DEZROBIREA ARDEALULUI SI OCUPAREA BUDAPESTEI - G.D.MĂRDĂRESCU

Pe data de 12 aprilie 1919, generalul G.D. Mărdărescu a primit ordinul Regelui Ferdinand să preia comanda trupelor din Transilvania, care urmau sa înfaptuiască eliberarea Transilvaniei. Un an mai tîrziu, pe 20 aprilie 1920, misiunea era îndeplinită. Dupa înca un an, şi tot în luna aprilie, generalul Gheorghe Mărdărescu publica volumul "Campania pentru desrobirea Ardealului si ocuparea Budapestei". Amintiri General G.D. Mărdărescu:r

De la desrobirea Ardealului până la ofensiva din Aprilie 1919

Situaţia creată României, prin pacea de la Bucuresti, echivala cu o robie a întregului neam românesc. Ea nu putea fi privită, aşadar, decât ca o necesitate de moment, rezultată din tradarea fară precedent a armatelor ruseşti.
România, în urma sugrumării ce i se aplicase, nu putea avea decât o singura ţintă: salvarea armatei.


General Gheoghe Mărdărescu

In adevar, din Maiu pâna în Octombrie 1918, n-a ramas sforţare neîncercată pentru neştirbirea oştirii noastre. Pretenţiunile duşmanilor se loveau continuu de rezistenţa si patriotismul luminat al Românilor strânsi în colţisorul neinvadat al Moldovei. Armamentul era ascuns cu îngrijire, spre a nu fi predat vrajmasului. In fine, efectivele, ce ni se tăgăduiau sub cele mai injurioase ameninţări, erau mereu sporite de catre bravii noştri ostaşi, care nu voiau să se demobilizeze si să se reîntoarcă sub apasarea teutonă din teritoriul ocupat.
Intre timp, numeroasele încercări ofensive ale duşmanului, îndreptate cu furie pe frontul de vest, se prabuşeau şi slabeau considerabil forţele lui, pe câta vreme, acele ale aliaţilor, alături de care ne sacrificasem din belsug, sporeau continuu.
La data de 15 Iunie 1918, echilibrul este pentru totdeauna rupt în favoarea aliaţilor, astfel, ca somările ce ni se faceau la Bucuresti, pentru disolvarea armatei noastre, din ce în ce mai greu puteau fi aduse la îndeplinire de duşman, din lipsa de mijloace de constrângere.
Strânşi de aproape în lupta decisivă, ce se angajase pe frontul de vest, germanii îşi subţiaseră neîncetat diviziile din Muntenia, astfel că, la începutul lui Octombrie, atunci când Bulgaria era scoasă afară din cauză, armatele franceze nu au mai întâmpinat la Dunare decât o rezistenţă descusută, din cauza slabiciunii adversarului şi a reintrării în scenă a armatei româneşti (28 Octombrie/10 noiembrie 1918), care - conform înţelegerii prealabile şi la apelul Comandamentului francez - a pornit cu tot elanul contra duşmanului, ramas încă în teritoriul nostru ocupat.
Ora supremă a victoriei sunase şi pentru mult încercata armata românească

.

Situatia politica si militara a României, la data reluarii operatiunilor

Rusia ieşise din scenă, însă armatele ei revoluţionare fraternizau cu germanii şi ele nu puteau uita că au fost dezarmate pe teritoriul nostru. In loc de o Rusie ţaristă aliată, dar rău voitoare, aveam acum la răsărit o Rusie revoluţionară, dusmanoasă pe faţă, care ne declarase razboi în mod oficial. O parte din mica noastră armată trebuia deci, sa stea cu arma în mână, în lungul Nistrului.
Ungaria nu se putea obiănui cu ideea ca fiind învinsă, avea sa fie constrânsă să renunţe pentru totdeauna la ţinuturile frumoase şi mănoase ale Ardealului şi deci, îăi retragea din toate părţile armata ei, pe care o reorganiza şi înarma contra noastră. Ea îşi gasea ajutor şi încurajare în condiţiunile armistiţiului acordat de Generalul Franchet d`Espereu, care ignorase revendicarile recunoscute nouă prin tratat şi oprise înaintarea trupelor noastre. Serbia aliata noastră de totdeauna, ignora orice moderaţiune, faţă de noi, şi în beţia victoriei, a trecut peste îndatoririle alianţei noastre cu ea, ocupând în întregime Banatul, care constituia unul dintre punctele de căpetenie ale aspiraţiunilor, pentru care ne jertfisem alături de ea. Puteam si eram îndreptaţiţi a nu mai conta deci pe amiciţia şi alianţa acestui popor.


Generalul Gherghe Mărdăresu la hotel Gelert - Budapesta

Bulgaria ocupa încă, cu consimţământul marilor nostri aliaţi, toată Dobrogea, pe care germanii, aliaţii lor, nu le-o recunoşteau. Armistiţiul, încheiat la prabuşirea Bulgariei, nu ţinea seama de loc de interesele României, care se sbatea încă în ghiarele acaparatoare ale duşmanilor, contra cărora îşi sacrificase tot ce putea fi sacrificat. Asistam, astfel, la o situaţie fără precedent în istoria popoarelor: ca învinsul sa menţină şi să cotropească mai departe ţinuturi, care au fost ale învingatorului.
In rezumat deci, aliaţii uitaseră legăturile contractate, şi, deăi reintraţi în luptă după cererea lor, invocau pacea ce din vina lor ni s-a impus la Bucuresti, spre a se desinteresa complet de ţara noastră. Era deci necesar, ca aducerea la îndeplinire a acelor ce ni s-au promis şi recunoscut în scris de ei, să le înfaptuim cu propriile noastre forţe.
Situaţia noastră militară, în acel moment, nu era dintre cele mai strălucite, căci, pacea de la Bucuresti impunându-ne un efectiv redus al oamenilor sub arme, am fost siliţi să demobilizăm în vara anului 1918 toate contingentele de miliţieni şi rezervişti, menţinând sub arme numai 4 contingente: 1916, 1917, 1918 si 1919.
Afara de Diviziile IX-a si X-a, precum şi I-a şi II-a de cavalerie, concentrate în Basarabia, restul armatei era dislocată cu diviziile din Moldova în garnizoanele lor de pace, iar diviziile din Muntenia, Dobrogea si Oltenia erau grupate în diferite regiuni din Moldova. Armătură şi muniţiuni erau în cantităţi relativ suficiente, lipseau însă animalele de tracţiune pentru unitaţile de artilerie şi diferitele trenuri.
Cavaleria, de asemeni, ramasese după război cu cai puţini si slabiţi, din cauza lipsei de furaj, datorită faptului că teritoriul Moldovei, prea mic chiar pentru nevoile propriei noastre armate, a trebuit să aprovizioneze şi o numeroasă armată rusă. Imbracamintea din magaziile de mobilizare ale corpurilor, ca şi aceea existentă în restul depozitelor, nu era suficientă decât pentru un efectiv restrâns.


