ROMA V - FÂNTÂNILE PUBLICE

1. Fontana di Trevi

Este fântâna cea mai amplă şi mai  renumită din Roma. Ea reprezintă stilul baroc târziu în arhitectură prin complexul amplu de statui şi basoreliefuri şi căderi tumultuoase de apă cristalină.

Papa Clement al XIII-lea a însărcinat cu lucrarea pe Nicola Selvi, în 1762. Acela a dat fântânii dimensiunile palatului de spatele căruia a alăturat-o, cu alura unui monument triumfal. Intr-o nişă centrală, de mari dimensiuni, este reprezentat zeul Ocean urcat într-un car sub formă de scoică tras de doi cai de mare şi de doi tritoni. Din laterale veghează personificările Abundenţei şi Salubrităţii. Două baso-reliefuri plasate la dreapta şi la stânga vorbesc despre trecutul care a condus la realizarea fântânii. Istoria începe de la Agrippa, în anul 19 e.A, cel care a decis să construiască un apeduct care să aducă apa în Roma de la 20 de kilometri depărtare. Apeductul a fost numit Acqua Vergine, căci izvorul a fost indicat de o tânără fată.

Reparat de papa Nicolas al V-lea şi de Urban al VIII-lea, apeductul a devenit sursa abundentă pentru fântână.

De jur-împrejurul lucrărilor statuare şi al jeturilor, sau a căderilor de apă este realizat un bazin amplu. Cu faţa spre fântână şi spre bazin s-au amenajat două rânduri de tribune pentru cei ce vor să contemple şi să guste priveliştea de pe marginea bazinului.

O legendă spune că străinii care vin să admire fântâna, trebuie să se întoarcă cu spatele şi să arunce în bazin două monede, una pentru a se reîntoarce la Roma şi a doua pentru realizarea dorinţelor.

In raport cu grandoarea fântânii, piaţa care o cuprinde pare prea restrânsă. Mulţimea de vizitatori şi de turişti par a nu se mai sfârşi. In lunile estivale Roma este un oraş bine încălzit de soare aşa că o escală cât mai lungă lângă Fontana di Trevi este mai mult decât binevenită pentru răcorirea ce o emană şi odihnă. De jur împrejur magazinaşe mărunte şi vesele revarsă spre trecători bogăţie de răcoritoare şi o diversitate deconcertantă de îngheţată.

2. Fontana del’Acqua Felice

Este o fântână monumentală plasată la apus de Piazza Republica, fântână care a fost ridicată, în 1587, de către Domenico Fontana. Este alimentată de un apeduct construit de papa Sixtus Quint din zona Colona, în lungul Via Casilina. Fântâna poartă prenumele papei, care se numea Felice Peretti.

Aqua Felice

Ea este dominată de o statuie gigantică a lui Moise. Autorul său, Prospero Bresciano, a gândit să realizeze un Moise asemănător celui realizat de Michel Angelo. La sfârşitul lucrării, când a văzut rezultatul, a trăit o ase,menea ruşine încât a murit curând.

Pentru o mai bună localizare trebuie spus că fântâna se află în lungul Via XX Septembre în piaţa San Bernardo acolo unde o acompaniază trei biserici: Santa Maria Vittoria, Santa Susana şi San Bernardo.

3. Fontana delle Api (Albinelor)

Se găseşte la apus de Fontana dell 'Acqua Felice, în acelaşi cartier nordic, pe Via Vittorio Veneto între biserica Santa Maria de Concezione şi palatul Barberini.

Rontana di api

Este decorată cu albine de pe blazonul familiei Barberini şi este opera lui Bernini (1644). De la ea pe direcţia Palatului Barberini se ajunge la Fontana del Trotone.

4. Fontana del Tritone

Fontana Tritone

Tritonul este aşezat pe o cochilie deschisă purtată de patru delfini. Tabloul reprezintă arta puternică şi plină de mişcare a lui Bernini. Blazonul cu albine al familiei Barberini aminteşte că atunci Roma era condusă de Urban al VIII-lea.

