ROMANIA - MONUMENTE PATRIMONIU UNESCO - BISERICILE DIN LEMN DIN MARAMUREŞ

Bisericile de lemn din Maramures

De-a lungul secolelor, in Maramures, oamenii au (re)gasit vorbirea cu Dumnezeu prin lemn. Istoria maramuresenilor este povestita in lemnul bisericilor din acest spatiu binecuvantat, pentru ca in aceste sanctuare ale Cuvantului s-au pastrat monumente de cea mai veche limbă romanească , aici s-au adunat inteleptii satului in clipele grele sa ceara sfatul lui Dumnezeu, aici s-a savarsit, de veacuri, botezul „coconilor“, aici s-au legat pe vecie cununii si tot de aici au plecat pe ultimul drum aceia ce s-au dus dintre vii. Bisericile de lemn maramuresene, despre care Lucian Blaga spunea ca sunt „printre cele mai pretioase si mai fara de rezerva admirate produse ale geniului nostru popular“, reprezinta, fara indoiala, o culme a artei de a construi in lemn.
In anul 1999, opt biserici de lemn din Maramures au fost incluse pe lista UNESCO a mostenirilor culturale universale. Astfel, din cele aproximativ o suta de lacasuri de cult din arealul maramuresean, in patrimoniul universal au intrat bisericile din Barsana, Budesti-Josani, Desesti, Ieud-Deal si Poienile Izei din Maramuresul voievodal, Plopis si Surdesti din Tara Chioarului si Rogoz din Tara Lapusului.
Alaturi de echilibrul arhitectural si de armonia proportiilor, lacasele sfinte sunt adaptate necesitatilor cultului, respectand compartimentarea traditionala: pronaos, naos si altar. Boltile interioare, intruchipari ale boltii ceresti, sunt locul de unde Dumnezeu vegheaza asupra „poporului sau“. Registrul iconografic si pictura parietala, realizate de mesteri zugravi locali, sunt de inspiratie rasariteana, cu interferente traditionale si renascentiste de factura baroca.
Bisericile maramuresene isi completeaza valoarea prin patrimoniul mobil adapostit, patrimoniu reprezentat prin icoane imparatesti sau praznicare, obiecte de cult si carti bisericesti tiparite sau manuscrise.
Inscriptiile daltuite in grinzi, semnaturile lasate pe ansamblurile parietale si pe icoanele praznicare si, nu in ultimul rand, insemnarile de pe batranele carti de cult sunt marturii ale vechimii crestinismului pe aceste meleaguri si file din istoria Maramuresului. Unicitatea bisericilor de lemn maramuresene le confera acestora statutul de produs emblematic al Maramuresului in contextul valorilor culturale universale.

Plopis 

Biserica cu hramul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril a fost construita intre anii 1798-1805, sub pastorirea preotului Damian. Sfintirea bisericii s-a realizat la 12 noiembrie 1811, ocazie cu care au fost asezate la piciorul Sfintei Mese 49 de monede (cate una pentru fiecare familie-ctitor) si un document care spune urmatoarele: „Anul 1811 farcazuita in noiembrie 12. Aceasta biserica s-a facut noua de popa Damian.“ Intrarea in biserica se face printr-un pridvor larg, continuat cu pronaos, naos si altar decrosat, pentagonal, pe latura de est. Pe o fundatie si un soclu scund din piatra, se inalta peretii din grinzi masive de stejar, asezate in randuri orizontale in sistem Blockbau. Turnul este incadrat de patru turnulete, iar acoperisul este simplu. Cu toate ca nu prezinta streasina dubla, particularitatea ferestrelor etajate este vizibila si aici. Deasupra sirului superior de ferestre, peretii sunt decorati cu un frumos motiv sculptat in banda continua, in timp ce mijlocul bisericii este marcat de un brau in relief. Dupa cum reiese din inscriptia de pe spatele icoanei asezate pe masa din altar, pictura si icoanele de pe tampla bisericii au fost executate de Stefan Fisesteanul, zugrav originar din Sisesti.