Divizion de cavalarişti şi gornişti în Budapesta  1919

In privinţa hranei oamenilor, depozitele din Moldova ar fi putut face faţă pentru un timp nevoilor armatei; lipseau însă mijloacele de transport necesare.
Eram reduşi, deci, şi din punct de vedere militar tot la propriile noastre mijloace, totuşi acţiunea trebuia începută, cu ceeace aveam.
Mobilizarea a fost ordonată pe ziua de 28 Octombrie/10 Noiembrie 1918.
Au fost mobilizate, la început, numai diviziile care îsi aveau resedinţa în Moldova. Diviziile din Muntenia si Oltenia nu puteau fi mobilizate, întrucât oamenii demobilizati erau plecaţi la vetrele lor din teritoriul ocupat. Mobilizarea lor nu se putea începe, decât după transportul parţilor active în garnizoanele de resedinţă, ceeace, în situaţia de atunci a transporturilor noastre, nu se putea face înainte de Martie 1919.
Marele cartier general a dispus chemarea sub arme numai a 4 contingente: 1912, 1913, 1914 si 1915, stabilind pentru deviziile mobilizate numai oarecare norme de organizare, care le vom arata mai jos.
Diviziile Corpului IV Armata, dislocate în garnizoanele de pace, terminând cele dintâi mobilizarea, au fost destinate a opera astfel: Divizia VII-a în Transilvania, iar Divizia VIII-a în Bucovina.
Divizia I-a de vânatori, terminând mobilizarea în acelaşi timp cu diviziile Corpului IV Armata, a fost destinată pentru operaţiunile din Transilvania, împreună cu Divizia VII-a.

Divizion de artilerie român pe străzile Budapestei  1919

De la ofensiva ungurilor din Iulie, până la pronunţarea contraofensivei noastre

Situaţia guvernului comunist ungar înbunătăţindu-se, în urma succeselor obţinute contra Ceho-Slovacilor şi a înabuşirii contra-revoluţiei, pentru o şi mai sigură consolidare în interior şi mărirea prestigiului de afară, guvernul ungar avea nevoie de succese contra Românilor. In acest scop, în urma încetării operaţiunilor armatei roşii pe frontul ceho-slovac, prin armistiţiul încheiat, o parte însemnată din forţele devenite disponibile pe acest front, împreună cu alte unitaţi din rezervă, au fost transportate ăi concentrate spre sud, în vederea luării ofensivei pe frontul român.
De altfel, Bela Kuhn era convins ca succesele pe frontul român nu-i vor veni aşa uşor, ca acele pe care le-a obtinut contra Ceho-Slovacilor. Pentru întreprinderea unei acţiuni militare contra noastră, avea nevoie de-o armata puternică si bine pregatită, de aceea, comuniştii unguri şi-au îndreptat toate sfortarile lor în această direcţie.
Profitând de răgazul acordat de armistitţiul cu Ceho-Slovacii, guvernul comunist a desfăşurat o activitate febrilă pentru organizarea unitaţilor din toate armele, mărindu-le efectivele prin noi recrutări, între 18-46 ani, căutând să le doteze, pe cât cu putinţă, cu mijloace moderne de luptă şi serviciile necesare, precum şi să le construiască în unitaţi mari de luptă.
Pentru executarea recrutărilor, a fost întrebuinţată, de cele mai multe ori, forţa şi teroarea. In special, s`au înrolat lucrătorii pe motivul că guvernul luase măsura de-a nu se da hrană decât celor de pe front, şi a nu se ajuta decât familiile celor mobilizati, cărora le făcea toate înlesnirile de trai. Ordinul de mobilizare, publicat la 26 Iunie, şi care prevedea şi înrolarea ţăranilor, nu prea a dat rezultatul dorit de guvernul comunist, deoarece, cea mai mare parte din populaţia rurală era contra cauzei comuniste. Totşi, datorită mijloacelor întrebuinţate, comunistii parvin, ca la sfârşitul primei jumataţi a lunii Iulie 1919, să dispună de o armata destul de numeroasă, înzestrată cu un bun material de infanterie şi o puternică artilerie (care cuprindea şi unităţi suficiente de artilerie grea de 150 m/m, 305 mm şi chiar câteva piese de 420 mm).


