ROMANIA - FEMEI REMARCABILE 1

Admirate sau detestate, uneori controversate, alteori nedreptatite de istorici, cateodata neintelese si neapreciate pe deplin de contemporanii lor si nici de posteritate, personalitatile feminine de marca din istoria noastra alcatuiesc o galerie de personaje etroclita: sportive si artiste, oameni de stiinta si femei de lume, regine si literate. Inainte vreme, ceea ce retinea indeosebi atentia era caracterul insolit al purtarilor si felului de a gandi al acestor femei. Asa se face ca istoria le-a pastrat in memorie mai degraba pe cele care s-au implicat in domenii considerate multa vreme, prin traditie, “treburi de-ale barbatilor”: politica, batalii, guvernarea tarii…

Unele au facut-o ostentativ, strident, ramanand in amintire ca niste aprige - si mai degraba dezagreabile - fanatice ale unei idei sau victime ale unei obsesii. Altele au stiut sa-si joace rolul cu discretie, facand totul fara ostentatie, aducandu-si o contributie de seama la mersul istoriei, fara a soca insa opinia publica, atat de tiptil incat abia tarziu posteritatea le-a facut dreptate, recunoscandu-le insemnatatea faptelor. Iar altele n-au mai stat sa aleaga ci, impinse de forta lor launtrica, scoasa la iveala de imprejurari nebisnuite, au savarsit uimitoare acte de curaj pe care abia mai tarziu savantii le-au analizat, incercand sa le priceapa cauzele si consecintele. Dintre toate femeile care alcatuiesc aceasta galerie, iata sapte, unele foarte cunoscute, altele mai putin, multe dintre ele foarte influente la vremea lor si care ilustreaza cateva tipuri reprezentative.

Doamna ChiajnaDoamna Chiajna isi datoreaza reputatia de duritate mai degraba scriitorului Alexandru Odobescu care, dupa cum scrie Nicolae Iorga, a facut din ea "un tip de rautate indrazneata". Ca avea o fire apriga si dominatoare, reiese destul de limpede din faptele ei. Istoricul Constantin C. Giurescu o descrie ca pe o femeie "energica, de mare vointa, apriga fata de dusmani, culta, dar fara scrupule si lipsita complet de moralitate si de pudoare." Vai de mine! Chiajna a fost fiica domnitorului Petru Rares si sotia lui Mircea Ciobanul, de doua ori domnitor al Valahiei: 1545- 1554 si 1558-1559. Era pe vremea cand domnia se cumpara cu sume uriase date ca mita Inaltei Porti otomane, iar pastrarea ei era conditionata de plata tributului anual si de alte si alte daruri oferite turcilor, pentru a le obtine sprijinul impotriva "concurentei."

A doua jumatate a secolului al XV-lea a fost o epoca de mari tulburari; "una dinte epocile intunecate ale istoriei tarii romanesti" o numeste acelasi Constantin C. Giurescu: schimbari ale domnilor la intervale scurte, intr-o succesiune ametitoare de suiri pe tron si maziliri; fiscalitate apasatoare, intrigi si comploturi ale boierilor, executii si exiluri, saracirea si imputinarea populatiei. Chiajna (sau Mirceoaia, cum ii spuneau contemporanii, dupa numele sotului ei) a devenit adevarata conducatoare a Valahiei in vremea domniei fiului ei, Petru cel Tanar care, la moartea tatalui sau, avea doar 12 ani. Cu ajutorul aprigei sale mame, tanarul domn s-a putut mentine pe tron aproape noua ani, intr-o vreme in care multi dintre voievozi nu domneau decat un an-doi. Dar pastrarea tronului s-a facut cu pretul unor conflicte armate cu inamicii domnitorului si, mai ales, cu pretul cumpararii sprijinului de la Constantinopol.

Mama si favoritele sultanului au sustinut-o pe Mirceoaia, dar sprijinul lor a trebuit platit, iar banii n-au putut fi adunati decat prin sporirea birurilor. Incercand sa-si asigure relatii utile printre puternici vremii, fie ei romani ori straini, Mirceoaia si-a maritat cateva dintre fiice cu oameni "bine situati", mergand pana la a trimite pe una dintre ele in haremul viitorului sultan Murad. In 1568, Petru cel Tanar a pierdut tronul si a fost trimis in surghiun, impreuna cu mama sa Chiajna, in Siria si apoi in Asia Mica. Mirceoaia i-a supravietuit aproape 20 de ani acestui fiu al ei; a murit in 1588, dupa ce se luptase sa capete tronurile Valahiei si Moldovei si pentru alti pretendenti pe care i-a sustinut, manata, poate, cum spune Nicolae Iorga, de o "nestinsa patima de a stapani".

Doamna Elina

Nu multi stiu cine a fost aceasta doamna, putin cunoscuta noua, dar care, dupa opinia unor cercetatori reputati, a fost o prezenta de mare insemnatate in istoria noastra. Cum sa nu ne intereseze o femeie, odata ce aflam de la un istoric precum Constantin C. Giurascu - autorul amplei Istorii a romanilor - ca ea a fost "una dintre femeile cele mai de seama ale neamului nostru"? Doamna Elena - ramasa mai cunoscuta sub numele de Elina - era sotia lui Matei Basarab, domn muntean sub a carui carmuire, lunga de peste doua decenii (1632-1654), Valahia a prosperat, imbogatindu-se cultural, intarindu-se politic, ridicandu-se economic.

"Matei Voda, domn muntenesc, om fericit peste toate domniile acei tari, nemandru, bland, dirept om de teara, harnic la rasboaie, asa neinfrant si nespaimat, cat poti sa-l asemeni cu mari si vestiti osteni ai lumii." - asa il lauda cronicarul Miron Costin.

