de oameni, majoritatea subofişeri, având şi patru mitraliere. Ordinul expres al lui Urmanczy era de a nu-i cruţa pe români.
Cu un tren special au ajuns la Clăcele, la 8 noiembrie 1918, de unde au pornit cu căruţele şi pe jos spre Beliş. Incă de pe drum au început o adevrată vânătoare de oameni, ţăranii români întâlniţi în drum fiind împuşcaţi fără milă, indiferent dacă erau bătrâni, copii sau femei. Auzind salvele de armă, mulţi au reuşit să fugă spre păduri, dar mulţi au căzut sub gloanţe.
Ajunşi la exploatarea forestierş, soldaţii căpitanului Antal Dietrich nu au mai găsit niciunul dintre prizonierii italieni, ci doar urmele jafului organizat de ei, depozitul de cherestea încă ardea cu flăcări imense. Oamenii căpitanului au instalat mitralierele în turnurile castelului şi au continuat masacrul. Casele românilor erau luate cu asalt şi jefuite, nimeni nu era cruţat. Cum vedeau un ţăran sau o ţărancă, deschideau focul asupra lor. Mai mulţi români, printre care şi o femeie, au fost capturaţi, duşi la podul din comuna Beliş, şi împuşcaţi de plutonul de execuţie comandat chiar de căpitanul Dietrich. Apoi au fost adunate cadavrele şi aruncate în focul de la depozitul de cherestea. A fost ceea ce s-a numit rugul de la Beliş, unde au pierit de mâna acestor ticloşi 46 de români.
O comisie mixtă, româno-ungară, sosit la şase zile de la comiterea masacrului, a fost îngrozită de ceea ce a gsit la Beliţ. Procesul verbal a fost contrasemnat de doi magistraţi, unul român (doctor Emil Haţieganu) ţi unul maghiar (doctor Grampiere Emil), alturi de membrii comisiei, dr. Balazs Endre, dr. Kertesz Jeno şi dr. Valentin Poruciu. In acea perioadă, ministrul Oskar Jasi încerca să negocieze la Arad, cu membrii Consiliului Naţional Român, conduşi de Ştefan Cicio Pop, rămânerea Transilvaniei într-o federaţie cu Ungaria, când a sosit vestea măcelului de la Beliş. Poate că acest eveniment să fi avut o contribuţie la ruperea tratativelor. Intreaga Europă a fost cutremurată de unul dintre cele mai mari masacre de după rzboiul mondial, cel puţin până atunci.
in primvara lui 1919, ofiţeri francezi au trimis la Paris dovezile măcelului, câteva oase carbonizate, precum şi procesul verbal. Totuşi, Parisul a rămas intransigent şi nu a permis armatei române să avanseze pentru a face dreptate, pentru a mântui odată pe fraţi de teroarea ungurească.
Numrul exact al celor ucişi la Beliş poate nu se va cunoaşte niciodată, dar în mod sigur este mai mare de 45. De exemplu, exist mărturii că a fost ucis pe drum şi un român zdravăn, îmbrcat în haină militară, probabil un biet soldat român ce se întorcea acasă de pe front. Pe el nu avea cine să-l revendice, din moment ce probabil nu se ştia nimic de el de ani de zile. Ungurii l-au sprijinit aşa cum era, mort, de un stâlp, şi i-au pus o sticlă în mână, râzând şi zicându-şi că încă mai bea.
Iată câteva nume ale celor ucişi la Beliş:
·          Din comuna Beliş: Dumitru Tripon (26 ani), Gheorghe Mihuc (35 ani), Ioan Ble (36 ani), Simion Mihuc (60 ani), Nicolae Bâle (24 ani), Varvara Pop (44 ani), Popa Pascu (41 ani), Puica Alexandru şi soţia (49 şi 41 ani), Maria Matiş, toţi împuşcaci şi arşi pe rug.
·          Din comuna Tufeni: Gavril Dreve (54 ani), Ioan Dreve (22 ani)
·          Din comuna Mănăstireni: Petru Calo (38 ani), Ioan Michilie (18 ani), Petru Girgiu (54), Gavril Vsar (62), Ion Morar (57), Ioan Goia şi Ioan Nistor.
·          Din comuna Mrişel: Gheorghe Mriş, Avram Costea, Dumitru Giurgiu, Ioan lazr, Francisc Muller.
·          Din comuna Arada: Stan Sântioana, Ioan Neagu, Todea Petru, Lazăr Ana, Nicolae Radaţ, Neag Savu, Dumitru Lazăr, Gheorghe Neag, Rafila Oneţ, Dumitru Nicola, Ana Todea.
Prin ceea ce au însemnat toate aceste masacre, ne dăm seama de ura acestor potentaţi unguri împotriva românilor. Nu este un eveniment izolat, dacă ne uitm la trecut, la evenimentele precedente, inclusiv la anii 1848-49, sau în viitor, la masacrele dintre 1940-44 de la Ip, Trăznea sau Moisei. Ce fel de oameni sunt aceia care, ca şi la Trznea, au lăsat o grenadă în mâna unui copil de doi ani, aşteptând să reuşească să-i scoată cuiul. Bietul copil, neştiutor, l-a scos, şi rămăşiţele lui sunt îngropate în cimitirul satului Trăznea, la cinci kilometri de Zalău.
Referitor la Beliş, chiar dacă ungurii moderaţi au cerut la Budapesta pedepsirea vinovaţilor, aceştia nu au păţit nimic. Nandor Urmanczy, autorul moral şi organizatorul, s-a aprat spunând că expediţia era cunoscutţ de ministerul de război, din moment ce detaşamentul a fost echipat şi înarmat într-una dintre cazrmile din Budapesta. Mai mult, Nandor Urmanczy a rămas deputat în continuare, chiar dacă nu şi-a mai vzut niciodată moşiile din Ardeal, care au fost expropriate (pe motiv că nu s-a prezentat să le revendice), iar cu pământul respectiv au fost împroprietriţi ţăranii, poate chiar rudele celor ucişi. Dar, ironia vieţii, în anul 1938, la aproape douzeci de ani de la masacrul de la Beliş, un foc de armă a răsunat în foişorul parlamentului de la Budapesta. Deputatul Nandor Urmanczy şi-a zburat creierii cu revolverul.