Copii din Budapesta primind hrană de la armata română  1919

Această fortă armată, după înfrângerea Ceho-Slovacilor, comunistii au prezentat-o în faţa populaţiei ca o armată natională, destinată a elibera Ungaria.
Că ne vor ataca ungurii nu ne-am îndoit o clipă. Crediţa aceasta se sprijinea pe: activitatea guvernului comunist, reorganizarea armatei, numeroase transporturi de trupe din interior spre est, deplasările de forţe de pe celelalte fronturi si dirijarea lor în regiunile Tokay si Szolnok, incursiunile si atacurile zilnice ale trupelor ungureşti de pe linia Tisei, precum si informaţiunile obţinute (după care, Ungurii urmau să înceapă atacul contra noastră în noaptea de 19/20 Iulie), etc.; toate acestea trădau inteţia inamicului de-a ne ataca.
In prima jumatate a lunii Iulie, aceste intenţiuni au început a se manifesta fatis; astfel:
1. In cursul perioadei de la 1-15 Iulie, atitudinea provocatoare şi agresivă a trupelor maghiare s-a accentuat aproape pe întreg frontul, atât prin activitatea artileriei, care în sectorul Szolnok a luat caracterul unui bombardament de-o intensitate deosebită, cât, mai ales, prin încercări de trecere şi dese incursiuni în sectorul de nord (regiunea Tokay), ca şi în cel de sud (regiunile Tisza-Roff, Fegyvernek, Tisza-Nagy-Rev, Tisza-Uj, Tisza-Sas, etc.). Dintre aceste încercări de trecere, sunt de remarcat, în special, urmatoarele:
a) Incercarea de trecere din noaptea de 2/3 Iulie, în regiunea Timar (nord Tokay), în timp ce unitaţile inamice din regiunea sud Tokay acţionau demonstrativ în faţa localitatii Tisza-Eszlar. 
b) Incursiunea inamicului la sud de Szolnok, în dimineata zilei de 5 Iulie, care a fost respinsă prin contra-atacurile trupelor noastre.
c) Repetatele atacuri din ziua de 7 Iulie ale trupelor inamice în forţă de 3-4 companii, din regiunea Nagy-Koru, asupra poziţiilor noastre din sctorul Fegyvernek.
2. Marele cartier general român a interceptat, la data de 8 Iulie, o radiotelegramă, prin care guvernul maghiar comunica că trupele române, neefectuând încă retragerea hotarâtă, a reluat ostilitaţile cu România.


Regele Ferdinand

Deci, prin aceasta telegramă Bela Kuhn comunica Antantei intenţiile sale. Aceasta îndrăzneală îşi avea originea, în mare parte, în politica de tărăgănare a Antantei, în ceeace priveşte masurile ce trebuiau luate, de multă vreme încă, pentru curmarea stării de lucruri din Ungaria.
Timp îndelungat, Conferinţa de pace a fost nehotarâtă ce atitudine trebuie să adopte faţă de Ungaria. Telegramele, ce soseau în această privinţă, erau contradictorii şi reflectau clar această nehotarâre. Aici se părea, că Conferinţa ar fi decis să recunoască guvernul bolşevic, aci, o altă depesă ne vestea, că Conferinţa nu poate trata cu Bela Kuhn, mentinând blocusul contra Ungariei. A fost vorba chiar de-o acţiune militară în stil mare împotriva Budapestei, acţiune despre care m-am ocupat mai sus, făcându-se o anchetă asupra mijloacelor ce-ar necesita. (Ancheta a fost facută chiar de Maresalul Foch, în urma cererii Conferinţei de la Paris. Pentru aceasta acţiune s`a considerat necesar minimum 200.000 de luptatori).
De aceea, când comuniştii au trecut la fapte, atacându-ne, a devenit evident adevărul că singura soluţie pentru înlaturarea stării anarhice din Ungaria şi restabilirea ordinei aici, dorită de toată Europa, este intervenţia armată a aliaţilor şi ocuparea capitalei Ungariei, citadela nefastului regim comunist.
Din diferite consideraţiuni însă, aceasta acţiune n`a avut loc nici de data aceasta, ea a fost înlocuită prin alte măsuri, la care a recurs Conferinţa de pace, măsuri care sunt cuprinse într-o radiogramă din Lyon, cu data de 27 Iulie, prin care Consiliul suprem interaliat adresează o nota lui Bela Kuhn, cu urmatorul continut:


Vasile Goldiş

Armata română la Coloana mileniului - Budapesta

"Guvernele aliate si asociate sunt foarte doritoare de-a încheia pacea cu poporul ungar şi de-a pune capăt stării de lucruri, care face imposibilă reconstituirea economică a Europei Centrale şi pune o piedică oricarei încercări de-a aproviziona populaţia. Este chiar o imposibilitate de a încerca această opera, mai înainte ca în Ungaria să fie un guvern reprezentând poporul şi care să-şi execute ad-literam angajamentele lui, luate faţă de guvernele asociate. Regimul lui Bela Kuhn nu răspunde nici uneia din aceste condiţiuni; el nu numai că a rupt armistiţiul semnat de Ungaria, dar, în momentul de faţă, atacă o putere amică si aliata. Se cuvine guvernelor aliate, de-a lua sub propria lor raspundere măsurile care comportă acest aspect particular chestiunii. Dacă hrana şi proviziile trebuie furnizate, dacă blocusul trebuie ridicat, dacă opera de refacere economică trebuie sa fie reinstalată, apoi toate acestea nu vor putea avea fiinţă, decât cu un guvern reprezentând poporul ungar, nu cu un guvern al carui autoritate s-a fondat pe teroare. Puterile asociate cred nemerit de-a adauga că orice ocupaţie straină a teritoriului ungar, aşa după cum este definit prin Conferinta de pace, va lua sfârşit, de îndată ce Comandamentul suprem interaliat va socoti, că condiţiunile armistiţiului au fost executate într-un mod multumitor".S-a cerut, cu alte cuvinte, în vederea tratativelor de pace, retragerea lui Bela Kuhn, cu care, în sfârsit, aliaţii s-au convins, cam târziu dealtfel, că nu se poate trata si discuta. In ce priveste atacurile împotriva statelor amice şi aliate, nota de la Paris reprezintă un protest tardiv şi platonic. Tardiv, deoarece se producea, după ce România a bătut singură pe Unguri, care o atacaseră, ameninţînd astfel nu numai frontierele României, dar şi ordinea Europei centrale; platonic, fiindcă nota aliaţilor s-a multumit să constate numai faptul de-a ne fi atacat Ungurii, fără să anunţe măsurile, pe care ar fi trebuit să le ia, faţă de atitudinea lui Bela Kuhn.
Incât ne priveste, după cum aveam credinţa, că Ungurii ne vor ataca, în aceeasi masură aveam deplina siguranţă ca vom fi în stare singuri, prin noi înşine, nu numai să ne apărăm contra duşmanului, dar, că prin reacţiunea noastră vom ajunge la o isbândă deplină, care să aibă ca urmare stârpirea bolşevismului şi restabilirea liniştii în Europa Centrală.