Si, pe langa diplomatia si vitejia de care a dat dovada domnitorul, aceasta inflorire se datoreaza, intr-o masura, si sotiei pe care a avut-o alaturi timp de 40 de ani. Fara conflicte, fara scandaluri, fara ostentatie, ea si-a vazut de menirea ei, asa cum si-a inteles-o ea. Nicolae Iorga, in Istoria romanilor in chipuri si icoane, ii lauda evlavia, dragostea pentru cultura, calitatile de gospodina si de buna organizatoare, precum si curajul. Evlavioasa, doamna Elina ctitoreste biserici; iubitoare de invatatura, - ca si fratele sau, Udriste Nasturel, marele carturar al secolului al XVII-lea -, spriijina dezvoltarea tiparului; la nevoie, adauga preocuparilor feminine - de infrumusetare a casei si gradinii domnesti - pe acelea de carmuitoare a tarii: "Femeie indrazneata, ea purta de grija tarii in 1633, cand sotul ei, care-si luase scaunul cu armele, merse la Constantinopol sa-si capete intarirea […]" A avut nefericirea de a-si pierde fiul, dar a ramas vreme indelungata alaturi de sotul ei, imbatranind impreuna, pana cand moartea i-a despartit, ea murind in 1653, urmata de el dupa numai un an.

Ana Ipatescu

Eroina revolutiei pasoptiste a devenit, curand dupa remarcabilul ei gest de curaj, prin care a salvat guvernul revolutionar de la dizolvare, subiectul unor speculatii care au umplut presa vremii, speculatii privind atat moravurile si personalitatea ei, cat si motivatia gestului ei eroic. Evenimentele, pe scurt: in iunie 1848, un grup de revolutionari romani citeste, pe o campie de langa bucuresti, celebra Proclamatie de la Islaz, prin care cheama poporul la lupta impotriva invechitei ordini sociale si politice din Tara Romaneasca si indeamna la schimbarea acesteia. Cu sprijin popular, revolutionarii preiau puterea si formeaza un guvern provizoriu. Dupa aceasta prima izbanda, incep neintelegerile intre noii guvernanti. Marii boieri profita de situatie si organizeaza o contralovitura: cu ajutorul unor trupe militare, guvernul revolutionar e arestat! Buimacite de rapida rasturnare de situatie si de interventia armatei, masele populare, lipsite de armament suficient, se simteau infrante si, practic, se resemnasera… Si, cu asta s-ar fi ispravit cu revolutia romana de la 1848, dupa numai cateva zile, daca n-ar fi existat o femeie care, cu o singura actiune plina de avant, a pus din nou lucrurile pe fagasul progresist pe care pornisera.

Sa citam din presa vremii: un ziar austriac, Allgemeine Osterreichische Zeitung, scria la 20 iunie 1848: "Poporul devenise manios, trebui insa, deoarece nu avea arme, sa bata in retragere. Multora le pierea treptat curajul si incepura sa se indoiasca de cauza poporului suveran, temandu-se ca libertatea, dobandita cu putine zile in urma, va fi pierduta. […]. Disperarea ajunsese de acum la un grad inalt, cand o eroina parca se napusti din nori, venind pe Podul Mogosoaiei cu doua pistoale in mana. Ea striga din toate puterile: "Moarte tradatorilor! Tineri, curaj, salvati libertatea!". Aceste cuvinte ale tinerei eroine - care este sotia unui functionar, numele ei fiind Ana Ipatescu - electrizeaza masele." Si masele, astfel electrizate, au dat navala si au eliberat guvernul revolutionar si asa putem si noi sa ne laudam, astazi, cu participarea la marea miscare europeana pentru liberatate si dreptate.

Ceea ce s-a spus si s-a scris apoi despre Ana Ipatescu era un amestec de fapte obiective si pareri subiective, informatii si speculatii: nascuta in 1805, fiica a unui marunt dregator care tinea o cafenea si se ocupa si cu comertul, Ana si-a avut partea ei de nefericiri in viata; despartirea parintilor; recasatorirea tatalui cu o femeie care - ca o adevarata mama vitrega - i-a facut zile fripte Anei; o prima casatorie cu un sot care a incercat s-o despoaie de zestre, iar dupa moartea tatalui, niste procese pentru avere, intentate de un fost slujitor al acestuia. Despartindu-se de primul sot, Ana s-a casatorit - din interes, dupa cum scriu mai multe ziare, ce reprezentau, pesemne, presa de scandal a vremii - cu Nicolae Ipatescu, functionar la Departamentul Vistieriilor. Prin casatorie, Ana patrunde in lumea ideilor politice revolutionare care circulau la acea vreme printre tinerii intelectuali.

Dar, scriu aceleasi ziare de scandal, gestul eroic al Anei n-a fost motivat de patriotism si de increderae in cauza revolutiei, ci de iubirea - extraconjugala, deci pacatoasa, vezi bine - pentru unul dintre membrii guvernului provizoiu, tanarul Nicolae Golescu, arestat si sechestrat dimpreuna cu colegii de cabinet. Ei, si? Chiar daca a fost la mijloc o poveste de amor, important e ca urmarile politice au fost fericite. La urma urmei, si Ana Ipatescu, si presupusul ei iubit sunt de mult oale si ulcele, dar revolutia de 1848 a avut, totusi, importanta ei benefica pentru istoria Romaniei.