Pe linia de demarcaţie
In tot acest timp, încrâncenaţi de aşteptare, soldaţii români priveau peste linia de demarcaţie şi nu încelegeau de ce nu pot trece dincolo, să le aducă izbvirea fraţilor schingiuiţi de bandele maghiare şi secuieşti, devenite mai nou comuniste şi revoluţionare. Ocupaseră linia hotrâtă la mii de kilometri, de politicieni ce habar nu aveau de ce se întâmplă în regiune, dar care sperau să câştige bunvoinţa ungurilor, de parcă ar fi însemnat ceva în aritmetica geopolitică a estului european. Boală lungă, moarte sigură, spune un vechi proverb românesc. Au trebuit câteva luni ca până ca decidenţii noii lumi să înceleagă realitatea, şi când au înţeles-o era deja târziu. Degeaba ziarele franceze, engleze şi americane pledau pentru înarmarea României, ca singur garant al păcii în regiune, calculele politice de la Conferinţa de pace de la Paris aveau preponderenţă. Iar această întârziere, de doar  câteva luni, avea să fie scump plătită cu sânge, mai ales cu sânge românesc, după cum am ilustrat mai devreme.
Imbrăcaţi în zdrenţe, cu hrană insuficientă, echipaţi şi înarmaţi necorespunzător, soldaţii români aşteptau. Aşteptau şi credeau, deoarece ei aveau un atu pe care adversarii lor nu-l aveau, poate nici nu-l încelegeau: moralul şi credinţa, credinţa în justeţea cauzei lor, credinţa în justeţea divină, credinţa că a sosit momentul în care să tranşeze odată pentru totdeauna diferendul vechi de secole între români şi unguri. „O dispută de secole se rezolvă cu sabia” spunea istoricul român Constantin Kiriţescu, iar soldacţii români ştiau că ei au fost aleşi să rezolve, atunci şi acolo, odată pentru totdeauna, această dispută. Era o misiune istorică, iar cu ochii la ei nu stătea cu speranţă numai întregul popor român, de dincolo sau de dincoace de linia de demarcaţie, ci întreaga Europă, poate chiar lumea întreagă, din moment ce şi Washingtonul era atent.
Gheorghe Pop de Băseşti
Pe linia de demarcaţie, soldaţii români aşteptau şi luptau.
Dincolo de linia de demarcaţie, în Maramureş, se află satul Băseşti, căminul marelui patriot român Gheorghe Pop de Băseşti. Acest mare român, care şi-a închinat peste ţaizeci de ani luptei pentru drepturile românilor asupriţi de unguri, apoi de dubla monarhie austro-ungară, a fost liderul Partidului Naţional Român, unul dintre semnatarii memorandumului pentru drepturile românilor, condamnat la închisoare pentru asta.  A trăit să-ţi vadă visul cu ochii, Adunarea Naţională de la Alba Iulia, pe care a ţi prezidat-o. Aici, văzând împlinirea visului pentru care a luptat mai bine de şaizeci de ani, bătrânul octogenar a luat cuvântul cu o voce tremurândă: „Acum slobozeşte, Doamne pe robul tău, căci ochii lui au văzut mântuirea. De acum pot muri fericit, căci am vzut marele ideal împlinit”. Bietul badea Gheorghe, cum îi spuneau românii, a murit la 23 februarie 1919, în satul său, Băseşti, aflat dincolo de linia demarcaţională, sub stăpânirea ungară. In acea zi, în momentul în care bandele maghiare s-au năpustit asupra satului, jefuind şi incendiind totul în cale, badea Gheorghe le-a ieşit în întâmpinare, încercând să-i potolească, dar văzând slbăticiile la care s-au dedat, a făcut un atac de apoplexie şi a murit. Cu puţin timp înainte de a muri, a adresat o telegramă Consiliului Dirigent din Sibiu: „Pe teritoriul neocupat şi cel mai precios, bande nenumrate ungureşti jefuiesc pe locuitori, maltratează şi alungă pe fruntaşii satelor, preoţi şi învăţători, care şi-au părăsit locurile, ele demoralizeaăz poporul cu bolşevism şi ruperea de România, ajungând până la proxima apropiere de Băseşti. Gardele sunt desfiinţate, jandarmeriile reînfiinţate, ocupaţiunea trebuie executată fără amânare ca să nu rămână poporul fără apărare. Rog a lua măsurile necesare, la ceea ce mă simt îndreptţit pe baza luptelor mele de 60 de ani”.
După plecarea vandalilor, la înmormântarea venerabilului luptător român s-au adunat sute de oameni din satele vecine ca să-l petreacă pe ultimul drum. Dar cortegiul a fost atacat cu salve de puşcă şi rafale de mitralieră de către ungurii poziţionaţi în apropiere. inspimântaţi, românii s-au împrştiat. Fugarii au dus vestea trupelor române, aflate la câciva kilometri, iar comandamentul român a dat ordinul de ocupare a satului Băseşti. Ungurii au fost alungaţi, şi numai aşa bătrânul luptător Gheorghe Pop de Băseşti a putut avea o înmormântare cu toate onorurile, inclusiv din partea armatei române.
In tot acest timp, ciocnirile pe linia de demarcaţie continuau. Este suficient să spicuim din Jurnalul de Operaţii al Comandamentului Trupelor din Transilvania, ca să vedem în ce a constat această expectativă în spatele liniei demarcaţionale (de menţionat că denumirile localitcilor sunt cele ungureşti, după hărţile vremii).