5. Fontana Barcaccia

Fontana Barccacia

A fost plasată în Piaţa Spaniei, la baza scării monumentale se urcă spre biserica Trinita dei Monti. Autor a fost Pietro Bernini, tatăl maestrului Bernini, şi a realizat-o între 1627-1629. Iniţiativa a aparţinut papei Urban al VIII-lea. Sculptorul a reprezentat o barcă decorată la extremităţi cu reprezentări de soare şi albine de pe blazonul familiei Barberini. Barca de piatră pare a naufragia în propriul bazin. Se zice că ideea a venit sculptorului într-o zi în care Tibrul revărsat a adus o barcă goală până la Piaţa Spania. Astăzi tineretul şi turiştii înconjoară cu multă plăcere fântâna, se odihnesc lângă ea şi îşi răcoresc mâinile.

6. Fontana della Botticella

Fontana della Botticella

Se găseşte la ieşirea de pe Podul Cavur spre vechiul Câmp al lui Marte, la sud de Mausoleul lui Augustus şi de Ara Pacis. Este cuprinsă între două mici bisericuţe ca nişte capele. A fost construită în 1774 cu fonduri de la Asociaţia luntraşilor de Ripetta. Oferă o frumoasă perspectivă spre domul San Carlo al Corso.

7. Fontana di Cavali marini

Fontana Cavali Marini

Este o fânrână decorativă în marele parc Villa Borghese, comandată, în 1791, de către Marcantonio Borghese care a întreprins o puternică renovare a grădinilor.

8. Fontana de Facchino

Dominată de palatul Banco di Roma şi foarte remaniată pe parcursul timpului, fântâna reprezintă un hamal (facchino) care susţine un butoi de unde apa curge într-un vas.

O legendă spune că sculptorul a imortalizat un hamal renumit de pe timpul Renaşterii care se afla în permanenţă beat. In acest fel a fost condamnat (imaginea lui) pentru eternitate a se mulţumi cu apă.

Fontana Facchino

Fântâna se află pe aliniamentul Via del Corso între Piazza Colona şi Palazzo Bonaparte.

9. Fontana dei Fiumi (Fluviilor)

Fontana dei fiumi

Este fântâna din centrul pieţei Navona comandată de papa Innocentius al X-lea, lui Bernini, din dorinţa de a asigura un cadru plăcut palatului său (palazzo Pamphili) din această piaţă. Genialul arhitect al barocului a aşezat pe un soclu de roci la vedere un frumos obelisc egiptean. Rigiditatea şi echilibrul obeliscului contrastează cu aparenta mişcare a grupului statuar aşezat pe soclu. Vântul pare că mişcă arborii şi statuile de marmură ce gesticulează la bază. Statuile executate după desenele lui Bernini, de către elevi ai săi, simbolizează prin statuile umane a patru fluvii patru părţi ale lumii: Dunărea simbolizează Europa, Nilul simbolizează Africa, Gangele simbolizează Asia şi Rio de la Plata simbolizează America.



Fontana del Moro

10. Fontana del Moro (Maurului)

Impodobeşte tot Piazza Navona în partea ei de sud. A fost realizată la sfârşitul sec. al 16-lea. După câteva decenii, în 1653, papa Innocentius al X-lea a cerut lui Bernini să o renoveze. Arhitectul a proiectat figura centrală, din care unul dintre elevii săi au realizat o lucrare viguroasă.



Statuile de tritoni şi cele care înconjoară vasul sunt realizări ale sec. al 19-lea.

11. Fontana del Nettuno (Neptun)

Rontana del Netuno

Ornamentează Piazza Navona în capătul de nord, într-o poziţie simetrică cu Fontana del Moro. Şi aceasta s-a creat în sec. al 16-lea spre sfârşit, dar statuia din centru a lui Neptun, precum şi cele care înconjoară bazinul aparţin sec. al 19-lea.

12. Fontana del Mascherone (Mascaron)

Se află în apropiere de malul de răsărit al Tibrului pe faţada posterioară a Palatului Farnese şi pe colţul unui spaţiu verde ce priveşte spre Villa Farnesina de pe malul apusean al râului.

Fontana del mascherone

A fost construită în 1626. Mascaronul (element de decoraţiune reprezentând un cap ireal şi grotesc) de marmură şi marele bazin de granit au provenit cu probabilitate dintr-un edificiu antic.

13. Fontana della Navicella

Fontana della Navicella

S-a amenajat târziu, în anul 1931, pe Colina Coelius, în faţa bisericii venerabile Santa Maria in Domnica şi într-o latură a bisericii San Stefano Rotondo. O arteră lată ajunge aici direct de la Colosseum, urmând Via Claudia.

