miercuri, 18 mai 2011

ROMANIA - PRIMUL RAZBOI MONDIAL 1

Razboiul României declarat în vara anului 1916, pentru eliberarea provinciilor istorice românesti - Ardealul, Banatul, Crisana, Maramureşul si Bucovina - de sub cotropirea monarhiei dualiste austro - ungare, ca razboi just, national, a fost purtat de întregul popor român. Mobilizarea decretata în seara zilei de 14/27 august 1916, cînd s-a trimis la Viena declaratia de razboi a româniei catre Austro - Ungaria, a fost însoţită de un entuziasm de nedescris. Chiar în noaptea decretarii mobilizarii, conform planului de operatiuni, dinainte stabilit, trupele române de acoperire au trecut Muntii Carpaţi, înaintînd pe toata întinderea zonei muntoase de la Dorna şi pîna la Orşova.
Cu putin timp înainte de data amintitã mai sus Romania a primit un ultimatum din partea Antantei: ori intrăm în rãzboi de partea sa, ori eram considerati inamici si, implicit, atacaţi.
   Pentru a permite României o intrare usoarã, Antanta a hotãrât sã atace frontul Bulgaro-german din sudul României pentru a-i permite acesteia sã atace Austro-Ungaria. S-a hotãrât pentru data de 4 august începerea ofensivei Rusiei în Sud. Intârzierea generalului Sarrail, care a amânat data atacului pentru 18 septembrie a permis bulgarilor atace pe data de 17. Armata Rusiei a fost prinsã concentratã pe centru, pregãtitã de mars, cu flancurile descoperite.
   România, presatã, a declarat rãzboi Austro-Ungariei pe data de 28 septembrie, trecând în aceeasi zi peste Carpati. Primirea ei în rândurile Antantei a fot triumfalã. Referitor la aceasta, Generalul Vasile Rudeanu spunea:
   Stirea intrãrii României în rãzboi a produs la Paris şi în toată Franta o impresie foarte favorabilã ţării si poporului român. Indeosebi la Paris a fost un adevãrat entuziasm. Guvernul francez, dar mai cu seamã presedintele Briand, privit ca autorul principal al intervenţiei României în rãzboi, erau lăudaţi.
Prizonieri
   In Anglia, intrarea României în Rãzboi a provocat, de asemenea, o vie simpatie faţă de ţară si poporul nostru. Guvernul, şi îndeosebi ministrul de externe, Sir Grey, era multumit. Fãcea exceptie Lloyd George, care prin vorbă si scris îsi arătase mereu îngrijorarea sa asupra soartei României, aruncată în rãzboi fără sã se fi prevãzut şi pregãtit măsurile necesare spre a-i veni, la nevoie, în ajutor.
   In Anglia, mulţi erau mirati de intrarea noastrã în război. Vorbind într-o zi cu corespondentul militar al ziarului "The Times", acesta mi-a zis că înainte de intrarea noastră în rãzboi, găsindu-se într-o zi în societate cu ministrul Olandei, Swinderen, acesta a afirmat că zvonurile despre intrarea României în rãzboi erau cu totul neserioase."
   România a mobilizat pe frontul din Transilvania 235 batalioane de infanterie, 58 escadroane de cavalerie si 215 baterii de artilerie, totalizând 362.000 oameni. Fortele Puterilor Centrale se cifrau la 50 ½ batalioane, 7 ½ escadroane si 25 baterii, efectivele ridicându-se la aproximativ 35.000 oameni. Acest raport de forte, deosebit de favorabil României (10,3/1) la începutul campaniei, avea sã se modifice substanţial odatã cu trimiterea unor puternice forţe germane şi austro-ungare pe frontul transilvãnean precum şi prin retragerea unor divizii române care au fost mutate pe frontul din Dobrogea, dupã declansarea ofensivei bulgaro-germano-turce.
   Aceastã ofensivã a surprins România slab sprijinitã de puterile Antantei. Generalul Sarrail nu a sprijinit armata românã, dupã cum i s-a ordonat de la comandament, de către generalul sef Joffre, datoritã unor neîntelegeri mai vechi între aceştia. Dupã înfrângerea suferitã de armata românã la Turtucaia, generalul-sef Joffre promite trimiterea a trei noi divizii ruse. In realitate, la începutul lunii septembrie 1916, pe frontul din Dobrogea a fost trimisã numai Divizia 115 infanterie rusã. Abia între 9-19 octombrie aveau sã mai soseascã alte douã mari unitãti ruse: Divizia 3 trãgãtori si Divizia 8 cavalerie.
General Berthelot
   La 14 septembrie preşedintele Brãtianu spunea într-o telegramã: "Efectul intrării noastre în acţiune a fost distrus moralmente şi în mare parte aceasta se datoreste inerţiei si lipsei de coeziune a unei unităţi de ansamblu, ceea ce a dat îndrãzneală bulgarilor, a redat curaj ungurilor şi a permis germanilor să deplaseze trupe şi să-ăi manifeste încă o datã superioritatea organizãrii lor."
După o lună şi jumãtate de la intrarea României în război, luptele din Dobrogea se desfăşurau în special în sectorul Vardarului şi al Strumei. Erau lupte scrute si sângeroase, armata bulgară opunând o mare rezistenţă. După ce opriseră câtva timp ofensiva, bulgarii au reluat-o cu toată energia de care erau în stare, pe frontul dobrogean. Se presupune că fortele armate inamice din balcani (bulgari, turci şi germani) atingeau 400.000 combatanţi. Se cunoştea forţa naturală a frontului de pe Vardar, sporită prin fortificaţii executate şi continuu perfecţionate.
La mijlocul luni octombrie, România s-a aflat într-o situatie delicatã, slab sprijinitã de Rusia si neputând fi ajutatã direct de către Franţa sau Anglia.
Regele Ferdinand
In scurt timp de la intrarea României în razboi, armatele române au izgonit armatele austro-ungare din Brasov, Fagaras, Sfîntu Gheorghe şi din alte localitati, ajungînd pîna în apropierea Sibiului si Sighişoarei.
       Planul de operatiuni, aprobat de conducatorii statului romîn, îşi fixa ca obiectiv strategic al forţelor armate române zdrobirea forţelor de rezistenţă austro-ungare în Transilvania si înaintea rapidă în Cîmpia ungară, ceea ce permitea o scurtare simtitoare a frontului romînesc initial, fron care se întindea de-a lungul întregului arc carpatic, o jonctiune cu armatele ruse, cu repercusiuni dintre cele mai grave pentru armatele Puterilor Centrale.
   Declaraţia de razboi a României neasteptată de catre Puterile Centrale (dar bănuită), ca si înaintea fulgeratoare a armatelor sale în Transilvania a constituit un ajutor de mare pret francezilor, unde, la Verdun, armatele germane erau într-o puternică ofensivă. Neputînd rezista singure împotriva trupelor române, unitaţile austro-ungare de pe frontul din Transilvania au fost întărite cu aproape 40 de divizii germane puternice, scoase de pe frontul de vest.

