vineri, 10 iunie 2011

HUNGARISMUL FANATIC

Prezentele aprecieri ale unei documentări prfunde aparţin lui Radu Theodoru şi nu pot fi completate cu succes, sau compilate. Autorul are valoare spirituală şi demnitate şi tot ceea ce urmează reprezintă poziţia lui faţă de problema atât de fierbinte a hugarismului agresiv. 
Autorul nu subscrie în nici un fel la apelul politicienilor, de aiurea şi de aici, de a uita trecutul. El afirmă pe bun temei că un popor fără memorie istorică este un popor mort. Un popor fosil. Sau cel mult o masă centrifugă, lipsită de centre gravitnţionale, aflată la dispoziţia oricarei forţe şi voinţe stră ine. Relaţiile romano-ungare nu pot fi aduse la nivelul unei colaborări reciproce avantajoase decât în momentul când partea ungară va renunţa la hungarism. Adică la imperialism. Este o crimă impotriva naţiunii române, a prezentului si a viitorului ei să i se ceară trecerea trecutului de suferinţa la arhivă, în vreme ce naţiunea maghiară fanatizează trecutul imperialist, il sacralizează, proiectându-l în prezent şi mai ales în viitor.
Problema problemelor este Transilvania. Ungaria nu are nici un drept istoric asupra ei. N-a facut parte din regatul ungar, a fost principat autonom şi actul formal al alipirii la Austro-Ungaria prin încoronarea împaratului Francisc losif ca rege al Ungariei la 8 iunie 1867 nu spune nimic în ordinea dreptului istoric. Cei 51 de ani cât reprezintă formal stăpânirea ungurească a Transilvaniei sunt nesemnificativi raportaţi la istorie, dar esenţiali pentru a caraeteriza structurile hungariste.
Incompatibilitatea hungarismului cu valorile statului de drept şi anacronismul lui funciar au înghetat la nivelul feudalismului primitiv. Există o întreagă bibliotecă pe tema dreptului nostru istoric asupra Transilvaniei. Cu o argumentaţie stiinţifică acceptată de majoritatea istoricilor străini. Prezenta PRECIZARE afirmă ca autorul se ocupă de aplicarea noilor principii ale dreptului istoric la epoca scurtă cât Transilvania a fost formal alipită la imperiul Austro-Ungar, între 1867-1918, şi la intervalul 1940-1944, când o parte din acest pământ românesc a fost cedată Unganei prin diktatul de la Viena.
Aceste principii care lărgesc sfera noţiunii de drept istoric se referă şi la modalitaţile în care Ungaria a acordat românilor dreptul la învăţăatură, la limba maternă, la drepturi politice si cetaţeneşti, la libertatea cuvântului, la libertatea religioasă, la identitate etnică şi culturală, cu o rostire uzată astazi până la tocire, în ce masură Ungaria a acordat românilor drepturile fundamentale ale omului. Şi ale naţiunilor. Cea ce este foarte important pentru caracterul multinaţional al imperiului austro-ungar.
Moştenind fanatismele kossuthiene, Ungaria dualismului le-a exacerbat, concentrându-le pe o idee politică aberantă: maghiarizarea forţată a celor 3 milioane de români care alcătuiau majoritatea zdrobitoare a locuitorilor din Transilvania, Maramureş, Crişana şi Banat. De aici practicile criminale folosite în jurisdicţie, economie, cultură, spiritualitate, culminând cu eliminarea fizică a romanilor, individual sau în masă. Deci culminând cu genocidul. Care a atins limita monstruosului in anii 1940-1944, depăşind cu mult în atrocitate crimele de acest gen practicate de hitlerism si komintemism.