Regina Elisabeta

Ii datoram acestei prime regine a Romaniei - ca si regelui Carol I, sotul ei - trecerea tarii de la statutul unui mic stat, aflat undeva, spre marginea Europei si mai aproape de portile Orientului, la cel al unui stat european, acceptat si respectat ca atare de catre puterile continentale ale vremii. La 26 de ani, printesa germana Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied isi parasea caminul pentru a se stramuta in aceasta tarisoara aproape necunoscuta, ca sotie a principelui german conducator, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Se intampla in 1869, iar in 1881, odata cu alegerea lui Carol I drept rege al Romaniei, Elisabeta devenea regina. Iubitoare si protectoare a artelor, ea insasi autoare de poezii, romane si nuvele in engleza, franceza, germana, principesa - mai apoi regina - Elisabeta a fost, insa, mult mai mult decat o femeie de litere si o sotie de monarh. Lasand aspectele oficiale ale politicii - diplomatia, guvernarea, razboiul - pe seama regalului ei sot, ea si-a dus, fara ostentatie, dar cu staruinta, propriile ei campanii. Asumandu-si fara nici o ezitare latura feminina a misiunii politice cu care s-a considerat investita, a inceput o staruitoare munca de a-si face cunoscuta si admirata in Europa tara peste care domnea. A facut ceea ce ii sade bine unei regine sa faca, dar nu doar de dragul de a avea o ocupatie. S-a spus despre ea ca avea o conceptie romantica, idealista (prin asta intelegandu-se: oarecum lipsita de realism) despre frumusetile tarii si despre oamenii ei.

Si totusi, asa idealista cum parea, demersul ei a fost remarcabil de eficient. A stiut sa-si urmareasca scopul, sa-si aleaga mijloacele - era regina, si a stiut sa profite in mod inteligent de avantajele locului in care o asezase soarta - si a obtinut succese! Sustinand artele frumoase, literatura romaneasca si mestesugurile, organizand participarea artizanilor romani la expozitii internationale, sprijinind turismul - prea putin dezvoltat la acea vreme - a reusit sa prezinte si sa puna in lumina ceea ce avea unic, interesant si demn de admiratie civilizatia romaneasca. Cu ajutorul acestui sprijin venit din inaltul tronului, Romania a intrat, incet-incet - politic si cultural - in Europa.

Ecaterina TeodoroiuEcaterina Teodoroiu (sau Catalina Toderoiu) e o prezenta insolita in istoria noastra, una dintre putinele femei distinse "oficial" cu renumele de eroina, printre atatea alte eroine anonime care vor fi pierit in batalii fara ca posteritatea sa le mai stie numele si faptele. Cercetas, apoi infirmiera in timpul Primului Razboi Mondial, si-a depasit conditia sub influenta unei tragice intamplari - moartea fratelui ei Nicolae, cazut pe front. Pentru el, in amintirea lui, pentru a-i onora memoria, sora l-a inlocuit, cumva, devenind si ea soldat - sau, poate, curajul pe campul de lupta era o trasatura de familie. Podul Jiului, Samboteni, Barbatesti, Tantareni, Filiasi - sunt nume ale unor locuri in care armata romana a dat, in 1916, batalii la care a luat parte si Ecaterina - pe atunci in varsta de 22 de ani. Remarcata penrtru curajul ei, decorata de regele Ferdinand, a primit, pe langa multe distinctii, gradul de sublocotenent si comanda unui pluton de infirmieri, cu care a luat parte la luptele de la Marasesti. Aici a murit, impuscata in piept, incheindu-si astfel, in chip tragic si eroic, scurta viata de femeie-ostas.

Regina Maria

Regina Maria a avut, ca si predecesoarea ei, o viata plina de preocupari personale, bine cunoscute, care ii hraneau spiritul creator si avid de frumos, dar si o viata politica, mult mai putin stiuta, insa prin care a adus un aport hotarator la istoria Romaniei. Castelul Pelisor, casa si gradinile de la Balcic, tablourile pe care le picta, povestile pe care le scria - sunt infaptuirile unei vieti de regina-artista, plina de haruri, parte dintre multele sale calitati. Dar, atunci cand, dupa Primul Razboi Mondial, negocierile Tratatului de la Paris s-au impotmolit in punctul in care urmau sa se acorde Romaniei recunoasterea si rasplata participarii la conflict, regina Maria si-a revelat si marele ei har politic, pe care il avusese mereu, dar care, pana atunci fusese tinut oarecum ascuns, in umbra celorlate preocupari, mai vizibile - de mama, sotie, persoana oficiala si artista. A plecat ea insasi la Paris, iar intrevederile cu ministrul francez Clemenceau au indreptat situatia. Prin Tratatul de la Paris, Romania si-a vazut implinite aspiratiile, iar Romania Mare isi datoreaza nasterea - poate in masura mai mare decat credem - interventiei oportune si salutare a reginei Maria.

ROMANIA - DIMITRIE CANTEMIR

 

 

Dimitrie Cantemir “erudit de faima european, voievod moldovean, academicean berlinez, print rus, cronicar roman, cunoscator al tuturor placerilor pe care le poate da lumea, un Lorenzo de Medici al nostru " ( G. Calinescu ) reprezinta figura celui mai mare umanist din perioada feudala a literaturii romane. El este voievodul carturar prin care poporul roman a inscris, pentru prima oara, numele unuia din fii sai in panteonul gloriilor universale. Caci daca si mai inainte din mijlocul neamului nostru au rasarit carturari ce au atras atentia asupra lor, cucerind admiratia si stima contemporanilor si a urmasilor, Cantemir este ,,intaiul om de stiinta roman” a carui opera face autoritatea in epoca si a carei personalitate impresioneaza ca un simbol reprezentativ pentru umanitatea intreaga.

Dimitrie nu ramane omul unei singure carti, el scrie istorie, geografie, face versuri si compune proza, leaga intre ele diferitele preocupari printr-o incercare de sinteza, trage concluzii politice si sociale din faptele trecutului si ale prezentului, se indreapta plin de curiozitate creatoare spre muzica, matematica si fizica.