Mausoleul de la Marasesti
    Ofensiva victorioasă a armatelor române a fost oprită, urmând retragerea lor şi ocuparea sudului ţării. Aceasta din cauza neîndeplinirii angajamentelor aliaţilor. Marile puteri, Rusia, Franta, Anglia şi Italia, nu si-au respectat obligatiile asumate cu ocazia încheierii, în august 1916, a convenţiei militare cu guvernul român. In primul rînd, în profida obligatiilor semnate si de seful Statului Major al armatelor imperiale ruse, Alexeev, ofensiva pe frontul rusesc a armatelor ţariste, conduse de generalul Brussilov, nu a continuat cu vigoare, ceea ce a avut urmări dintre cele mai negative. Multe din unitaţile militare ale Puterilor Centrale au ramas disponibile pe frontul rusesc şi au fost aduse pe frontul român. Tot ruşii nu au trimis trupele promise pe frontul din Dobrogea, trupe care ar fi trebuit să însumeye circa 200.000 de oameni. Ofensiva generalzului Sarrail în sudul peninsulei balcanice a stagnat şi nu a atras spre ea un număr sporit de divizii inamice.
Tezaurul Romaniei a fost trimis în Rusia
Starea populaţiei din teritoriul ocupat de catre Puterile Centrale a devenit deosebit de grea. Comandamentul german a organizat jefuirea sistematică a bogatiilor ţării şi a populatiei. Autoritaţile de ocupatie au achizitionat întreaga producţie de cereale, toate produsele alimentare şi petrolifere. Numai pe caile ferate au fost scoase din ţară 1 768 552 de tone produse petrolifere, 1 400 000 de capete de bovine, 4 600 000 de ovine etc.. La toate acestea se adaugă produse textile, piei s.a.
     In întreprinderile industriale, care fusesera militarizate, s-a introdus un adevarat regim de muncă forţată, iar ţăranii erau jefuiţi de cereale, vite, erau siliţi să lucreze pe moşii în favoarea ocupanţilor; în timp ce populaţia urbană primea, pe baza de cartelă, raţii de hrană cu totul neîndestulatoare, produsele jefuite erau transportate în Germania. Cu toate acestea, România rurală era cu mult mai bogată şi nu putea fi înfometată, iar produsele agricole completau nevoile stringente ale oraşelor.            

Regina Maria - sora de caritate
 In vara anului 1917, în cadrul planului general de ofensivă al Antantei, armatele române, refăcute şi înzestrate cu aportul tehnic şi militar al Franţei si Angliei, au pornit de pe frontul din Moldova, împreuna cu armatele ruse, o contraofensivă puternică, menită sa împiedice încercarea comandamentului armatei germane de a sparge frontul româno-rus, de a ocupa întreaga Moldovă si de a-şi croi drum spre Ucraina.
Luptele din vara anului 1917 s-au încheiat cu înfrîngerea trupelor Puterilor Centrale pe frontul din Moldova. Principalul factor în obţinerea acestei victorii l-a constituit vitejia soldaţilor români, care au luptat cu eroism, animaţi de dorinta de a împiedica ocuparea întregului teritoriu al ţării, de a-şi elibera căminele cotropite.


Crucea eroilor de pe Caraiman
Revoluţia din Rusia şi retragerea în debandadă a trupelor ruse a lăsat România izolată şi fără căi prin care să primească ajutor, fapt care a obligat guvernul să accepte tratative de încetarea focului.
României i-a fost impus de către Puterile Centrale la 28 noiembrie/9 decembrie 1917 un armistiţiu provizoriu. România s-a găsint singură, cu armatele sale, în "triunghiul morţii", întrucît de jur împrejurul Moldovei se aflau numai unitaţi ale Puterilor Centrale, forţe armate deosebit de puternice. Fiind parasită şi izolată de aliaţii săi din Antantă, cu care încheiase tratate, România a fost pusă în împosibilitate sa facă altceva decît sa trateze fortat cu inamicul şi să semneze la 20 februarie/8 martie 1918, la Buftea, un tratat preliminar de pace, care a stat la baza tratatului înrobitor de la Buftea - Bucuresti din 24 aprilie/7 mai 1918. Acel tratat a avut un caracter imperialist, prin care se rapeau împortante teritorii şi aproape că se nega independenţa ţării. Germania, mai ales, tindea sa facă din România o colonie a sa. Se încerca să se anuleze toate drepturile poporului român incluse în tratatele internaţionale anterioare, pîna la Congresul de la Berlin din 1878. Regele Ferdinand nu a semnat tratatul, găsind diverse motive de amânare.

Adunarea de la Aba Iulia - 1 decembrie 1918
 Intre martie şi noiembrie 1918, Bucovina şi Basarabia şi-au exprimar ferm dorinţa de unire cu regatul României. In ultimele luni ale anului 1918 cei peste 3 milioane de români din Transilvania, Banat, Crişana si Maramureş, sub conducerea Consiliului National Central Român de la Arad, au hotărât să ţină o Mare Adunare Nationala cu caracter plebiscitar şi de constituantă, la Alba Iulia, pe ziua de 1 decembrie 1918. Adunarea de la Alba Iulia, ca semn al marelui act de reunire a tarilor române, sub Mihai Viteazul, a fost bine pregatită. In toate localitaţile provinciilor subjugate de imperiul austro-ungar, românii s-au întrunit şi au ales delegaţii împuterniciţi, învestiţi cu acte semnate de obştea satelor, pentru a se face clar si hotarît cunoscuta dorinţa lor nestramutată de a se uni cu ţara "muma". In acest fel, la Alba Iulia, în ziua de 1 decembrie 1918, la Marea Adunare Natională Constituantă au sosit 1 228 de delegaţi cu drept de vot deliberativ şi o masă de peste 100 000 de români veniti din toate colturile Transilvaniei pentru a întari actul de Unire.
In cadrul Marii Adunari Constituante de la 1 decembrie 1918 s-a adoptat istorica "Declaratia de la Alba Iulia".

Preliminarii ale unirii Transilvaniei cu Regatul României

Vasile Goldis
In Transilvania, lupta pentru realizarea unirii cu patria-mamă a tins sa se radicalizeze odată cu debutul primei conflagraţii mondiale. Contactele cu cercurile oficiale de la Bucureşti s-au intensificat, iar Liga pentru unitatea politica a tuturor românilor a desfaşurat o vie activitate în sprijinul idealului naţional. Intrarea trupelor române în Transilvania, în vara lui 1916, a fost salutată cu entuziasm de catre români. Numeroşi tineri au cerut să se înroleze în armata română. După retragerea unitatilor militare, urmare a necesitatilor campaniei de la sudul Dunării, autoritaţile maghiare au dezlanţuit o campanie de reprimare a mişcarii naţionale româneşti. S-au facut rechiziţii, internari în lagare, s-a trecut la arestarea unor lideri politici, a fost suspendată presa românească, au fost închise si desfiinţate şcoli confesionale şi elementare ale românilor. Mulţi români au fost înrolaţi cu forţa în armata austro-ungară. In aceste condiţii grele au avut loc, în ciuda interdicţiilor pronuntate de guvernul Tisza, acţiuni sociale şi de protest, între 1916 şi 1918, pe Valea Jiului, la Cluj, Oradea, Braşov, Timişoara. In condiţiile înfrângerilor de pe front şi a adâncirii crizei dualismului austro-ungar s-au produs, la finele anului 1917 şi în 1918, demonstraţii de stradă şi agitaţii în unitatile militare. La 1 octombrie 1917 a reaparut ziarul "Adevarul". In ianuarie şi în iunie 1918 au avut loc, în întreg imperiul austro-ungar, puternice greve generale.
Alexandeu Vaida-Voevod
I.C. Bratianu
   In acelasi timp, s-a desfaşurat în străinătate, pe diferite căi, o vastă propagandă pentru sustinerea cauzei unitaţii tuturor românilor, deoarece mai existau, încă, multi oameni politici occidentali, în S.U.A. si Marea Britanie, care cereau menţinerea Austro-Ungariei. Au acţionat în acest sens, în Franta, Anglia, S.U.A., Italia, Suedia, între alţii, Take lonescu, Simion Mândrescu, loan Ursu, Constantin Angelescu, Vasile Lucaciu, V. Stoica. S-au publicat articole de presă şi caăţi, au avut loc conferinţe si manifestaţii, s-au facut intervenţii în parlamente, s-au obţinut audienţe pe lângă mari oameni politici. La 8 aprilie 1918 a avut loc, la Roma, Congresul popoarelor asuprite din imperiul austro-ungar, la care au participat din partea românilor Simion Mândrescu, dr. Nicolae Lupu, D. Draghicescu. G.G. Mironescu. S-a decis, astfel, continuarea luptei comune a popoarelor asuprite de dubla monarhie. La 3 octombrie 1918 s-a constituit la Paris, sub preşedinţia lui Take lonescu, Consiliul National al Unitaţii Românesti, care publica ziarul "La Roumanie".
 In toamna anului 1918, în condiţiile prabuşirii structurilor puterii imperiale, s-a desfaăşurat în Transilvania un puternic proces revoluţionar, cu colaborarea tuturor forţelor sociale reprezentând populaţia românească. Şi-a reluat activitatea Partidul National Român. Comitetul său executiv, reunit la Oradea, a adoptat, la 29 septembrie/12 octombrie 1918, o declaraţie ce proclama "independenţa naţiunii române" din cadrul dublei monarhii. La 3/16 octombrie 1918, împaratul impriului austro-ungar a facut ultima încercare de a salva monarhia aflată în plină dezagregare. El a lansat manifestul "Catre popoarele mele credincioase", în care propunea federalizarea Austro-Ungariei. Drept răspuns, deputatul român Alexandru Vaida-Voevod a citit în parlamentul maghiar Declaratia de independenta a populatiei românesti din Transilvania. S-au desfaşurat, de asemenea, numeroase acţiuni pentru pace, pentru respectarea drepturilor si libertaţilor democratice, pentru realizarea unirii cu România.