TRATATUL DE LA TRIANON 4 Iunie 1920

Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în primul război mondial şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în primul război mondial. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv România) pe de o parte şi de Ungaria de alta parte.
 Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele între statele succesoare ale Austro-Ungariei: Austria, Ungaria, Regatul Sîrbilor Croaţilor si Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), Cehoslovacia, precum şi între România şi Ungaria. Tratatul de la Trianon a făcut parte din seria tratatelor încheiate la finalul Primului Razboi mondial, celelalte fiind tratatele de pace încheiate de Puterile Aliate cu Austria (la Saint Germain), Bulgaria (la Neuilly), Germania (la Versailles) si Turcia (la Sevres).
Evenimentele politice şi militare care au avut loc în vara anului 1919 – instaurarea bolşevismului în Ungaria şi riposta hotărâtă a armatei române – au înăsprit relaţiile României cu statele membre ale Consiliului Suprem şi explică, în bună măsură, amânarea încheierii tratatului de pace cu Ungaria până în iunie 1920.


Nicolae Titulesu unul din semnatarii tratatului

La 16 ianuarie 1920, Consiliul Suprem a remis delegaţiei ungare Tratatul de Pace. Incercând să impresioneze Conferinţa de Pace printr-un discurs rostit în trei limbi, şeful delegaţiei ungare, contele Apponyi – un spirit şovinist şi intolerant – a arătat că Ungaria a fost statul cel mai crunt lovit „deoarece a pierdut două treimi din teritoriul şi populaţia de dinainte de război“.
Mai mult, Apponyi susţinea că „se transferă hegemonia unor rase cu civilizaţie inferioară“ şi că „nu se ţine seama de voinţa popoarelor care se transferă dintr-un stat în altul“. Delegaţia ungară cerea plebiscit, care să asigure alipirea fostelor teritorii la statul ungar, iar în cazul în care dezmembrarea se va menţine, „o uniune economică a părţilor dezlipite şi garanţii temeinice pentru ocrotirea minorităţilor“.
Aceste observaţii, ca şi altele de aceeaşi factură, au provocat împotrivirea vehementă a delegaţiilor română, cehoslovacă şi iugoslavă. După ce reaminteau Conferinţei de Pace orientarea imperialistă a politicii externe promovate de Austro-Ungaria, cele trei delegaţii demonstrau, pe baza unor izvoare documentare autentice, drepturile istorice ale naţiunilor asuprite din Imperiul Habsburgic asupra teritoriilor pe care le locuiau de veacuri.
După dezbateri furtunoase care au durat peste patru luni, Puterile aliate şi asociate mari și mici au încheiat în ziua de 4 iunie 1920, la Trianon, lângă Paris, Tratatul de Pace cu Ungaria.
Semnat în numele României de savantul Ion Cantacuzino şi de Nicolae Titulescu, Tratatul de la Trianon „a reglementat un complex de probleme şi de raporturi cu caracter economic, juridic, financiar, comercial, militar, naţional şi teritorial“.

In mod deosebit acest tratat a consfinţit noua configuraţie teritorială care a rezultat din dezmembrarea Austro-Ungariei şi a consemnat angajamentul Ungariei de a recunoaşte frontierele Italiei, Austriei, Poloniei, României, Iugoslaviei şi Cehoslovaciei. Totodată, tratatul amintit a confirmat recunoaşterea unirii Transilvaniei cu România.
Din păcate, evenimentele care au urmat, culminând cu răpirea Ardealului de Nord, în 1940, şi continuând cu o neîntreruptă şi intensă campanie antiromânească în afara, dar şi înăuntrul statului vecin, la care se adaugă voci ale politicienilor maghiari din ţara noastră, arată, încă o dată, că toţi aceştia nu au reţinut nimic din învăţămintele istoriei. Mai mult, capete înfierbântate visează la „un imperiu al Sfântului Ştefan“, într-o lume care acum, la început de mileniu trei, se vrea disociată de aceste rămăşiţe ale medievalismului.

Lucrările Conferinţei de Pace au continuat, astfel că, la 10 august 1920 s-a semnat la Sévres tratatul încheiat între Marile Puteri cu Polonia, România, Cehoslovacia şi Iugoslavia, prin care se stabileau în mod formal graniţele acestor state. Tot cu acea ocazie s-a recunoscut alipirea Bucovinei întregi la România şi s-a fixat graniţa ţării noastre cu Polonia şi Cehoslovacia.
La 19 septembrie, delegaţia altei ţări învinse, Bulgaria, a primit tratatul provizoriu de pace. Printr-un memoriu redactat de diplomaţii Gheşov şi Ţacov, Bulgaria solicita bunăvoinţa Puterilor aliate. Răspunsul acestora, prezentat bulgarilor pe 2 noiembrie, sublinia că guvernul bulgar a dus o politică de cucerire şi jaf, iar Bulgaria nu a cerut pace decât atunci când a fost învinsă pe câmpul de luptă şi silită să depună armele. In aceste condiţii, pe 27 noiembrie 1920, la Neuilly-sur-Seine, Stamboliski, primul-ministru bulgar, a semnat „într-o tăcere impresionantă“ tratatul de pace prin care România şi-a menţinut graniţele fixate prin Pacea de la Bucureşti din 1913, adică menținea Cadrilaterul.