Secolul nostru si-l revendica pe Cantemir dupa o serie de distantari. N. Iorga ii judeca la inceput inconsecventele si ii critica detasarea, pentru a ajunge apoi la o inalta pretuire entuziasta. Pentru Blaga, principele este "inorogul alb" al gandirii romanesti, faptura stranie si pura, de o geniala claritate in previziuni. Considerat unul dintre cei mai eruditi umanisti, el s-a situat cu mult deasupra carturarilor vremii sale. Si-a format cultura dinspre antici catre moderni, preluand limba latina drept instrument esential al expresiei, alaturi de alte limbi de amplu suflu cultural. O mare pasiune pentru cercetare a fost ajutata de contactul cu carturari de exceptie, prin sederea la Curtea Otomana in timpul careia a avut privilegiul descoperirii unor inalte valori universale. Carturar umanist, deschis catre lume si progres, Dimitrie Cantemir a prefigurat iluminismul si nu in zadar Scoala Ardeleana si-l va lua ca model si inspiratie.

Un ostatec privilegiat

Bizade (fiu de print), Dimitrie a fost al doilea copil al lui Constantin Cantemir, voievodul Moldovei intre 1685 si 1693. S-a nascut la Silisteni, la 26 octombrie 1673, iar educatia i-a fost data de catre eruditul grec Ieremia Cacavela, care i-a predat slavona, greaca, latina, teologie si filosofie. Numele de Cantemir a fost preluat de tatal sau de la un vestit sultan tatar. Constantin Cantemir a fost ales de catre marii boieri Domnitorul Moldovei pentru ca intrunea toate calitatile cerute unui instrument docil al oligarhiei boieresti: era batran, fara mosie, fara carte, fara sprijin la rudele de neam mare, conducatorul ostirilor de paza la granita, deci bun luptator, cu decoratii militare. Un singur lucru nu-l pusesera la socoteala boierii moldoveni: avea doi fii, care vor nutri mari ambitii in viitor, care au simtit nemultumirea adanca a felului cum era asezata stapanirea Moldovei si care au fost dati la scoala, caci stiinta de carte insemna o putere a carei lipsa o simtea batranul domn.

Incepand cu anul 1688, la varsta de 15 ani, Dimitrie va trai in capitala Imperiului Otoman, Istambul, anticul Constantinopol, metropola politica si culturala a Imperiului Roman de Rasarit si a Imperiului Bizantin. Desi ostatic la curtea sultanului, are posibilitatea sa-si continue invatatura la Academia Patriarhiei constantinopolitane. In foarte bogata-i biblioteca afla o pleiada de lucrari din cele mai diverse ramuri ale stiintei si culturii: logica, filozofie, geografie, istorie, medicina, chimie, limbi orientale (turca, araba, persana). Diplomatii statelor occidentale - trimisul Frantei, Châteauneul si reprezentantul Olandei, Coullier, au incurajat si sustinut interesul tinarului moldovean fata de literatura si stiintele occidentale.

Domnitorul nedorit

Dupa circa douazecisidoi de ani de studii in Constantinopol s-a intors la Iasi, fiind coparticipant la domnia tatalui sau. La moartea acestuia, in martie 1693 va fi ales domn de marii boieri, dar sultanul, platit de Constantin Brancoveanu, nu il va recunoaste si il va impune dupa numai trei saptamani la tron pe Constantin Duca. Se intoarce la Constantinopol spre a-si continua studiile. Cu prilejul unui razboi turco-austriac efectueaza o calatorie in Europa Centrala, ocazie care ii calauzeste pasii si prin Banat, la Timisoara. Are astfel prilejul de a se convinge de unitatea lingvistica a poporului roman.

Antioh, fratele mai mare, isi insuseste intreaga mostenire, lasandu-l intr-o situatie financiara precara. In 1699 Dimitrie se insoara cu Cassandra, fiica lui Serban Cantacuzino, domnitor muntean, pentru ca in 1710 sa ajunga cu ajutorul acestuia, din nou, domnitorul Moldovei. Candideaza la tronul tarii si obtine confirmarea Portii Otomane la 14 noiembrie. El va avea insa o misiune precisa. Anume aceea de a il tine sub supraveghere si a il prinde, la momentul potrivit, pe Constantin Brancoveanu, banuit ca ar avea planuri sa treaca de partea rusilor. In urma staruintelor lui Carol al XII-lea, refugiat la Tighina, si ale lui Ludovic al XIV-lea, un razboi serios se pregatea impotriva Rusiei. Data fiind aceasta situatie, tarile noastre aveau nevoie in fruntea lor de domni siguri, cu o credinta neclintita fata de Poarta. Tomai din acest motiv misiunea de iscoada ii si fusese incredintata lui Cantemir, considerat, dupa aproape intreaga sa viata in sanul turcilor, ca fiind devotat.

Spion incomod
Dar tocmai pentru ca avut acces atat de profund in sanul stilului de viata turcesc si cunostea prea bine liderii acestei lumi, noul voievod avea serioase indoieli cu privire la viitorul Imperiului Otoman, simtindu-se ispitit sa isi indrepte nadejdea catre puterile crestine. Dezastrul din 1697 de la Zenta - una dintre cele mai semnificative infrangeri din istoria turcilor - la care participase ca tanar ostas in anturajul vizirului, l-a impresionat mult si i-a subtiat respectul fata de valoarea militara a ostirii otomane. Nu este, deci, foarte surprinzator ca, in ciuda tuturor asteptarilor de atunci, Dimitrie Cantemir va trece de partea rusilor. Aliindu-se cu tarul Rusiei Petru cel Mare (1682- 1725), ia parte la razboiul ruso-turc.