Iuliu Maniu
    Treptat, puterea locală a fost preluată de Consiliile românesti, denumite Sfaturi, care au dispus de sprijinul militar al populaţiei românesti prin intermediul garzilor românesti. Ele au organizat rezistenta împotriva oricaror provocari ale fostelor autoritaţi maghiare. La 30 octombrie/12 noiembrie 1918 s-a constituit Consiliul National Român Central (C.N.R.) din care au facut parte sase reprezentanti ai Partidului National Român - Teodor Mihaly, Vasile Goldiş, Aurel Vlad, Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Cicio-Pop, A. Lazăr şi şase ai Partidului Social Democrat - loan Flueraş, Basil Surdu, losif Renoiu, Tiron Albani, Enea Grapini, losif Jumancă. El a avut sediul la Arad si a devenit organul central al luptei românilor pentru unire.
Predarea ungurilor
   Ulterior, el a luat denumirea de Marele Sfat al Natiunii din Transilvania şi Ungaria. La 9/22 noiembrie 1918, Consiliul National Român Central a anunţat guvernul de la Budapesta că a preluat puterea deplină în Transilvania. Intre 13-15 noiembrie 1918 au avut loc, la Arad, tratative între reprezentanţii Consiliului National şi cei ai guvernului Tisza. Ele au eşuat însă datorită poziţiei reticente a delegaţiei conduse de Karolyi. Trecându-se la preluarea puterii administrative şi politice locale în Transilvania, s-a hotarât să se supună aprobarii populare documentele unitaţii nationale în cadrul unei mari adunari, la Alba-lulia.
 Adunarea nationalaâă de la Alba-lulia a avut loc la 18 noiembrie/1 decembrie 1918. Ea a reunit peste 1228 delegati alesi si peste 100.000 oameni veniti din toate colturile Transilvaniei pentru a consfinţi, în mod liber de orice constrângere, hotărârea de unire cu patria-mama. Adunarea a fost deschisa de Gheorghe Pop de Baseşti. Intr-o atmosfera de puternic entuziasm poputar, prin glasul lui Vasile Goldiş, Marea Adunare Nationala a proclamat unirea "acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România". Rezoluţia Unirli prevedea înfaptuirea unui regim democratic în România. A doua zi s-au ales organele provizorii ale puterii de stat, şi anume, Marele Sfat National care a jucat rol de for legislativ, condus de Gheorghe Pop de Baseşti, şi Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu si format din 15 membri. Actul de la Alba-Iulia a consfintit pe vecie, prin votul maselor, înfaptuirea Marii Uniri.

Gornisti romani la Budapesta
 Unirea a fost salutată şi recunoscută de nationalitaţile conlocuitoare din Transilvania. La 8 ianuarie 1919, Comitetul Central Sasesc a recunoscut, la Mediaş, actul de la 1 decembrie 1918. In acelaşi sens s-au pronuntat reprezentanţii populaţiei evreieşti (ianuarie 1919), Congresul şvab Horde la Timisoara (august 1919), Consiliul National Maghiar de la Târgu Mures. Poziţia cercurilor democratice maghiare fusese exprimată încă de la finele anului 1918. Intr-un manifest, din 3 noiembrie 1918, se sublinia ca: "Faţă de naţiunile surori nu avem nici o pretenţie. Şi noi ne consideram o naţiune reînnoită, o forţă acum eliberată pe ruinele monarhiei. Ne trezim uşurati la conştiinţa faptului ca nu mai suntem forţaţi să fim stâlpii asuprii. Să trâim unul langa altul în pace...". Refuzul autoritatilor maghiare de a recunoaşte, însă, hotărârea de unire a românilor şi Consiliul Dirigent, permanentele ameninţări proferate de Bela Kun la adresa României reîntregite, ca şi atacurile armatei maghiare împotriva românilor din Transilvania, au impus participarea armatei române la campania din 1919. După o ofensivă în Transilvania şi pe Tisa, în august 1919, armata română, înfrângând zdrobitor forţele maghiare, a patruns în Budapesta.

MONARHIA ȘI REÎNTREGIREA

Regele Ferdinand şi Regina Maria - Alba Iulia - Incoronare
In ultimele luni ale anului 1918, cei peste 3 milioane de români din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, sub conducerea Consiliului National Central Român de la Arad, au hotărât a organiza o mare adunare naţională cu caracter plebiscitar şi de constituantă, la Alba Iulia, pe ziua de 1 decembrie 1918. Adunarea de la Alba Iulia care se dorea a fi şi un semn al marelui act de unire a ţărilor române sub Mihai Viteazul. Adunarea a fost bine pregătită. In toate localitaţile Transilvaniei, românii s-au întrunit si au ales delegaţi împuterniciţi,  învestiţi cu acte semnate de obstea satelor, pentru a se face clar si hotărât cunoscută dorinţa lor nestrămutată de a se uni cu ţara "mumă". Ca urmare, la Alba Iulia, în ziua de 1 decembrie 1918, la Marea Adunare Naţională Constituantă au sosit 1 228 de delegaţi cu drept de vot deliberativ. Alături de ei s-a adunat spontan o masă de peste 100 000 de români veniţi din toate colţurile Transilvaniei pentru a întări actul de Unire.

La 1 decembrie 1918 delegaţii ţinuturilor româneşti subjugate au votat, la Alba Iulia, unirea cu Romania - încheind astfel procesul început pe 28 martie cu votul din Sfatul Tarii de la Chisinău si apoi cu votul Consiliului National Roman de la Cernauţi din 28 noiembrie. Pentru multi dintre contemporani, realizarea Romaniei Mari a aparut de-a dreptul ca un miracol. Entuziasmul din vara anului 1916 - când Romania a intrat in război de partea Antantei - fusese spulberat de înfrângerile suferite, dar victoriile din vara anului 1917 au refăcut doar în mică masură moralul romanilor. Pacea umilitoare impusă de germani si austro-ungari în toamna lui 1917 închiriase practic întreaga ţară Puterilor Centrale pe o perioadă de 90 de ani. Insă, începand cu 28 martie 1918 - Unirea Basarabiei - si încheind cu 1 decembrie 1918 - Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului- Romania Mare a apărut drept un miracol.