Ieud-Deal 

Construita la inceputul secolului al XVII-lea de familia nobila locala Balea, biserica cu hramul Nasterea Maicii Domnului a fost asezata pe locul in care, conform unor informatii, voievodul Balc ridicase in anul 1364 biserica initiala. Biserica are un soclu de piatra joasa, pe care se ridica, dupa sistemul Blockbau, peretii alcatuiti din grinzi groase de brad, de forma paralelipipedica. Lacasul are forma de nava, planul compunandu-se din pronaos, naos si altarul de tip decrosat, poligonal. Acoperisul, in doua ape, are deasupra pronaosului un turn cu foisor, peste care se inalta coiful ascutit. Pictura interioara si iconostasul au fost realizate in anul 1782, de Alexandru Ponehalski. Tema principala a pronaosului este Judecata de Apoi. Iisus Hristos este reprezentat pe tronul de judecata, incadrat de doi ingeri care sufla din trambite.
Pe bolta naosului se remarca Dumnezeu-Cel-Vechi-de-Zile, purtandu-l la piept pe Sfantul Duh sub forma de porumbel. Pe peretii laterali ai naosului, intr-un registru iconografic continuu, sunt reprezentate scene din Vechiul si Noul Testament. in podul acestei biserici a fost descoperit in anul 1925 Codicele de la Ieud, una dintre cele mai vechi scrieri in limba romana.

Surdesti 

Biserica cu hramul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril este, prin dimensiunile impunatoare ale turnului ce se ridica la 54 metri inaltime, una dintre cele mai vestite constructii de lemn din Europa. Potrivit unei inscriptii de pe ancadramentul usii de la intrare, sfantul lacas a fost ridicat din lemn de stejar, la anul 1721, de catre mesterul Toma Macarie. Ancadramentul de la intrare este impodobit cu rozete si benzi in torsada, incheiate, in partea de sus, in acolada. Planimetria edificiului urmeaza tipologia arhitecturala a bisericilor de lemn din Maramures. Pridvorul, adaugat ulterior, este conceput cu doua randuri de arcade suprapuse, cu deschideri diferite, dar identice ca forma si decor. Acoperisul este etajat, avand dubla streasina, iar pe portiunea cuprinsa intre stresini exista un al doilea rand de ferestre, identice ca forma si marime cu cele aflate pe primul rand. Frumusetea monumentului este completata si de braul de forma funiei rasucite ce inconjoara biserica. Interiorul este pictat, iconostasul, realizat in anul 1783, fiind opera mesterului Stefan Fisesteanul.

Deseşti 

Biserica cu hramul Cuvioasa Paraschiva a fost inaltata in veacul al XVIII-lea, data construirii fiind ulterioara anului 1717 (cand, in urma ultimei invazii tatare in Maramures, localnicii si-au ridicat o noua biserica in locul celei vechi, arse). Sfantul lacas se compune din altar poligonal, naos cu bolta semicilindrica si pronaos tavanit, deasupra caruia se inalta turnul-clopotnita. Intrarea in biserica se face direct in pronaos printr-un ancadrament impodobit cu motivul funiei rasucite. Pictura murala, potrivit inscriptiilor pastrate, dateaza din anul 1780, fiind opera cunoscutului zugrav Radu Munteanu din Ungureni si a ajutorului acestuia, Gheorghe Zugravul din Desesti. Ca stil, este o pictura de traditie post-bizantina, apropiata de pictura populara rusticizata, prin decoratiile vesele si colorate ale ansamblului. Tampla care ocupa in intregime peretele despartitor dintre naos si altar cuprinde un bogat program iconografic, ce are la baza icoanele imparatesti si praznicarele, continuate cu Apostolii care il incadreaza pe Iisus Hristos si cu Proorocii in medalioane, incadrand-o pe Maica Domnului. Prin paralelism, iconografia si stilistica picturii tamplei il indica drept autor pe Alexandru Ponehalski.