Pierzand batalia de la Stanilesti pe Prut, se ajunge la tratatul de la 23 iulie, de "langa vadul Husilor", prin care tarul restituia Azovul, darama o serie de cetati de la hotarul Ucrainei, platea o despagubire de razboi si ingaduia lui Carol al XII-lea reintoarecerea netulburata in Suedia prin Polonia. Dimitrie Cantemir, pe care turcii il cerura in zadar, isi lua familia de la Iasi si, impreuna cu o suma de dregatori si ostasi, intre care si hatmanul Ion Neculce, viitorul cronicar, porni pe calea pribegiei, insotind pe Petru cel Mare al Rusiei. I se acorda aici un intins domeniu feudal si este investit cu inaltul titlu de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711. Aici a trait el inca doisprezece ani, mai intai la Harkov, apoi la Moscova si in Petersburg. In mai 1713 ii moare sotia, Casandra, fiica lui Serban Cantacuzino; dupa sase ani, in 1719, se casatoreste cu frumoasa si tanara Nastasia Trubetkoi. Tarul ii da la inceput cincizeci de sate, sase mii de ruble anual si doura randuri de case la Moscova; il face apoi consilier intim si-i arata intotdeauna o deosebita pretuire.

Cantemir pleaca in campania impotriva Persiei insa pe drum se imbolnaveste - suferea de diabet - si trebuie sa se intoarca. Ajuns la mosia sa, in satul Dimitrovca, unde-si avea asezarea, mai traieste cateva luni de zile, inchizand ochii la 1 septembrie 1723, la varsta de 50 de ani. A fost inmormantat in "biserica de jos" a manastirii grecesti din Moscova, acolo unde odihnea si prima sa sotie, el fiind este chiar ctitorul acestei biserici. A mai ridicat, facand insusi planurile, inca doua biserici in satele de pe mosia sa, precum si o manastire la Dimitrovca. Osemintele lui odihnesc in prezent la Biserica Trei Ierarhi din Iasi.

Primul academician roman
Inca din 1714 Dimitrie Cantemir fusese ales membru al Academiei din Berlin si la indemnul membrilor acestei adunari de invatati s-a apucat sa scrie cartea cu titlul "Descriptio Moldaviae" ( Descrierea Moldovei ). Acesta lucrare cuprinde trei parti: partea geografica, partea politica si cea intitulata "Despre cele bisericesti si ale invataturii in Moldova", in care intra capitole despre religie si biserica, limba si literatura romana.
Nici una din geografiile vremii, in Europa, nici cea folosita de Dimitrie Cantemir, " Geografia Universala " a lui Philippe Cluvier, nici cea greceasca a lui Meletie de Arta, fostul profesor al lui Cantemir la Academia din Constantinopol, nu sunt alcatuite pe un plan asa de larg; ele privesc numai tara si organizarea statului, dar nu si obiceiurile stapanirii, vorbesc de nobilime, clasa conducatoare, dar nu si despre popor. Singur, istoricul si geograficul polon din veacul al XVI-lea, Martin Cromer, se apropie de conceptia descrierii unei tari, asa cum este inteleasa in Descrierea Moldovei .

In special atentia data poporului, descrierea obiceiurilor de la nunti si inmormantari, enumerarea tuturor figurilor fabuloase din traditia populara ( paparudele, dragaica, zanele si zburatorii ), jocurile si ceremoniile (turca si calusarii, descantecele), legendele locale, de pilda a Ceahlaului si altele formeaza originalitatea acestei scrieri. Atentia deosebita data vietii populare in cadrul descrierii tarii, este dovada nu numai a unei conceptii largi, din punct de vedere stiintific, dar si a unei atitudini progresiste a scriitorului, fata de problemele sociale si politice. A introduce viata populara intr-o carte de stiinta despre statul feudal, inseamna un pas inainte in intelegerea rosturilor statului general. Fiind scrisa in latina, " Descrierea Moldovei" nu face parte nemijlocit din literatura romana, dar prin subiectele tratate, prin locul pe care il ocupa in creatia culturala a lui Dimitrie Cantemir, prin ideile sociale se leaga de istoria literaturii noastre.

O alegorie a adevarului

Principalele idei politice ale lui Dimitrie Cantemir erau lupta impotriva jugului otoman, precum si lupta pentru formarea in Moldova a unui stat autoritar domnesc, care sa inlocuiasca formula statului nobilar. Aceste idei, sunt cuprinse in tratatul incheiat la Lutk intre Moldova si Rusia, in 1711 care prevedea independenta statului moldovenesc si stabilirea unui regim centralizat domnesc in aceasta tara, sub garantia Rusiei . Descrierea Moldovei formeaza o completare si un comentariu stiintific al tratatului incheiat de Cantemir cu tarul Petru I . Era necesar sa se arate ca, inainte de cotropirea turceasca, Moldova era o tara independenta, a carei libertate a fost inabusita treptat prin calcarea tratatelor. Pe de alta parte, autorul "Descrierii Moldovei" cauta sa dovedeasca existenta unui regim centralizat domnesc datand de la intemeierea tarii si care a fost rasturnat in chip abuziv de boierime. Se stabileau astfel temelii istorice, argumente trase din cunoasterea trecutului, pentru ideile politice urmarite de Cantemir in activitatea lui ca domn.