16 martie 1919:
Divizia a 7-a: La ora 1, unităţi inamice au atacat posturile noastre de la Erdoszada, au fost însă respinse. In cursul zilei, patrule de recunoaştere inamice au încercat să se apropie de posturile noastre de la Nagy-Sikarlo, Egerespatak, Hengo şi Also Varkza (5 km NV Sdaky-Csek), au fost însă alungate cu focuri. Posturile noastre de la Hadad-Gyortelek (Giurtelecul Hododului) au respins o încercare de atac asupra acestor localităţi.
30 martie 1919
Divizia a 7-a: Intre orele 10-11, artileria inamică a tras 25 proiectile de 105 mm din direcţia cotei 344 (est Hadad), asupra satelor Hadad-Gyortelek (Giurtelecul Hododului) şi Mutos, însă fără niciun efect, după care infanteria inamiăc, în forţă de 2 plutoane, ieşind din pădurea Dadodului a căutat să atace postul nostru de la cota 261, a fost oprită însă de focurile posturilor noastre şi după un scurt schimb de focuri, a fost nevoită să se retragă. La ora 12 o subunitate inamică aflată la cota 362 (800 m SE Haraklu) a deschis focul cu 2 mitraliere asupra unui post al nostru din Regimentul 15 Infanterie de la vest de Czigany, s-a ărspuns cu focuri de armă mitralieăr, după care inamicul a încetat focul. Intre 12-13 artileria inamiăc din direcţia Remetemezo, a tras 8 proiectile asupra satului Nagy-Sikarlo, trei în Valea Mare, iar două în sat, toate însă fără efect...
Şi tot aşa, nu a existat zi fără schimburi de focuriă sau incursiuni inamice. Această linie de demarcaţie poate fi numită front, deoarece în această manieră s-au desfşurat ostilitţile, la fel ca şi pe linia Nistrului.
La 20 martie 1919, primind ordinul aliaţilor de a se retrage la vest, pe o nouă linie de demarcaţie stabilită, cam târziu, de aliaţi, guvernul Karolyi a cedat puterea comuniştilor lui Bela Kuhn, care nu s-au retras, ba dimpotrivă, au intensificat atacurile asupra soldaţilor români. Atunci Comandamentul Trupelor din Transilvania, condus de generalul Traian Moşoiu, ardelean de origine, a pregătit riposta. Intre timp, la 12 aprilie, a sosit noul comandant pe frontul transilvan, generalul Gheorghe Mărdărescu, generalul Moşoiu preluând comanda grupului de nord, cel mai important. Ungurii, acum bolşevici, continuau atacurile şi provocrile, care au culminat cu cele din noaptea dintre 15 şi 16 aprilie 1919. Dar armata română îi aştepta şi era pregtită. Impotriva lor, în acea noapte, s-a  declanşat contraatacul românesc, a cărui izbitură de ciocan a reprezentat-o grupul de nord, condus de generalul Traian Moşoiu. Ungurii aveau să primească ceea ce căutaseră cu lumânarea. Bătaie.....















joi, 26 mai 2011

ROMA V - PIEŢE PUBLICE

Pieţele Romei au o atmosferă specifică şi atrag prin arhitectură şi trecut istoric. Ele dau parfum Oraşului Etern.
1. Piazza Bocca della Verita


Click for the original image

Ea ocupă cu aproximaţie terenul anticului Forum Boarium, între Tibru, la apus şi baza colinelor Capitoliu, Palatin, la răsărit şi Aventin, la sud. Pinii umbrelă şi leandri roz sau albi îmbogăţesc tabloul monumentelor antice, medievale sau baroce adunate aici, tablou caracteristic peisajului roman.
În faţa bătrânei biserici Santa Maria in Cosmediu, fântâna susţinută de doi tritoni este menită să adauge sec. al 18-lea, iar dincolo de ea Templul circular al Vestei (impropriu numit aşa) şi cel al zeului Postumus impun antichitatea.
2. Piazza del Campodoglio
FCO Rome - Piazza del Campidoglio with the Palazzo Senatorio 02 3008x2000
Trebuie imaginată colina Capitoliu în antichitate când era acoperită de monumente şi temple, toate orientate spre Forum Romanum.
Peste acel tezaur istoric distrus de trecerea unui mileniu, Michel Angelo a conceput o piaţă minunată în sec. al 16-lea. Proiectul s-a realizat în mai mult de un secol. Trei palate înconjoară piaţa, palatul Senatorial, palatul Conservatorilor şi palatul Nou. Piaţa are un plan trapezoidal deoarece Michel Angelo a trebuit să se orienteze după poziţia palatului Conservatorilor şi al Senatorilor, deja existente. El a deschis piaţa spre oraşul modern, abandonând orientarea spre Forumul antic. Pentru aceasta a proiectat o scară amplă, Cordata, realizată după moartea sa.
În centrul pieţei a aşezat statuia antică ecvestră a împăratului Marcus Aurelius, păstrată până atunci la Latran. Pavimentul pieţei s-a realizat ulterior după desenele sale.
3. Piazza Campo dei Fiori
campo dei fiori
Numele pieţei se pierde în adâncul evului mediu, epocă în care aici se întindea o păşune dominată de fortăreţele puternicei familii Orsini, stăpânii cartierului. Piaţa se găseşte la 200-300 de metri spre sud de Piazza Navona într-o zonă de intensă locuire în antichitate, zonă din sudul Câmpului lui Marte.