14. Fontana Paola

Fontana Paola

Se găseşte în partea de sud a colinei Janiculus de pe partea apuseană a Tibrului, foarte aproape de biserica San Pietro in Montario. In formă de arc de triumf, această fântână, construită la cererea papei Paul al V-lea, demonstrează gustul în creştere pentru tablourile baroce pompoase.

15. Fontana de la piazza d'Aracoeli

Fontana d'Aracoeli

Aflată în piaţeta cu numele de d'Aracoeli, fântâna este o operă discretă a lui Giacomo della Porta (1589), marele arhitect de fântâni din Roma. Pentru aceasta a realizat numai desenele. In secolul următor, sec. al 17-lea, munţii de pe blazonul familiei Chigi au fost adăugaţi ca ornament. După un alt secol, soclul cu două scări prevăzut de Della Porta a fost înlocuit cu un bazin circular.

16. Fontana Terrina

Bazinul sculptat în 1590, a fost acoperit, în mod bizar, cu un capac de travertin câţiva ani mai târziu.

Fântâna a dăinuit până în anul 1899 în Campo dei Fiori, după care a fost reamplasată, în 1925, în piaţa din faţa bisericii Chiesa Nuova în acelaşi cartier, dar mai la nord.

Fontana Terrina

In locul ocupat de ea, în Campo dei Fiori, s-a ridicat statuia lui Giordano Bruno, cel ce fusese executat aici de Biserica Catolică pentru ideile sale astronomice înaintate.

17. Fontana delle Tartarughe (Broaştele ţestoase)

Se găseşte în sudul fostului Câmp al lui Marte, la sud de Area Sacra şi de Palazzo Mattei, într-o mică piaţetă.

Este o operă a renaşterii târzii (1581-1584), plină de graţie şi de mişcare, datorată lui Taddeo Landini care a lucrat probabil după desenele lui Giacomo Della Porta.

Numărul fântânilor de pe întinsul Romei este la fel de mare sau chiar depăşeşte numeric constelaţia pieţelor şi a piaţetelor greu de inventariat într-o lucrare restrânsă. Ele contribuie din plin la poezia şi specificul pieţelor. Ziua luminează şi răcoresc iar noaptea încântă auzul.

Fontana delle tartarughe



Rântâna din Piazza Bocca della Verita

Fântâna de la biserica Santa Sabina

Apare cu totul normal că, printre alte atribute, Roma a fost caracterizată şi drept „oraş al fântânilor“. Se mai pot adaoga la listă: Fântâna din faţa bisericii Santa Maria in Cosmedin, Quatro Fontane, Fântâna din Piazza della Rotonda cu obelisc, realizată de Giacomo Della Porta, în 1578, Fântâna cu obelisc şi lei din  Piazza del Popolo, realizată de Valadier în 1823, Fântânile arteziene din Piazza San Pietro, Fîntăna de lângă biserica Santa Sabina, pe Aventin  şi multe altele.

PRELIMINARII ECONOMICE SI TERITORIALE PREMERGĂTOARE PRIMULUI RĂZBOI

In ultimul sfert al secolului XIX-lea și începutul secolului XX, progresul economic al lumii a fost condiționat într-o măsură impresionantă de progresele impetuoase ale științei și tehnicii. La dezvoltarea nemaiîntâlnită până atunci a vechilor ramuri ale industriei, precum industriile metalurgică și textilă, s-a adăugat creșterea într-un ritm foarte rapid a unor ramuri noi și anume industria chimică, electrotehnică etc. Acest fapt remarcabil se explică prin găsirea de noi procedee tehnologice și inventarea unui număr mare de motoare și mașini-unelte, precum și punerea în valoare a noi resurse de energie. Astfel, folosirea petrolului ca nouă sursă de energie, a condus la inventarea și perfecționarea continuă a motorului cu explozie. O adevărată revoluție în organizare și procedeele industriale a fost produsă de folosirea electricității.

Cu certitudine, progresul tehnic în general, a permis aplicarea unor noi principii de organizare a producției. Toate acestea, plus intensificarea muncii au condus în mod firesc la creșterea productivității muncii, sporirea producției și diversificarea ei, revoluționarea transporturilor.

În perioada 1870-1915, producția industrială a lumii a crescut de aproximativ cinci ori. Trebuie apreciat și faptul că secolul care ne-a precedat a fost numit pe bună dreptate “Secolul fierului și cărbunelui”. Edificator în acest sens este și faptul că producția mondială de fier a crescut de la 30 milioane de tone în 1870, la 166 milioane în 1913. Pe primele locuri se situau în ordine: Anglia, Franța, Germania și SUA.