Opera literara a marelui carturar este constituita cu deosebire de "Istoria ieroglifica". Ea a fost catalogata drept "cel dintai roman romanesc de realitate istorica" de catre Nicolae Iorga. S-a afirmat chiar ca ar fi roman social-filosofic cu caracter patriotic, apropiindu-se de pamfletul politic. Fara indoiala ca "Istoria ieroglifica" este lucrare alegorica ce infatiseaza o intreaga epoca - inceputul secolului al XVIII-lea, sub semnul "luptei dintre inorog si corb", patrunzand de fapt epoca respectiva in toate sensurile sale." Semnele " (hieroglifele ) esentiale ale lui Cantemir sunt animale care simbolizeaza rivalitatea dintre familia Cantemiristilor si cea a lui Brancoveanu, cu prelungire catre expunerea relatiilor dintre doua tari - Moldova ("Tara Patrupedelor") si Muntenia ("Tara Pasarilor" ). Actiunea propriu-zisa a operei este relativ simpla: "Corbul" (Brancoveanu) vrea sa-si extinda influenta si asupra Moldovei si pune la cale urmarirea "Inorogului" (Dimitrie Cantemir). Dupa cateva situatii aventuroase, inorogul este tradat de ai sai, este prins si inchis. Finalul va anunta eliberarea lui . Dar o asemenea actiune ii permite lui Cantemir sa patrunda realitatea politica a epocii si nu doar din Moldova si Muntenia ( cu incrancenata lupta pentru putere, cu aplecarea spre umila conditie a poporului de "muste" sau "albine", cu prezentarea revoltei "mustelor" etc.), ci si din Imperiul Otoman. Spre exemplu, prezinta o importanta alegorie care vizeaza posibila descrestere a acestuia: un urias cazan care fierbe la flacarile revoltelor populare si care foarte curand ar putea da pe dinafara.

Cetateanul european

Destul de greoaie la lectura, " Istoria ieroglifica " are in partea finala si un glosar ( primul in literatura noastra ), caci autorul a banuit greutatea intelegerii "hieroglifelor" sale si le-a dat explicatiile cuvenite. In literatura medievala se folosea frecvent ca procedeu literar prezentarea vietii omenesti sub forma de povestire din lumea animalelor. La Cantemir, fantasticul, alegoria au o aura de originalitate (in forma si in continut). "Istoria ieroglifica" apare ca un roman si un pamflet, in care naratiunea, fabula, basmul cu personaje se impletesc cu o profunzime de proverbe, versuri si cugetari orientale si clasice, chiar si populare romanesti. Din mijlocul sud-estului de traditie ortodoxa si bizantina, Cantemir incepea edifdicarea unui pod spre Europa de Sud si de apus, completand si mai ales finalizand ideea de romanitate emisa de predecesorii sai .

Era inca un mod de a sugera prabusirea iminenta a imperiilor, prabusire se care se legau nadejdile tuturor popoarelor mici oprimate. Cantemir adauga uneori istoriei noastre atat de ciudate fragmente care lipsesc in documente, dar pe care le pune la locul potrivit cu o intuitie adanca a adevarurilor integrate. E inca o proba a felurilor in care intelegea dezvoltarea ingemanata a istoriei si spiritului, ca un initiat care a invatat sa foloseasca facultatea integratoare a spiritului, sa imbratiseze fenomenele in unitatea lor originara, de reconstituit din suma fragmentelor inteligibile . Ceea ce a izbutit Cantemir si ceea ce intereseaza astazi poate mai mult decat talentul, eruditia, multilateralitatea sa uimitoare, este faptul de a fi intreprins cu toate mijloacele sa demonstreze spatiul S-E european, si mai cu seama tara sa de obarsie, ca parte integranta a Europei, fecundata de spiritul european si una din sursele acestui spirit insusi .

ROMANIA - MIHAI VITEAZUL- UNIFICATORUL

 

„In tara mea as fi putut sa raman linistit si sigur, fara nici o teama, daca nu m-ar fi chemat credinta mea fata de crestinatate. Io Mihail voievod al Ungrovlahiei, al Ardealului si al Tarii Moldovei” - Memoriu al lui Mihai Viteazul din anul 1601 catre împaratul Rudolf al II-lea.

 

Originea domnitorului erou

Pentru multă vreme i s-a mai spus si Mihai Patraşcu, fiul voievodului Patraşcu cel Bun (şi, implicit, frate al domnitorului Petru Cercel), atribuindu-i-se, în mod eronat, o filiaţie nobilă care sa îi legitimeze prezenta pe tronul Tarii Romanesti şi, apoi, al Ardealului şi Tarii Moldovei. Izvoarele istorice susţin însă falsitatea unei asemenea teorii.

Cert este ca Mihai s-a nascut undeva in apropierea Ialomitei, in localitatea Piua Pietrii de azi, in anul 1558, la un an dupa moartea lui Patraşcu cel Bun. Chiar si ideea ca el ar fi fost un fiu nelegitim si postum al domnitorului valah este putin probabila, atata vreme cat Patrascu a murit in anul 1557 in urma unei grele si indelungate suferinte, acesta fiind si motivul pentru care a fost dus de catre medicii sai la aerul curat al Valcei. Cunoastem, in schimb, numele mamei sale, Tudora (sau Teodora) Cantacuzino, "o vaduva frumoasa si bogata din zona Ialomitei", o femeie de neam grec din impresionanta familie a Cantacuzinilor.