Poienile Izei 

Biserica cu hramul Cuvioasa Paraschiva este atestata documentar de la anul 1604, desi traditia populara locala si arhitectura bisericii plaseaza construirea sfantului lacas inainte de secolul al XVII-lea.
Planul bisericii este de tip nava, fiind compus dintr-un altar decrosat de forma patrata, acoperit cu bolta semicilindrica, naos dreptunghiular, pronaos tavanit si un pridvor pe latura de vest. Acoperisul are poala dubla, iar turnul-clopotnita este prevazut cu foisor si coif prelung, ce confera bisericii echilibru si eleganta. Pictura parietala, conform pisaniei, a fost executata in anul 1794, de catre un zugrav anonim. Bine conservata, imbinand reminiscente traditionale cu elemente moralizatoare intr-un program iconografic armonios, pictura impresioneaza atat prin tematica, cat si prin originalitate. Remarcabila este pictura pronaosului, ce are drept tematica Judecata de Apoi, dar si anumite teme auxiliare, cu semnificatie escatologica. Iconostasul reuneste icoane imparatesti si icoane praznicare, ce dateaza din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea. in biserica se mai pastreaza si alte icoane vechi, datand din aceeasi epoca, unele fiind opere ale zugravilor de la Manastirea Moisei, centru important al picturii maramuresene din prima jumatate a secolului al XVIII-lea.

Rogoz 

Biserica cu hramul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril a fost ridicata la 1663 din doua lemne „fratane“ aduse din Dealul Popii, constituind una dintre cele mai reprezentative exemplare ale genului din Tara Lapusului.
in planimetria edificiului sunt intalnite particularitati caracteristice lacasurilor de cult anterioare secolului al XVIII-lea, dintre care amintim forma poligonala a pronaosului (cu un numar mai mare de laturi decat
in mod obisnuit) si accesul in biserica, in absenta pridvorului, prin latura de sud. Naosul este dreptunghiular, iar altarul decrosat, poligonal, cu sapte laturi. Turnul cu proportii echilibrate este prevazut
cu un coif aproape conic, ornat la baza cu patru turnulete. Elementul ornamental caracteristic il constituie capetele grinzilor ce sprijina streasina, cioplite in forma de cap de cal – motiv decorativ laic intalnit si la casele taranesti din Tara Lapusului. Pictura parietala originala, pastrata doar in naos si pronaos, a fost executata in anul 1785, de zugravii Radu Munteanu si Nicolae Man, fapt consemnat in doua inscriptii pastrate pe peretele nordic al naosului. Registrul iconografic cuprinde scene din Vechiul si Noul Testament. in 1834, un zugrav al carui nume nu ne este cunoscut a repictat tavanul pronaosului si bolta naosului in maniera stilistica specifica realizarii icoanelor pe sticla. Biserica poseda un inestimabil tezaur de icoane pe lemn, majoritatea fiind atribuite mesterului Radu Munteanu.

Bârsana 

Biserica cu hramul Intrarea Maicii Domnului in Biserica face parte din grupul bisericilor de tip maramuresean de mici dimensiuni. A fost ridicata in anul 1720, ca biserica manastireasca. Dupa 1800, a fost demontata si stramutata pe amplasamentul actual, fiind pictata in anul 1806 de catre Hodor Toader din Viseul de Mijloc si Ioan Plohod din Dragomiresti. Sfantul lacas este compus dintr-o absida poligonala decrosata, naos acoperit cu bolta semicilindrica suprainaltata, pronaos tavanit si pridvor pe latura de vest, supraetajat. Este construita din barne asamblate in sistem Blockbau. Acoperisul, cu poala dubla, are deasupra pronaosului un turn-clopotnita prevazut cu arcade pe stalpi si acoperis inalt, piramidal. Pictura murala, icoanele si piesele de mobilier formeaza un ansamblu decorativ coerent, structurat dupa limbajul artei baroce si rococo. intregul program iconografic al picturilor lui Toader Hodor are un continut escatologic, cu accente moralizatoare. Alaturi de temele traditionale, in iconografia altarului patrund scene aluzive din Apocalipsa si din Judecata de Apoi. Caracterul moralizator al picturii parietale este pus in evidenta si de paralelismul dintre scenele Vechiului Testament si cele ale Noului Testament.