Din statisticile vremii, reiese că în anul 1913 producția mondială de oțel s-a ridicat la 76,6 milioane de tone din care cea a Europei era de 43,3 milioane. Dezvoltarea cea mai spectaculoasă a fost realizată de industria grea, industria construcțiilor de mașini, construcțiile feroviare etc.

Este prioada în care au apărut în “marea industrie” mai mulți coloși, precum U.S.Steel în SUA, Krupp și Thyssen în Germania ș.a.

Un mare rol l-a jucat producția de electricitate care, suplinind lipsa de cărbune, a determinat crearea unor industrii puternice într-un număr de țări ca Italia, Suedia, Elveția. De asemenea, în uriașul salt realizat de economia mondială, în această perioadă, un rol important a avut-o creșterea producției de petrol. Producția mondială de petrol ajunsese în anul 1900 la 20 milioane de tone, pentru ca în 1913 să se ridice la 51 milioane de tone. Cel mai mare producător din lume erau Statele Unite ale Americii cu 9 milioane de tone în 1900 și 23 de milioane în 1913. În 1912, după SUA, urmau în ordine Rusia și România. Remarcabil este faptul că în anul 1907, țara noastră produsese 1.129.297 tone, iar în 1912 1.806.942 tone de petrol.

Dezvoltarea impetuoasă a industriei a condus la progresul sensibil al agriculturii care își accentua caracterul ei intensiv. Folosirea în măsură sporită a mașinilor agricole, îngrășămintelor chimice și folosirea unor metode mai eficace au avut ca rezultat creșterea producției agricole. Dacă în Europa Occidentală și parțial în Europa Centrală agricultura era intensivă, în SUA, Canada, Argentina, Australia și într-o oarecare măsură în Noua Zeelandă și Uniunea Sud-Africană, ea era extensivă și în același timp științifică. Dezvoltarea inegală a agriculturii mondiale era însă și mai pregnantă. Alături de țările amintite mai sus cu o agricultură în plină dezvoltare, erau altele precum China, Rusia, India, unde agricultura își menținea caracterul arhaic.

Legat de dezvoltarea agriculturii și în mare parte condiționată de aceasta, au fost progresele considerabile cunoscute de creșterea animalelor care a luat proporții impozante într-un număr de țări extraeuropene ca SUA, Argentina, Australia, Noua Zeelandă. Aceasta a condus și la construirea frigoriferelor ca și aplicarea unor noi metode de conservare a cărnii.

Impetuoasa dezvoltare a tuturor ramurilor economice mondiale se explică în primul rând prin creșterea rapidă a capitalurilor disponibile pentru investiții. Capacitatea financiară a lumii în acea perioadă, rezultă din rezervele de aur existente în 1913 în depozitele bancare din Europa și SUA. În Europa se aflau 4134 tone de aur, iar în SUA 1940; rezervele monetare din 52 de țări ale lumii erau de 11.170 tone de aur. Suma totală a hârtiilor de valoare din lumea întreagă era de aproximativ 600 de milioane de franci. Din această uriașă sumă, Anglia, Franța și Germania dețineau circa 497 milioane de franci, adică 80% din capitalul mondial.

De asemenea, pentru sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, goana pentru cuceriri extraeuropene și constituirea unor puteri mondiale, este una din principalele trăsături definitorii ale politicii Marilor Puteri. În această infernală competiție, Marea Britanie a jucat rolul principal. Nevoia stringentă de materii prime ieftine, de piețe de desfacere a mărfurilor și de plasare a capitalurilor, a determinat-o să ia un start cu adevărat furtunos sub sloganul “comerțul urmează drapelul”. Grupurile de presiune ce s-au format în Anglia, cu scopul de a stimula cuceririle coloniale, prezentau expansiunea extraeuropeană a Marii Britanii ca pe o formă a “luptei pentru viață”.

În planurile ideologilor colonialismului britanic, se impunea intenția de a face din Africa “De la Cap la Cairo”, un al doilea “imperiu indian”. Pe la finele secolului XIX, în Anglia se auzeau adesea apeluri pentru “O Britanie mai mare”.