În sec. al 16-lea piaţa a devenit centrul Romei, loc de întâlnire al romanilor din toate categoriile. Hanurile împânzeau zona. În colţul de sud-vest al pieţei hanul Hostaria della Vacca a aparţinut lui Vannozza Catanei (1442-1518), celebră pentru legătura sa amoroasă cu Rodrigo Borgia, viitorul papă Alexandru al VI-lea. I-a adus pe lume acestuia numeroşi copii, printre care Cesar şi Lucreţia Borgia. Pe faţada edificiului se mai poate vedea un blazon în care se amestecă armele lui Borgia alături de cele ale lui Vannozza şi de cele ale unuia dintre soţii ei.
Teatru al unui număr necomensurabil de sărbători, piaţa a fost şi loc de execuţii. O statuie comemorează pe Giordano Bruno, călugăr eretic ars pe rug la 17 februarie 1600, în epoca Contra-Reformei. Ea se ridica pe locul fântânii Terrina care ornează în prezent Piazza della Chiesa Nouva. Astăzi Campo di Fiori se animă în fiecare dimineaţă de o piaţă comercială foarte pitorească.
Piazza Cavalieri di Malta
4. Piazza dei Cavalieri de Malta
Este o piaţă plină de farmec desenată în sec. al 18-lea de Piranese. Se află pe colina Aventin dincolo, spre sud, de biserica Santa Sabina şi San' Alessio. Tibrul curge foarte aproape spre apus, la baza colinei. La nr. 3 este de remarcat portalul edificiului Villa del Priorato di Malta. Este o curioasă descoperire prin deschiderea practicată deasupra închizătoarei deschidere prin care se zăreşte, la extremitatea unei alei bine tăiate, cupola basilicii Sfântul Petru.
5. Piazza Colonna
Piazza Colona
Este unul dintre locurile cele mai animate din Roma pe latura de apus a străzii comerciale de lux Via del Corso. În centrul ei se înalţă minunata coloană a împăratului Marcus Aurelius (161-180 e.N.), coloană realizată după modelul Coloanei lui Traianus între anii 176 şi 193 e.N. Coloana prezintă în spirală episoade marcante ale războaielor lui cu barbarii quazi şi marcomani la Dunăre.
În anul 1585, papa Sixtus Quint a dispus ridicarea pe coloană a unei statui a Sfântului Paul, acolo unde odinioară se găsea statuia împăratului.
Piazza d'Esqulino
6. Piazza del Esquilino
Ea oferă o perspectivă largă asupra absidei basilicii Santa Maria Maggiore, înconjurată de trepte care copiază în larg conturul de apus al basilicii. În centru se ridică unul dintre obeliscurile egiptene care ornau odinioară mausoleul lui Augustus din Câmpul lui Marte. Realizată numai din piatră, piaţa este aridă şi puţin animată.
7. Piazza Marconi
Piazza Marconi
Este o creaţie modernă în cartierul modern întins în sudul Romei, cartier proiectat încă înainte de cel de al doilea război mondial, pe timpul guvernării lui Benito Mussolini. Cartierul se numeşte EUR reprezentând iniţialele de la Espozisione Universale di Roma cu originea în 1937.
În piaţă se ridică un mare obelisc din marmură (terminat în 1950), obelisc conceput spre gloria fizicianului italian Guglielmo Marconi (1874-1937), inventatorul transmisiunilor prin telegrafie fără fir.
8. Piazza Mincio


A fost amenajată între 1922-1926, în cartierul realizat de regimul fascist în nordul Romei, dincolo de Porta Pia şi între Via Nomentana şi Via Salaria.
Este o creaţie a arhitectului Gino Coppede cu edificii ce poartă decoraţii extravagante în care se amestecă stilurile Renaşterii, barocului şi egiptean. In centru are plasată Fontana delle Rane (broaştelor).
9. Piazza della Minerva
FCO Rome - Piazza della Minerva with a Bernini statue of an elephant supporting an Egyptian obelisk 3008x2000
Piaţa se deschide în stânga Pantheonului în poziţie sud-estică, fiind încadrată la răsărit de biserica Santa Maria Sopra Minerva. Aceasta a fost fondată în sec. al 8-lea în vecinătatea resturilor unui templu dedicat zeiţei Minerva pe timpul împăratului Domitianus (81-96 e.N.).
Bernini a avut ideea de a împodobi această fermecătoare piaţă cu un mic obelisc aşezat bizar pe spatele unui elefant. Obeliscul este egiptean şi datează sin sec. al 6-lea e.A. El a făcut parte dintr-un vecin dedicat zeiţei Isis, templu pentru care se adresaseră mai multe obeliscuri originale din ţara Nilului.
Elefantul de marmură, plin de fantezie, a fost executat de un elev al lui Bernini, Ercole Ferrata, în 1667.
În subsolul din preajma bisericii a mai fost depistat un obelisc care a rămas încă nerecuperat.
10. Piazza di Montecitorio
Piaţa se deschide la sud de Palatul Montecitorio a cărui construcţie a fost începută de Bernini în 1650 şi reluată mai târziu de elevii săi. Palatul a fost terminat în 1697 de Carlo Fontana şi adăposteşte din 1870 Camera deputaţilor.



Piaţa comunică la răsărit cu piaţa Colona. In anul 1792, papa Pius al VI-lea a dispus mutarea aici a unui obelisc egiptean din sec. al 6-lea e.A, adus de la Heliopolis de către Augustus în anul 10 e.A. Acest obelisc a servit drept ac al unui gigantic cadran solar trasat pe sol, foarte aproape de actualul amplasament (sub biserica San Lorenzo in Lucina). Globul de bronz din vârful obeliscului este marcat cu blazonul papei.
11. Piazza Navona
Piaţa s-a conturat pe la începutul sec. al 16-lea pe conturul unui stadion construit de împăratul Damitianus (81-96 e.N.) în anul 86 e.N. pe Câmpul lui Marte. Din gradenele vechiului stadion nu a mai rămas aproape nimic, rămăşiţele lor fiind acoperite de clădirile evului mediu. S-a păstrat numai arena stadionului cu o fermă specifică alungită.
