TEXTUL DECLARAŢIEI DE LA AIBA IULIA LA 1 Decembrie 1918

Rezoluțiunea Adunării Naționale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918

I. Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.

II. Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Națională proclamă următoarele:

• Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
• Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.
• Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, județe ori parlament.
• Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.

Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăților, în special a proprietăților mari. În baza acestei conscrieri, desființând fidei-comisele și în temeiul dreptului de a micșora după trebuință latifundiile, i se va face posibil țăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puțin atât cât o să poată munci el și familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potențarea producțiunii.

• Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea Națională dă expresie dorinței sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea națiunilor libere în așa chip, ca dreptatea și libertatea să fie asigurate pentru toate națiunile mari și mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaționale.

V. Românii adunați în această Adunare Națională salută pe frații lor din Bucovina, scăpați din jugul Monarhiei austro-ungare și uniți cu țara mamă România.

VI. Adunarea Națională salută cu iubire și entuziasm liberarea națiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume națiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă și ruteană și hotărăște ca acest salut al său să se aducă la cunoștința tuturor acelor națiuni.

VII. Adunarea Națională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea și unitatea națiunii române.

VIII. Adunarea Națională dă expresiune mulțumirei și admirațiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui dușman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizațiunea de ghiarele barbariei.

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor națiunei române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, Adunarea Națională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Național Român, care va avea toată îndreptățirea să reprezinte națiunea română oricând și pretutindeni față de toate națiunile lumii și să ia toate dispozițiunile pe care le va afla necesare în interesul națiunii.

UNIREA TRANSILVANIEI, BANATULUI,CRIŞANEI ŞI MARAMUREŞULUI LA ROMANIA

Unirea Transilvaniei cu România a fost proclamată pe 1 Decembrie 1918 în Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. Populaţia românească şi cea săsească din zonă s-au pronunţat pentru încorporarea Transilvaniei la România, lucru consfinţit prin Tratatul de pace de la Trianon, pe 4 iunie 1920.

In primăvara anului 1918 au apărut lucrările lui Oskár Jászi şi ale lui Karl Renner privind situaţia naţiunilor Imperiului Austro-Ungar şi dreptul acestora la autodeterminare. La 3/16 octombrie 1918 împăratul Carol I al Austro-Ungariei a lansat manifestul Către popoarele mele credincioase, prin care propunea crearea unui stat federal, compus din regatele „independente” ale Austriei, Ungariei (inclusiv Transilvania), Cehiei, Iugoslaviei, Poloniei şi Ucrainei. Românii din Ungaria au respins această variantă. Pe 5/18 octombrie 1918 preşedintele american Woodrow Wilson a recunoscut dreptul la autodeterminare al popoarelor din Austro-Ungaria. Incepând cu luna octombrie, unităţile austro-ungare au început să părăsească frontul şi să se îndrepte către casă, iar în Praga, Viena şi Budapesta au început revoluţii populare.

In Transilvania, la începutul lunii octombrie, secţia română a Partidului Socialist Democrat din Ungaria şi-a început colaborarea cu Partidul Naţional Român. Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea s-au desfăşurat lucrările Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român. In cadrul acestora s-a hotărât ca naţiunea română din Austro-Ungaria, „liberă de orice înrâurire străină”, să-şi aleagă „aşezarea ei printre naţiunile libere”. Rezoluţia Comitetului Executiv a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta pe 5/18 octombrie. Impreună cu Partidul Socialist Democrat, pe 16/29 octombrie PNR a constituit Consiliul Naţional Român Central, un organ reprezentativ al tuturor românilor din cuprinsul monarhiei dualiste. Consiliul era compus din şase membri ai PNR (Teodor Mihaly, Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad şi Iuliu Maniu) şi şase ai PSD (Tiron Albani, Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini, Bazil Surdu şi Iosif Renoiu), sub preşedinţia lui Ştefan Cicio Pop. Peste câteva zile, Consiliul s-a mutat la Arad, în casa lui Cicio Pop, de aici purtând tratative cu o delegaţie a guvernului maghiar privind soarta românilor din Austro-Ungaria. La sfârşitul lunii octombrie 1918 Imperiul Austro-Ungar s-a destrămat. Mai multe ţări şi-au proclamat independenţa, iar pe 31 octombrie/12 noiembrie Austria a fost proclamată republică. In acest context, activitatea unionistă a românilor ardeleni s-a intensificat.

Tratativele între CNRC şi noile oficialităţi socialiste de la Budapesta au eşuat. Astfel, pe 29 octombrie/10 noiembrie, CNRC a notificat guvernului maghiar decizia de a prelua asupra sa guvernarea Transilvaniei. O nouă delegaţie a fost trimisă la Arad trei zile mai târziu. De asemenea, Iuliu Maniu a venit special de la Viena cu această ocazie. Partea ungară a pledat pentru găsirea unei soluţii provizorii până la Conferinţa de Pace, însă această propunere a fost refuzată categoric de Maniu: „Naţiunea română pretinde independenţa sa de stat şi nu admite ca acest drept să fie întunecat prin soluţii provizorii”. La întrebarea lui Iászi Oskar, ministrul Naţionalităţilor din Ungaria: „În definitiv ce vor românii?”, Maniu a răspuns: „Teljes elszaydas” (Despărţirea totală) Drept urmare, pe 3/15 noiembrie 1918 CNRC a publicat manifestul Către popoarele lumii, prin care a comunicat hotărârea de a convoca o Mare Adunare Naţională a românilor care să voteze unirea cu Regatul României a tuturor teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români.

Lucrările Marii Adunări Naţionale

Alegerile pentru desemnarea delegaţilor fiecărei circumscripţii la Marea Adunare Naţională s-au desfăşurat pe parcursul a 10 zile, începând cu 15 noiembrie 1918. Un element inedit al acestor alegeri a fost votul universal, exercitat atât de bărbaţi, cât şi de femei. Câştigătorii au primit un document scris, numit credenţional, cu care au putut participa la lucrările Marii Adunări. Pe lângă cei aleşi, au mai avut dreptul de a trimite delegaţi şi preoţimea celor două confesiuni româneşti din Transilvania, cea ortodoxă şi cea greco-catolică, asociaţiile culturale şi cele două partide româneşti, PNR şi PSD. In paralel, populaţia românească a fost îndemnată să vină la Alba Iulia în număr cât mai mare.

Lucrările Marii Adunări Naţionale s-au desfăşurat în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918 în incinta Casei Armatei (austro-ungare), viitoarea Sală a Unirii din Alba Iulia. Au fost aleşi drept preşedinţi Gheorghe Pop de Băseşti şi episcopii Ioan I. Pap şi Demetriu Radu. Cei 1228 de delegaţi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat o rezoluţie care „a decretat unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională a proclamat îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre”  şi a proclamat libertatea, egalitatea şi autonomia pentru toate confesiunile religioase, libertatea presei, votul universal şi reprezentarea proporţională în parlament, precum şi o reformă agrară radicală. Rezoluţia Unirii  a fost citită de Vasile Goldiş în prezenţa celor peste 100.000 de participanţi. In final, Marea Adunare a ales un organism numit Marele Sfat Naţional Român din Transilvania pentru a reprezenta interesele românilor până la convocarea viitoarei Adunări Constituante a României Mari, iar din sânul acestuia un organism executiv, numit Consiliul Dirigent.

Populaţia prezentă pe Platoul Romanilor din Alba Iulia a depăşit 100.000 de persoane, venite din toate colţurile imperiului Austro-Ungar locuite de români. Singurele fotografii care s-au păstrat de la această adunare au fost realizate de către Samoilă Mârza din satul Galtiu, pentru că fotograful oficial al Marii Adunări Naţionale, de origine sas, nu s-a prezentat la manifestări.

UNIREA BUCOVINEI CU REGATUL ROMÂNIEI

Războiul mondial a adus Imperiul Austro-Ungar în imposibilitatea de a mai gestiona problema naţionalităţilor conlocuitoare, care îşi revendicau tot mai energic dreptul la autodeterminare. Pe măsură ce imperiul se dezintegra, Curtea de la Viena urmărea reorganizarea acestuia pe baze federative.

Bucovina fusese transformată în teatru de război. Tinerii români bucovineni au fost înrolaţi în armata austro-ungară. Mulţi dintre ostaşii români au căzut prizonieri în Rusia. Ei s-au înrolat în detaşamente de voluntari pentru a lupta împotriva Austro-Ungariei.

Bucovina se afla la intersecţia zonelor de interese austriece, ucrainene şi ruseşti. Imperiul Habsburgic pregătea anexarea ei la Galiţia, iar tânărul stat ucrainean căuta să anexeze cât mai mult din teritoriile imperiului, ameninţând cu intervenţia militară. In vara anului 1917, deputaţii ucraineni din Parlamentul de la Viena au susţinut încorporarea Galiţiei, Bucovinei şi Rusiei subcarpatice într-o provincie autonomă, în cadrul unui stat federal. Alte forţe pro-ruse căutau înfiinţarea Carpatorusiei, care ar fi urmat să cuprindă şi o parte importantă din Bucovina. Mai mult, circulau voci filoruse care revendicau Moldova întreagă.

La tratativele de la Brest-Litovsk din noiembrie 1917, Rada ucraineană a cerut Galiţia, Bucovina şi Carpatorusia, care ar fi urmat să fie unite în Ucraina de vest. Printr-un tratat secret, Puterile Centrale au făcut importante concesii Ucrainei, în schimbul furnizării unor cantităţi uriaşe de grâu şi alte alimente. Din acest motiv s-a spus că „Bucovina a fost vândută de Austria pe mâncare”, după ce fusese cumpărată de la otomani în 1775. Mai mult decât atât, prin Pacea de la Bucureşti, Ţinutul Hotinului intra oficial în componenţa Bucovinei împreună cu o parte din judeţul Dorohoi şi Dornele româneşti până la Broşteni.