Republica franceză, țara care a lansat sloganul îmbrățișat de tot omul, indiferent de pe ce meridian, “liberté, egalité, fraternité”, s-a avântat cu multă energie spre a nu rămâne prea mult în urma adversarului de peste Marea Mânecii. Propaganda colonială franceză a dus la formarea Partidului colonial, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, și la organizarea “Grupului Colonial al Camerei Deputaților”, “Grupul Colonial al Senatului”, “Comitetul Marocului”, “Comitetul Madagascarului”, “Comitetul Oceaniei franceze” etc.

În politica sa colonială, Rusia a acționat în sensul lărgirii granițelor statului. După războiul de la 1877-1878, guvernul țarist a trecut la noi anexări teritoriale spre Extremul Orient. Astfel au fost anexate regiunea Transcaspică în 1869-1873, Buhara și Kiva în 1873, hanatul Kokand în 1875, Fergana în 1875-1876, Samarkand și oaza Merv în 1884 ș.a.

Posesiunile rusești se întindeau în preajma războiului pe o suprafață de 17.700.000 kilometri pătrați cu o populație de 33.200.000 locuitori, dintre care 20.000.000 erau musulmani.

În Germania nu exista o tradiție colonială. Otto von Bismarck, supranumit “Cancelarul de fier”, era mult prea ocupat cu problemele continentale pentru a se gândi și la colonii. Prin 1868, el scria lui von Roon, ministrul de război al Prusiei ca “Toate avantajele care ar exista chipurile pentru metropolă au în majoritatea cazurilor un caracter iluzoriu”. Dar, după 1884, Germania s-a angajat cu toată vigoarea în această furtunoasă întrecere. Cercurile guvernante de la Berlin au acordat, pentru început, toată atenția teritoriilor din Africa, Oceania etc, rămase libere. S-au depus eforturi și pentru dobândirea unei poziții cât mai avantajoase în Asia Mică și Mesopotamia.

Italia, sosită și ea mai târziu la start, s-a desfășurat cu pretențiile de rigoare pe țărmurile Mării Roșii și Golfului Aden. În expansiunea lor, încercând să instaureze protectoratul asupra Ethiopiei, italienii au suferit în 1896 un eșec de proporții, corpul expediționar italian fiind zdrobit cu desăvârșire de ethiopieni la Adua. Totuși, în 1911, în urma războiului cu Imperiul Otoman, câștigat, Italia a anexat Tripolitania, Cyrenaica și și-a păstrat controlul asupra Dodecanezului.

Folosindu-se cu măiestrie de ciocnirile de interese coloniale dintre Marile Puteri, Belgia și-a creat propriul imperiu colonial. Astfel, Conferința Internațională de la Berlin, din 15 noiembrie 1884-26 februarie 1885, la care au participat 14 state, a hotărât constituirea Statului Independent Congo, cu Leopold al II-lea, regele belgienilor, ca suveran.

Dacă în 1876 posesiunile coloniale măsurau 46.494.000 kilometri pătrați cu 313.646.000 de locuitori, în 1914 se ajunsese la o suprafață de 74.960.000 km pătrați cu 568.694.000 de locuitori.

În timpul acestei competiții coloniale au apărut momente de mare tensiune care, deși s-au soluționat pentru un timp, au mocnit în continuare amenințând să se reaprindă. Astfel, în 1898 s-a iscat “incidentul de la Fashoda”, vechea denumire a orașului Kodoc din Sudan, dintre Anglia și Franța, pentru stăpânirea cursului superior al Nilului. Conflictul s-a închis prin concesia Franței deoarece prietenia cu englezii era necesară ca văzduhul, pentru apărarea granițelor ei europene cu Germania. Referindu-se la aceasta, în 21 octombrie 1898, Courcel, ambasadorul Franței la Londra scria: “Noi suntem dispuși să facem multe concesii Angliei pentru că punem un preț serios pe prietenia sa”. În anul 1898 a avut loc războiul hispano-american încheiat cu înfrângerea Spaniei, care renunța la suveranitatea sa asupra Cubei și ceda Statelor Unite ale Americii posesiunile Puerto-Rico, Guam și Filipine. Mult mai grav a fost războiul ruso-japonez, februarie 1904-septembrie 1905 încheiat cu înfrângerea Rusiei, care prin pacea de la Portsmouth recunoștea Coreea ca intrând în zona de influență a Japoniei și ceda acesteia dreptul de arendă asupra peninsulei Liaodong cu Port-Arthur și Dalnâi, calea ferată din Manciuria de sud și partea sudică a Sahalinului. Pretențiile brutale de reîmpărțire a coloniilor, ridicate de Germania, s-au manifestat prin două crize marocane. Prima s-a declanșat la 31 mai 1905 prin vizita lui Wilhem al II-lea la Tanger și încheiată în favoarea Franței prin Conferința Internațională de la Algesiras; a doua s-a dezlănțuit la 1 iulie 1911 și a fost marcată de vizita canonierei germane “Panther” în portul marocan Agadir. Acest conflict denumit și “saltul panterei”, s-a încheiat printr-un acord franco-german încheiat la 7 noiembrie 1911, prin care Germania obținea acces în Congo francez, dar renunța la orice pretenții asupra Marocului.