Piazza Navona
Piaţa a fost decorată în sec. al 16-lea şi al 17-lea cu trei fântâni arteziene, în centru Fântâna Fluviilor, iar la capete Fântâna Maurului şi Fânt'na lui Neptun. Cele din urmă au fost completate cu statui în sec. al 19-lea.
Piazza Navona este unul dintre cele mai populate locuri ale Romei, unde pulsează spiritul oraşului în toată diversitatea lui.
12. Piazza dell' Orologio
Este o piaţă de dimensiuni reduse, plasată în centrul cartierului de la cotul Tibrului, în vechiul Câmp al lui Marte şi în dreptul Castelului Sant 'Angelo. Mai precis, se află la intersecţia străzilor Via di Panico şi Via del Guverno Vecchio. Piaţa a căpătat o notă austeră de la faţada palatului Oratorio dei Filippini, palat alăturat de biserica Chiesa Nova.
Pe colţul acestui palat se găseşte un graţios turnuleţ cu orologiu, terminat de un grup de volute din fier forjat care adăpostesc clopotele. Aici se recunosc formele dragi lui Borromini, marele promotor al barocului.
Piazza d'Orologio
Lucrarea s-a realizat între anii 1647-1649. Sub orologiu, un tablou în mozaic reprezintă pe Fecioara de la Vallicella.
Pe colţul palatului veghează asupra pieţei o frumoasă Madona în gloria unor îngeri, lucrare caracteristică gustului baroc. La Roma astfel de madone se întâlnesc pe fiecare străduţă. Mica lanternă care mai poate fi văzută adeseori în faţa lor a fost mult timp singura luminiţă care străpungea întunericul nopţii de pe străzi. Roma nu a fost luminată decât foarte târziu. Străinii nu au înţeles această aversiune a romanilor pentru iluminatul public. In secolele trecute, când romanii se plimbau noaptea cu o lanternă în mână, la întâlnire strigau „Volti la luce“, pentru a nu se stingheri reciproc.
In luna decembrie, aceste madone de la colţ de stradă erau obiectul unui cult particular. In schimbul câtorva bănuţi ţăranii din munţii Abruzzi, îmbrăcaţi în piei de oaie, veneau să dea, în faţa madonelor, concerte de cimpoi. Aceşti „pifferari“, care începeau a cânta de la ora 4 dimineaţa, l-au exasperat pe Stendhal pe timpul şederii la Roma.
13. Piazza di Pasquino
Piazza di Pasquino
Este o piaţă cu plan triunghiular, la mică distanţă de Piazza Navona. Din colţul de sud-vest al pieţei Navona o străduţă conduce spre mica piaţă Pasquino. Palatului Braschi are un colţ în piaţa Pasquino şi o latură în partea sudică a pieţei Navona.
Pasquino este o statuie găsită în sec. al 15-lea sub piaţa Navona. Starea statuii era atât de jalnică încât nu a interesat pe nici un colecţionar. Se apreciază că ar fi făcut parte dintr-un grup statuar sculptat în sec. al 3-lea e.A.
Statuia a fost plasată pe colţul palatului care a precedat actualul palat Braschi şi acolo a rămas pentru totdeauna. Populaţia i-a dat statuii numele unui croitor, renumit pentru causticitatea lui. Cu încetul statuia a devenit purtătorul de cuvânt al acelui personaj cu calităţi deosebite de critic.
Când cădea noaptea, de statuie erau agăţate satire sau revendicări ale unor necunoscuţi, redactate adesea în dialectul roman. Ele biciuiau obiceiurile, criticau politica şi calomniau. A doua zi luau naştere „Pasquinadele“, bancuri şi colportări, care răspândeau în Roma până la porţile ministerelor pontificale. Unele dintre ele atingeau pe unii suverani străini, provocând diverse incidente diplomatice. Legile draconice care pedepseau chiar cu moartea pe autorii pamfletelor erau foarte rar aplicate sau condamnaţii erau graţiaţi.
Pasquino a fost „statuia vorbitoare“ cea mai indiscretă şi mai limbută din Roma.
14. Piazza di Pietra
Piazza di Pietra
Piaţa se găseşte spre nord-est de Pantheon în partea de nord a clădirii Bursei, edificiu care, în sec. al 18-lea era sediul Vamei terestre.
Fiecare străin care sosea la Roma trebuia să se prezinte la Vamă şi, după cele relatate de Stendhal, în timp de trei ore primea autorizaţia de şedere. In antichitate în acest loc se ridică templul dedicat lui Hadrianus divinizat, construit de urmaşul său Antoninus Pius şi consacrat în anul 145 e.N. Din templu au rămas unsprezece coloane cuprinse în zidăria Bursei, dar vizibile. Talia lor dă proba grandorii edificiului anric, în contrast cu restul pieţei.
15. Piazza del Popolo
Piaţa se află în extrema nordică a Romei înconjurate de zidul lui Aurelian, imediat la intrare prin Porta del Popolo, aşa cum este astăzi numită poarta antică.
Prin această poartă se intra dinspre nord, urmând Via Flaminia, o cale romană care unea capitala cu nord-estul peninsulei Italice cu două secole înainte de era nouă.
Amenajarea pieţei a fost lucrarea lui Giuseppe Valadier (1762-1839), arhitect şi urbanist preferat al papilor Pius al VI-lea şi Pius al VII-lea. Dorind să aerisească oraşul el a dat pieţei del Popolo o amploare care a făcut-o una dintre cele mai vaste din oraş.
Păstrând Poarta del Popolo, obeliscul central şi cele două biserici de la intrarea pe Via del Corso, el a înconjurat piaţa cu două hemicicluri, ornate cu fântâni şi cu statui alegorice de factură neoclasică.