miercuri, 8 iunie 2011

CONSILIUL DIRIGENT AL TRANSILVANIEI

Consiliul Dirigent a avut rol de guvern al Transilvaniei, organism desemnat pe 2 decembrie 1918 de Marele Sfat Național, ales la rândul său de Adunarea de la Alba Iulia. Președintele Consiliului Dirigent a fost Iuliu Maniu. Atât sediul Marelui Sfat (adunarea legislativă a Transilvaniei), cât și cel al Consiliului Dirigent (guvernul Transilvaniei) a fost stabilit la Sibiu.
A fost alcătuit din 15 membri (10 membri din partea Partidului Național Român, doi din partea Partidului Social-Democrat din Transilvania și 3 independenți), după cum urmează:
  • Iuliu Maniu (PNR), ministru-prezident și ministru de interne
  • Alexandru Vaida-Voievod (PNR), externe
  • Ștefan Cicio-Pop (PNR), apărare
  • Aurel Vlad (PNR), finanțe
  • Vasile Goldiș (PNR), culte și instrucțiune publică
  • Aurel Lazăr (PNR), justiție
  • Ioan Suciu (PNR), organizarea și pregătirea Constituantei (nu a mai avut loc, din cauza împotrivirii autorităților de la București)
  • Iosif Jumanca (PSDTB), industrie
  • Romul Boilă (PNR), comunicații
  • Emil Hațieganu (PNR), codificare
  • Ion Flueraș (PSDTB), sănătate
  • Victor Bontescu (indep.), comerț și agricultură
  • Vasile Lucaciu (indep.), fără portofoliu, cu misiuni în străinătate
  • Octavian Goga (indep.), fără portofoliu
  • Valeriu Braniște (PNR), fără portofoliu
Sediul Consiliului Dirigent la Sibiu
Pe 24 decembrie 1918 Regele Ferdinand I al României a emis "Decretul de Unire a Transilvaniei cu Vechea Românie". Serviciile publice au rămas în competența Consiliului Dirigent, iar afacerile străine, armata, circulația financiară, vămile, împrumuturile publice și siguranța generală a statului au trecut în competența guvernului central de la București. Transilvania urma să fie reprezentată în guvernul central prin miniștri fără portofoliu, pentru fiecare domeniu asupra căruia guvernul regional își pierdea competența în favoarea guvernului central.
Consiliul Dirigent a procedat pe 25 ianuarie 1919 la reorganizarea administrativă a teritoriilor intracarpatice unite cu România, împărțindu-le în 23 de județe. Consiliul Dirigent a numit prefecți în toate aceste 23 de județe, precum și încă trei prefecți pe lângă primarii orașelor Arad, Cluj și Sibiu.
În ciuda dorinței conducătorilor români transilvăneni de a păstra o oarecare autonomie a Transilvaniei în cadrul Regatului Român, Consiliul Dirigent a fost dizolvat de autoritățile de la București pe data de 4 aprilie 1920. Aceasta s-a întâmplat ca urmare a faptului că la lucrările Conferinței de Pace de la Paris soluția alipirii Transilvaniei la Regatul Român a devenit ireversibilă, motiv pentru care autoritățile de la București n-au mai avut nevoie să facă nici un fel de concesii românilor transilvăneni. In aceste condiții, pe 13 martie 1920 Alexandru Vaida-Voievod a fost înlăturat de la președinția Consiliului de Miniștri, el fiind menținut în funcție doar atâta timp cât a fost necesară impresionarea Puterilor Aliate cu modul de colaborare între românii ardeleni și cei din Vechiul Regat. Inlăturarea lui Alexandru Vaida-Voievod și, la scurt timp, dizolvarea Consiliului Dirigent, au produs o stare de frustrare în rândul elitelor intelectuale ardelene, care s-au simțit folosite de politicienii din Vechiul Regat.
Aceste elite ar fi dorit să pună în practică federalizarea preconizată de arhiducele Franz Ferdinand, decedat în odiosul atentat şi propusă ca extremă soluţie de ultimul împărat al imperiului dualist, dar în favoarea lor. Pentru ei nu mai conta părerea milioanelor de români asupriţi şi dispreţuiţi de autorităţile ungare şi nici jertfa ostaşilor români pentru dezrobirea ţinuturilor subjugate.
Cei ce se văzuseră la conducerea Transilvaniei eliberate de teroarea ungurească ar fi dorit renaşterea Imperiului federalist pe structura României Mari.
Marele istoric Nicolae Iorga a scris chiar o lucrare în care înfiera încercarea de trădare a lui Iuliu Maniu în ceea ce priveşte nealipirea de Regatul României, în ideea unei Transilvanii independente. 