La 3/16 octombrie 1918, împăratul habsburg proclama federalizarea Imperiului, însă fără să recunoască şi drepturile românilor. Naşterea statelor naţionale era iminentă, însă situaţia românilor din Imperiu continua să fie foarte incertă. In aceste condiţii, adunarea românilor emigraţi din Austro-Ungaria se reunea la Iaşi şi adopta o rezoluţie prin care respingea federalizarea şi declara hotărârea românilor de a lupta pentru întregirea neamului sub un singur stat unitar.

La 19 octombrie 1918 Ucraina îşi proclama independenţa. Noul stat naţional proclamat la Liov includea şi Bucovina nord-estică, cu oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret. Proclamaţia de la Liov a produs un val de îngrijorare în rândurile românilor bucovineni. Eforturile lor unioniste trebuiau intensificate, altfel riscau să intre în componenţa Ucrainei. In acest sens, la 22 octombrie a apărut la Cernăuţi ziarul „Glasul Bucovinei”, sub conducerea lui Sextil Puşcariu, în care fruntaşii bucovineni au publicat editorialul „Ce vrem?”, un veritabil document programator pentru românii din Bucovina.

La iniţiativa fruntaşilor luptei naţionale Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor, s-a convocat în octombrie 1918, o mare adunare reprezentativă a românilor din provincia Bucovina, pentru a hotărî soarta ei. Adunarea din 14/27 octombrie, decide cu unanimitate de voturi, dar cu opoziţie ucraineană, unirea Bucovinei la celelalte provincii româneşti. Totodată s-a format un Consiliu Naţional, prezidat de Dionisie Bejan şi având în componenţa sa reprezentanţi din toate păturile sociale şi din toate judeţele provinciei.

Consiliul Naţional a înfiinţat un organ cu caracter de guvern numit Consiliul Secretarilor de Stat, format din 14 secretari de stat. La rândul lui, acest guvern provizoriu avea un Comitet Executiv, al cărui preşedinte era Iancu Flondor, vicepreşedinţi erau Dinionsie Bejan, Doru Popovici şi Sextil Puşcariu, iar secretari erau Vasile Bodnărescu, Radu Sbiera şi L. Tomoioagă.

În toamna anului 1918, situaţia românilor din Bucovina devenise critică, Insă după proclamarea unirii lucrurile s-au precipitat şi mai mult. Adunarea naţională a ucrainienilor se întruneşte la Cernăuţi şi hotărăşte să încorporeze cea mai mare parte din Bucovinei la Ucraina. Concomitent, Rada de la Liov a declarat mobilizarea legiunii ucrainene, încercând să ajungă la o împărţire a Bucovinei cu România. Mai mult, administraţia austriacă a predat puterea asupra Bucovinei reprezentanţilor Radei şi deputatului român Aurel Onciul, favorabil menţinerii status-quo-ului, dar care nu avea niciun mandat din partea Consiliului Naţional Român să negocieze în numele românilor. Cu toate acestea, austriecii au considerat că acesta este reprezentant al românilor şi au predat puterea ucrainenilor. Din acest moment, ucraineni au trecut nestingheriţi la jefuirea fostelor administraţii imperiale. Ei nu recunoşteau dreptul istoric al românilor din Bucovina şi se luptau pentru o Ucraină Mare, care să se întindă de la Carpaţi până în Caucaz.

Naţionaliştii ucrainieni şi revoluţionarii bolşevici au creat o stare de haos şi anarhie. Soldaţii ucraineni întorşi de pe front terorizau populaţia, iar în mai multe centre din Bucovina se formaseră grupuri militare ale legiunii ucrainene. În aceste condiţii, Consiliul Naţional a decis să ceara intrarea armatei române în Bucovina.

Guvernul român a trimis divizia a 8-a sub comanda generalului Iacob Zadik. Aceasta a trecut în Bucovina şi la 11 noiembrie 1918 a intrat în Cernăuţi, restabilind ordinea.

Pentru că unirea proclamată de adunarea de la 27 octombrie să fie făcută în completă legalitate, s-au strâns legăturile cu guvernul român aflat la Iaşi şi s-au pregătit toate etapele necesare unirii provinciei cu Regatul Român. Riscul era ca unirea să nu fie recunoscută pe plan internaţional, ceea ce s-a şi întâmplat într-o primă fază. Astfel, a doua zi după intrarea armatei române în Cernăuţi, Consiliul Naţional a adoptat o constituţie provizorie, care reglementa principiile fundamentale ale provinciei.

In fine, mult-aşteptatul Congres general al Bucovinei s-a desfăşurat la 18/28 noiembrie 1918 la Cernăuţi, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan. Mii de locuitori din toate colţurile provinciei au venit la Chişinău să participe la marele eveniment. Au participat reprezentanţi ai naţionalităţilor conlocuitoare (români, polonezi, ruteni, germani). In fruntea adunării s-au aflat Iancu Flondor, Dionisie Bejan şi Ion Nistor. La propunerea lui Flondor, congresul a votat cu majoritate zdrobitoare de voturi „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.

Era al doilea mare moment al Marii Uniri, după ce Basarabia se unise cu Ţara Mamă în aprilie. După Cernăuţi, toate privirile românimii se îndreptau către Alba Iulia, unde urma să aibă loc ultimul act din procesul de desăvârşire al României Mari.

După congres, o delegaţie formată din mitropolitul Vladimir de Repta, Iancu Flondor, Ion Nistor, Dionisie Bejan şi reprezentanţi ai minorităţilor, a mers la Iaşi, unde se aflau încă guvernul şi curtea regală, şi a remis regelui Ferdinand I actul unirii Bucovinei cu România. La 18 decembrie era promulgat decretul lege pentru consfinţirea unirii Bucovinei. Acesta prevedea ca din partea Bucovinei să intre în guvern 2 miniştri de stat fără portofoliu, unul delegat cu administraţia la Cernăuţi, celălalt la Bucureşti.

Recunoaşterea internaţională a fost un proces complicat mai ales de refuzul Ucrainei de a recunoaşte unirea. Recunoaşterea internaţională a unirii avea să vină un an mai târziu, la 10 septembrie 1919, prin semnarea Tratatului de la Saint Germain dintre Puterile Aliate şi Austria.

DECLARAŢIA DE UNIRE A BUCOVINEI CU ROMANIA LA 15/28 noiembrie 1918

Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România, la 15/28 noiembrie 1918 "Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuţi, consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirei păgâne; că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-şi înstrăineze firea şi să-l învrăjbească cu celelalte neamuri cu cari el voieşte să trăiască ca frate; că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, isgonirea limbei lor din viata publică, din şcoală şi chiar din biserică; că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile şi izvoarele de câştig ale acestei ţări, şi despoiat în mare parte de vechea sa moştenire; dară că cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă va sosi, şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar; constată că ceasul acesta mare a sunat! Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi s-a întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre. Drept aceea Noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare, în numele Suveranităţii naţionale, Hotărâm: Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României".

REGIMUL POLITIC (1918-1938) IN ROMÂNIA

În perioada interbelica - 1918-1938 - România a traversat mai multe etape: a) 1919-1922 - etapa caracterizata prin resimtirea distrugerilor provocate de Primul Razboi Mondial; b) 1922-1928 - perioada dezvoltarii relative, când România îsi reface potentialul economic, productia industriala si agrara creste treptat si se încheie procesul de unificare în plan politic si economic; c) 1929-1933 - marea criza economica caracterizata prin inflatie, somaj, pauperizare; d) 1934-1938 - perioada relansarii economice a României datorita politicii protectioniste si a interventiei statului în economie. În 1938 România a atins punctul maxim al evolutiei sale.
România a fost în perioada interbelica o tara mediu dezvoltata, o tara în care ramura de baza era agricultura iar industria era în ascensiune. Societatea româneasca a fost si acum o societate a contrastelor, existand o mare diferenta intre mediul urban unde locuiau cam 18% din totalul locuitori si cel rural.
Prefacerile, avantul, progresele Romaniei în perioada interbelica s-au datorat desavarsirii statului national România Mare, ceea ce a sporit potentialul uman si material al tarii.
Realizarea unirii celei mari la 1 decembrie 1918 a facut din România una din marile tari ale Europei. Suprafata ei a crescut de la 137.000 kmp la 295.049 kmp, fiind a noua tara ca suprafata în Europa. Populatia tarii a ajuns la aproximativ 18 mil. locuitori, din care circa 72% erau romani, iar 28% minoritati : maghiari, germani, evrei, urcrainieni, sarbi, croati, tigani, etc. Minoritatilor li s-au asigurat drepturi egale cu ale populatiei majoritare, drepturi consfiintite prin decretele-lege din 1918, 1919, prin Constitutia din 1923, Legea Invatamantului 1924 si 1928 si prin Legea Electorala 1926. Pentru integrarea si solutionarea problemei minoritatilor nationale, imediat dupa Primul Razboi Mondial în România s-a infiintat un subsecretariat de stat pentru minoritati. De asemenea, România a acceptat tratatul minoritatilor incheiat la Paris în timpul Conferintei de Pace. În solutionarea problemelor minoritatilor, guvernele Romaniei din perioada interbelica a avut drept model principiile consemnate în acest domeniu de Rezolutia Unirii de la Alba-Iulia, 1918. Minoritatilor li s-a permis o reprezentare parlamentara si dreptul de a-si constitui partide proprii, ca de exemplu : Partidul Maghiar - 1922, Partidul German - 1929, Partidul Evreiesc - 1931.
În perioada interbelica nu se produc modificari esentiale în structura populatiei Romaniei. Taranimea ramane principala clasa sociala (ocupa cam 80% din populatia tarii). În cadrul ei se produce o crestere a categoriei de mijloc, rezultat al reformei agrare din 1921, prin care 1,4 milioane de familii de tarani au fost improprietarite.
În urma acestei reforme, prin care au fost expropriate 6 mil. ha pamant, marii proprietari funciari primesc o grea lovitura în plan economic, care, corelata în plan politic cu cea electorala din 1926, determina disparitia acestei clase.
Se consolideaza burghezia, rezultat al dezvoltatii industriale. Predomina burghezia mica, mijlocie, cea comerciala, iar dupa 1934 apare burghezia financiara si industriala.
Consecinta a dezvoltatii industriale este si consolidarea clasei muncitoare romanesti. Muncitorimea se concentreaza în marile zone si orase industriale : Valea Prahovei, Valea Jiului, Bucuresti, Brasov.
Tot acum se afirma categoria functionarilor si mai ales intelectualitatea, care se angajeaza plenar în evolutia societatii romanesti.