Budesti-Josani 

Biserica din Budesti-Josani a fost construita din lemn de stejar, la anul 1642 (conform unei inscriptii de pe ancadramentul usii de la intrare). Are patron spiritual pe San Nicoara, vechiul antroponim romanesc al Sfantului Nicolae. Edificiul se compune dintr-un pronaos tavanit, naos cu bolta semicilindrica suprainaltata si un altar poligonal. Biserica are acoperis cu poala dubla, unitar atat la naos si pronaos, cat si la altar. Deasupra pronaosului se inalta turnul-clopotnita cu foisor evazat sprijinit pe cate patru stalpi laterali uniti prin arcade imbinate. Coiful deosebit de zvelt este flancat la baza de patru turnulete mai mici, prezenta acestora sugerand faptul ca satul avea un sfat al batranilor. Pictura parietala si o buna parte dintre icoane au fost realizate in anul 1762, de catre Alexandru Ponehalski, pictor originar din Berbesti. Alaturi de acestea, in biserica se afla o impresionanta colectie de icoane pe sticla, dar si icoane pe lemn ce dateaza din secolul al XV-lea. Tot aici se pastreaza si o camasa de zale atribuita haiducului Pintea Viteazul, personaj emblematic si legendar in Maramures.

GEOGRAFIA - GRECIA - METEORA

Exista un loc in care forta naturii a modelat muntii facandu-i sa arate aidoma unor stalpi ce sustin insusi cerul. Exista un loc pe care oamenii l-au intarit prin credinta si puterea lor launtrica. Un loc in care Dumnezeu le-a zambit oamenilor, oferindu-le adapost acolo unde nimeni nu se astepta... Meteora... lacasul ingerilor.

Locuind la portile cerului

 

Cuvantul meteora inseamna, in limba greaca, "suspendat in aer" si, desigur, se refera la manastirile seculare ridicate aici de sfintii ortodoxiei. Ceea ce a creat acea unica aglomerare de stanci ramane un mister al naturii, si asta in ciuda teoriilor avansate de oameni de stiinta, teorii nedemonstrate pana astazi. Insa cu atat mai spectaculos este peisajul oferit de Meteora cu cat artei naturii omul i-a alaturat arta sa, creand unul dintre cele mai frumoase locuri nu numai din Grecia, ci din intreaga lume. Nu intamplator, manastirile de la Meteora au fost incluse in patrimoniul UNESCO ca bunuri inestimabile ale intregii omeniri.

In secolul al IX-lea, un grup de ermiti greci si-a cautat adapostul in grotele greu accesibile ale Meteorei. Ei au fost primii locuitori din aceste tinuturi neprimitoare in aparenta si au continuat sa traiasca aici timp de trei secole, pana la ridicarea primelor asezaminte monastice. La inaltimi care ajung uneori si la 550 de metri, ermitii traiau in solitudine, intalnindu-se doar in zilele de duminica si in zilele de sarbatori, atunci cand se rugau impreuna intr-o capela construita la baza stancii Dhoupiani.

La finalul secolului al XII-lea, este atesta o prima comunitate monastica grupata in jurul bisericii Theotokos (Maica Domnului) care exista si astazi. Sfantul Athanasios este cel care aduce de la Muntele Athos, in anul 1344, un grup important de calugari si punele bazele manastirii cu hramul Theotokos (1381-1388), devenita ulterior Manastirea cu hramul Schimbarii la Fata a Mantuitorului. A fost doar inceputul, pentru ca, pana la finele secolului al XIV-lea, nu mai putin de 20 de manastiri fusesera ridicate pe inaltimile ametitoare ale Meteorei. A fost, poate, vointa divina cea care i-a impins pe acei oameni sa isi ridice valorile pe inaltimi pe care nu traiesc decat vulturii. Se spune ca intreaga cultura a Greciei s-a pastrat in manastirile de la Meteora si ca, in lipsa asezamintelor monahale inexpugnabile in fata atacurilor turcesti, toate valorile elene s-ar fi pierdut sub tavalugul otoman.