Conţinutul tratatului

Tratatul este divizat în patru părţi. Prima parte include Pactul Ligii Naţiunilor (parte comună pentru toate tratatele de pace încheiate după primul război mondial).
Partea a doua (articolele 27-35) defineşte frontierele Ungariei cu statele vecine. In principiu, acestea sunt actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera romano-ungară este descrisă în secţiunea a doua a articolului 27 (traseul actualei frontiere între România şi Ungaria).
In principiu, Tratatul consfinţea includerea teritoriului Croaţiei-Sloveniei (partea de nord a Republicii Croaţia) şi Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, a Slovaciei şi Ruteniei (azi Republica Slovacia şi Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei şi părţii răsăritene a Banatului în cadrul României şi a Burgenlandului în cadrul Republicii Austriei.
Partea a treia (articolele 36-78) intitulată "Clauze politice pentru Europa", conţinea o serie de clauze privind, pe de o parte cadrul bilateral al relaţiilor dintre Ungaria şi statele vecine, recunoaşterea unor clauze politice privind anumite state din Europa (Belgia, Luxemburg etc.), dispoziţii referitoare la cetăţenie, protecţia minorităţilor naţionale.
Partea a patra (articolele 79-101), intitulată "Interesele Ungariei in afara Europei" conţinea prevederi referitoare la renunţarea de către Ungaria la tratatele încheiate de către Dubla Monarhie cu Maroc, Egipt, Siam (Thailanda de azi) şi China.

Aplicarea dispoziţiilor tratatului

Frontierele Ungariei cu statele vecine, astfel cum au fost descrise în tratat au fost delimitate în anii imediat următori. Singura excepţie a fost oraşul Sopron (în limba germana Odenburg) din Burgenland care, în urma unui plebiscit ţinut la data de 14 decembrie 1921, a decis să rămînă parte a Ungariei.
Dispoziţiile tratatului referitoare la minorităţile din Ungaria au fost aplicate parţial, astfel că procesul de asimilare a acestora a continuat, Ungaria fiind în prezent unul din statele cele mai omogene etnic din Europa.

Impactul tratatului

Tratatul de la Trianon a consfinţit existenta unui stat maghiar independent, ideal al revoluţionarilor maghiari de la 1848 şi al oamenilor politici maghiari în perioada de sfîrşit a Dublei Monarhii, chiar dacă nu în frontierele imaginate de aceştia. In ciuda acestui fapt Tratatul a fost şi continuă să fie perceput în mentalul colectiv maghiar drept o catastrofă. Din această perspectivă Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a consfinţit sfîrşitul regatului sfîntului rege Stefan, regat care de facto disparuse în secolul al XVI-lea, prin înfrîngerea de la Mohacs din partea otomanilor şi divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman şi Sfîntul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria şi, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria), dar care formal a continuat sa existe, împăraţii de la Viena purtînd pînă la sfîrşit şi titlul de regi apostolici ai Ungariei.

Trupe române la Coloana mileniului în Budapesta  1919

Grnrtal Panaitescu în Budapesta ocupat


Tratatul de la Trianon a consfinţit trecerea către statele succesoare a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) şi a 63% din populaţie, aceasta  din urmă în majoritatea ei alcatuită din etnici ne-maghiari.

Tratatul nu a ocupat un rol la fel de important în conştiinţa populatiei statelor succesoare; în principiu, pentru acestea Tratatul de la Trianon a consfinţit realizarea dreptului la autodeterminare al popoarelor din Transleithania (partea ungară a Dublei Monarhii) şi a consfinţit o realitate existentă pe teren (majoritatea teritoriilor fuseseră deja ocupate de către forţele armate ale României, Cehoslovaciei, Statului sîrbilor, croaţilor şi slovenilor).
Deşi istoriografia maghiară şi unii oameni politici maghiari au sustinut că Dubla Monarhie reprezentase o soluţie mai echitabilă pentru minorităţi şi că slovacii, croaţii, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizati în cadrul Dublei Monarhii decît în statele succesoare, nici un grup etnic din Dubla Monarhie nu a sustinut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial.

Regatul Ungariei, statul rezultat în urma Primului Război mondial, a urmărit revizuirea, fie şi parţială a Tratatului de la Trianon, aliindu-se în acest scop cu statele revizioniste, Germania şi Italia. Deşi în perioada 1938-1941 s-a reusit anexarea unor teritorii care apartinusera Dublei Monarhii (1938 sudul Slovaciei, 1939 Ucraina subcarpatică, 1940 nordul Transilvaniei, 1941 teritorii aflate azi în Serbia, Croaţia şi Slovenia), frontierele de la Trianon au fost consfinţite din nou în anul 1947, prin tratatul de pace din 10 februarie 1947, încheiat între Puterile aliate şi Ungaria.

 

TRAGEDIA PRIZONIERILOR ROMÂNI DIN ALSACIA SI LORENA

Din pacate puţini români cunosc tragedia prizonierilor de război români în Alsacia şi Lorena din Primul Război Mondial. Este vorba de câteva mii de ostaşi români făcuţi prizonieri de către armata germana, în urma unor lupte violente duse chiar la baionetă, la începutul lunii noiembrie 1916, în zona Predealului, numită de strategii timpului „Poarta Valahiei”.

După ce au căzut prizonieri, ostaşii români au fost transportaţi în vagoane de vite, în condiţii cumplite de frig, malnutriţie şi lipsă totală de igienă, în Germania, unde au fost repartizaţi în lagăre de muncă. Peste 2000 dintre aceştia au fost, apoi, internaţi în tabere de muncă situate în Alsacia şi Lorena, care s-au dovedit a fi, în final, adevărate lagăre ale morţii. Astfel, 2344 de prizonieri români au decedat în perioada ianuarie 1917 –decembrie 1918, dintre care 1180 în Alsacia şi 1164 în Lorena. Au murit de frig, de foame, din cauza muncii istovitoare şi lipsei totale a unei minime asistenţe medicale. Un factor care a contribuit în mod hotărâtor la aceste dispariţii masive a fost faptul că în iarna 1916-1917 s-au înregistrat lungi perioade cu temperaturi negative, în jurul valorii de minus 20 grade C.

Cimitirul ostaşilor români din Soultzmatt - Alsacia

După încheierea Primului Război Mondial, cu rare excepţii, majoritatea prizonierilor români decedaţi în Alsacia şi Lorena au fost regrupaţi şi înhumaţi în cimitire militare. Este important să precizăm faptul că statul francez a emis Legea din 31 iulie 1920, stipulând crearea cimitirelor militare de pe fostul front. Prin decretul publicat în Jurnalul Oficial la 30 septembrie 1920 se precizau condiţiile în care aceste cimitire trebuiau să fie amenajate şi întreţinute. Astfel, cea mai mare parte a soldaţilor români morţi în prizonierat au fost îngropaţi în cimitirele militare de la Soultzmatt şi Haguenau, din Alsacia şi de la Dieuze şi Labry, din Lorena.