Tineretea lui Mihai este una marcata de treburile negustoresti, acolo unde viitorul voievod da dovada de o abilitate innascuta. O cronica polona il prezinta ca fiind negustor de vite, in timp ce o alta spaniola il arata ca pe un comerciant de bijuterii. Alaturi de influentul sau unchi Iane Cantacuzino, zis si Epirotul, Mihai invata turceste si greceste, si dovedeste un real talent pentru stiintele vremii. Tot prin unchiul sau, capuchehaia (reprezentant al domnului la Stanbul), Mihai incepe o fulminanta ascensiune pe scara sociala. Bazandu-se pe averea stransa in anii tineretii si pe relatiile lui Iane, tanarul este numit banisor de Mehedinti in anul 1588, moment in care incepe achiztionarea primelor sate. Doi ani mai tarziu, in 1590, el este numit mare stolnic, pentru ca dupa alti doi ani, in 1592, sa devina mare postelnic. Mai trec doar cateva luni si ambitiosul tanar este numit mare aga. In tot acest timp, Mihai indeplineste si functie de ispravnic in locul unchiului sau care locuia la Istanbul. Sub domnia lui Alexandru cel Rau (1592-1593), acelasi Mihai devine ban al Olteniei in locul lui Iane.

Portret al lui Mihai Viteazul

Averea sa era deja una considerabila, dupa propriile declaratii, viitorul domn detinand 23 de sate numai in judetul Romanati, altele fiind aduse ca zestre de sotia sa, Stanca, fiica lui Dobromir, fost ban al Olteniei, in timp ce alte sate de mosneni le daruise mamei sale. Este evident ca Mihai rivaliza cu insusi domnitorul si, chiar in aceste momente, sunt lansate zvonurile ca ar fi nimeni altul decat fiul lui Patrascu cel Bun. Poate ca acesta este motivul pentru care Mihai este arestat si obligat sa jure in prezenta a 12 boieri si a domnitorului Alexandru cel Rau ca nu are legaturi cu defunctul voievod, fapt pe care noul ban al Olteniei il indeplineste fara cracnire. Credibilitatea, insa, a unei asemenea intamplari este pusa sub semnul intrebarii, mult mai credibila fiind aceea in care Mihai a fost condamnat la moarte in lipsa datorita implicarii intr-un complot prin care urmarea sa ia tronul Valahiei. Cert este ca Mihai scapa cu fuga si, pentru doua saptamani, se ascunde in Ardeal. Ia apoi drumul Constantinopolului acolo unde, cu ajutorul unchiului sau Iane, al lui Andronic Cantacuzino, fiul lui Seitanoglu, al lui Sigismund Bathory si al agentului englez Barton, reuseste sa il induplece pe sultan si sa obtina tronul Tarii Romanesti. Sumele pe care Mihai le ofera atat sultanului cat si nobililor turci care sa ii faciliteze intrarea la suveran sunt fabuloase, el fiind nevoit sa cheltuie aproape tot ce agonisise de-a lungul anilor si chiar sa imprumute sume exorbitante. Astfel, in octombrie 1593, noul domnitor al Valahiei intra in Bucuresti insotit de un alai de creditori dornici sa isi recupereze cat mai repede investitia si dobanzile aferente, bani pe care Mihai nu ii putea obtine decat din satele populate de valahi.

Birurile devin insuportabile, taranii aleg sa fuga de pe mosii lasand locul turcilor care prinsesera " a se aseza" si a inlocui, in multe locuri, populatia locala. Tara Romaneasca se transforma incet-incet intr-o provincie turceasca in toata regula, iar banii necesari creditorilor nu puteau fi stransi cu una- cu doua. Dovedind o intuitie caracteristica doar marilor lideri militari si politici, Mihai nu ramane indiferent la miscarea antiotomana ce cuprinsese Europa si, atras de mirajul eliberarii tarii de catre turci si, nu in ultimul rand, de datoriile grele catre creditorii sai, el alege sa se alature Ligii Sfinte europene. Astfel, el nu asteapta sa fie invitat ci, fapt ce il caracteriza din plin, ia initiativa si trimite el insusi soli in Ardeal si Moldova, precum si la boierii Buzesti, pe care ii cheama alaturi de el in lupta antiotomana. Rezultatul a fost o intelegere deplina intre cele trei tari. La 13 noiembrie 1594, la doar un an dupa inscaunarea sa, Mihai cheama pe toti creditorii la vistieria domneasca pentru a "incheia socotelile". Dar socotelile sale erau mai mult decat sangeroase. Tunurile lovesc in plin in multimea celor adunati sa isi primeasca banii. Supravietuitorii sunt masacrati de armata domneasca. Au urmat circa 2000 de ieniceri, intreaga garnizoana turceasca din Bucuresti, in frunte cu emirul. Giurgiul este asediat, dar rezista in fata armatei lui Mihai. In schimb, La Harsova, Silistra si Targul de Floci, turcii sufera infrangeri zdrobitoare. In Moldova, Aron Voda macelerea pe toti otomanii din Iasi si dadea semnul unei rascoale generale in cele doua tari romane.

Oastea lui Mihai Viteazul

La Istanbul, sultanul decide inlocuirea "hainilor" si, in fruntea a doua armate conduse de Hasan Pasa si Mustafa Pasa, trimite inlocuitorii: Bogdan, fiul lui Iancu Sasul in Moldova, si Stefan Surdul in Tara Romaneasca. In acelasi timp, suveranul turc asmute asupra lui Mihai pe tatari. Mihai ii intampina la 14 ianuatrie 1595, in apropierea satului Putinei, apoi, la 16 ianurie la Stanesti. In ambele infruntari el iese victorios dar nu poate impiedica unirea celor doua armate musulmane. Domnitorul isi surprinde, insa, adversarsul la Marotin, dupa ce trecuse Dunarea pe gheata si reuseste o victorie stralucita. Ambii pasi sunt ucisi, iar inlocuitorul sau este pus pe fuga. Armatele sale continua inaintarea pana la Muntii Balcani, iar populatiile locale (bulgari, sarbi, albanezi, greci) i se alatura. Rascoale pornesc peste tot si era evident ca sultanul nu va tolera o atare stare de fapt.

Calugareni - victorie sau infrangere a lui Mihai?