Pentru cei care le-au vizitat de-a lungul timpului, mai ales cei care au facut-o pana in secolul al XVII-lea, accesul extrem de dificil in manastiri, facut exclusiv cu ajutorul franghiilor care se intindeau chiar si pe sute de metri, nu putea simboliza decat fragilitatea vietii si a vointei divine. Memorabila ramane replica unui calugar medieval care, intrebat daca schimba vreodata franghiile cu care sunt trasi pana in manastire atat oameni cat si marfuri, ar fi raspuns: Evident ca schimbam funia. O schimbam ori de cate ori se rupe!

Incepand, insa, cu anul 1920, conditiile de acces in manastiri au fost radical imbunatite, si asta datorita afluxul mare de credinciosi veniti din toate partile lumii. Trepte au fost sapate in piatra si poduri suspendate au fost construite in lacasurile de cult pentru a facilita accesul vizitatorilor si preotilor deopotriva. Un veritabil masacru a avut loc in timpul celui de al doilea razboi mondial, atunci cand manastirile au fost bombardate si jefuite de o mare parte a valorilor pe care le pastrasera de secole. Parte dintre ele au fost recuperate ulterior si redate preotilor care inca mai vietuiau pe inaltimile Meteorei. In fapt, astazi, din cele 24 de manastiri existente in secolul al XVI-lea, doar sase, cinci de calugari si una de maicute, mai sunt locuite, fiecare dintre ele avand mai putin de 10 persoane.

Ultimele lacasuri ale Meteorei

 

Megalo Meteoro, sau Manastirea cu hramul Schimbarii la Fata a Mantuitorului, este si cea mai impunatoare manastire de la Meteora. Construit intre anii 1387-1388 de catre Sf. Athanasios, una dintre cele mai importante figuri din ortodoxie, lacasul a fost inchinat, initial, Fecioarei Maria, pentru ca apoi sa capete hramul Schimbarii la Fata. Manastirea a fost extinsa gratie eforturilor tarului sarb Simeon Uros, cel care a decis sa isi doneze intreaga avere manastirii si sa devina al doilea ei fondator, calugarindu-se. De altfel, craniul sau, alaturi de cel al Sf. Athanasios, se afla inca in Megalo Meteoro.

Manastirea a fost, inca o data, reconstruita in anul 1544 si, in anii urmatori, extinsa constant. Intre zidurile sale se afla veritabile comori ale ortodoxiei: stravechi artefacte, picturi, sculpturi si, mai ales, documente originale (peste 640 de manuscrise) dintre care cel mai vechi dateaza din anul 861.

Manastirea Sf Nicolae Anapafsas (Sfantul Nicolae Odihnitorul), cea mai mica dintre manastirile meteore, a fost zidita in secolul al XIV-lea de catre Sfantul Dionisie cel Milostiv. Frescele sale, de o mare calitate artistica, au fost realizate de Teofan Cretanul, unul dintre cei mai importanti reprezentanti ai Scolii Cretane de Pictura. In capela Sf. Anton, picturile originale din secolul al XIV-lea sunt inca vizibile.

Manastirea Varlaam, a doua ca marime dupa Megalo Meteoro, a fost numita astfel dupa ermitul cu acelasi nume, care si-a gasit refugiul aici in anul 1350. Acelasi Varlaam a construit o capela de mici dimensiuni peste care, in anul 1517, doi frati din Ioannina, Theophanes si Nektarios Apsarades, au ridicat manastirea de astazi. Frescele care dateaza din anii 1548 si 1566, si care apartin curentului teban din pictura, sunt inca vizibile.