Unirea de la 1 decembrie a necesitat masuri legislative, economice si politice de realizare a unificarii depline, a integrarii în noile provincii în statul roman. A existat o perioada de tranzitie, 1918 - 1920, când organsime special creeate cum au fost : Sfatul Tarii, Parlamentul si Consilul Dirigent din Transilvania, Comitetele Unirii din Basarabia si Bucovina au asigurat integrarea pasnica a acestor teritorii romanesti în statul national. În 1920, prin decrete lege, aceste organsime regionale de tranzitie au fost desfiintate. În plan economic unificarea s-a realizat prin stampilarea coroanelor si rublelor (1919) si prin Legea Impozitului din 1921 prin care s-a fixat un impozit unic,pentru toti cetatenii, în functie de avere. În acelasi timp s-a introdus legea Bugetului de stat, valabila si pentru teritoriile nou integrate. În plan politic, inca din 1918, s-a introdus în România votul universal, egal, direct si secret pentru toti cetatenii de la 21 de ani. Erau exceptati de la dreptul de vot militarii, magistratii si femeile.
Constitutia din 1866 nu mai corespundea noilor realitati romanesti de dupa unire, de aceea, în 1923, 29 martie s-a adoptat o noua constitutie, care stabilea caracterul unitar, indivizibil si inalienabil al teritoriului romanesc. Prin constitutie sunt garantate drepturile minoriatilor de reprezentare parlamentara si în toate institutiile si organele statului. În acelasi timp constitutia garanta libertatea constiintei si deplina egalitate tuturor confesiunilor. Legea electorala din 1926 introducea principiul primei electorale, partidul care obtinea la alegerile parlamentare cel putin 40 % din locurile parlamentului primea o prima electorala care sa-i poate permite sa obtina majoritatea. Aceasta masura a asigurat o stabilitate a guvernelor în perioada interbelica.
Unificarea administrativa a statului roman s-a realizat prin legea administrativa din 1925, care impartea tara în judete, în plase, în orase, comune si sate. Judetele erau conduse de un prefect numit de Guvern, plasele de catre un pretor, iar orasele si comunele de catre un primar ales de consiliile locale. Aceasta lege punea în aplicare si principiul descentralizarii - transferarea unor prerogative ale organelor centrale - Guvern, autoritatilor locale.
În 1924 s-a elaborat Legea Invatamantului care stipula gratuitatea si obligativitatea invatamantului elementar - 7 ani.
Prin Constitutia de la 1923, România era o monarhie constiturionale, seful statului fiind regele, dar spre deosebire de ceea ce se prevedea în 1866, prerogativele regelui slabesc, crescand acum rolul parlamentului. Regele continua sa fie si în perioada interbelica arbitrul vietii politice romanesti, el, impreuna cu guvernul reprezentand puterea executiva în stat. El pierde dreptul de veto absolut. Dat fiind aportul monarhiei, în special al regelui Ferdinand în Realizarea Unirii de la 1 decembrie, prestigiul Romaniei creste si se intareste, în perioada imediata unirii. Ca realizator al unirii, Ferdinand, impreuna cu regina Maria se incoroneaza în 15 octombrie 1922 la Alba-Iulia, ca regi ai Romaniei Mari, la Catedrala Reintregirii.
Monarhia romana trece insa în deceniul al treilea printr-o criza datorata faptului ca principele mosteniror Carol, datorita vietii sale particulare renunta în 1925 la drepturile sale de urmas la tron. În 1926, la 4 ianuarie, parlamentul voteaza legile prin care Carol este inlaturat de la succesiune. Este desemnat ca succesor, fiul sau Mihai, care, minor fiind a necesitat constituirea unei regente care sa conduca pâna la majoratul lui Mihai. Regenta si-a intrat în atributiuni în anul 1927, când, regele Ferdinand moare. În 8 iunie 1930, principele Carol revine în tara si, cu acordul Guvernului taranist devine rege al României, prin încalcarea legii din 1926. Carol al II-lea (1930-40) si-a manifestat dorinta de a instaura un regim personal, de autoritate, toate actiunile, masurile sale din acesta perioada, în urma instaurarii dictaturii personale erau subordonate acestui scop.
Parlamentul a avut atributii sporite fata de perioada anterioara, conferite de constitutia din 1923. Institutia parlamentara era tot puterea legiuitoare, structurat pe 2 camere : deputatii si senatul. El controla guvernul.
Perioada interbelica româneasca se caracterizeaza printr-un sistem politic pluripartidist, fata de cea anterioara când era bipartid. Acum, cel mai puternic partid este PNL, reprezentantul burgheziei, adeptul unei politici de dezvoltare prin efort propriu, a dezvoltarii industriale. PNL, prin fuziunea cu Partidul Unirii din Bucovina a devenit primul partid cu adepti în întreaga Românie. El s-a aflat la guvernare în perioada 1922-1926 si în perioada 1932-37 când a luat masurile politice si economice de desavarsire a unificarii României si de redresare, relansare economica dupa criza dintre 1922-33. Forta acestui partid a fost data si de liderii sai I.I.C. Bratianu, Vintila Bratianu, I.G. Duca, Constantin Dinu si Gheorghe Tatarascu, precum si teoreticienii Stefan Zeletin, Vintila Bratianu, Mihail Manoilescu.
Al doilea mare partid din perioada interbelica este PNT, fondat la 10 ianuarie 1926 prin fuziunea PNR din Transilvania si PT condus de Ion Mihalache. PT se formase în 1918 din initiativa unui grup de tarani, învatatori, care era primul partid ce exprima initial interesele taranimii. Baza sociala a PNT era taranimea, mica burghezie, intelectualitatea. Acest partid a urmarit în activitatea sa completarea constitutiei din 1923, aplicarea principiului descentralizarii. A urmarit apararea interesul taranimii, a intelectualilor, punând pe prim plan dezvoltarea agriculturii. Era adeptul sprijinului capitalului extern, prin doctrina "portilor deschise". Doctrinarii sai au fost Gheorghe Zane, Virgil Madgearu, iar conducatori: Iuliu Maniu (fost conducator al PNR) si Ion Mihalache. PNT s-a aflat la guvernarea tarii intre 1928-31 în plina criza economica si 1932-33.
În perioada interbelica pe scena politica româneasca au functionat si partide de centru, intre care, cel mai important a fost Liga Poporului fondat în aprilie 1918 de catre generalul Alexandru Averescu, partid care în 1920 si-a luat numele de Partidul Poporului. Prestigiul sau a fost sporit de personalitatea conducatorului sau, care si-a câstigat o mare popularitate în timpul Primului Razboi Mondial. Partidul s-a aflat la guvernare intre 1920-21.
Intre 1918-1938 în politica româneasca s-au afirmat si extremele politice : extrema stânga si cea dreapta.
Extrema stânga a fost reprezentata de PCR, constituit la 8 mai 1921 având ca ideologie marxismul. A functionat de la început ca o sectie a Cominternului, internationala a treia comunista, cu sediul la Moscova, popularizând ideile acestuia. Datorita ideilor promovate, aceea a autodeterminarii nationale în 1924 a fost scos în afara legii, urmând sa lucreze în ilegalitate pâna în 1944.

Bazele extremei drepte în România au fost puse de Liga Apararii National Crestine, organizatie înfiintata în 1923 de profesorul A.C. Cuza. Aceasta organizatie era ani-democratica, anti-semita, promovând idei nationaliste. În 1927 din LANC s-a desprins o grupare condusa de Corneliu Zelea Codreanu intitulata Legiunea Arhanghelului Mihail. În 1930 LAM îsi ia numele de Garda de Fier si, datorita politicii, ideilor si mai ales a asasinarii în 1933 a prim-ministrului I.Gh. Duca Garda de Fier este declarata ilegala. În 1935 Garda de Fier se legitimeaza politic prin partidul " Totul pentru tara ".

Confruntarea intre democratie si tendintele autoritariste ale unor partide sau personalitati politice reprezinta o alta caracteristica a vietii politice interbelice. Aceasta a fost dominata, dupa cum am subliniat, de PNT si PNL, ambele partide optau pentru democratia parlamentara, garantata de un monarh constitutional.

Liberalismul (neoliberalismul) doctrina PNL îsi propunea faurirea unei economii capitaliste, prospere, în care rolul principal revenea burgheziei. În conceptia liberala acest lucru era posibil numai prin realizarea unei economii eficiente, unei industrii puternice. Aceasta urma sa se dezvolte prin utilizarea capitalului autohton, prin utilizarea bogatiilor tarii, prin limitarea influentei capitalului strain si dezvoltarea pietii interne si a protejarii economiei de catre stat.

PNT promova o politica de întarire a statului taranesc, fiind adeptii statului agrar. taranistii erau adeptii patrunderii masive a capitalului strain.
În perioada interbelica s-a manifestat în viata politica si teoria socialista, reprezentata de partidul social democrat, refacut în 1927 sub Constantin Titel Petrescu. Aceasta teorie milita pentru reformarea societatii românesti prin preluarea puterii politice de catre clasa muncitoare, fapt ce trebuia realizat în cadrul democratiei parlamentare, în urma unor alegeri libere. La polul opus existau gruparile politice de dreapta, reprezentat de legionari, adeptii unui sistem totalitar. Ei militau pentru realizarea unui stat national legionar de tip fascist. Doctrina totalitara era reprezentata si de PCR, reprezentantul totalitarismului de stânga.