Pe latura de răsărit piaţa este racordată cu terasa înaltă de pe colina Pincio, printr-un complex monumental de terase şi arcade amestecate cu vegetaţie.
Piazza di Popolo
La 18 decembrie 1813, guvernarea franceză, depăşită de bandele de răufăcători care infestaseră oraşul, a aşezat în piaţă, pentru intimidare şi represalii, o ghilotină, prima văzută în Roma. Romanii au ironizat acţiunea supranumind dispozitivul de execuţii drept „il nuevo edificio“ (noul edificiu).
Poarta del Popolo a primit o nouă faţadă exterioară de la papa Pius al IV-lea, între 1562 şi 1565. Papa a dorit ca prin noua aparenţă a porţii să anunţe splendoarea capitalei sale vizitatorilor care veneau din nord. Faţada porţii era dominată de blazonul familiei Medicis, familia papei.
In 1655, cu ocazia venirii la Roma a reginei Christina a Suediei, convertită la catolicism, Bernini a decorat, de astă dată, faţada interioară a porţii cu două volute ce susţin o ghirlandă, lăsând să apară munţii şi steaua de pe blazonul papei Alexandru al VII-lea Chigi.
Imediat după intrarea prin Poarta di Popolo, spre răsărit, înainte de intrarea în marea piaţă se înalţă biserica Santa Maria del Popolo, cu o faţadă puţin impresionantă. Biserica esre deţinătoarea unui tezaur de artă, între care excelează Pinturicchio, Caravaggio şi Andrea Sansovino.
Obeliscul din centrul pieţei este de origine egipteană, adus în epoca lui Augustus şi plasat în Circus Maximus.
In 1589, din ordinul papei Sixtus Quint a fost adus în piaţă de Domenico Fontana, iar în 1823, papa Leon al XII-lea a cerut lui Valadier să-i orneze soclul cu bazine de apă şi lei de marmură.
Din Piazza del Popolo pornesc spre centrul oraşului trei artere, numite Trident, Via del Babuino, la răsărit, Via del Corso, la mijloc şi Via Ripetta, la apus.
16. Piazza del Quirinale
Este o piaţă largă deschisă spre intrarea în palatul Quirinale, palat început, în anul 1583, ca reşedinţă estivală a papilor şi devenit, în timpurile moderne, palat al Preşedintelui Republicii Italiene.
Piazza Quirinale
Incadrată de palate cu faţade nobile, îmbogăţită de statui antice şi de un obelisc egiptean cu o fântână la bază, piaţa caracterizează eleganţa romană.
Papa Sixtus Quint (1585-1590) a început decorarea pieţei prin transferarea aici a statuilor antice ale Dioscurilor, statui care decorau odinioară Termele lui Constantin din apropiere. Acestea sunt copii frumoase romane inspirate de opere greceşti. După aproape două secole, papa Pius al VI-lea a îndepărtat puţin statuile pentru a aşeza între ele unul dintre obeliscurile care marcase intrarea în mausoleul lui Augustus. In final papa Pius al VII-lea (1800-1823) a completat ansamblul cu un frumos vas antic care servise ca adăpătoare pe timpul când Forum Romanum, intrat în paragină, devenise păşune (Campo Vaccino).
17. Piazza della Republica
Repubblica - Nazionale - Piazza Venezia Rome

Aceasta reprezintă, în pofida circulaţiei aglomerate care domneşte, una dintre cele mai frumoase realizări de după 1870, anul când a devenit capitala Italiei reunificate.
Se mai numeşte adeseori şi piaţa Exedrei, ca urmare a formei semicirculare a celor două palate grandioase care o conturează spre sud-vest, adică spre centru oraşului, realizate în 1896. Dotate cu porticuri impresionante concepţia palatelor este inspirată din arhitectura de la Torino. Regatul unificat al Italiei, cu Roma drept capitală, a avut în frunte Vittorio Emmanuele al II-lea, conducătorul Casei de Savoia, cu reşedinţa la Torino.
In centrul pieţei se află ampla fântână arteziană a Naiadelor (1885).
Cele două mari palate în semicerc au fost aşezate pe conturul absidal imens al Termelor lui Diocletianus şi printre ele îşi face loc marea arteră Via Nazionale care conduce spre Piazza Venezia.
18. Piazza della Rotonda
Este o piaţă patrulateră largă, în faţa grandiosului Pantheon antic, spre nord. Ea reprezintă unul dintre locurile cele mai caracteristice ale Romei.
Piazza Rotonda
In centru ei este plasată o fântână arteziană realizată de către Giacomo Della Porta în 1578. In 1711, papa Clement al XI-lea a dispus aşezarea deasupra ei a unui obelisc. Ca şi cel din Piazza Minerva, din apropiere, obeliscul a provenit din templul zeiţei Isis ce existase odinioară în zonă. Obeliscul se reazemă pe un soclu ornat cu delfini şi cu blazonul pontifical.
La nr. 63 al pieţei se găseşte Hotelul Soarelui (Albergo del Sole), care datează din sec. al 15-lea. Este vorba de unul dintre cele mai vechi hoteluri ale oraşului, în care au locuit, printre alţii, poetul Ariosto (1474-1533) şi muzicianul Pietro Mascagni (1863-1945).


Piazza San Giovanni in Latrano
19. Piazza di San Giovanni in Laterano
Mărginită de Palazzo Lateranense, construit, în 1377, de papa Grigore al XI-lea, după retragerea de la Avignon şi de Baptiseriu, Piazza di San Giovanni in Laterano, este una dintre cele mai cunoscute din Roma pelerinilor şi a turiştilor. Ea este vastă şi se uneşte pe lângă marea bazilică cu piaţa din faţa acesteia. O parte este pavimentată iar restul, spre faţada bisericii este amenajată cu vegetaţie scundă. Piaţa din faţa basilicii are legătură cu cartierele noi din afara zidului lui Aurelianus, prin Porta San Giovanni.