Dezastrul din 1916


Cavaleria română - Budapesta 1919

Campania din august 1916 - denumita in presa vremii "atacul bruscat" - nu a luat de fapt prin surprindere Puterile Centrale, care reusisera sa cumpere pana si planurile de mobilizare ale armatei romane. Armata romana - prost echipata si prost instruita, in mare parte datorita ghesefturilor guvernarii liberale - a fost zdrobita rapid de fortele germane si austro-ungare. Un ofiter britanic - capitanul de Stat Major J.D. Scale - avea doar cuvinte de lauda pentru soldatul roman in iarna anului 1916, iarna retragerii dezorganizate la Iasi. "Cea mai mare parte din cele doua luni am stat alaturi de taranii din Romania si sunt sigur ca au constitutia unor soldati excelenti. Au un stil de viata simplu, muncesc din greu, au un fizic excelent, iar cei care le cunosc limba se inteleg foarte usor cu ei. Sunt marsaluitori excelenti. Am fost cu generalul Vaitoianu la Campina cand fortele sale s-au retras din trecatoarea Predeal si am vazut trupele sale in timpul unui mars de 45 de kilometri, executat fara odihna si fara hrana; desi disciplina marsului a fost inexistenta, trupele au continuat sa inainteze si din cate stiu au mers si pe timpul noptii", scria intr-un raport capitanul britanic. Insa cuvintele sale de lauda la adresa soldatilor romani se schimba dramatic cand vine vorba despre ofiteri: "Ofiterii sunt nefolositori. Par sa nu fie niciodata alaturi de oamenii lor atunci cand conditiile sunt neplacute. In timpul unei nopti de retragere, cu drumurile blocate de carute si tunuri am vazut doar doi ofiteri romani, intr-o situatie in care era nevoie de orice ofiter. Cu un astfel de exemplu nu poate fi acuzat soldatul simplu". Experienta dura din 1916 avea sa schimbe atitudinea celor care credeau intr-o victorie usoara, iar misiunea militara franceza condusa de generalul Berthlot a avut o contributie majora in reorganizarea armatei romane pentru luptele din 1917.

Regina Unirii


Monumentul dela Dragoslavele

Armistitiul incheiat cu Puterile Centrale aducea cu sine amenintarea ca Romania sa nu mai ia parte la Conferinta Pacii la masa invingatorilor. Artificiul folosit a fost refuzul regelui Ferdinand sa semneze pacea incheiata la Buftea, iar aici meritul cel mare a revenit reginei Maria. Unul dintre cei mai critici memorialisti - Constantin Argetoianu - are doar cuvinte de lauda pentru Regina Romaniei Mari: "Anul 1918 a fost pentru regina noastra un an de grele incercari. La inceputul iernii s-a vazut nevoita sa treaca prin cele mai mari umiliri din cate o femeie ca dansa putea fi silita sa treaca: sa renunte la visul de a juca un rol mare. Caci aceasta fusese tainica putere care o sustinuse tot timpul razboiului. Se vazuse aclamata imparateasa tuturor romanilor si au venit zile grele in care a fost amenintata sa nu mai fie nimic, nici macar sora sau mama ranitilor, in alb imbracata si cu crinul in mana, caci nu mai erau raniti si se vestejisera toti crinii (...) Cu toate aceste incercari din punct de vedere politic, regina Maria s-a purtat eroic mai departe si toata vara anului 1918. Multumita ei, aproape numai multumita ei - faptul nu s-a subliniat destul - regele Ferdinand a refuzat lui Marghiloman si a amanat ratificarea pacii de la Bucuresti, pe care nemtii o cereau cu insistenta amenintatoare. Daca regele n-ar fi ramas decat sub influenta lui Stirbei si a lui Bratianu (a lui Stirbei singura directa era foarte sovaitoare in aceasta privinta, o afirm inca o data) - e mai mult decat probabil ca ar fi cedat pretentiilor guvernului sau. Numai regina l-a impiedicat sa cada in ispita si s-a asezat astfel pentru a doua oara (intaia oara cu prilejul intrarii noastre in razboi) ca ctitorita a Romaniei intregite si ca una dintre cele mai mari figuri ale istoriei noastre nationale - nu o putem spune indeajuns". De altfel, regina Maria a spus in timpul razboiului, in cele mai grele momente: "nu putem pierde acest razboi pentru ca suntem de partea Marii Britanii, iar Marea Britanie nu pierde niciodata".

Un popor fericit


Monument al Eroilor - Oituz
Constantin Argetoianu - caracterizat de multi contemporani drept un cinic si un om lipsit de scrupule - a lasat cateva randuri emotionante despre anul Unirii, in memoriile sale altfel extrem de acide: "Am asistat la defilarea Armatei biruitoare din tribuna in care fusesem randuit, in fata statuiei lui Mihai Viteazul, de la stanga caruia regele, regina, printul Carol, generalul Berthelot si generalul Prezan au primit defilarea, calari cu totii. Sosira cu totii in fruntea trupelor si de la Sosea pana la Bulevard strabatusera orasul in mijlocul unui adevarat delir de entuziasm, entuziasm care pe bulevard a ajuns la paroxismul sau. Plangeau femeile, plangeau barbatii, plangeau copii! Iertasem cu totii meschinaria din spatele celor care paseau in primul rand si ii primeam ca simboluri ale visului implinit, ca marturii vii ale victoriei si Unirii tuturor romanilor! Cine n-a trait aceste clipe nu-si poate da seama ce inseamna un popor fericit. N-am trait, cu siguranta, in intreaga mea viata clipe mai inaltatoare. (...) Adanc emotionanta a fost toata defilarea, dar culmea emotiei a fost atinsa cand au trecut trupele frantuzesti. Am uitat cu totii totul si toate si din toate inimile s-a ridicat un val nemarginit de recunostinta pentru aceasta admirabila armata franceza care dusese tot greul razboiului, care izbutise in fine sa ingenunche pe nemti si sa ne redea nu numai tarisoara noastra cotropita, dar si sa faca din visurile noastre naruite o stralucitoare realitate. Plangeam cu totii la sunetele marsului <> si am plans si eu cu hohote! Nu erau insa lacrimile suferintei sau ale deznadejdei, ci prisosul sufletelor noastre rascolite ce rupsesera zagazurile nervilor incordati..."

Doctrina Maniu


Militari români din fosta armată austro-ungară
Realizarea Romaniei Mari a adus in componenta statului roman o seama de minoritati nationale. Aceasta problema a fost tratata de Iuliu Maniu chiar la Adunarea Nationala de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 in cadrul discursului sau, care a stabilit liniile directoare ale comportamentului statului roman fata de minoritatile nationale. "Nu voim ca din asupriti ce am fost sa devenim asupritori. Voim sa asiguram libertatea pentru toti si dezvoltarea pentru toate popoarele conlocuitoare. Noi care am varsat lacrimi vazand limba noastra scoasa din scoli, biserici, justitie, nu o vom lua altora. Nu vom lua putinta vietii de la altii. Nu voim sa traim din sudoarea altora pentru ca noi putem trai din vrednicia si puterea noastra, din munca noastra. Numai intr-un regim democratic putem intari tara noastra romaneasca, mai ales cand trebuie sa tinem seama de cerintele vietii moderne de stat", spunea Iuliu Maniu in urma cu 90 de ani, sintetizand in discursul sau ceea ce aveau sa devina principiile de baza pentru mecanismele de protectie a minoritatilor nationale.

ROMANIA - MONARHIA - REGINA MARIA A ROMANIEI 1

Regina Maria şi principesa Mignon

Incoronarea


Coroana Reginei Maria la Alba Iulia


Racla cu inima Reginei Maria - Bran

Capela cu inima Reginei Maria - Bran

Majestatea Sa Maria, Regină a României, Principesă a Romaniei, Principesă de Edinburg şi de Saxa Coburg şi Gotha, născută Marie Alexandra Victoria, din Casa de Saxa-Coburg şi Gotha (n. 29 octombrie 1875, Eastwell Park, Kent, Anglia — d. 18 iulie 1938, Sinaia, Regatul României), a fost mare prinţesă a Marii Britanii şi Irlandei, consoarta regelui Ferdinand şi regină a României. A fost nepoata reginei Victoria a Marii Britanii.