În perioada interbelica se remarca doua tendinte, doua optiuni. Curentul europenist si curentul traditionalist. Societatea parcurge un proces de modernizare în perioada interbelica, de integrare în valorile civilizatiei europene, iar în plan politic drumul de la democratie la autoritarism, deceniul al IV-lea marcând amurgul democratiei românesti.

EROICUL AN 1917

La sfarsitul primei campanii, asa cum am observat, situatia Romaniei era critica. La marile pierderi umane si in material de razboi, se adaugau pierderile provocate de boli, consecintele foamei si ale gerului, problemele grave, administrative, politice si militare create de aglomerarea importantului surplus de populatie concentrata in spatiul Moldovei, in urma ocuparii de catre inamic a restului teritoriului romanesc. In aceste conditii grele, a trebuit sa fie desfasurata o uriasa activitate organizatorica. Efortul principal a fost indreptat spre reorganizarea armatei, in vederea continuarii razboiului. In realizarea acestui obiectiv, un rol important a revenit misiunii militare franceze, condusa de generalul Henri Mathias Berthelot. Membrii misiunii, raspanditi in unitati sau in statele majore, au instruit armata romana in asimilarea noilor metode de lupta si pentru folosirea noului material de razboi, primit din abundenta din Franta, in cea mai mare parte.

S-a izbutit sa se puna pe picior de lupta o armata de operatii de 460000 oameni, cu o inalta capacitate combativa si cu un ridicat moral. Delegatiile aliate sosite in capitala Moldovei, cu scopul de a da asigurari cu privire la recunoasterea drepturilor romanesti (o delegatie franceza condusa de Albert Thomas, ministrul munitiilor, una belgiana, condusa de ministrul socialist Vanderwelde si o misiune americana condusa de generalul Hugh Scott) au putut sa se convinga de aceasta realitate.

In conformitate cu planurile generale ale comandamentului aliat, generalul Scerbacev, devenit sef al Marelui stat major al armatei ruse, impreuna cu generalul Prezan, la inceputul lunii mai, au stabilit liniile principale ale unei viitoare ofensive care trebuia pornita in sectorul Namoloasa, la inceputul lunii iulie. Pe frontul romanesc insa, in urma revolutiei, descompunerea armatei ruse a devenit tot mai accentuata. Soldatii refuzau sa mai lupte. Contraofensiva Puterilor centrale de la inceputul lunii iulie a dus la infrangerea trupelor ruse din sectorul de nord. Armatele austriece au atins din nou Galitia si Bucovina. Orasul Tarnopol este ocupat. In aceste conditii, comandamentul german a elaborat planul de a scoate Romania din lupta, in urma unei ofensive concentrate, executate de grupul de armate condus de generalul Mackensen, care trebuia sa dea lovitura principala in zona Namoloasa, actiune ce urma sa fie combinata cu o ofensiva a grupului Gerock, la Oituz. In felul acesta, trupele romane trebuiau sa fie prinse intr-un urias cleste, iar Moldova ocupata.

Succesiune in timp a actiunilor a dat nastere la trei operatii: operatia ofensiva a armatei a II-a romane in zona Marasti, cunoscuta sub denumirea de Batalia de la Marasti; operatiile de aparare ale armatei I romane in zona Marasesti si a aripei drepte a armatei a II-a in zona Oituz, cunoscute sub denumirea de Batalia de la Marasesti si Batalia de la Oituz.

Batalia de la Marasti a inceput printr-o masiva pregatire de artilerie, la 9/22 iulie 1917. Desi s-a desfasurat cu succes, ofensiva armatei romane a trebuit sa fie oprita zece zile mai tarziu. Ca urmare “a descompunerii armatei ruse, romanii au trebuit sa faca fata in aceata regiune la toate greutatile operatiilor”. Actiunea armatei a II-a romane la Marasti a determinat schimbarea directiei de ofensiva a armatei germane, proiectata a se desfasura intre Siret si Prut. Maresalul Mackensen si-a deplasat in zona Focsani fortele de care dispunea la Namoloasa. Schimbarea directiei de ofensiva a reliefat limpede succesul bataliei de la Marasti.

Batalia de la Marasesti. Potrivit prevederilor initiale, inceputul ofensivei armatei romane pe frontul de la Namoloasa fusese fixat pentru dimineata zilei de 13/26 iulie. Desfasurarea cu succes a luptei de la Marasti a creat conditii favorabile in acest sens. Cu o zi inainte, insa, armata a V-a rusa, care trebuia sa coopereze cu armata I romana in aceasta ofensiva, a primit ordinul sa opreasca pregatirea de artilerie si sa amane operatia pana la noi ordine. La randul ei, armata romana, la 12/25 iulie, orele 20, a primit ordinul sa suspende ofensiva. Ambii adversari, deci, din motive deosebite, insa, au renuntat la ofensiva proiectata in sectorul Namoloasa.

Ca urmare a luptelor de la Marasti, armata germana si-a mutat centrul ofensivei intre Siret si cotul Carpatilor, pe directia Focsani-Marasesti-Adjud. Aceasta trebuia sa fie unul din bratele clestelui in care inamicul intentiona sa prinda si sa zdrobeasca fortele romane si ruse, pentru a putea, apoi, sa cucereasca Moldova; cel de-al doilea brat era format din grupul Gerock, care trebuia sa inceapa ofensiva la Oituz. In conceptia strategica a inamicului, cele doua batalii reprezentau partile unui ansamblu prin finalizarea caruia trebuia sa se ajunga la nimicirea armatelor romano-ruse, scoaterea Romaniei din razboi si deschiderea drumului spre Odesa. Ocuparea Moldovei si a Ucrainei de sud trebuia sa asigure Germaniei mijloacele economice necesare continuarii razboiului; in acest scop, aici, au fost concentrate importante forte, utilizandu-se toate mijloacele pentru a exploata starea de spirit existenta in randurile armatei ruse.

Actiunea inamicului a inceput la 24 iulie/6 august, in momentul in care, in sector, avea loc o importanta dislocare de trupe ruse spre Bucovina, pentru a preveni un atac. In pofida defectiunii unor mari unitati ruse (diviziunile 71 si 34) care au refuzat sa lupte si s-au retras, armata romana, impreuna cu trupele ruse ramase pe pozitii au repurtat o stralucita victorie. Au dovedit lumii, o data mai mult, ca “nici pe aici nu se trece”. “Maraseștii au fost mormântul iluziilor germane”. Aici generalul Mackensen a cunoscut ce este înfrângerea.

După 29 zile de lupte (24 iulie/6 august/24 august/3 septembrie), armata germana a fost silita sa treaca la defensiva. La batalie au participat 11,5 divizii inamice si 14,5 divizii romano-ruse de infanterie si 3,5 de cavalerie. Armata română a pierdut 610 ofițeri și 26800 soldați, iar armata germană 60000-65000 oameni. Cu prețul unor enorme sacrificii și consumând un imens material de război, inamicul a reușit o pătrundere de 6-7 km, pe o lărgime de aproximativ 30 km. Țelurile strategice ale armatei germane au au fost atinse; armata română rămânea întărită pe teritoriul statului național.

Batalia de la Oituz a fost declansata la 26 iulie/8 august, dupa doua zile de la inceputul ofensivei de la Marasesti. Inamicul planuia sa atraga fortele de la Marasesti si sa execute o lovitura principala pe directia Onesti. Dupa eforturi succesive, cu mari pierderi, trupele germane au izbutit sa patrunda in sectorul central al frontului doar cca 6 km. Luptele au incetat definitiv, la jumatatea lunii august. Ofensiva armatelor germane a fost oprita pe intrgul front de lupta.

Victoriile din vara anului 1917, asa cum s-a notat si mai sus, in lumina evenimentelor diplomatice din prima parte a anului 1917, “au avut o importanta capitala politica si militara, facand sa esueze planurile de impartire, de desfiintare a statului roman”. “Au fost aparate, cu pretul a numeroase jertfe, independenta si suveranitatea nationala, s-a asigurat continuitatea statala.” Victoriile romanesti au ingaduit “mentinerea nucleului catre care au continuat sa graviteze toate fortele de eliberare romanesti”; ele au contribuit, decisiv, la Unirea cea Mare.

Victoriile de pe frontul romanesc, salutate cu admiratie de inalte personalitati Aliate (generalul Pershing, comandantul fortelor armate ale S.U.A. in Europa, generalul Cadorna, comandantul suprem al armatei italiene s.a.) au avut importante consecinte de ordin general; au stavilit una din cele mai puternice ofensive pe frontul de est, barand drumul inamicului spre Rusia. Potrivit aprecierilor istoricului englez Setton-Watson, romanii l-au impiedicat pe Mackensen sa ocupe Odesa si pe Leopold de Bavaria, Moscova. Drept urmare, comandamentul german a renuntat definitiv la operatii ofensive pe acest front. Intre Rusia si armatela Puterilor centrale, in aceasta zona, continua sa existe statul roman.

CAMPANIA MILITARĂ DIN 1916 SI ALTE EVOLUŢII

Intrarea României în război a avut o deosebită însemnatate politică, strategică și morală. In timp ce Kaizerul, deprimat, considera că “totul este pierdut”, generalul Erich Ludendorf, seful Cartierului General al Comandamentului Suprem al armatei germane aprecia, cu amărăciune, în memoriile sale, apărute ulterior: “intrasem într-o luptă titanică fără seamăn […] nu puteam să ne dăm seama atunci cât de greu ne lovea declarația de război a României”. In acelaș timp, “națiunea franceză în întregime”, potrivit expresiei primului ministru al Franței, aplauda decizia României. “N-am uitat și nu vom uita niciodată, va nota, în acest sens, generalul Petain, că România a intrat de partea noastră într-o epocă când războiul era departe de a fi câștigat”. Este un eveniment care va rămâne în istoria eliberării popoarelor (și care) va scurta considerabil durata războiului, aprecia un ziarist. In general, decizia României a produs asupra aliaților “un minunat efect moral”.