Agias Triadas, sau Manastirea cu hramul Sfintei Treimi, ofera, poate, cea mai spectaculoase vedere de ansamblu asupra localitatii Kalambaka si asupra Muntilor Pindului. Datorita celor 140 de trepte sapate in stanca, pe care vizitatorii trebuie sa le urce, Agias Triadas este, probabil, si cea mai putin vizitata manastire de la Meteora. Ea a fost ridicata in secolul al XV-lea de catre parintele Dionisie. Doi frati, ambii preoti, Nicolaos si Antonios, i-au decorat peretii in anul 1741, in timp ce picturile de pe stanca din biserica Sfantul Ioan Botezatorul dateaza din anul 1682.

Manastirea Rusanu, numita astfel dupa fondatorul ei din secolul al XV-lea, se inalta pe una dintre cele mai falnice dintre stancile Meteorei. Inconjurata de abis de jur imprejur, manastirea a fost ridicata de fratii macedoneni Maxim si Ioasaf in anul 1545. Fresca ce impodobeste manastirea dateaza din anul 1561. Cele mai multe dintre manuscrisele pastrate la manastirea Rusanu de-a lungul timpului au fost mutate la Biblioteca Nationala din Atena.

Agios Stefanos, sau Manastirea cu hramul Sfantul Arhidiacon Stefan, dateaza din secolul al XV-lea si este, totodata, singura manastire de maici de la Meteora, calitate pe care a capatat-o de abia in 1961. Nu se stie cu exactitate de cand dateaza primele constructii deasupra carora a fost ridicata manastirea, unele teorii sugerand chiar anul 1192. Manastirea adaposteste, printre altele, craniul Sfantului Haralambie, donat manastirii chiar de domnitorul valah Vlad Tepes.

ARME - ARME MEDIEVALE DISTRUGĂTOARE

1.Focul grecesc 

Aceasta arma a fost cea care i-a asigurat Imperiului Bizantin suprematia atat in bataliile terestere cat mai ales in cele navale, de-a lungul zbuciumatei sale istorii. Conform mai multor surse istorice, focul grecesc a fost inventat de un filosof din Atena pe nume Proclus. Atat de eficient era incat multe batalii importante au fost castigate de Bizant datorita focului grecesc. Practic, era un lichid cu o compozitie necunoscuta decat de bizantini, compozitie care a ramas un mister si in zilele noastre. Datorita caracteristicilor sale, focul grecesc putea rivaliza cu napalmul modern. Era un lichid atat de inflamabil inct putea arde intens chiar si in apa. A ramas in istorie datorita faptului ca nu putea fi stins prin nicio metoda. Nefericitul soldat inamic care era improscat cu foc grecesc, ardea pana se transforma in cenusa, nemaiputand fi salvat nici macar de medici. Bizantinii umpleau cu foc grecesc recipiente circulare din lut carora li se atasa un fitil. Recipientele respective erau propulsate atat contra dusmanilor pedestri cat mai ales asupra corabiilor inamice. Recipientele aveau greutati de 6 sau 9 kg si puteau fi propulasate pana la distanta de 450 m. Realizate din lut se spargeau la impact si incendiau iremediabil orice tinta.

2. Cadavrele 

Desi la prima vedere este greu de imaginat ca un cadavru poate fi folosit ca o amenintare, asediile fortificatiilor din Evul Mediu au dus la “inaugurarea” unei astfel de arme. Cand asediatorii se aflau in fata unei cetati care opunea o rezistenta peste asteptari, iar durata asediului devenea prea mare pentru planurile de razboi ale acestora, atunci era momentul pentru intrarea in scena a cadavrelor intrate in putrefactie, care urmau sa fie catapultate in interiorul cetatilor. In cazul in care dintr-un motiv sa altul nefericitii asediati nu se imbolnaveau, asediatorii recurgeau la cadavrele celor decedati de ciuma. In urma unui astfel de bombardament cu cadavre infestate cu teribilul virus al ciumei bubonice, nicio cetate nu putea rezista.