COLONEL RUSESCU A OCUPAT BUDAPESTA FĂRĂ ORDIN LA 3 August 1919

La 19 martie 1919, colonelul francez Fernand Vyx a prezentat Ungariei, din partea aliaţilor învingatori în razboi, “Nota Vyx”, prin care se ordona forţelor militare ungare să se retragă în graniţele Ungariei, până la  tratativele de pace cu Aliaţii. Invingătorii nu considerau Transilvania, Crişana, Banatul şi Maramureşul ca făcând parte dintr-un stat ungar.

“Nota Vyx” a provocat o serioasă aliena­re natională. Preşedintele Mihaly Karolyi şi-a inaintat demisia, iar doua zile mai tarziu (pe 21 martie 1919), bolşevicul  Bela Kun a proclamat Republica Sovietică Ungaria.

Prima promisiune a lui Kun a fost restaurarea “Ungariei Istorice”, adică a “Ungariei Mari”. Kun se baza, în primul rând  pe sprijinul lui Lenin şi pe probabilitatea unui război între Rusia sovietică şi Aliaţi. Promisiunea bolşevicilor lui Kun a dat apă la moară speranţelor revizioniste ale maghiarilor.

La sfarsitul lui mai 1919, trupele Republicii Sovietice Ungare au invadat teritoriul Slovaciei, în ciuda Tratatului de la Trianon în urma caruia apăruse noul stat, Cehoslovacia.

La 17 iunie 1919, însă, confruntate cu armata cehoslovacă, precum şi cu ameninţările de intervenţie ale SUA si Franţei, trupele bolşevice ale lui Bela Kun au fost nevoite să se retragă din Slovacia.

Bela Kun s-a întors imediat contra României, trimiţând trupele spre Transilvania, teritoriu revenit după razboi Romaniei (15 aprilie 1919).

Planul militar de ocupare a întregului Ardeal românesc prevedea joncţiunea dintre forţele bolşevice din Ungaria şi cele din Rusia sovietică, pe teritoriul Transilvaniei.

Următoarele atacuri ale armatei bolşevice maghiare s-au desfaşurat conform planurilor lui Lenin, care prevedeau declanşarea la scară europeană a unor mari demonstraţii muncitoreşti pentru apărarea Ungariei bolşevice.

De la 1 mai 1919, în urma luptelor mereu victorioase, armata română aruncase trupele ungureşti peste Tisa, folosind râul drept obstacol natural în faţa armatei ungare bolşevice.

La 19 spre 20 iulie 1919, armata ungară a atacat puternic armata română, respingând-o pe centrul frontului până spre Oradea. Armata ungară a fost, însă, prinsă într-o pungă, cu armate române la nord şi sud. Contraofensiva română a fost zdrobitoare şi, după şapte zile de lupte crâncene, trupele române se apropiau de Budapesta.

La 3 august 1919, patru escadroane de roşiori, dintre care unul din Craiova, sub comanda colonelului Rusescu, au pătruns în Budapesta, fără ordin, spre seară. Pe parcurs colonelul fusese ajuns din urmă de un ostaş de legătură, care avea un ordin să-l oprească pe Rusescu pe aliniamentul atins. Acesta i-a spus ostaşului să raporteze că nu a găsit escadroanele române. După aceea a ordonat cavaleriştilor săi să pornească în galop spre Budapesta.

Grupul avea patru sute de cavalerişti şi era dotat cu două tunuri şi zece mitraliere.

In jurul orei douăzeci, detaşamentul de cavalerie român a descalecat în curtea cazărmii de husari „Arhiducele Josif”din Budapesta.

A doua zi, la ora optsprezece, aflat în centrul bulevardului Andrássy din Budapesta, comandantul armatei române ce operase în Ungaria, generalul Mărdărescu, va privi parada militarilor români din compunerea Diviziei 1 Vânători.

Acţiunea impetuoasă pe cont propriu a colonelului Rusescu nu i-a convenit generalului Mărdărescu. Acesta a luat măsuri disciplinare împotriva ofiţerului care îndrăznise să îi ştirbească din aureola victoriei totale.

Istoricii contemporani i-au sărit în ajutor, înregistrând data de 4 august ca dată a ocupării capitalei ungare, acţiunea din 3 august  fiind tratată cu discreţie.

Generalul Mărdărescu a devenit ulterior ministru de război.