In urma ultimatumului Antantei, intrarea în război s-a făcut într-un moment nefavorabil din punct de vedere militar, când balanța militară nu inclina în favoarea Antantei, când forțele Puterilor Centrale, nefiind puternic angajate, aveau libertatea de acțiune și putința de a realiza o superioritate covârșitoare pe frontul român. De pe frontul de vest, au fost trasferate 5 divizii de infanterie și una de cavalerie. Pe frontul românesc au fost utilizate și măcinate peste 30 de divizii ale Puterilor Centrale. Victoriile românești din vara anului 1917 au salvat frontul oriental, au îngăduit transportul neîntrerupt al trupelor americane, care au hotărât victoria pe frontul occidental. Referindu-se la intrarea României în război, primul ministru Brătianu aprecia: "Noi nu am intrat ca niște solicitatori și nepoftiți […] am intrat ca niște aliați doriți și ceruți", atunci când ambasadorul Franței la Petersburg spunea: "dacă România nu intră în război se poate compromite frontul occidental. Am intrat in război atunci când rușii ne spuneau: acum ori niciodata”.

Deși participa la un război imperialist, care viza reîmpărțirea economică și politică a lumii, România a dus un război drept, de eliberare națională.

Planul de campanie al României, judicios întocmit, prevedea executarea unor acțiuni pe două fronturi: ofensiva pe frontul transilvan, unde erau dislocați 420324 de oameni, din totalul de 567847, și apărarea, în prima fază, pe frontul din Dobrogea, în așteptarea concentrării trupelor ruse la sud de linia Cernavodă-Medgidia, și ofensiva în cea de-a doua. Frontului de sud îi erau afectați 142523 oameni.

Când România a intrat în acțiune, la 15/28 august, eforturile Aliaților ajunseseră la limită; acțiunile de pe frontul occidental, de la Verdun și de pe Somme se încheiaseră. Ofensiva de pe frontul italian ajunsese la punctul final. Puterile Centrale și-au putut deplasa o parte din trupe pentru a le opune Rusiei. Ofensiva generalului Brussilov a fost oprită la 17/30 iulie; armata rusă își consumase potențialul uman și cel militar. In Balcani, înainte ca armata generalului Sarrail să fi trecut la ofensivă, armatele bulgare au atacat atingându-și obiectivele propuse. Ofensiva ulterioară a armatei aliate (10 septembrie) s-a sfarșit fără rezultate importante. Declarând război României, la 19 august/1 septembrie 1916, Bulgaria și-a putut concentra toate forțele pe frontul român. In aceste condiții, Puterile Centrale au avut posibilitatea să aducă pe frontul românesc un însemnat număr de unități (18 divizii germane, 14 austro-ungare, 5 bulgare si 3 turcești, în total, 40 de divizii).

Importanța momentului impus de aliați apare cât se poate de limpede; faptul a avut grave consecințe asupra desfășurării operațiilor militare.

*Ofensiva în Transilvania. Aceasta nu a fost susținută nici pe flancuri, de ofensiva rusă în Galiția și nici de frontul din Salonic. Deși desfășurată fără energia necesară, ofensiva română se dezvolta satisfăcător la început. Armatele române au pătruns adânc pe teritoriul provinciei de peste Carpați. Au fost ocupate orașele Sibiu, Brașov, Toplița, Miercurea Ciuc. Ca urmare, însă, a atacului armatelor germano-bulgare din sud, care a provocat pierderea capului de pod de la Turtucaia, ofensiva pe frontul transilvan a fost oprită (26 august/8 septembrie). O parte din trupe au fost deplasate pe frontul din sud. Marele Cartier General a conceput operația de la Flămânda. Printr-o acțiune fulgerătoare, executată prin trecerea unor importante efective peste Dunăre, trupele germano-bulgare din sudul Dobrogei trebuiau încercuite și distruse. Deși o parte din efective trecuseră Dunarea și manevra se desfășura cu succes, operația a trebuit sa fie întreruptă deoarece inamicul, terminând concentrarea forțelor în Transilvania, începuse ofensiva. Forțele aduse pe frontul de sud au fost dirijate, din nou, pe frontul de peste Carpați. Pe frontul din sud s-a organizat numai apărarea.

Sprijinul trupelor ruse pe frontul din Dobrogea a fost ineficient; până la sfarșitul lunii octombrie, astfel că trupele inamice au ocupat 2/3 din teritoriul provinciei. La est de Carpați, trupele inamice, după lupte grele, au fost oprite la Oituz. Aici, s-a acoperit de glorie divizia 15 infanterie, supranumită ulterior Divizia de fier. Divizia a avut, în bătălie, drept lozincă: Pe aici nu se trece.
In sudul Transilvaniei, după lupte înverșunate la trecătorile Carpaților (Predeal, Bran, Olt), ca urmare a concentrării superioare inamice la trecătoarea Jiului, rezistența românească a fost înfrântă acolo. Ca urmare a acestui fapt, a fost abandonată și apărarea defileului Oltului. In același timp, o altă grupare inamică a reușit să treacă Dunărea la Zimnicea. Trei grupuri de invazie germana au atacat, concentric, în Muntenia (gruparile K,  numite astfel după inițiala numelor comandanților: Kohne, Kraft si Kosch). Impotriva acestora, romanii au desfășurat bătălia de la Argeș-Neajlov, denumită și bătălia pentru Bucuresti, cea mai ampla acțiune angajată în campania anului 1916.

Planul Marelui Cartier General era de a zdrobi forțele inamice înainte ca acelea să fi avut timpul să se unească în cuprinsul unui front continuu. Luptele ofensive au început la 17/30 noiembrie 1916. Insuficiența armamentului și lipsa de unitate în desfășurarea acțiunilor, la care s-a adăugat opoziția comandanților ruși de a participa la bătălie (trupele ruse au declanșat, fără vigoare însă, o ofensivă în nord, pentru a “ușura desfășrarea operațiilor române”) au atras eșuarea planurilor ofensive românești și ocuparea capitalei de către trupele inamice, la 23 noiembrie/ 6 decembrie 1916. Trupele române s-au desprins de inamic. Trupele ruse, superioare numeric, s-au retras din Dobrogea. La 23 decembrie 1926/5 ianuarie 1917, ultimele unități au trecut Dunărea la nord de Galați. După lupte grele, la sfârșitul lunii decembrie, ambele tabere își epuizaseră mijloacele de luptă. Frontul a fost stabilizat pe văile Sușiței, Putnei și Siretului. Prima campanie pe frontul românesc se încheiase.

Rezerva pe care a manifestat-o armata rusă a fost cât se poate de limpede conturată. Incă de la sfârșitul lunii septembrie, generalul Alexeev propusese abandonarea Olteniei și a Munteniei. Trupele ruse au început să patrundă masiv doar după ocuparea Bucureștiului și apropierea inamicului de Moldova. ”Romania se apără pe Siret”, declara generalul Alexeev. Aceste manevre tactice corespundeau liniei politice a cercurilor conducatoare țariste. In toamna anului 1916, acestea puneau serios problema modificarii tratatului politic încheiat cu Romania. Așa cum rezulta din documentele secrete publicate de puterea sovietică în ziarul “Pravda”, în noiembrie 1917, ministrul de război, Polivanov, într-un raport din 7/20 noiembrie 1916, arăta că interesele Rusiei sunt contrare inființării unui stat românesc de 13 milioane de locuitori, realizat prin unirea provinciilor istorice. Evenimentele - consemna demnitarul țarist - au modificat condițiile tratatului; sarcinile sporite care revin forțelor armate ruse impun revizuirea tratatului încheiat cu Romania.

Incă din vara anului 1916, unele cercuri conducatoare ruse se orientau spre o pace separată. Chiar dacă nu se admite, așa cum se apreciază în unele scrieri, că intrarea României în război a fost forțată de Rusia într-un moment ales de Berlin și că Sturmer ar fi încheiat un acord secret cu Wilhelm al II-lea pentru împarțirea Românei (fapt care ar explica sabotarea frontului românesc și oprirea inamicului pe Siret).

In pofida eforturilor de a scoate România din război, prin concentrarea intregului efort al Puterilor Centrale pe frontul românesc, “armata română - după aprecierea lui Ludendorf - deși bătută, n-a putut fi nimicită”. Ea s-a retras în ordine, cauzând inamicului grave pierderi, obligându-l sa treacă la defensivă. Grelele sacrificii facute de România în lupta comună (în retragere au fost incendiate și câmpurile petroliere și rafinăriile) nu au fost compensate de sprijinul corespunzător al aliaților. “Noi - observa cu amaraciune I.I.C. Bratianu - raspunzând acelora care, pe drept, considerau convenția militară încheiată de Romania ca lipsită de garanții suficiente - am facut exact ca omul care se duce cu cecul la bancă și o găsește închisă”.

In afara dificultăților create de situația din Moldova, devenită centru al rezistenței românești și zona de refugiu pentru o însemnată parte a populației, în afară de sarcinile sporite, politice și militare, ridicate de necesitatea eliberării teritoriilor ocupate, supuse de inamic unui regim de teroare și unei enorme spolieri, fără margini, Romania era confruntată și cu primejdia ce o reprezentau, pentru interesele sale, cele mai vitale, tratativele de pace separată, care începuseră între ambele tabere, încă de la sfarșitul anului 1916. 