PIERDERI ALE BELIGERANŢILOR IN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Primul război mondial s-a încheiat cu victoria categorică a țărilor Antantei și aceasta n-a fost întâmplătoare. Rezultatul final al acestei uriașe încleștări de forțe se explică prin uriașele resurse economice și rezerve umane de care dispuneau statele aliate și asociate. Trebuie avuți în vedere și alți factori obiectivi care au avantajat victoria Antantei, și anume moralul soldaților și populației civile, numărul și calitatea diviziilor și calitățile statelor-majore și ale corpului de comandă în general. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că în acest bloc politico-militar se aflau și își puseseră speranțele, națiuni și popoare care de secole luptau împotriva opresorilor ce se aflau în tabăra Puterilor Centrale.

Din desfășurarea acestui uriaș măcel rezultă, fără putință de tăgadă, că Puterile Centrale și în primul rând Reich-ul german, deși inferior Antantei sub raport politico-militar, printr-o folosire judicioasă a mijloacelor de care dispuneau, au rezistat peste patru ani unei presiuni excepționale, ba, mai mult, au provocat Aliaților înfrângeri și pierderi foarte grele, împingându-le armatele, în unele momente, pe marginea înfrângerii ce părea de neevitat. Numai cu prețul unor eforturi și jertfe imense Aliații au izbutit să obțină victoria.

La capătul celor 52 de luni de război, bilanțul era de un dramatism incredibil. Marea tragedie pe care o trăise omenirea, s-a putut evalua matematic pe baza datelor culese de statiscieni. Suferințele multor milioane de oameni nu vor putea fi înfățișate în toată amploarea lor niciodată. În cele 28 de state care au intrat treptat în uriașa conflagrație, fuseseră mobilizați aproximativ 75 de milioane de oameni. Țările beligerante, în numr de 16, au înregistrat 37.494.186 de oameni scoși din luptă.

Rezultă că participarea la război, sub raportul pierderilor umane suferite, a fost foarte disproporționată. Dar pretențiile au fost foarte mari. Este cazul Japoniei și chiar al SUA. La o privire mai atentă, situația ne pare cel puțin paradoxală. Bunăoară, unele țări mici și mijlocii, în raport cu numărul locuitorilor, au avut pierderi de vieți omenești mai mari ca Italia și chiar Franța. Astfel, numărul de tineri între 20 și 30 de ani pierduți de Serbia, era mai mare decâr cel pierdut de Franța. Țara noastră, la o populație de 7.500.000 de locuitori, pierduse în 1916-1918 aproximativ o zecime din populație.

În cei peste patru ani de război, beligeranții cheltuiseră pentru nevoile de război 331,6 miliarde de dolari, iar distrugerile cauzate de război se ridicau la suma de 36,9 miliarde de dolari. Țările beligerante aveau în 1920 o datorie care însuma 225 miliarde de dolari, față de numai 26 miliarde în preajma războiului. Datoria externă a unor țări beligerante era în anul 1919 impresionantă. Astfel, Anglia avea datoria externă de 32 miliarde de franci de aur, Franța de 33 miliarde, iar italia de 20 de miliarde. În timpul războiului, Anglia a pierdut 15%, iar Franța 31% din avuția lor națională. Situația Germaniei era și mai grea și s-a agravat pe măsura trecerii timpului. Astfel, în anul 1914, o zi de război îi costa pe germani 36 milioane de mărci, ca în 1918 să se ajungă la 146 de milioane. O gravă criză economică se prefigura încă din 1916. Rezervele de aur au scăzut uluitor, iar inflația s-a transformat într-un fenomen cronic.