Biografie

Regina Maria a României s-a născut la Eastwell Park în Kent, şi a fost iniţial Principesă de Edinburg. A fost fiica ducelui Alfred de Saxa Coburg şi Gotha, cel de al doilea fiu al Reginei Victoria, având ca mamă  pe Marea Ducesă Maria Alexandrovna, unica fiică a Ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei. In consecinţă, Prinţesa Maria era nepoata Regelui Edward al VII-lea al Marii Britanii şi verişoara primară a Ţarului Nicolae al II-lea şi a Regelui George al V-lea. Regina Maria a fost supranumită de popor "Mama răniţilor", sau "Regina-soldat", pentru atitudinea ei bravă din timpul Primului Război Mondial, când, alături de doamnele de la curte a activat direct pe front, în spitalele de campanie şi a coordonat activitatea unei fundaţii de caritate. Maria Alexandra Victoria s-a logodit la 16 ani cu Prinţul Ferdinand de Hohenzollern, moştenitor al tronului României. Căsătoria a avut loc la 29 decembrie 1892. Unul dintre exponatele Muzeului Naţional al României, o cupă de argint oferită de municipalitatea Capitalei, aminteşte de acest eveniment. Piesa are gravată inscripţia: „Bine ai venit mireasă de Dumnezeu, aleasă spre a patriei cinstire. Ianuarie 1893“.

Regina Maria a României călare pe cal

Regina soldat şi diplomat

Celebra sa bunică, Regina Victoria, a caracterizat România ca fiind o ţară „foarte instabilă şi având populaţia destul de coruptă“. In timpul Primului Razboi, aceste cuvinte s-au dovedit a fi premonitorii, căci România neîntregită, care se unificase în 1859, a fost ocupată după o serie de înfrângeri militare în faţa armatei germane ce atacase dinspre Ungaria şi din Bulgaria, concomitent, şi obligată să se restrângă în Moldova. Pe această suprafaţă restrânsă, cu capitala la Iaşi, s-a retras atât familia regală, cât şi toate instituţiile publice ale statului român, In scurt timp, în Rusia, aliata de la Răsărit a României, a izbucnit Revoluţia Bolşevică iar familia ţarilor ruşi, Romanov, au fost executată bestial. Dilema politică a României în perioada dintre 1914 şi 1916 a fost dacă să participe în Primul Război Mondial alături de aliaţi sau alături de germani, şi ţara rămăsese într-o poziţie de neutralitate timp de doi ani, nu în ultimul rând datorită prim-ministrului I.C. Brătianu. Dar alături de acesta, o influenţă deosebită în a determina pe regele Ferdinand (după 1914) să intre în război de partea Antantei, în 1916, l-a avut Regina României, Maria. Armata română, insuficient înarmată şi pregătită a luptat cu vitejie la trecerea Munţilor Carpaţi şi a învins o armată germană superior dotată, dar în cele din urmă a fost forţată să se retragă la sfârşitul războiului din faţa unor noi forţr trimise pe frontul ei.
Cu ocazia încherii păcii, au intrat în scenă diplomaţii care au obţinut o victorie prin recunoaşterea eforturilor şi faptelor de vitejie române şi deci recunoaşterea Romaniei ca membru valoros al taberei victorioase, în momentul semnării tratatului de la Versailles.

Regina diplomat

Regina Maria a călătorit la Paris în timpul Conferinţei de Pace şi s-a instalat cu fiicele sale, extrem de frumoase, la Hotelul Crillon, în Place de la Concorde. Primul ministru francez Clemenceau, un fost ofiţer cu maniere impecabile şi cu o înclinaţie spre femei frumoase, a prezentat Reginei omagiile sale, care l-a primit în toată splendoarea sa. Frumuseţea ei era dublată de o inteligenţă ieşită din comun. Regina a pledat pentru cauza românilor, reamintindu-le aliaţilor occidentali enormul sacrificiu al Armatei Române. Serviciul adus României de regina Maria a fost crucial, deşi puţin înţeles şi cunoscut. Când negociatorul şef al delegaţiei româneşti, primul ministru Brătianu, a început să piardă teren, regele a rugat-o pe regină să intervină, iar aceasta a plecat într-o misiune neoficială la Paris şi la Londra.

A rezultat astfel România Mare, care reunea provinciile istorice ale Transilvaniei, Bucovinei, Moldovei, Basarabiei şi Munteniei. Deşi rolul femeilor în politică era redus, Regina Maria a fost sfetnicul regelui Ferdinand până la moartea acestuia în 1927. In momentul în care fiul său a moştenit tronul, el a izolat-o complet pe regină. S-a retras din viaţa publică până la moartea ei, în 1938. După 1990 a fost publicat jurnalul ei şi au început să circule tot mai multe poveşti legate de viaţa ei amoroasă extrem de agitată.

In 1924 a construit Palatul de la Balcic, într-un peisaj superb, şi a făcut din acesta un loc de întâlnire pentru artiştii epocii. Palatul a fost cedat Bulgariei, odată cu Cadrilaterul şi se găseşte acum pe teritoriul ţării vecine.

Regina Maria a României

Inima reginei Maria

Inima reginei a fost înmormântată din ordinul ei la Balcic, reşedinţa sa de pe malul Mării Negre. Regina Maria a României Mari a avut ca ultima dorinţă ca trupul să-i fie înmormântat la mănăstirea Curtea de Argeş, iar inima la reşedinţa de la Balcic. După pierderea Cadrilaterului (1940), inima a fost adusă lângă castelul Bran, a doua reşedinţă a Reginei Maria. In anul 1968, comuniştii au spart cu răngile sarcofagul de marmură şi au luat caseta cu inima. Caseta a fost trecută în Tezaurul Istoric al României, iar inima reginei zace pe undeva prin Muzeul Naţional de Istorie. Oamenii din Bran au făcut numeroase apeluri ca inima reginei să fie readusă la locul ei.

Regina Maria, artistă şi colecţionară de artă

Regina Maria a iubit arta, poezia şi filosofia. Ea a continuat tradiţia Reginei Elisabeta de susţinere a acestora, ajutând cu burse de studiu şi bani o seamă de personalităţi din lumea literară şi artistică. A scris la rândul ei Povestiri pentru copii, poezii, a pictat , florile ei preferate fiind crinii si macii. A colecţionat lucrări de artă ale unor pictori foarte cunoscuţi precum Arthur Verona, Ştefan Popescu, Kimon Loghi, Cecilia Cuţescu Storck, Nicolae Vermont, Eustaţiu Stoenescu.

Multe din obiectele personale pot fi văzute la Maryhill Museum, iniţial locuinţa unui om de afaceri feroviare american din Washington, DC, Sam Hill, cu care Regina Maria a purtat o îndelungată corespondenţă. Muzeul, situat în statul Washington, la nordul fluviului Columbia, expune o mare parte din garderoba regală, mobilier precum şi alte obiecte, inclusiv coroana reginei.