Cu toate demersurile întreprinse de regele Ferdinand și de primul ministru de a constitui, după începerea războiului, un guvern de concentrare națională, Partidul Conservator a refuzat propunerea fără să facă însă opoziție tronului. Conservatorii democrați au acceptat propunerea abia în decembrie 1916. Retragerea în Moldova și organizarea teritoriului pentru continuarea rezistenței a ridicat numeroase și grave probleme. Distrugerea sistematică a instalațiilor petroliere, realizată sub conducerea colonelului englez Thomson, a pricinuit pagube care au fost evaluate la 10 milioane lire sterline. In provincia de peste Milcov, alături de refugiații civili din ținuturile ocupate și de armată, de cei circa 20.000 de răniți și bolnavi, de prizonieri, sau de cetățeni aparținând statelor inamice, în jur de 30.000, au fost aduși mii de tineri între 16-19 ani, precum și recruții anilor 1917-1920. Transportul și cazarea au impus grave probleme. Potrivit evaluărilor, populația flotantă, evacuată în Moldova, se ridica la mai mult de un milion și jumătate de suflete. Pe teritoriul provinciei se aflau deasemenea și ostașii ruși.

Cu toate măsurile întreprinse de autorități, condițiile grele provocate de asprimea iernii, de lipsa alimentelor, de insuficiența medicamentelor și a personalului sanitar au provocat populației suferințe incomensurabile și au impus un greu tribut de victime. Potrivit mărturiilor timpului, numai tifosul exantematic a costat 300.000 vieti omenesti. Iasul prezenta un aspect sumbru. Mortalitatea a atins proportii tragice (circa 400-500 oameni zilnic). Un ziar al timpului consemna ca, in Moldova, “tifosul exantematic ne-a costat mai mult decat zece batalii”. Potrivit unei statistici americane, la sfarsitul primei campanii, romanii pierduseră, în total, 500.000 oameni (100.000 morti, 150.000 raniti si 250.000 prizonieri). Cu toate împrejurările neobișnuit de grele, speranța în victoria cauzei naționale a rămas nezdruncinată.

La Iași, la jumătatea lunii decembrie 1916, a putut fi constituit un guvern național, în componența căruia a intrat și Take Ionescu ca ministru fără portofoliu, precum și alți trei conservatori democrați; actul a fost necesar pentru a afirma unitatea de acțiune în momentele grele prin care trecea țara. Paralel cu măsurile adoptate pentru ameliorarea situației populației din Moldova, efortul s-a concentrat, firesc, asupra problemei agrare; atât regele Ferdinand, cât și guvernul au făcut promisiuni cu privire la împroprietărirea care urma să fie efectuată la sfârșitul războiului, o data cu modificarea legii electorale (ca urmare a modificării Constituției, numărul votanților trebuia sa se ridice, de la 18.000 la 1.200.000). Inscrierea acestei probleme pe ordinea de zi a Parlamentului, deschis la sfârsitul anului 1916, a fost determinată, în egală masură, și de puternicele frământări din rândul țărănimii.

Prin doua proclamații succesive (23 martie/5 aprilie și 23 aprilie/5 mai 1917) regele Ferdinand a dat asigurări țăranilor. Repunerea în discuția Parlamentului a celor două reforme a fost grăbită și de intervenția grupului de liberali de stânga (N. Lupu, Gr. Iunian, Gr. Trancu-Iași s.a. care au format, apoi, Partidul Muncii). Faptul nu trebuie considerat doar ca o simplă manevră, menită să rezolve o situație dificilă, facută sub presiunea evenimentelor interne; trebuie înteles că desăvârșirea unității, la care românii nu au încetat să nazuiască chiar în aceste momente grele, nu se putea realiza decât în cadrul unui sistem democratic.  Acestea nu erau simple promisiuni, de natură să mențină unitatea internă, națională, să îngaduie continuarea luptei; având ca punct de plecare necesitațile interne, care decurgeau din stadiul de dezvoltare al societății românești, reformele reprezentau, totodată, o garanție acordată românilor de pretutindeni, în legatură cu viitoarea formă de organizare a României Mari. “Noi, spunea T. Ionescu în Camera, la 10/28 iunie, legiferam azi pentru o Românie mică, dar legiferăm cu ochii la România de mâine, la România Mare”.

Conservatorii ramași în București (Al. Marghiloman, Th. Rosetti, T. Maiorescu, G. Stirbey), cu excepția grupului lui P.P. Carp, sub presiunea evenimentelor, și ei, au fost constrânși să includă în programul partidului cele doua reforme. După îndelungi dezbateri, în cursul cărora a fost subliniată valoarea națională a actului, proiectul pentru modificarea Constituției a fost votat în Cameră, în vara anului 1917, cu 130 voturi din 144, majoritatea cerută fiind de 94.

Deși nu au existat împrejurările și răgazul aplicării practice a reformelor, declararea acordului asupra principiului acestora deschidea calea transformărilor democratice care trebuiau să însoțească procesul de formare și întărire a statului național unitar, creând cadrul juridic corespunzător. Modificarea Constituției trebuie înțeleasă, deci, în cadrul complex al împrejurărilor din vara anului 1917, dar și ca o consecință a evoluției societaății românești, a necesității trecerii acesteia într-o etapă nouă, superioară.

In prima parte a anului 1917, confruntat cu o gravă criză politică internă, guvernul s-a străduit să pregătească condițiile necesare continuării luptei. Totodată, a desfășurat o largă activitate diplomatică pentru a preveni consecințele, pentru România, ale tratativelor dintre Puteri, cu privire la încheierea unei păci separate.

Activitatea diplomatică a României în lunile primei campanii a fost orientată spre obținerea sprijinului militar și respectarea clauzelor Convenției militare a cărei încălcare determinase răsturnarea întregii tactici și strategii a armatei române. Demersurile în acest sens pe lângă guvernul rus, sprijinite de Franța, au fost insistente și ferme. Aceasta, cu atât mai mult cu cât marele duce Nicolae Nicolaevici reactualiza acum opinia mai veche a generalului Alexeev cu privire la avantajul sporit pentru Rusia, care ar fi decurs din neutralitatea României. Se părea ca ultimatumul anterior, sub presiunea caruia România intrase în război, fusese uitat. Diplomația româna se străduia să convingă cercurile politice ruse că teatrul de război din România reprezenta un punct strategic de valoare pentru întregul front, pentru cel oriental, mai cu seamă. Demersurile diplomatice, variate și complexe, au sprijinit si au completat acțiunile desfășurate pe frontul de luptă. Brătianu însuși, aflat la Petrograd, în ianuarie 1917, unde se desfășura conferința militară a Aliaților (la care România nu fusese invitată), insista să fie ascultat punctul de vedere românesc.

Evenimentele revoluționare din Rusia au influențat adânc situația militară din România. In aprilie 1917, I.C. Bratianu, împreună cu generalul Prezan, se afla, din nou, la Petrograd. Discutiile purtate cu reprezentanții guvernului provizoriu sunt apreciate drept satisfăcătoare. Evoluția situației politice din Rusia și slăbirea capacității de luptă a armatei ruse, înfrângerea Italiei, descompunerea armatei de la Salonic, lipsa legăturii dintre teritoriile din est și din vest și izolarea României au agravat situația țării in primele luni ale anului 1917. La toate acestea, se adauga îngrijorarea legitimă provocată de continuarea tratativelor de încheiere a unei păci separate.

In decembrie 1916, după căderea Bucureștiului, Puterile Centrale, mai mult pentru a ameliora poziția morală a Germaniei, au propus tratative de pace, prin intermediul SUA, tratative respinse de Aliați. Conferința interaliată de la Roma, dând curs notei lansate de președintele Wilson, formula, doar în termeni generali, la 10 ianuarie 1917, condițiile păcii, care au fost respinse, însă, de Puterile Centrale. Formula președintelui american, “a păcii fără victorie, fără învinși și fără învingători”, nu a avut darul sa liniștească. Convenția secretă încheiată între Franța și Rusia, în februarie 1917, nesocotea sau chiar contravenea angajamentelor luate față de statele mici din răsăritul Europei.

După o nouă inițiativă de pace din vara anului 1917, formulată de papa Benedict XV, care urmarea menținerea Imperiului austro-ungar, inițiativă care urma sondajelor făcute, la Paris, de Sixte și Xavier de Bourbon, cumnații împăratului Carol al IV-lea, în numele acestuia, spre sfârșitul anului 1917, în Elvetia, au avut loc discuții între reprezentanții Franței și ai Angliei pe de o parte, și cei ai Dublei Monarhii, pe de alta. Din desfășurarea acelora se desprinde faptul că puterile Antantei erau receptive atunci la formula menținerii în continuare a Imperiului. In Anglia, chiar începuse să se formeze un curent de opinie în acest sens. Practic, faptul presupunea renunțarea la îndeplinirea obligațiilor asumate prin tratatele de alianță. Dupa izbucnirea revoluției ruse și intrarea S.U.A. în război, Austro-Ungaria și-a intensificat eforturile de a încheia o așa-zisă pace cinstită, care trebuia să garanteze existența Monarhiei.

In cuprinsul discuțiilor diplomatice dintre cele două tabere, sau dintre partenerii Puterilor Centrale, soarta României era mereu pusă în balanță. In intențiile Germaniei și ale Austro-Ungariei, aceasta urma să fie împarțită între Rusia, Austro-Ungaria și Bulgaria; statul român trebuia să rămână la gurile Dunării, asemenea statului liliputan Monaco, având întinderea acestuia.

Fie că aveau drept obiectiv menținerea Austro-Ungariei, fie că vizau împărțirea României, aceste tratative și planuri, cu ecou în presa vremii, au creat serioase motive de îngrijorare. In vara anului 1917, cu prilejul conferinței Aliaților, primul ministru francez, Ribot, a propus adoptarea unei declarații menite să împrăștie suspiciunile cu privire la pacea separată și la menținerea Imperiului habsburgic. Au fost date asigurări - primite cu satisfacție în România, cu privire la finalitatea luptei comune.

Cercurile politice românești mai erau îngrijorate și de faptul că, intrând în război, S.U.A. nu a aderat la tratatul de la Londra, din 5 septembrie 1914, care, între altele, interzicea încheierea unei păci separate. Partenerii la război erau considerați doar asociați și nu aliați. De asemenea, S.U.A. nu declarase razboi Bulgariei, cu care intreținea relatii diplomatice normale.