Cimitirul militar din Dieuze adună 947 de soldaţi români, dintre care 842 în morminte individuale şi 105 în osuar. Aici, a fost ridicat un monument în onoarea militarilor români căzuţi în Lorena, în prizonierat. Pe acest monument se află două inscripţii: prima, o strofă din imnul naţional de la aceea vreme („Doamne Sfinte/Ceresc Părinte/Susţine cu a Ta mână/Coroana română”), cea de-a doua inscripţie, o strofă scrisă de Elena Văcărescu, marea noastră poetă („D’al vostru vis eroic/ Ştiindu-vă români/ Dormiţi vegheaţi de Franţa/ Dormiţi soldaţi români!”).

Cimitirul militar din Labry adună 256 de prizonieri români, dintre care 90 în morminte individuale şi 156 în

osuar. În Haguenau, 472 de ostaşi şi-au găsit liniştea în morminte individuale. Cimitirul Militar român din Val de Pâtre, de la Soultzmatt, adăposteşte trupurile a 687 de prizonieri. Doar 457 dintre aceştia au reuşit să fie identificaţi.

Omagii au fost aduse prizonierilor români decedaţi în Alsacia şi Lorena de-a lungul timpului. La 9 aprilie 1924, Regele Ferdinand I şi Regina Maria, însoţiţi de ministrul Afacerilor Externe Ion Gheorghe Duca au venit să se reculeagă la mormintele celor 687 de ostaşi români, inaugurând Cimitirul de la Val de Pâtre Soultzmatt. Delegaţia română a fost întâmpinată de către generalul Berthelot, guvernatorul militar al Strassbourgului, fost şef al Misiunii Militare franceze în România în perioada 1916-1918. Suveranii români au depus o coroană de trandafiri la piciorul marii cruci care străjuieşte cimitirul şi alături de care flutură în permanenţă drapelul francez şi cel român. Trei plăci de marmură amintesc sacrificiul militarilor căzuţi prizonieri şi care „au cunoscut foamea, privaţiunile şi torturile”. În acest cimitir se găseşte şi o statuie de Oscar Hahn, reprezentând-o pe regina Maria.

Cimitirul ostaşilor români din Haguenau - Alsacia

În 1991, în numele Ambasadei Române din Paris, împreună cu o delegaţie a Ministerului Apărării şi în prezenţa autorităţilor militare franceze, am depus la cimitirele din Soultzmatt, Haguenau şi Dieuze câte o placă comemorativă bilingvă cu următorul text: „În memoria celor 2344 prizonieri de război morţi în lagărele germane din Alsacia şi Lorena în anii 1917 şi 1918; în memoria alsacienilor şi lorenilor care i-au ajutat să supravieţuiască”.

Labrz - Lorena - Placă dedicată de Regina Maria

In fiecare an, la 11 noiembrie, Ziua Armistiţiului din 1918, o delegaţie a Ambasadei României la Paris, a Misiunii Permanente a ţării noastre pe lângă Consiliul Europei şi a Consulatului General de la Strasbourg depun coroane de flori împreună cu autorităţile militare franceze la Cimitirele din Dieuza, Haguemau şi Soultzmatt. Deasemenea, o slujbă religioasă este celebrată în fiecare an la Cimitirul de la Soultzmatt de Ziua Inălţării Domnului, care este şi Ziua Eroilor în România, prilej de pelerinaj pentru mulţi români din diasporă, atât din Franţa, cât şi Germania.

Trebuie adus un respectos omagiu lui Jean Nouzille, cel care a fost un eminent istoric militar, un distins profesor la Universitatea din Strasbourg, elev al Şcolii Militare inter-arme de la Saint-Cyr şi membru al Comisiei franceze de istorie militară. Jean Nouzille este autorul volumului „Calvarul prizonierilor de război români în Alsacia şi Lorena. 1917-1918.” Inaintea apariţiei acestui volum în 1991, amintirea acestor soldaţi nu era păstrată decât de crucile care străjuiesc mormintele lor. Graţie acestei lucrări de referinţă, reeditată în 1997, cuprinzând un imens volum de date şi documente provenind din numeroase arhive, astăzi românii au posibilitatea cunoaşterii în amănunt a tragediilor şi calvarului celor dispăruţi.
Unele mărturii privind sălbăticia  de care erau capabili germanii chiar înainte de hitler, trebuiesc reproduse cu exactitate, fără nici o prerlucrare, pentru că sunt zguduitoare:

Calvarul alsacianLa începutul Primului Război Mondial, trupele germane au defrişat o parte din pădure la vest de Soultzmatt pentru a construi adăposturi şi instalaţii militare. La 500 de metri nord de capelă li aproape de hanul din locul numit Gauchmatt, germanii au ridicat o tabără militară. Situată într-un luminiş, această tabăra numita Kronprinzlager este înconjurată de sârmă ghimpată. Este utilizată de trupele germane care vin aici să se odihnească la fiecare 3 săptămâni prin rotaţie, după ce au fost angajate pe frontul franco-german din Vosgi. Acest front este stabilizat la 10 km vest de Soultzmatt după bătăliile din iunie 1915 de la Hilsenfirst şi cele din iulie 1915 de pe Linge. Tabăra de la Kronprinz este ocupată în permanenţă de 500 de soldaţi germani şi două baterii de baloane captive. Este camuflată pentru a nu fi reperată de aviaţia franceză. Un comandament local (Ortskommandantur) este instalat la Soultzmatt pentru a dirija pasajul şi cantonamentul trupelor germane. În localitate sunt cantonate un detaşament de poliţie şi o companie de infanterie care ocupă şcoala de băieţi, depozite rechiziţi­onate şi cele două uzine de textile. La începutul lui 1917, pe un frig pătrunzator, locuitorii din Soultzmatt văd sosind soldaţii români extenuaţi şi slabi ca nişte umbre. Escortaţi de soldaţi din Landsturm, cu baionetele la ţeava puştii, prizonierii vin pe jos de la Rouffach. Cea mai mare parte dintre aceştia sunt dirijaţi spre tabăra de la Val du Platre, iar aproximativ 20 dintre ei sunt adăpostiţi provizoriu într-o uzină de textile. "Copii satului aruncă, din când în când, câte un colţ de pâine sau câte un cartof prin crăpăturile zidurilor. Ordinele vin, inexorabile, şi copii sunt alungaţi. Unul dintre ei, care se obstinează este luat la palme de un ofiţer şi o ia la fugă urlând. Puştii vor continua să ascundă cartofii sau pâinea uscată în crăpăturile din zid. Cei mai epuizaţi dintre romani, cei care zac în spatele coloanelor zgârmă cu pietre pentru a lărgi aceste crăpături. Unul dintre ei, pe care îl voi vedea până la capătul eternităţii scoate din ascunzătoare un cartof crud pe care îl roade cu înghiţituri zgomotoase" (Benjamin Vallotton, Les prisonniers roumains en Alsace, in Alsace française, 5 -12 octombrie 1930, p 334)
Conform marturiei lui Leon Nicollet născut în 1905 la Soultzmatt şi ai cărui părinţi au făcut parte dintre cei 30 de membri ai personalului civil alsacian ce lucra în tabără, la începutul lui 1917 nu mai sunt decât maxim 70 de prizonieri romani. Efectivele sunt completate în urma deceselor. Ei sunt cazaţi în cele două barăci din exteriorul taberei. Aceste barăci sunt încă neterminate la începutul lui 1917, sunt reci şi umede. Prizonierii sunt supravegheaţi de un detaşament special de 15 gardieni şi încadraţi pentru munci de şefi de echipă civili şi de un pădurar. Acesta din urma este cazat împreună cu familia în cabana de la Val du Platre, lipită de capelă. Prizonierii români sunt constrânşi la munci grele: tăierea lemnelor pe pantele masivului Schimberg, în sudul taberei. Primesc o hrană insuficientă. Bieţii soldaţi români mor de epuizare şi de foame. Tatăl lui Leon Nicollet, care este şef de echipă, încadrează 15 prizonieri români în lucrările de întreţinere a căii ferate, tăierea lemnelor şi curăţirea taberei.

Morţii se îngropau Duminica
Prizonierii sunt supravegheaţi în timpul lucrului de soldaţii germani înarmati cu puşti şi baionete. Tatăl lui Leon le aduce de mâncare în rucsac, pe care le-o dă pe ascuns de gardieni, însă este insuficientă ca să îi ajute să supravieţuiască. Prizonierii sunt adesea loviţi fără motiv de către gardieni. Leon Nicollet a remarcat ca soldaţii români poartă o uniformă gri albăstruie cu lisieră roşie sau verde la guler, însă cel mai adesea sunt în zdrenţe. Unii dintre ei sunt desculţi sau cu picioarele învelite în carpe. Veşmintele sunt deşirate şi prizo­nierii sunt adesea nevoiţi să recupereze îmbrăcămintea celor morţi. Românii sunt foarte slăbiţi iar gardienii, care estimează că nu mai sunt capabili să evadeze din cauza slăbiciunii fizice, îi supraveghează de bine de rău. (...)
Încă de la sosirea lor la Val de Platre, prizonierii români, epuizaţi şi înfometaţi, rezistă cu greu la frig şi oboseală. La început, morţii sunt plasaţi în sicrie şi depuşi la capelă. Înmormântările au loc duminica. Fiecare sicriu este condus de 4 prizonieri români şi ia drumul capelei pentru a ajunge la locul numit Grienling, la 500 de metri sud de Soulzmatt, pe un teren comunal situat lângă cimitirul satului. Odată groapa săpată, purtătorii fac un cerc în jurul sicriului sub suprave­gherea gardienilor. Un soldat român ia cuvântul pentru a recita slujba de îngropăciune şi pentru a vorbi despre viaţa defunctului. Nu putem afirma că prizonierii români ar fi profitat de aceste îngropăciuni pentru a intona imnul naţional "Trăiască Regele". Copii din sat profită de aceste înmormântări pentru a se apropia de prizonieri, iar aceştia îşi duc mâinile la spate pentru a primi bucăţi de pâine sau câte un cartof fiert. Câteodată copii sunt bătuţi de gardieni pentru că dau de mâncare prizonierilor.

In acte, se murea de stop cardiac
Incepând cu luna martie a anului 1917, cadavrele prizonierilor români nu mai sunt coborâte exclusiv duminica ci în fiecare zi şi uneori de mai multe ori pe zi, de 5 ori pe 11 martie 1917, de 5 ori pe 24 martie. Conform listei stabilite de subprefectul (kaiserliche Kreisdirektor) din Rouffach-Guebwiller pe 14 decembrie 1917, 142 de soldaţi români mor şi sunt îngropaţi la Soultzmatt între 4 februarie şi 8 mai 1917: 17 în februarie, 73 în martie, 48 în aprilie şi 4 în mai. Unii prizonieri români sunt îngropaţi în cimitirul militar pe care germanii l-au creat la Val du Platre pentru soldaţii germani, din motive necunoscute. Conform avizului (Mitteilung) adresat Ortskommandaturii de la Soultzmatt pentru fiecare dintre decesele prizonierilor români înhumaţi la Val de Platre, Feldwebnel-Leutnant Baller declara că soldaţii români au decedat pur şi simplu în urma unui stop cardiac! În realitate, prizonierii de război români mor de foame, de frig, şi din cauza proastelor tratamente. Populaţia alsaciană este convinsă ca exterminarea soldaţilor români este deliberată. Benjamin Valloton evocă reflecţiile gardienilor germani la adresa prizonierilor români: "Cine i-a obligat să declare război? Noi facem doar ce ni se spune!...". "Slăbănogii ăştia au îndraznit să ne atace pe la spate? Nu vi se pare abominabil, nu simţiţi insulta?".Locuitorii din Soultzmatt au observat că atunci când morţii români sunt coborâţi în sat pentru a fi îngropaţi, purtătorii sicriului se opresc pe drum la Capelă într-un loc unde sunt depuse gunoaiele satului şi caută cu înfrigurare, în ciuda insultelor şi a loviturilor din partea gardienilor, să recupereze ceva de mâncare printre resturi. Smulg iarba ca să o mănânce cu aviditate. Acest comportament al soldaţilor români spune multe în ceea ce priveşte starea lor de subalimentare. Locuitorii din Soultzmatt, din fericire numeroşi, depun pâine şi mâncare consumabilă printre gunoaie pentru ca prizonierii să o poată găsi a doua zi, trecând pe-acolo. În afara copiilor, nimeni nu îndrăzneşte să le dea mâncare în mod direct, de teama germanilor. Martori oculari i-au povestit în 1919 lui Max Dollfus, preşedinte al comitetului alsacian al mormintelor româneşti, că soldaţii români au murit de foame în timp ce resursele ce le erau destinate erau consumate de gardienii lor în hanul de la Gauchmatt, vecin cu cimitirul actual. 27 de familii din Soultzmatt, a căror listă este conservată în arhivele municipale, au contribuit prin donaţiile lor în hrană la supravieţuirea unora dintre aceşti prizonieri de război. (...)