Distrugerile de război, în unele regiuni, au întregit tabloul dezolant al economiei. De pildă, numai în Franța, invadatorii germani au provocat distrugerea, totală sau parțială a 900.000 de imobile, 20.000 de uzine, dintre care 2.507 metalurgice și 24 de furnale înalte, 5.000 km de cale ferată și 53.000 km de drumuri. 1.757.000 hectare de teren arabil, străbătute de tranșee, ori scormonite de proiectile și bombe de tot felul, deveniseră pentru un timp improprii muncilor agricole. Prin aceasta s-a redus considerabil suprafața de teren cultivabil, iar producția agricolă a scăzut, în perioada imediat postbelică, cu două treimi față de anul 1913. În anii războiului, în Franța 9/10 din șeptelul cornutelor mari, adică 2.400.000 de capete, s-a pierdut. În aceste condiții de grea criză, francul francez s-a devalorizat brusc, astfel încât în 1922, el reprezenta decât 40% din valoarea lui antebelică. Pe acest fond s-a produs o creștere vertiginoasă a prețurilor, în special la mărfurile de larg consum și produse alimentare.

În Germania, criza a fost de-a dreptul catastrofală. Producția industrială căzuse spectaculos către sfârșitul războiului, reprezentând în 1918 numai 57% din cea a anului 1913. Agricultura germană, lipsită de mașini și mână de lucru, a intrat într-o criză disperată. În anul 1918, ultimul an de război, s-a produs doar 55% grâu, 65% secară, 50% ovăz, 55% cartofi etc. în raport cu producția anului 1913.

Un tablou interesant prezenta Marea Britanie. La finele războiului a început un ușor avânt al industriei și comerțului, care a durat până la jumătatea anului 1920. Acest fapt se explică în special prin creșterea cererii de mărfuri englezești în diverse țări, mărfuri necesare reconstrucției postbelice. În 1920, producția într-o serie de ramuri ale industriei engleze a crescut. Construcțiile navale, industrie tradițională a Marii Britanii, a realizat în aceeași perioadă de timp, o creștere de 35,4%, iar exportul de mărfuri 38,1%. Acest avânt s-a dovedit a fi înșelător, căci de la jumătatea anului 1920, economia engleză a intrat la rându-i într-o grea și mult prelungită criză.

Pierderi uriașe a suferit Belgia de pe urma invaziei și ocupației germane și a faptului că pe teritoriul ei s-au desfășurat bătălii  de proporții purtate de trei Mari Puteri. La 4 aprilie 1919, în fața “Consiliului Celor Patru”, “regele cavaler” Albert I, al belgienilor sublinia cu energie, fără a fi contrazis, decât în culise, că “Invazia i-a provocat Belgiei pierderea aproape a tuturor mijloacelor de producție” și din această cauză în țară era nu “jena economică” ci “paralizia completă și mizeră, într-o țară care era una din cele mai bogate din lume”. Într-adevăr, în această mică, dar eroică țară fuseseră distruse în anii războiului aproximativ 100.000 de locuințe, 3.650 km de cale ferată, iar din 4.534 locomotive se mai aflau în funcție doar 181. Agricultura belgiană, altă dată modernă, cunoștea o reducere a suprafeței arabile cu 100.000 de hectare, iar efectivul cornutelor mari scăzuse cu 50%, iar cel de porcine cu 66%.

În ceea ce privește Italia, tabloul crizei economice era dramatic. Din cauza lipsei forței de muncă (peste 50% din populația de sex bărbătesc fusese mobilizată) și a lipsei îngrășămintelor chimice, producția agricolă a scăzut îngrijorător. Din aceste cauze, suprafața arabilă, ca și șeptelul de animale, a scăzut. Războiul a dezorganizat în întregime sistemul financiar al țării. Drept urmare, s-a redus foarte mult exportul de mărfuri și a crescut importul, ceea ce a condus la o balanță a plății cu un pronunțat caracter pasiv. Inflația a luat proporții nebănuite. Datoria italiană se ridica la 80 de miliarde de lire, sumă uriașă dacă avem în vedere că întreg capitalul Italiei era înainte de război 140 de miliarde. În perioada 1860-1914, datoria Italiei era de numai 14 miliarde, pentru ca în primul an de după război, să facă o datorie de 18 miliarde de lire. Această ascuțită criză a economiei era o consecință directă a războiului.