La 4 decembrie 1917, în fața Congresului, președintele Wilson declara că, intrând în război împotriva Austro-Ungariei, Statele Unite nu înțeleg sa “micșoreze ori să restructureze” Imperiul. De asemenea, în discursul rostit la 8 ianuarie 1918, în care erau expuse “cele 14 puncte”, expresie a bazei pe care fusese stabilit acordul cu aliații, președintele american a pledat în favoarea autonomiei naționale și nu pentru autodeterminarea popoarelor din Austro-Ungaria.

Incercările de a încheia pace separată, atât cele de acum, cât și din perioada care a urmat, au eşuat. Ele au vădit limpede, însă, valoarea garanțiilor acordate statelor mici de Marile Puteri. Incercările au eșuat ca urmare a disensiunilor dintre Puterile aliate, sau adverse. Pacea separată, însă, a fost împiedicată, în primul rând, așa cum, pe drept, s-a apreciat, din noua faza a luptei de eliberare națională a popoarelor asuprite. Considerând planurile de împarțire și de desființare a României, marile victorii repurtate de armata română în vara anului 1917 “au avut o importanță capitală” făcând să eșueze toate aceste planuri. Au fost apărate independența și suveranitatea națională, teritoriul care a mai rămas, s-a asigurat continuitatea statală. Aceste lupte, dincolo de importanta lor națională, au avut, în egală măsura, o deosebită valoare morală, o mare pondere în desfășurarea ulterioară a războiului, au contribuit la sfârşitul victorios al acestuia.

ROMANIA IN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 2

Intrarea Romaniei in razboi si situatia acesteia dupa terminarea razboiului
In saptamanile care au urmat asasinarii arhiducelui Franz Ferdinand, mostenitorul tronului habsburgic, la Sarajevo, la 15/28 iunie 1914, regele Carol si politicienii liberali si conservatori au urmarit deteriorarea situatiei internationale cu neliniste crescanda. Ei aveau motive intemeiate sa se teama de razboi pentru ca pozitia geografica a Romaniei facea inevitabila prezenta ei intr-un conflict european in expansiune. Tara a intampinat riza departem de a fi unita. Existau dezacorduri politice serioase intre rege

si un mic grup de germanofili pe de o parte si majoritatea politicienilor si opinia publica, favorabile Antantei, pe de alta parte. Dar ambele parti erau de acord ca era imperativ necesar sa se evite razboiul.

La intrunirea Consiliului de Coroana din 21 iulie/3 august, guvernul Roman a hotarat sa adopte o politica de neutralitate. Sedinta a fost prezidata de rege si la ea au participat si mambrii gugernului, fosti Prim-ministrii si conducatorii principalelor partide care au cantarit doua optiuni posibile.Prima – intrarea imaediatain razboi de partea Puterilor Centrale - era sustinuta de Carol care si-a exprimat increderea in victoria Germaniei si a facut apel la sentimantul onoarei celor prezenti pentru indeplinitea angajamentelor din trat fata de Germania si Austro-Ungaria. Dar el a ramas singur nefiind sustinut decat de liderul conservator Petre Carp, care a tratat cu usurinta puternicul sentimant al opiniei publice in favoarea Anantei, numindul ireevant si si-a exprimat lipsa de interes fata de situatia romanilor din Transilvania. Dar acestea erau tocmai prolemele care-i preocupau in gradul cel mai inalt pe toti ceilalti. In fata puternicului curent in favoarea neutralitatii exprimat de conducatorii de partide care au declarai ca nu-si pot asuma responsabilitatea unui guvern care se angajeaja in razboi alauri de Pterile Centrale, regele a consimtit la hotararea lor, evidentiind astfel rolul sau de manah constitutional. La 27 sptembrie/10 octombrie 1914, cand a murit regele Carol, esponsabilitatea politicii externe a fost asumata de Bratianu. Desi simpatiile sale mergeau catre Antanta, nici el si nici succesorul lui Carol, Ferdinand, nu aveau vreo intentie de a abandona starea de neutralitate pana in momentul in care cursul razboiului nu devenea clar si ei puteau fi siguri ca-si vor realiva obiectivele nationale. Bratianu a purtat negocieri cu Antanta interminemt in 1915 si la inceputul lui 1916. El a pus un pret ridicat pentru intrarea Romaniei in razboi si era hotarat sa nu angajeje tara in conflict prematur. La loc de frunte printre conditiile sale era garantia scrisa ca Romania va primi Transilvania Banatul si Bucovina ca recompense pentru serviciile acordate. Era acut constient de izolarea geografica a Romaniei fata de Aliatii occidentali si urmarea sa obtina garantii de partea lor cu privire la fluxul continuu de armament si provizii care puteau fi transportate numai prin Rusia. Aliatii occidentali au accetptat in cele din urma conditiile lui Bratianu in iulie 1916, dar nici chiar atunci el nu a luat usor hotararea de a intra in razboi. Au mai urmat sase saptamani de negocieri pentru a stabili toate detaliile legate de intrarea Romaniei in razboi de partea Antantei. Rusia in special considera pretentiile Romaniei exagerate, iar ceilalti aliati erau mai putin interesati de satisfacerea aspiratiilor nationale ale Romaniei si mai mult de folosirea armatei sale pentru a deschide un nou front de lupta impotriva Puterilor Centrale. Franta a oferit o formula care s-a dovedit acceptabila: Rusia va garanta, in scris, tot de dorea Bratianu, chiar egalitate cu ceilalti Aliati al conferinta de pace , dar daca, la sfarsitul razboiului, nu vor putea fi satisfacute toate conditiile Romaniei, atunci Aliatii vor forta pur si simplu Romania sa accepte mai putin decat i se promisese. In cele din urma, la 4/17 august, Braileanu si diplomati ai Frantei, Marii Britanii, Rusiei si Italiei la Bucuresti au semnat conventiile militare si politice care stipulau conditiile intrarii Romaniei in razboi. De importanta imadiata erau prevederiile referitoare la un atac impotriva Austro-Ungariei nu mai tarziu de 25/28 august si recunoasterea dreptului romanilor din Austro-Ungaria la autodeterminare si la unirea cu Regatul Romaniei. Consiliul de Coroana a aprobat oficial tratatele si a declarat razboi Austro-Ungariei la 14/27

august. In ziua urmatoare Germania a declarat razboi Romaniei. Turcia si Bulgaria i-au urmat exemplul la 17/30 august si respectiv 19 august/1 septembrie.[...] Cu pretul a peste 250.000 de ostasi morti, raniti sau luati prizonieri (aproximativ 1/3 din armata romana) Romania a castigat pana in toamna anului 1920 156.000 Km patrati de teritoriu (astfel in 1920 Romania va avea o suprafata de 269.000 Km. patrati) iar populatia Romaniei a crescut cu 8,5 milioane de locuitori (in 1920 populatia era de 16.250.000). Dar in procesul realizarii aspiratiilor nationale nutrite de veacuri, romanii dobandisera minoritati substantiale. In 1920, aproximativ 30% din populatie era neromana, in comparatie cu procentajul de 8% dinainte de razboi. Noile provincii au sporit capacitatile de productie ale Romaiei. De exemplu, in 1919, potentiaul industrial al tarii reprezenta 235% fata de cel din 1916, o crestere care se datora in special Transilvaniei si Banatului. Obiectivele de indeplinit erau temerare. Mai intai trebuia sa fie realizate stricacunile produse de razboi, si, apoi, noile provincii si noii cetateni trbuiau sa fie integrati in structurile si institutiile unui stat national modern, mai perfectionat. Ca si in secolul anterior, intelectualii au fost cei care au furnizat planurile.

EVOLUŢIA VIEŢII SOCIALE ÎN ROMANIA MARE 1918-1940

La nivel social, Marea Unire din 1918 si activitatea reformatoare de dupa aceasta au generat mutatii semnificative. Astfel, a avut loc o crestere importanta a populatiei tarii, grevata insa, in vara anului 1940, de pierderile teritoriale.
Anul	Numar de locuitori	Suprafata tarii
1920 1930 1940 1941	17 393 149 18 025 896 19 933 802 13 551 756	316 710 km2 316 710 km2 316 710 km2 195 198 km2
Romania a devenit un stat de marime medie, aflandu-se, in ceea ce priveste populatia si suprafata, pe locul 8 si respectiv 10 intre statele Europei. Cel mai important recensamant al populatiei s-a desfasurat in anul 1930, cand au fost numarati 18 025 896 locuitori. Dintre acestia, 71,9% erau romani, 7,9% maghiari, 4,1% germani, 4% evrei, 3,2% ruteni si ucraineni, 2,3% rusi, 2% bulgari, 1,5% tigani, 0,9% turci, 0,6% gagauzi, 0,3% sarbi si croati, 0,3% polonezi, 0,1% greci, 0,1% tatari, 0,3% alte nationalitati.     Romania a incetat sa mai fie un stat de emigratie, mai ales dupa ce, in 1925, a fost adoptata o lege ce consfintea libertatea emigrarii. Pana in 1938, s-au asezat in Romania 28 580 cetateni straini si au plecat 11 709 cetateni romani. Marea majoritate a populatiei, in procent de 78,9%, a continuat sa traiasca in lumea satelor. Restul, de 21,1%, era concentrata in orase, ca Bucuresti, cu 630 000 locuitori, sau Cernauti, Galati si lasi cu cca 400 000 locuitori fiecare. 0 statistica din 1930, privind repartitia fortei de munca pe profesiuni, arata ca 72,3% dintre locuitori lucrau in agricultura, 9,4% in activitati industriale, 4,8% erau functionari, iar 4,2% se ocupau de comert si credit.    Fiecare provincie unita cu patria-mama, in anul 1918, a avut, in acest context, elemente specifice ale structurii sociale. In Basarabia, taranimea era numeroasa, iar intelectualitatea redusa, dar activa din punct de vedere politic. In Bucovina, marea majoritate a intreprinzatorilor capitalisti era de origine straina-germana sau evreiasca. Taranimea se ocupa in special cu cresterea vitelor. In Transilvania, dominau burghezia mica, industriala si comerciala, dar si taranimea si lucratorii industriali. Acestea au contribuit la cresterea, in ansamblul structurii sociale, a rolului si importantei burgheziei si muncitorilor, categorii sociale intre care s-a stabilit relatia sociala fundamentală in perioada interbelică.