O poveste cu final fericit

Un caz particular merită să fie citat în tabăra de la Val de Platre pentru a arăta că populaţia alsaciană nu a fost insensibilă la martiriul prizo­nierilor români de război, în ciuda riscurilor certe de represalii într-un sat în care erau cantonaţi sute de soldaţi germani. Într-o noapte de martie sau aprilie 1917, pe la orele 22, mama lui Ernest Nicollet şi-a trezit fiul. Era înspăimântată deoarece un prizonier român bate la geam. Este vorba despre un soldat originar din Oltenia, departamentul Călăraşi, la 50 km sud de Bucureşti, aproape de Dunare. Soldatul Solomon Coconaşu, în vârstă atunci de 35 de ani, reuşise să iasă din barăcile din tabăra de la Val de Platre. A coborât spre primele case din sat şi a bătut la geamul casei locuite de părinţii lui Ernest Nicollet (născut la Soultzmatt în 1897), pe strada Preoţilor, în capatul vâlcelei străbătute zilnic de convoaiele mortuare. Purtându-şi camarazii decedaţi la cimitirul de la Grienling, el a reperat cu siguranţă itinerariul ce l-a condus spre sat şi, mânat de foame, a riscat să coboare şi să ceară de mâncare pentru a nu muri de foame. După ce a verificat că nu mai e nimeni pe stradă, familia Nicollet l-a primit în casă. Soldatul român cunoştea câteva cuvinte în limba franceză şi a angajat o conversaţie foarte limi­tata cu dl Nicollet. Fiul său, Ernest, care, 70 de ani mai târziu ştia încă cele câteva cuvinte în limba română pe care le-a învăţat de la Coconaşu, îşi aminteşte că mama sa a încălzit în seara aceea un rest de cina pentru a-i da să mănânce soldatului român. După ce a mâncat şi s-a odihnit lângă foc, Coconaşu s-a întors în tabără cu un rucsac plin cu alimente. Din acel moment, el a continuat să iasă din tabără de câte două-trei ori pe săptămână pentru a mânca la familia Nicollet, ceea ce îi va permite să supra­vieţuiască şi să se întoarcă în patrie. A profitat cu siguranţă de neglijenţa gardienilor germani, care se amuzau seara la han. Ceea ce îi uimeşte pe membrii familiei Nicollet este faptul că Coconaşu le săruta mâinile în semn de mulţumire de fiecare dată când vine la ei. O singură dată, este însoţit de un camarad, care de altfel va muri câteva zile mai târziu. Coconaşu, care are şansa şi curajul să iasă din lagăr fără să trezească suspiciunea gardienilor, va păstra discreţia ştiind că familia Nicollet îşi riscă viaţa pentru gestul de umanitate pe care îl face.
Când prizonierii români sunt transferaţi, Coconaşu cere adresa familiei Nicollet. Din precauţie, aceasta preferă ca prizonierul să o lase pe a sa. La 6 iulie 1919, familia Nicollet scrie pe adresa indicată în România. Abia în primăvara lui 1921 primeşte un răspuns de la Coconaşu, o scrisoare datată 18 aprilie 1921. Solomon Coconaşu se întorsese în ţară, sănătos, şi îşi regăsise familia. "Îmi aduc aminte cu o mare emoţie de orele călduroase pe care le-am petrecut la voi şi vă mulţumesc pentru primirea pe care mi-aţi făcut-o". El va semnala autorită­ţilor române adresa binefăcătorilor săi. Familia Nicollet va primi o scrisoare de mulţumiri redactată la 28 noiembrie 1924, la cererea Reginei Maria, de către doamna sa de onoare, Simone Lahovary, care a adaugat o fotografie cu dedicaţie din partea reginei. Familia Nicollet va păstra cu religiozitate acestă scrisore care merită să fie citată:
"Doamna, Majestatea Sa regina, aflând întregul devotament cu care v-aţi ocupat de nefericiţii noştri prizonieri români în timpul războiului, mă însarcinează să vă spun cât de impresionată a fost de bunătatea voastră şi vă adresează întreaga sa recunoştinţă. Majestatea sa va trimite alăturat portretul său în costum de încoronare şi speră că îl veţi păstra în amintirea României pe care nu o cunoaşteţi, dar pentru care aţi făcut atât de mult".
Miercuri, 9 aprilie 1924, regele Ferdinand şi regina Maria sunt oaspeţii Alsaciei şi vin să se reculeagă la Val de Platre, primiţi de generalul Berthelot, fostul şef al Misiunii militare franceze în România între 1916-1918. După inaugurarea monumentului, regina Maria depune, la picioarele marii cruci din cimitir, o imensă coroană de trandafiri şi, parcurgând aleile ce separă mormintele, depune pe fiecare mormânt câte un buchet de garoafe roşii şi albe, pe care i le întind tinere alsaciene (...)