Criza economică postbelică a lovit cu violență și Japonia. Ea și-a făcut simțită prezența în arhipelagul nipon încă înainte de încetarea ostilităților și a cuprins îndeosebi agricultura. Cum cultura orezului ocupa primul loc pe ogoarele japoneze, s-a manifestat ca o adevărată criză a orezului. Înăbușită de sistemul parazitar al proprietății moșierești, producția agricolă japoneză nu a crescut în ritmul și pe măsura industriei. Din această cauză, agricultura japoneză era pe departe de a satisface cererile pieței, iar statul, apărând interesele marilor proprietari, au redus substanțial importul de orez.

Instalarea la cârma țării a unui guvern condus de președintele partidului Seyukai, n-a dus la redresarea situației și la oprirea crizei economice. În 1919, balanța comercială a devenit pasivă, exportul scăzând brusc. În 1920 și 1921, deficitul balanței comerciale a scăzut foarte mult. Anul 1923 anunța o redresare economică, când la 1 septembrie s-a produs un seism catastrofal soldat cu 155.000 de morți și uriașe distrugeri materiale, în special la Tokyo și Yokohama. Au fost necesare noi eforturi pentru a aduce economia pe linia de plutire.

Situația SUA în această perioadă făcea notă separată. Blocada britanică, extrem de severă, a determinat pe americani (care inițial se deciseseră să facă afaceri cu țări aparținând ambelor tabere beligerante) să reducă comerțul cu Puterile Centrale și să-l dezvolte cu Puterile Antantei. Astfel, dacă în 1914, exportul american se ridica la suma de 2.364.000.000 de dolari, în 1917 el a crescut de peste două ori, atingând suma de peste 6.290.000.000 de dolari. Marele concern “I.P. Morgan”, care se pronunțase nu numai în vorbe dar și în fapte de partea Antantei, a creat cea mai mare organizație de aprovizionare din lume, ajungând în vara anului 1915 să cumpere în fiecare zi mărfuri în valoare de 10 miliarde de dolari pentru Marea Britanie, al cărei reprezentant comercial oficial era. Astfel, exportul american către statele Antantei a crecut rapid, de la 1.991.700.000 de dolari în 1915, la 3.214.500.000 în anul 1916.

Profiturile realizate au fost foarte mari. Astfel “United States Steel Corporation” a obținut în 1914 profituri însumând 23.500.000 de dolari, iar în 1916 271.500.000 de dolari.

Odată cu intrarea americanilor în război, veniturile au crescut într-un timp și mai rapid. S-a scris mult despre faptul că SUA a intrat în război datorită uriașelor vânzări către statele Antantei, care plăteau în aur, și impresionantelor beneficii realizate de concernele transatlantice. Sigur că trebuie să se ia în considerație și aceste fapte, dar nu trebuie uitată publicarea radiotelegramei lui Zimmerman, ministrul de externe al Reich-ului, către ambasadorul german în Mexic spre a propune guvernului acestei țări atacarea Statelor Unite, promițându-i în schimb Texasul, Arizona și Noul Mexic. De asemenea, atrocitățile nemților în Belgia, criminalul război total și neîngrădit al submarinelor, declarat de guvernul german la 31 ianuarie 1917, au zguduit puternic opinia publică americană, îndârjind-o împotriva Germaniei și aliaților săi. Îndată ce SUA au declarat război Germaniei, ajutorarea Antantei s-a intensificat. Suma totală a creditelor militare acordate țărilor Antantei s-a ridicat la 10 miliarde de dolari, dintre care 4.272.000.000 Angliei și 2.988.000.000 de dolari Franței. De asaemenea, folosindu-se de slăbirea concurenței englezilor și germanilor, americanii și-au intensificat schimburile comerciale cu țări aflate în diverse zone ale pământului și în special în America Latină. Datorită balanței comerciale active din perioada 1915-1920, SUA s-au transformat din debitor în creditor al lumii.

Încă în vâltoarea campaniei electorale, economia americană a fost cuprinsă de o criză ce a durat până la jumătatea anului 1921. Agricultura, prima lovită, a înregistrat o sensibilă scădere a prețurilor. Criza agrară s-a prelungit încă un timp după încheierea celei industriale. În industrie, criza s-a remarcat printr-o scădere a producției cu 21% în perioada din iunie 1920 până în aprilie 1921.