ROMÂNII DIN AFARA STATULUI NAŢIONAL 1867-1914

Transilvania, Crișana, Maramureș

          Transilvania a continuat să reprezinte, în perioada dinaintea Marelui Război, cea mai importantă provincie cu populație românească aflată sub dominație străină. în 1900, Transilvania număra 5,2 milioane de locuitori. In toate recensămintele efectuate de autoritățile maghiare, în pofida falsificării unor date, românii au reprezentat majoritatea populației provinciei. Conform acestora, în 1880 ei reprezentau 47,44% din populație, în 1890 47,98%, în 1900 47,20%, iar în 1910 46,20%. In 1902, din 4 597 de comune din Transilvania, românii dominau numeric în 2 971, adică în 67,4% dintre acestea. Scaderea procentului se explica și prin treceri de locuitori în Vechiul Regat, sau prin emigrarea în S.U.A. si Canada.
                 Printr-o serie de măsuri legislative cu caracter discriminatoriu, precum: legea uniunii, legea pentru egala in-dreptațire a naționalităților, legea învățămantului (1868), legea electorală (1874), legea Trefort (1879), Ungaria a agravat la maximum situația românilor din Transilvania. Astfel, au fost anulate toate drepturile si libertățile politice ale populației românești, națiunea maghiară a fost proclamată "unitară și indivizibilă", a fost supusă maghiarizării toată administrația de stat, au fost respinse, sub pretextul "atentatului la ordinea de stat", orice revendicări cu caracter național, s-a îngrădit drastic accesul românilor la viața politică, s-a introdus in mod obligatoriu limba maghiară în învățămant, inclusiv în cel primar. In 1870, din 26 de școli existente în învățămantul mediu, doar 5 funcționau cu predare în limba română, fiind frecventate de numai  840 de elevi.

Basarabia  

Teritoriul dintre Prut si Nistru a fost anexat de Rusia în urma războiului ruso-turc dintre 1806-1812, încheiat cu pacea de la Bucureşti din 1812. In perioada ce a urmat, în ciuda unui control militar ţarist efectiv, s-a acceptat menținerea unor elemente de autonomie specifice provinciilor de margine ale Imperiului. In 1817, provincia avea o suprafață de 45 630 km pătrați și o populație de 482.630 de locuitori, dintre care 86,7% erau romani. Restul erau ruteni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi. Ea constituia o zona cu importanță economică, date fiind numeroasele cirezi de vite și cantitățile mari de cereale ce se obțineau aici.
   Cu toate acestea, datorită asupririi naţionale s-a desfăşurat mereu un exod de populaţie peste Prut, în Moldova. In 1818 regiunea a primit statutul de regiune de graniță (oblastie), iar capitala s-a stabilit la Chișinău. S-a elaborat Regulamentul Basarabiei, care a constituit o lovitură grea dată autonomiei acestei provincii romanești. Până în 1828 teritoriul a fost condus de un guvernator militar ce colabora cu un sfat boieresc. Pentru a atrage boierimea locală, s-au luat măsuri de distribuire, către aceasta, a unor pământuri, în alte zone ale Rusiei, și proclamarea sa drept nobilime ereditară. După 1828, măsurile de integrare forţată a Basarabiei în cadrul Rusiei s-au accelerat, autonomia sa fiind practic desfiinţată. La sfârșitul perioadei, între 1828 și 1871, ea a devenit o simplă provincie (gubernie) în cadrul Imperiului Romanovilor, fiind guvernată autocratic. Ţarismul a desfățurat intens o politică de colonizare cu populație slavă, ucraineană, poloneză și chiar germană adusă din zonele Marii Baltice. In administrație s-a desfășurat un proces de rusificare din ce în ce mai intens. Statutul de gubernie a semnificat aplicarea legilor ruse, introducerea instituțiilor corespunzatoare, obligativitatea folosirii limbii ruse și a alfabetului chirilic în administrație, Biserică și școală.
   S-a deschis, astfel, drumul politicii de deznaționalizare, ce a generat protestul populației românești. In Basarabia, principala formă a luptei naționale a devenit lupta pentru păstrarea limbii române. In 1848 s-a publicat gazeta "Românul", iar în 1862 boierul Cristi cerea permisiunea de a deschide o tipografie, dar solicitarea i-a fost respinsă. Marile evenimente din România, și anume revoluția din 1848-1849, unirea Moldovei cu Muntenia, au avut un ecou puternic în rândul populației românești dintre Prut si Nistru, fapt ce a determinat autoritățile țariste să impună întreruperea oricăror legături cu Țara, intensificând politica de rusificare a populației românești. In 1867, limba română a fost interzisă în toate școlile din Basarabia, limba rusă devenind obligatorie. In campania de rusificare s-a remarcat Episcopul Pavel Lebedev. S-a decis, de asemenea, ca toate cărțile vechi bisericești să fie strânse din sate și trimise la Arhiepiscopia din Chișinău, unde multe din ele au fost distruse. Totuși, în 1890, autoritățile țariste erau nemulțumite de menținerea și afirmarea specificului național al populației românești, astfel că țarul Alexandru al III-lea a cerut guvernatorului Batiuskov să cerceteze cauzele ineficienței procesului de rusificare. Românii au continuat, astfel, să reprezinte, în ciuda politicii de deznaționalizare, contingentul etnic cel mai important din Basarabia, lucru relevat și de recensăminte. In 1834 ei reprezentau 86% din populație, în 1862, 66,4%, în 1871, 67,4%, iar în 1897, ca rezultat al rusificării, doar 47,6% dintre locuitori. Românii erau oricum cei mai numeroși, căci 19,6% erau ruteni și ucrainieni, 8,2% ruși, iar 11,8% evrei. Problema Basarabiei a fost subiect de discuție între Marile Puteri, dar și între Romania și Rusia. Dacă, în 1856, județele din sudul Basarabiei, - Cahul, Ismail si Bolgrad - au fost retrocedate Moldovei, până în 1877, guvernul țarist a căutat, pe diferite căi, să anuleze prevederile Tratatului de la Paris în acest sens. A reușit aceasta însa doar încălcând integritatea teritorială a României, prevazută a fi respectată prin Convenția de la 4 aprilie 1877. Congresul de la Berlin, din anul 1878, a acceptat ca Rusia sa încorporeze întreaga provincie românească dintre Prut și Nistru.
   La începutul secolului al 20-lea mișcarea națională a populației romanești s-a intensificat. Ea a fost condusă de o pleiadă de intelectuali, precum lon Ienculeț, lon Pelivan, Emanoil Gavriliță, Alexandru Nour, Constantin Stere, Pantelimon Halipa, Vasile Stroescu și alții. După revoluția din 1905-1907, în Basarabia s-au afirmat trei grupări, și anume gruparea radicală a studenților, cea a intelectualilor, cea a boierilor moldoveni conduși de P. Dicescu, care au format, mai tarziu, Partidul Moldovenesc Democrat. La Chișinău s-a format și a activat "Societatea moldovenească pentru răspandirea culturii naționale" și a fost publicat ziarul "Basarabia". In ciuda represiunii, populația românească a continuat să militeze pentru emanciparea națională, folosirea limbii române în școală, Biserică și administrație.

Bucovina   

Anexată în 1775, în urma unor rapturi teritoriale, de catre Habsburgi, Bucovina s-a aflat, până în 1786, sub ocupație militară, iar apoi alipită Galiției. In 1849 ea a devenit ducat aflat sub directa guvernare a împăratului de la Viena. Politica de deznaționalizare forțată a românilor practicată de Habsburgi a vizat în special Biserica și școala, unde a fost interzisă folosirea limbii române și au fost facilitate mari imigrări de populație ucraineană, germană, ruteană, slovacă. In cele din urmă, s-a produs și descreșterea treptată a populației românești și creșterea populației ucrainene. In 1848 populația Bucovinei a numarat 377.571 locuitori, din care 209.293 români și 108.907 ucraineni. In 1900, din 730.195 locuitori, 229.018 erau români și 297.798 ucraineni. Restul populației era reprezentată de germani, polonezi, maghiari, ruteni, armeni.

Dobrogea    

Spațiul Dobrogean a urmat un drum propriu, ce a permis supraviețuirea populației românești. Dobrogea nu a fost integrată total structurilor Imperiului Otoman, iar lupta antiotomană a voievozilor români a suscitat, mereu, idealul luptei sociale și naționale. Populația românească a continuat să viețuiască în comunități proprii nu doar în mediul rural, ci și în orașe. Centrul politic, administrativ și militar al regiunii s-a aflat, în secolul al 19-lea, la Babadag. După 1848 s-a constatat o strângere a legăturilor cu românii din Vechiul Regat. Biserica și școala au rămas, în continuare, principalele instituții în lupta pentru drepturi naționale. Cu concursul și al unor cărturari ardeleni, școala dobrogeană a devenit o armă de luptă pentru păstrarea spiritului românesc, fiind întreținută de comunitățile locale și statul roman. Nifon Bălăsescu a fondat circa 25 de școli, dintre care cea de la Tulcea a fost sprijinită financiar direct de către guvernul de la București. Congresul de la Berlin din 1878 a recunoscut dreptul istoric al României asupra Dobrogei. Intr-o proclamație adresată armatei, la 14 noiembrie 1878, de principele Carol, cu prilejul unirii Dobrogei cu România, se spunea că "veți merge în Dobrogea nu în calitate de cuceritori, ci amici, ca frați ai locuitorilor, care de azi înainte sunt concetățenii noștri".