Balcic - Bulgaria
 La începutul anilor ’30 ai secolului trecut, regina Maria era cunoscută sub numele de Soacra Balcanilor, datorită alianţelor matrimoniale pe care le-a făcut cu marile Case regale din Balcani şi în urma cărora copiii săi au fost căsătoriţi cu membri ai acestor familii: principele Carol, viitor rege al României, a fost căsătorit cu principesa Elena, fiica regelui Constantin al Greciei, principesa Elisabeta a fost căsătorită cu principele George, viitor rege al Greciei, şi principesa Marioara a fost căsătorită cu regele Alexandru I al Serbiei

Regina -soldat
 
Regina Maria a fost supranumita “Regina-soldat” pentru atitudinea sa curajoasa din timpul Primului Razboi Mondial. În acea perioadă, zilnic, la Iaşi, în haine de soră medicală, întâlnea eşaloanele cu soldaţi răniţi sau bolnavi de tifos. Zi şi noapte, regina pe care ostaşii au numit-o şi “mama-răniţilor” avea grijă de răniţi şi bolnavi…

A decedat în 1938, la 63 de ani. Înmormântarea sa a fost grandioasă. Bucureştiul s-a îmbrăcat în culoare violetă, culoarea sa preferată. După sicriu mergea calul său iubit, cu cizmele regale ataşate la scăriţe. „A fost înmormântat un soldat, scria un ziar al timpului. Regina Maria a fost doar un ostaş care a luptat pentru libertatea românilor”…

Opera literară

* The Lily of Life, Crinul Vieţii, 1912
* The Dreamer of dreams, Visătorul de vise, 1912
* Ilderim, 1915
* Patru anotimpuri, 1915
* Povestea unei inimi, 1915
* Why? A Story of Great Longing, Povestea unui dor nestins, 1915
* The Stealers of Night, 1916, Londra
* Regina cea rea, 1918
* The Story of Naughty Kildeen, Povestea neastâmpăratei Kildeen, 1917
* O poveste de la Sfântul Munte, 1917
* My country, Ţara mea, 1921 versiune digitală
* Minola, 1918
* Gânduri şi icoane din timpul războiului, Sibiu, 1919
* Peeping Pansy, Londra, 1920
* The Queen s of Romania Fairy Book, Cartea de basme a reginei României, 1923
* The Voice on the Mountain, Glasul de pe munte, 1923
* The Lost Princess, Londra, 1924
* Înainte şi după războiu, 1925
* The Magic Doll of Romania, New York, 1929
* Lulaloo, 1929
* Casele mele de vis, 1930
* Copila cu ochi albaştri, 1930
* Crowned Queens, Regine încoronate, 1930
* Stella Maris, 1933
* The Story of My Life, Povestea vieţii mele, 1934, ed. A II. A, Ed.Eminescu 1991

ROMANIA CAROL II LUNA BUCURESTILOR

Patriarhul ]n calitate de prim-ministru Miron Cristea
la "Luna Bucureştilor" 1938 Alături de miniştri, precum
Armand Călinescu şi Gen. Argeşanu
După cinci ani de domnie, regele Carol al II-lea se considera un urmaş direct al lui Carol I, ba chiar un  nou ctitor al României, cel care avea să dea un nou suflu economiei, culturii, sportului şi a tot ceea ce trebuia să funcţioneze în România. Mai mult, ziua de 9 iunie, considerată ziua "Restauraţiei", ziua când revenise pe tronul României, a transformat-o în zi naţională. Pentru a nu fi umbrită, de ziua de 10 mai, începând cu 1935, regele a inventat "Luna Bucureştilor".
Aceasta începea din 9 mai şi se sfârşea cu 9 iunie, lună menită să "concentreze eforturile celui dintâi oraş al ţării" şi care trebuia să fie "ziua cea mai frumoasă a anului". In această perioadă se organizau mai multe manifestări culturale, sportive, de divertisment, expoziţii ale Micii Antante, ale regalităţii, sau culturale. Expoziţiile erau amenajate în "Parcul Naţional Regele Carol al II-lea" (astăzi Herăstrău). In 1936, s-a deschis "satul românesc", care mai apoi s-a transformat în Muzeul Satului. In 1938, în calitate de prim-ministru, patriarhul Miron Cristea participa la deschiderea "Lunii Bucureştilor", alături de miniştri, precum Armand Călinescu, sau generalul Argeşanu, după cum se poate vedea în fotografia de epocă.