In acea parte a pieţei, cea propriu-zisă, plasată spre spatele basilicii este ridicat un frumos obelisc egiptean din granit roşu de Assuan. Obeliscul a fost realizat în Egipt în sec. al 15-lea e.A. şi adus la Roma de împăratul Constantius al II-lea (337-363 e.A.) pentru a orna spina din Circus Maximus. Acolo a fost găsit în 1587 de către papa Sixtus Quint care a dispus să fie reparat şi transportat pe noul amplasament de către Domenico Fontana.
Piaţa aceasta elegantă şi aerată este dominată de spiritul religiei şi încărcată de foarte multă istorie şi de strălucire.
20. Piazza San Pietro
Este o piaţă imensă, renumită în lumea întreagă şi menită de a crea o perspectivă grandioasă basilicii Sfântul Petru. Două arcuri de porticuri gigantice încadrează spaţiul pieţei, semnificând un gest de atragere a creştinilor lumii.
Piazza San Pietro
Incepută, în 1656, de către Bernini, sub pontificatul lui Alexandru al VII-lea, piaţa a fost terminată în 1667. Desfăşurând de o parte şi de alta a faţadei basilicii un ansamblu mai larg şi mai puţin înalt decât ea, arhitectul a vrut să atenueze optic lărgimea edificiului şi să crească impresia de înălţime a lui.
Având grijă să apere efectele de surpriză, atât de dragi artiştilor baroci, arhitectul a prevăzut ca porticurile laterale cu colonade să învăluie piaţa astfel încât basilica, în parte mascată, să se releve vizitatorului numai în momentul în care pătrunde între coloane. Ideea lui Bernini nu a fost urmată întocmai. Arcul de triumf prevăzut la întreruperea celor două braţe nu a mai fost construit, astfel că Via della Conciliazione permite ca biserica să fie văzută de departe.
Două clopotniţe erau prevăzute să se ridice la extremităţile faţadei. Din lipsa unei structuri destul de robuste ele nu au mai fost construite.
In punctul de maximă lărgime, piaţa măsoară 196 de metri. Cele două braţe ale colonadei, compuse fiecare din câte patru rânduri de coloane, poartă deasupra o mulţime de statui de sfinţi şi de blazoane ale papei Alexandru al VII-lea, formând un ansamblu remarcabil prin sobrietate şi solemnitate.
In centrul pieţei se înalţă un obelisc. Monolitul de granit a fost tăiat în sec. 1 e.A., la Heliopolis, în Egipt, pentru Caius Cornelius Gallus, prefectul Egiptului. A fost adus la Roma în anul 37 e.N. din ordinul lui Caligula, care l-a înălţat în circul său, pe flancul stâng al actualei basilici Sfântul Petru. De acolo l-a deplasat papa Sixtus Quint şi l-a ridicat în noua piaţă. Acesta a fost primul obelisc deplasat de Sixtus Quint care s-a ocupat şi de altele în scurta sa viaţă de constructor. In vârful obeliscului se păstrează o relicvă din Sfânta Cruce.
Cele două fântâni înalte, aşezate la depărtare de obelisc, sunt atribuite lui Carlo Maderna, cea din dreapta şi lui Bernini, cea din stânga. Intre fântâni şi obelisc sunt înserate în paviment două discuri. Ele marchează punctele de referinţă ale elipsei care conturează piaţa în zona sa rondă. Din cele două puncte colonada apare compusă numai dintr-un singur rând de coloane. Acest gen de perspectivă a fost realizat de Bernini.
Piazza San Silvestro
21. Piazza San Silvestro
Piaţa aceasta se găseşte la sud-est de Piazza Spagna, alăturată clădirii masive a Poştei Centrale, instalată în sec. al 19-lea într-o mănăstire ce aparţinea de biserica San Silvestro in Capite. Această piaţă cu suprafaţă rectangulară redusă, pare a atrage traseele urmate de autobuze, sau de taxi. Impreună cu biserica sa, cu cafeneaua, cu poşta şi cu vânzătorul de ziare, este un loc excelent pentru a observa viaţa romană cotidiană.
Piazza Sant'Ignatio
22. Piazza Sant 'Ignazio
Este bine a fi privită de pe peronul bisericii San Ignazio aflată la circa 200 de metri spre răsărit de Pantheon. Concepută ca un decor teatral, în ocru şi bistru, piaţa are un farmec desuet. Este înconjurată de imobile cu faţade care ondulează şi se prezintă ca un decor de scenă. Străduţele laterale par a servi numai intrării şi ieşirii personajelor dintr-o piesă de teatru.
Piazza Santa Maria Maggiore
23. Piazza di Santa Maria Maggiore
Piaţa oferă o deschidere minunată basilicii cu acelaşi nume, una dintre minunăţiile artistice ale Romei medievale. In centrul ei a fost ridicată una dintre cele opt coloane impresionante care ornau odinioară basilica lui Maxentius din Forum Romanum. Coloana este singura salvată şi a fost transportată în piaţă din iniţiativa papei Paul al V-lea, în anul 1614. A fost aşezată pe un soclu conceput de arhitectul Carlo Maderno şi este ornamentată în vârf cu o statuie a Fecioarei.
24. Piazza Santa Maria in Trastevere
Cartierul Trastevere (care înseamnă dincolo de Tibru) nu a făcut parte din teritoriul Romei decât târziu, pe timpul lui Augustus. A fost cuprins între fortificaţiile de apărare abia în a doua jumătate a sec. al 3-lea e.N. de către împăratul Aurelianus.
Photo: Enrico Marchignoli
Cu o oarecare aproximaţie, în centrul cartierului se găseşte biserica Santa Maria in Trastevere, biserică ale cărei origini coboară până la începutul erei nostre. Astăzi edificiul prezintă structura din sec. al 12-lea, adică din evul mediu de mijloc.