3.Uleiul fierbinte 

Inapoi in vremurile in care asedierea si escaladarea zidurilor unei cetati era una dintre cele mai periculoase indeletnici ale razboiului, asediatorii erau nevoiti sa infrunte o arma pe cat de redutabila, pe atat de banala, - uleiul incins! Fortificatiile medievale erau deseori prevazute cu orificii speciale in dreptul crenelurilor, prin care asediatii turnau suvoaie incandescente de ulei incins, direct deasupra asediatorilor. Aceste orificii speciale si-au dobandit o faima atat de sumbra incat au ramas in istorie sub denumirea de “Gaurile mortii”. Uleiul respectiv era usor de procurat, fiind obtinut prin presiune mecanica din diverse seminte. Ranile provocate de contactul cu uleiul incins sunt mai grave decat cele produse de apa clocotita, acesta fiind principalul motiv pentru care uleiul era folosit mai des.

4.Arbaleta 

Spre deosebire de clasicul arc cu sageti, arbaleta era o arma cu efect mult mai distructiv decat acesta. Arbaleta a fost de la inceput o arma proiectata pentru a putea trage sageti destinate  sa strapunga cele mai groase armuri. In acest scop, patul de lemn avea atasat un arc masiv din otel. Armarea acestuia era imposibila pentru forta bratelor unui om obisnuit, problema fiind rezolvata prin actionarea unui mecanism cu scripeti si roti dintate care facea posibila incordarea arcului metalic. Primele arbalete personale au fost folosite in scop experimental de romani, pentru ca in Evul Mediu arbaleta sa isi dovedeasca rolul hotarator in batalia de la Hastings. Arbaleta a fost in uzul armatelor occidentale pana in jurul anului 1500 cand a fost detronata de archebuza. Sageata folosita in tirul cu arbaleta, era considerabil mai scurta si mai grea decat cea pentru arc, in plus avea un varf scurt si masiv din metal, proiectat pentu a penetra mai usor armurile. Arma a avut o faima atat de rea incat a fost anatemizata de Papa Inocentiu al II-lea in cadrul Consiliului din 1139. Arbaletele aveau o faima proasta si printre cavalerii medievali , acestia considerand ca este o arma infama, deoarece orice iobag neexperimentat putea sa ucida intr-o secunda, cu ajutorul sau, un cavaler care-si petrecuse tot timpul vietii perfectionandu-si tehnicile de lupta.

5. Catapulta 

In Evul Mediu cea mai intalnita forma de catapulta era trebuchet-ul cu contragreutate, folosit deopotriva de musulmani si crestini inca din jurul anului 1000 e.n. Catapultele mari puteau arunca proiectile din piatra grele de pana la 140 kg in interiorul fortificatiilor inamice. Catapultele au aparut pentru prima data in China antica in jurul secolului 4 i.e.n. Alaturi de bombarde, catapultele au fost principalele arme de asalt impotriva stabilimentelor adverse. Deseori se catapultau cadavre de oameni si animale in interiorul cetatilor.

6.Buzduganul 

Vechii saxoni il denumeau ironic “Botezatorul”, ispirati probabil de faptul ca nu era nevoie decat de o lovitura bine tintita pentru ca victima sa fie ucisa pe loc. Buzduganul a fost precedat de ghioaga din lemn prevazuta cu tepi de metal. Spre deosebire de aceasta, buzduganul era fie alcatuit complet din metal, fie cu un maner din lemn de esenta tare prevazut la capat cu o bila grea de fier intesata cu tepi. Initial a aparut ca o arma a taranilor saraci chemati la lupta, prea saraci sa-si permita o sabie. Buzduganul si-a castigat notorietatea in momentul aparitiei armurilor complete, cand acestl a devenit un adevarat distrugator de armuri pe campul de batalie. Buzduganele erau de diverse forme si marimi, cele mai grele cantarind pana la 9 kilograme. Buzduganul a fost arma favorita a regelui Johan al Boemiei. Orb din nastere, acesta inainta calare, invartind si lovind haotic cu buzduganul sau cu maner din aur, pana cand, in mod inevitabil, cineva era lovit.