joi, 5 mai 2011

CRAIOVA - BISERICA SFÂNTUL ILIE


Vornicul Ilie Otetelișanu a ridicat această biserică, cu hramul Sfântul Proroc Ilie, între anii 1710-1715. Biserica și-a păstrat hramul neschimbat până în zilele noatre. In lista bisericilor din plasă pentru mănăstirile și bisericile câte sunt în cuprinsul acestei plăși și de cine sunt zidite – 1838, se dă ca dată a zidirii bisericii Sfântul Ilie, anul 1720. Este foarte posibil ca ridicarea să fi fost realizată între 1710-1715, după care finalizarea, până la târnosire, să mai fi durat până în 1720. Intreruperea preocupărilor legate de finalizarea lucrărilor și a dotării cu ornamente, odoare, venituri și slujitori, trebuie să se fi datorat și situației internaționale, a războiului austro-turc, război care a dus la ocuparea efectivă aOlteniei între 1716-1737 (și nominală între 1718-1739 conform tratatelor). Este deci de presupus că vornicul să fi avut multe alte preocupări politice, printre care și participarea la revolta împotriva înscăunării primului domnitor fanariot Nicolae Mavrocordat, în 1716. Vederile lui politice l-au determinat să și accepte colaborarea cu ocupanții austrieci, devenind Consilier împărătesc.
Piatra cu pisania ridicării lăcașului, la începutul sec.al 18-lea, nu se mai păstrează. Este posibil să se fi deteriorat și pierdut cu ocazia reparațiilor de după cutremurul din anul 1838.
Biserica ridicată de vornicul Ilie Otetelișanu era un edificiu de dimensiuni restrânse, care urma stilul timpului, stil numit brâncovenesc. Avea o singură turlă, fapt ce rezultă din însemnarea stricăciunilor suferite de biserici pe timpul cutremurului din noaptea de marți spre miercuri, 11-12 ianuarie 1838. Stricăciunile se regăsesc consemnate în Arhivele Statului, Prefectura Dolj, dosar 104 și au fost publicate în revista Arhivele Olteniei din 1931. Pentru biserica Sfântul Ilie era consemnat: Turnul bisericii au crăpat în trei locuri. Doi stâlpi ce sunt în lăuntru au crăpat căzând câteva tencuială.
In urma acelui cutremur, familia ctitorului, prin Iordache și Grigore Otetelișanu, au întreprins refaceri generale, ocazie cu care s-a schimbat total înfățișarea lăcașului. S-a dărâmat turla și s-a construit un acoperiș în două ape, iar spre răsărit (spre altar) și spre apus (intrare), s-au ridicat două frontoane triunghiulare în partea superioară. In acest fel, biserica a luat o înfățișare foarte apropiată de una protestantă.
Pridvorul brâncovenesc a fost înlăturat, iar ca adăpost pentru intrare s-a amenajat, deasupra ușii, o marchiză semiconică acoperită cu tablă. Brâul și registrele care împodobeau exteriorul, ca la toate bisericile brâncovenești, au fost înlăturate. După reparație, numai crucile mai arătau că acel mare șopron era un lăcaș de închinăciune creștin, dar nu spunea nimic despre tradiția ortodoxă. Crucile erau așezate la extremitățile de răsărit și de apus.
La mijlocul sec.al 19-lea, în Oltenia s-au folosit meșteri din Transilvania, atât pentru edificarea de biserici, cât și pentru clădiri civile diverse. Unii dintre aceia au lucrat și la refacerea bisericii Sfântul Ilie. Acei meșteri transilvăneni au impus stilul și planurile lor de construcție, ambele influențate de austeritatea protestantă. Din mâna meșterilor transilvăneni a rezultat un edificiu asemănător cu o magazie mare mai îngrijit finisată.
Pe latura de la intrare, deasupra marchizei, era prevăzută o nișă dreptunghiulară, puțin adâncită, destinată probabil adăpostirii pisaniei celei vechi, sau a uneia noi, din anul 1839. In mijlocul frontonului triunghiular era practicată o fereastră ovală. Pe sub baza frontoanelor și pe sub acoperiș, biserica era înconjurată de un ornament liniar foarte puțin proeminent în afara zidăriei. Datorită ornamentului și al concepției, strașinile era aproape inexistente. Cele două ape ale acoperișului se terminau la nivelul acelui ornament sărăcăcios. Pe laturile de nord și de sud, pereții erau străpunși de câte trei ferestre dreptunghiulare, așezate în partea de jos. In acest fel se crea un dezechilibru între partea de jos a edificiului și cea de sus extrem de sărăcăcioasă.
De desfigurarea acelor reparații, din 1839, a scăpat numai clopotnița, dar și aceea a fost demolată în anul 1889. După spusele  unor oameni în vârstă acea clopotniță era foarte înaltă, rivalizând cu vestitul Turn al Colții din București. Cei care au apucat să o vadă apreciau că înălțimea ei ar fi egalat șapte etaje. Nu s-a păstrat nici o imagine a ei prin schiță, desen sau pictură. În anii 1840-1841, noua biserică a fost pictată de pictorul craiovean Constantin Lecca.
Profesorul C.D.Fortunescu își amintea din anii 1880: Uneori ducându-mă în târg, spre locuința tatii, în loc ca de la Foișorul de Foc (în spatele Casei Albe de astăzi) să țin drumul drept până în strada uniri, o apucam la stânga, pe lângă căsuța bătrânească a lui Sabor Ștefănescu, pe ulicioara ce ducea pe lângă vechea primărie (pe locul blocului cu patru etaje din partea sudică a grădiniței English Park), de mult dărâmată (1922), trecând chiar prin curtea acesteia și pe sub gang, ieșeam în fața cârciumii lui Coșoveanu și de aici în dosul fierăriei lui Petrache Andreescu, pe lângă gardul bisericii Sfântul Ilie (nu menționează mănăstire), ctitoria cea veche a Otetelișenilor, cu clopotnița ei înaltă, a cărei singură temelie a rămas aceeași și azi, ieșită din linia trotuarului și după casele lui Crăpătoreanu, ieșeam pe din dos în curtea unde îmi locuiau părinții. Vechea Biserică Sfântul Ilie era mai mică decât cea de azi, cu un turn cu ceasornic în față.
Turmul cu ceasornic trebuie să fi fost chiar turnul clopotniței celei vechi, care fusese înzestrat cu un ceasornic în perioada de după renovarea din 1839. Atât biserica, cât și clopornița ei semeață, se aflau „mijlocul târgului”.
In lucrarea Istoria Generală, a lui Dionisie Fotino, această biserică era desemnată ca mănăstire, împreună cu bisericile Sfântul Dumitru, Obedeanu, Maica Precista ot Dud, Sfântul Gheorghe (poate „cel Nou”), Sf\ntul Nicolae- Gănescu, Sfântul Spiridon, și altă Sfântul Nicolae (probabil Sfântul Gheorghe Vechi  care avea și hramul Sfântul Nicolae).
Nu există documente care să ateste mănăstiri decât la Obedeamu și la Sfântul Nicolae-Gănescu. Probabil că locuințele pentru preoți, cântăreți și poslușnici, precum și acareturile făceau ca aceste biserici să fie considerate mănăstiri. Informațiile lui Dionisie Fotino sunt, în acest caz, eronate.
Sfântul Ilie este cea mai centrală biserică din oraș, cuprinsă în inima centrului negustoresc.
Rușii, din armata de ocupație de după revoluția din 1848, au cerut-o drept locaș de închinăciune pentru ei, deși Episcopia de Râmnic și Protopopia Craiovei hotărâseră să li se pună la dispoziție biserica “ot Dud”, unde numai proții ruși să slujscă, ceilalți (cei români) să se ducă la alte biserici.
Rușii au preferat biserica Sfântul Ilie din două motive: era centrală și pentru că biserica Maica Precista ot Dud era prea apropiată de partea vestică a orașului, ocupată de armatele turcești. Craiova era ocupată atunci de cele două armate străine, rușii în partea de răsărit și turcii în partea de apus. Datorită apropierii de linile turcești biserica Maica Precista ot Dud s-ar fi dovedit nesigură, aceasta cu toate că era mai spațioasdă și mai înzestrată cu odoare. Pe tot timpul cât au rămas trupele de ocupăație rusești în Craiova, întrte 1848-1851, serviciile religioase cu character official au avut loc în această biserică, devenită astfel și catedrală vremelnică. După retragerea rușilor, în 1851, și-a pierdut acea calitate.
Catedrala orșului fusese din vechime biserica domnească Sfântul Dumitru, unde existau și odăi pentru șederea vremelnică a Episcopului de Râmnic, pe când făcea călătorii de control. Intre anii 1774-1779, episcopul de Râmnic s stat la biserica Obedeanu. Probabil că biserica mănăstirii a îndeplinit și ea rolul de catedrală.
După anul 1779, Episcopul Chesarie (Kesarie) s-a stabilit la mănăstirea Sfântul Nicolae-Gănescu. Ca urmare biserica acelui metoh s-a folosit drept catedrală până la sfârșitul anului 1863 (Arhiva Colegiului Național Carol I-ul, dosar 201, fila 596).
La 13 decembrie 1863 a apărut Legea Secularizării Averilor Mănăstirești, astfel că mănăstirea Sfântul Nicolae-Gănescu a fost afectată, rămânâd pentru un timp numai biserică de mie, cu venituri drastic diminuate. Chiliile ei au devenit sediu al tribunalelor și al restului celor aduși în fața judecății. Odată cu plecare episcopului și biserica și-a pierdut calitatea vremelnică de catedrală.
Inainte de ocupația rusească exista o altă prioritate în desemnarea bisericii de primă importanță. Astfel, în 1846, cârmuitorul Doljului, Iancu Bibescu, a poftit pe Inspectorul Școalei Centrale și pe profesori, la Te-Deum-ul ce urma să aibă loc la biserica Episcopiei în ziua de 8 septembrie, fiind ziua Doamnei. Apoi, la 5 decembrie 1853, Cârmuirea a poftity pe Inspector și profesori pentru un Te-Deum în cinstea Impăratului rusesc (Arhiva Colegiului Național Carol O-ul, dosar 262, fila 274).
Din cele două evenimente locale se înțelege că atât înainte de revoluțiadin 1848, cât și după pleacarea trupelor de ocupație, rolul de primă biserică a fost acordat bisericii Sfântul Nicolae- Gănescu, cu excepția anilor de ocupație rusească. Inainte de revoluție întâietatea bisericii domnești Sfântul Dumitru se pierduse datorită stării grave de deteriorare. De altfel, aceasta a fost închisă definitive în anul 1849. Biserica Obedeanu avea și ea greutăți în acea perioadă, așa că Biserica Sfântul Nicolae –Gănescu a păstrat rolul de catedrală până după legea secularizării. Odată cu anul 1864 a devenit biserică parohială (fără mănăsture), până în anul 1884 când a fost demolată pentru a se ridica în locul ei Palatul de Justiție.
In acele condiții a ajuns catedrală biserica Maica Precista ot Dud. După 1913, când aceasta a fost demolată, biserica Sfântul Ilie, reclădită în 1890, a devenit iarăși cea mai mare și mai centrală din oraș. De atunci și până în 1933, când s-a terminat și sfințit catedrala istorică Sfântul Dumitru, biserica Sfântul Dumitru a servit drept catedrală. După acea reconstrucție de la sfârșitul sec.al 19-lea, biserica a fost pictată de pictorul Ioanid din București, sub supravegherea eminentului pictor național Gheorghe Tăttărăscu. Pictura aceea poate fi admirată și astăzi.
La sfârșitul deceniului 2000-2010, biserica a fost reacoperită cu tablă de cupru, care strălucește în soare. Cu trecerea anilor aceasta se va oxida și va deveni verzuie, dar reprezenta un acoperământ rezistent.
In anii 1889-1890, biserica Sfântul Ilie a fost refăcută pentru a doua oară de membrii familiei ctitorului. A apărut o biserică luxoasă cu exteriorul decorat din cărămizi aparente, de culoare gălbuie, cu o arhitectură greu de precizat, dar, cu siguranță, netradițională. Inscripția așezată la terminarea noii clădiri, în 1890, arăta că noul lăcaș s-a ridicat pe locul celui vechi, cel zidit „pe la anul 1751 de Dvornicul Ilie Otetelișanu”. Inscripția a fost greșită din punctul de vedere al datării. In condica mănăstirii Hurezu se păstrează, în copie, testamentul primului ctitor, act care contrazice data zidirii la 1751.  Dată acestui testament este 11 decembrie 1732 și în el se vorbește despre a mea dulce nădejde, biserica mea din Craiova. Biserica avea nevoie atunci să i se termine tâmpla și să fie acoperită din nou cu șindrilă.
Pentru a se simți nevoia refacerii unui acoperiș în 1732, trebuie ca locașul să fi avut o oarecare vechime, deci se poate conta pe zidirea lui între 1710-1715, așa cum s-a precizat la început.
Biserica s-a aflat pe fosta stradă Regina Maria la Nr. 1 (stradă devenită sub regimul comunist Str. 24 rebruarie). Prin anul 1925, această stradă era consemnată drept Strada Nouă și pornea din Str. A.I.Cuza și ajungea numai până în str. Lipscani. Ulterior, în anii 1930, strada a fost străpunsă până în Str. M. Kogălniceanu, despărțind curtea Bibliotecii Aman de grădina restaurantului Minerva. După evenimentele din 1989 strada a primit numele omului de cultură Nicolăescu-Plopșor.
              Din veniturile acestai biserici, membrii familiei Otetelișanu au putut întreține mult timp școala de fete Lazaro-Otetelișanu, „în case luate cu chirie” și au contribuit, prin sârguința lui Grigore Otetelișanu, la înființarea Liceului Elena Cuza, liceu numit sub regimul comunist Școala Medie Nr. 3 și apoi Liceul de filologie-istorie. După evenimentele din decembrie 1989, tradiționalul așezământ școlar craiovean a reluat numele de Liceul Elena Cuza, iar în ultimul deceniu al sec.al 20-lea a devenit Colegiul Național Elena Cuza.
            Având caracter privat, biserica Sfântul Ilie nu a pierdut din moșii cu ocazia secularizării, dar ulterior a fost afectată de expropieri. Ca urmare a făcut cu greu față la cheltuielile legate de susținerea învățământului craiovean de fete. Biserica a avut în proprietate moșia Calafatului, iar în 1826 avea 16 prăvălii în Craiova, date cu embalic (chirie), aproape toate grupate în jurul ei.
            Parohia bisericii a avut întindere mare încă de la începuturi. Cu timpul, însă, numărul enoriașilor a scăzut datorită infiltrării multor străini în zona comercială centrală, străini cu alte credințe. Numărul de enoriași a scăzut atât înainte de al doilea război mondial, cât și după aceea, dar sarcina întreținerii școlii Lazaro-Otetelișanu se anulase de mult.
            In istoria învățământului de fete craiovean s-au diatins doi membri ai ai familiei Otetelișanu. Ambii s-au aflat la conducerea Pensionatului Lazaro-Otetelișamu. Primul a fost Iordache Otetelișanu, urmat, prin moștenire, în 1844, de Aga Grigore Otetelișanu.
            Deși acel pensionat a fost atribuit, încă de la început, în grija Epitropiei de la biserica Maica Precista ot Dud (Madona Dudu de astăzi), unele fonduri erau dirijate de la biserica Sfântul Ilie, ctitoria Otetelișenilor, Aceasta, cu toate că începând cu anul 1860 pensionatul, sau cum i se mai spunea Institutul Lazaro-Otetelișanu a trecut în grija statului.
Subvențiile bisericești către anumite unități școlare au continuat, sub diverse forme, până la proclamarea Republicii (sub formă de premii, burse, de ajutoare pentru elevii meritoși, cărți, icoane, etc.).
            In anul 1870, epitropia bisericii Madona Dudu aăsura de a reorganiza corul înființat încă din 1856. Doi ani mai târziu, epitropia bisericii Sfântul Ilie i-a urmat exemplul, înființând o formație similară, care a funcționat multe decenii, cu unele întreruperi. Pe timpul reclădirii bisericii Madona Dudu (1913- 1932) a rămas singurul cor bisericesc din oraș. In 1933 a luat ființă și corul de la catedrala Sfântul Dumitru.
            In perioada anterioară înființării societăților muzicale din Craiova: Buciumul (1900), Filantropia (1904), Hora (1904) și Armonia (1910), alături de formația similară de la Madona Dudu, corul bisericii Sfântul Ilie nu și-a limitat activitatea la cea pur religioasă, ci a urcat și pe scena culturală a orașului, contribuind la educația muzicală.  