Piaţa din faţa bisericii este probabil cel mai fermecător loc din Trastevere, cu animaţia vie a cartierului foarte pestriţ.
In centrul ei se ridică o fântână arteziană reamenajată de către Bernini în 1659, ceea ce înseamnă că are un istoric mult mai vechi dar neconsemnat.
In stânga, privind la biserică, Palazzao di San Callisto etalează o faţadă plăcută din sec. al 17-lea.
25. Piazza di Siena

Este o piaţă prelungă de agrement, cuprinsă în marele areal verde din nordul Romei, parc numit Villa Borgheze. Are o formă alungită ca de mic stadion, este înconjurată de jur împrejur de alei şi se încadrează minunat în atmosfera de linişte şi verdeaţă a zonei.
26. Piazza di Spagna
Piazza di spagna
Este un loc celebru al Romei cunoscut în toată lumea. Formată din două suprafeţe triunghiulare aşezate cu vârfurile spre centru, piaţa şi-a luat numele în sec. al 17-lea, când ambasada Spaniei de pe lângă Sfântul Scaun s-a instalat aici în Palazzo di Spagna. Pentru un timp întreaga zonă urbană, de altfel pustie, a fost proprietatea Spaniei.
Pe culmea unui deal dinspre răsărit fusese ridicată de către francezi biserica Trinita dei Monti. După o perioadă de lupte diplomatice şi de animozităţi între cele două regate catolice, pe de o parte, şi Sfântul Scaun, pe de alta, s-a trecut la unirea, cu o scară monumentală, a pieţei de la baza dealului cu platforma bisericii de pe culme. Astăzi scara a devenit faimoasă şi deosebit de atrăgătoare, atât pentru romani cât şi pentru mulţimea incomensurabilă de vizitatori. Scara este un loc predilect pentru expoziţii de flori şi pentru cele mai diverse festivităţi în aer liber. Scara a fost construită între anii 1723-1726 de către De Sanctis, după desenele lui Spechi (un elev al lui Carlo Fontana). Acest monument a moştenit arta barocă şi tendinţa spre scenografie a barocului. De Sanctis a realizat o succesiune de rampe care se lărgesc sau se restrâng, iar uneori se despart, exagerând efectul de înălţime şi creând un decor graţios şi maiestuos, în acelaşi timp.
In centrul pieţei se găseşte fântâna arteziană Barcaccia, la baza scării. Fântâna a fost realizată între 1627-1629 de către Pietro Bernini, tatăl renumitului Gian Lorenzo Bernini, arhitect şi sculptor de geniu, dar şi scenograf, pictor şi poet. Se zice că ideea sculptorului despre forma fântânii a venit într-o zi în care revărsarea Tibrului a adus o barcă părăsită în piaţa Spaniei. Fântâna are aspectul unei bărci naufragiate în chiar bazinul său.
27. Piazza di Venezia
Este o piaţă centrală a Romei, piaţă către care converg artere principale de cieculaţie şi unde se produce o aglomerare dintre cele mai neplăcute. Ea a căpătat conturul de astăzi începând cu anul 1911, când a început construirea Monumentului grandios al lui Vittorio Emmanuele al II-lea şi când Palatul Venezia a fost deplasat spre apus.
Piazza Venezia: Piazza di Venezia - Rome.
Spre nord se deschide artera de lux Via del Corso având pe colţul apusean Palazzo Bonaparte, palat cu aparenţă modestă din sec. al 17-lea şi în care s-a instalat mama lui Napoelon I-ul când a dispărut imperiul. Aici s-a stins în anul 1836.
Spre sud piaţa este dominată încântător de majestosul Monument al lui Vittorio Emmanuele al II-lea, monument strălucitor de alb şi de distins. In stânga monumentului unde îşi are locul şi Mormântul Eroului Necunoscut, se deschide larga arteră Via dei Fiori Imperiale, care conduce printre Forurile Imperiale la Colosseum.
28. Piazza Vittorio Emmanuele al II-lea
Piazza Vittorio Emmanuele II
Este un loc foarte popular de pe colina Eschilin, la circa 500 de metri spre sud-vest de Piazza Santana Maria Maggiore şi legată de aceasta prin Via Leopardi. Animaţia acestei mari deschideri dreptunghiulare este dată de o piaţă comercială. Ea a fost creată în sec. al 19-lea de mai mulţi arhitecţi care au înconjurat-o cu imobile cu porticuri ca la Torino.
In grădina centrală dreptunghiulară se pot vedea nişte vestigii antice ale unei fântâni monumentale din sec. al 3-lea e.N, fântână ornată cu trofee. In apropiere „Poarta magică“ continuă să alimenteze legende. Semnele înscrise pe ancadramentul porţii nu au fost descifrate niciodată.
Printre multe alte atribute care îi sunt atribuite, Roma este calificată şi drept oraş al pieţelor publice. Mulţimea acestora şi farmecul lor individual dau oraşului un plus de poezie de unicitate şi de varietate peisagistică.
Aproape toate palatele şi bisericile se deschid către o piaţă sau piaţetă, dar în afara acestora sunt împrăştiate prin toate cartierele pieţe şi piaţete de „respiro. O enumerare a lor ar fi extrem de lungă şi obositoare. Cu toate acestea se mai pot aminti: piazza Augusto Imperatore, di Campitelli, de la Consiolazione,Margana, Farnese, Capo di Fero, del Monte de la pieta, B.Caroli, Sant andrea della Valle, san Francesco di paolo, di trevi, Barberini, Mattei, Vidoni, della Academia di san luca, di Parlamento, di 5 Scole, L de Bosis, di foro italico, Capranica, di Collegoi Romano, san luigi dei Francesi, di Cinquecento, Santa maria in Trastevere, Barberini, Bologna şi altele.