7.Hunga Munga 

Teribilul cutit-secera african a fost folosit intensiv de catre triburile africane din jurul lacului Ciad. Hunga Munga este o arma alba cu o forma fantezist-interesanta, dar care prezinta o eficienta deosebita in confruntarile armate. De manerul sau sunt atasate doua lame drepte pentru strapuns, si una curba pentru retezat. Hunga Munga poate fi folosita in egala masura in lupta, cat si ca arma de aruncat la distanta in genul bumerangului. Datorita eficacitatii sale, Hunga Munga a fost adoptata rapid de catre populatiile africane, in prezent find des folosita in reglarea conflictelor interetnice din Gabon, Republica Centrafricana, Ciad, Niger, Nigeria si Camerun.

8.Bilele cu tepi 

Sunt printre cele mai vechi arme inventate de catre oameni. Se folosesc inca inainte de Antichitate si au fost semnalate cazuri cand bilele cu tepi au facut victime si in zilele noastre. Practic, acestea sunt alcatuite dintr-o bila mica de metal stabatuta de 3-4 tepi lungi astfel ca atunci cand este aruncata pe sol unul dintre tepi sa fie orientat intotdeuna in sus. Bilele se aruncau in numar mare pe sol atunci cand soldatii trebuiau sa se retraga in viteza din fata trupelor inamice, efectul psihologic fiind unul teribil. Daca un soldat calca pe o astfel de bila, tepii lungi si ascutiti puteau sa-i strapunga piciorul pana ieseau pe partea cealalta.Primele astfel de bile cu tepi au fost folosite in timpul bataliei de la Gaugamela din anul 331 i.e.n. Romani le-au folosit si ei denumindu-le Murex ferreus. Bilele cu tepi au fost una dintre armele preferate ale faimosilor luptatori Ninja din Japonia medievala . Acestia in momentul in care erau surprinsi dispareau in graba, nu inainte de a arunca pe podea cateva astfel de bile tepoase pentru a-i intarzia pe samuraii urmaritori.

9. Carele de lupta 

Aceste mijloace de locomotie destinate strict campaniilor militare au aparut acum cateva mii de ani, cand akkadienii, sumerienii, hititii, egiptenii si scitii le-au folosit aproape concomitent. Totusi perioada lor de aur a fost aceea in care grecii, si mai apoi romanii le-au folosit intens atat pe campul de lupta, cat si in urmarirea dusmanilor. Carele de lupta aveau intotdeuna doua roti, erau usoare si manevrabile, fiind trase de cei mai iuti cai disponibili. Efectul lor ucigator era asigurat de o serie de lame metalice in lungime de circa un metru, foarte bine ascutite pe ambele laturi, care erau atasate in pozitie orizontala de axul rotilor. Astfel echipate, carele erau folosite in sarje destinate atat pentru retezarea picioarelor soldatilor inamici, cat si pentru instalarea groazei in randurile armatelor dusmane.

10. Bombarda 

Acesta este de fapt prima arma de foc folosita de oameni cu sute de ani inainte de aparitia muschetei. Bombarda consta dintr-un simplu tub metalic care se incarca cu un proiectil, cel mai adesea ghiulele din bronz, piatra sau plumb. Era deseori atasata pe un afet primitiv caruia i se montau doua sau patru roti, in functie de dimensiunile bombardei. Precursoare atat a tunurilor de camp cat si a mortierelor si tunurilor marine, bombarda a jucat un rol deosebit de important pe campul de batalie. Totusi, acesta arma si-a castigat faima sangerosa in timpul asediilor cetatilor medievale. Unele modele au fost adaptate pentru corabiile de lupta fiind folosite pana la aparitia tunului cu proiectil capsulat. Se incarcau intotdeauna pe gura tevii cu o anumita doza de praf de pusca, dupa care prin acelasi orificiu era introdusa ghiuleaua, Actul tragerii se realiza prin aprinderea unui fitil scurt atasat capatului opus al tevii.