marți, 3 mai 2011

ROMANIA - PLAJA MAMAIA 1964


Plaja Mamaia 1964
 Mi-am petrecut toate verile din copilărie pe plaja centrală din Constanța și pe cea din Mamaia, chiar în anii când mai existau trupe sovietice de ocupație, și, ca urmare, înainte și în timpul construirii stațiunii moderne. Pa atunci, prin anii 1950-1960, plaja Mamaia era o imensă întindere de nisip fin, care se întindea de la Năvodari pînă la marginea de nord a Constanței. Până la plecare această întindere a fost folosită de către ruși pentru antrenamente cu muniție de răzoi. Hotelul Rex era ocupat numai de comandament sovietic și încojurat de santinele. Până la Mamaia -Băi venea rar un autobuz de linie al Constanței. Dincolo de acest punct nu mai treceau decât localnicii din Mamaia-Sat, care aveau legitimații de frontieră. Ei se strecurau pe un drum nisipos ce urmărea malul lacului Suitghiol. Uneori mai veneau și formațiuni militare române.
Plaja era nu numai foarete întinsă, dar și foarte lată, cu multe dune înspre Siutghiol. Numai fotografiile de mai târziu, de prin anii 60, pot demonstra lățimea și vastitatea plajei de atunci. Eu am venit aici după câteva decenii. Intre timp am preferat Stațiunile și plajele din sudul litoralului, cu ape mai adânci spre mal și cu un nisip cu granulație mai mare.

Magazinel dinMamaia 1964

Magazine în Mamaia



Mamaia 1938 - Vechiul dig cu tobogane 
 Plaja de la Mamaia s-a îngustat mult în ultimile patru-cinci decenii. Deși nu mă pot baza pe măsurători, apreciez că s-a îngustat de aproape trei ori. Viligiaturiști din anii 60-70 și chiar 80 s-au bucurat de o plajă mult mai generoasă. Pe de altă parte Mamaia a rămas astăzi cu zestrea de hoteluri finalizată în anul 1964. Sub noul regim de debandadă pseudo-capitalistă nu s-a mai adăugat nimic important. poate ici colo să mai fi răsărit unele construcții, o telegondolă inutilă, dar care scoate bani de la cei ce se plictisesc și ceva chioșcuri pentru comerț. Patronii cei noi ai hotelurilor au fost niște profitori ai debandadei tranziției, care fac pe investitorii, dar care nu sunt în stare să ofere servicii pe măsura cerințelor și a competiției cu litoralul bulgăresc. Unii apreciază că Mamaia de astăzi este o "țigănie" și cred că au dreptate. 
In plus, înainte de evenimentele din 1989, plaja era un bun natural al tuturor românilor. Acum ea este parcelată și acaparată de firmele hoteliere particulare, care o mobilează volens-nolens cu scaune rabatabile și umbrele. In numele unei privatizări greșit înțelese, satatul, adică Primăria Constanței, s-a degrevat de întreținerea plajei, concesionând-o firmelor particulare, firme care nu rezolvă nici măcar curățenia corespunzătoare, sau decolmatarea de alge, când este nevoie. Aceste firme nu se gândesc decât la un profit ușor și nu au în vedere perspectiva menținerii plajei. De altfel, nici nu sunt capabile, financiar, să facă investiții de amvergură pentru limitarea eroziunii plajei din cauze naturale.