Rascoala lui Mihai si a lui Aron Voda trezise in sanul popoarelor din balcani speranta eliberarii de sub jugul otoman. Haiducii sarbi si bosniaci, unii dintre cei mai sangerosi si mai temuti adversari ai turcilor stabiliti in Balcani, i se alatura lui Mihai Viteazul fara nicio conditie. Printre ei se afla inclusiv temutul Baba Novac, un razboinic feroce chiar si la varsta de 80 de ani. Din Istanbul pornea, insa, temutul ordin. O armata de circa 40.000 de oameni, nici pe departe 150.000-300.000 atat cat se vehicula in manualele de istorie postdecembriste, in frunte cu Ferhat Pasa, porneste catre Muntenia. Mihai trebuia dat ca exemplu in fata celor care mai aveau idei de rebeliune. Sultanul se razgandeste inexplicabil si il inlocuieste pe incercatul general cu vizirul Sinan Pasa chiar inainte de a trece Dunarea. Mihai nu reuseste sa stranga mai mult de 8000-14.000 de osteni, carora li se adauga un contingent de 2000 de unguri si circa 200 de cazaci. Se parea ca totul se va sfarsi intr-o baie de sange pentru valahi.

Mihai Viteazul - imagine de epoca

Constient ca nu poate infrunta o asemenea armata in camp deschis, Mihai Viteazul alege aceeasi tactica pe care si marele Stefan voievod o folosise la Vaslui, anume alegerea unui teren prielnic care sa nu permita desfarsurarea trupelor otomane. Iar acest loc a fost satul Calugareni din apropierea Giurgiului. La 13/23 august 1595, valahii isi incep ofensiva. Primul lor atac are darul de a ii duce pana aproape de corturile turcilor, dar contraofensiva ienicerilor ii face sa se retraga peste Nealjlov, lasand in urma 11 tunuri. Ungurii nu iau parte la lupta, preferand sa se foloseasca doar de artilerie impotriva trupelor ce inaintau amenintator. Este momentul in care Mihai alege sa puna totul in joc. In fruntea ostasilor ramasi el se regrupeaza si porneste un contraatac fulgerator. Doi pasi sunt ucisi chiar de catre domnitor, in timp ce detasamentul unguresc decide, in final, sa loveasca din flanc. Cazacii si un mic grup de ardeleni, dupa ce invaluisera armata turceasca, ataca din spate creand un haos general printre turci. Totul se transforma intr-o retragere dezorganizata, insusi Sinan fiind la un pas de a-si pierde viata in tumultul de oameni si animale. 3000 de turci isi pierd viata in lupta, iar romanii reusesc sa recucereasca tunurile pierdute. Dar victoria lui Stefan de la Vaslui nu mai putea fi repetata.

Scena din batalia de la Calugareni

Turcii era inca mult prea multi. Intaririle se aflau pe drum iar spionii lui Mihai il avertizasera deja de iminenta sosirii lor. Pierderile in randul armatei muntene erau uriase, astfel ca domnitorul alege sa se retraga in Transilvania, lasand liber invaziei otomane. La fel ca la Rovine, victoria pe campul de lupta ramasese a romanilor, turcii fiind, insa, cei care ocupau Muntenia.

Intre timp, dupa o noapte a nuntii care se dovedise un fiasco, Sigismund Bathory alege sa isi paraseasca mireasa, pe Maria Cristina, si, cu inima franta, alege sa isi aline durerea in razboi. Era semnul pe care il asteptase atata vreme Mihai. Sigismund aducea cu el 22.000 de secui, 15.200 de soldati ardeleni si 63 de tunuri. Moldova raspundea si ea chemarii domnitorului muntean cu 3000 de oameni si 22 de tunuri. Lor li se alaturau si 300 de italieni, experti in asedii si arme de artilerie trimisi de ducele din Toscana. Sinan, fara sa stie ce il astepta, alege sa treaca Dunarea si sa lase la Giurgiu doar ariegarda si o prada uriasa. Un advesar prea marunt pentru armata crestina. Giurgiul cade in urma unui atac violent, tranformand expeditia de pedepsire ordonata de sultan la stadiul unui esec rasunator. Cronicarul turc Naima, nota cu amaraciune: "O asemenea retragere dezastruoasa si infrangere n-a mai fost pomenita in istorie". In schimb, Muntenia, in frunte cu Bucurestiul, era o ruina. Razboiul transformase orasele in gramezi de resturi fumegande, iar satele se destramau in lipsa oamenilor care alesesera fuga sau moartea in lupta.

Batalia de la Giurgiu

Unirea Tarilor Romane - Actul lui Sigismund Bathory sau al lui Mihai?
Revenind la batalia de la Calugareni, trebuie mentionat ca Mihai Viteazul era constient de iminenta unui atac turcesc la scara mare. Astfel, el trimite soli care sa ceara ajutorul aliatului sau, Sigismund Bathory. Ajunsa la 2 mai 1595 la Alba Iulia, delegatia boiereasca a muntenilor se loveste, insa, de refuzul categoric al principelului transilvan. Era evident ca Bathory dorea sa se foloseasca de un vis de veacuri al romanilor, acea "Restitutio Daciae" (Refacerea Daciei), si sa creeze un stat tampon intre Imperiul Otoman si Europa Apuseana. Iar acesta era momentul cel mai potrivit. Siliti de imprejurari, boierii valahi accepta conditiile suveranului din Ardeal semnand actul care insemna, practic, desfiintarea statului muntean. Mihai devenea, astfel, un simplu loctiitor al lui Bathory pe tronul Valahiei, acelasi lucru intamplandu-se si cu noul domnitor moldovean, Stefan Razvan Voda. In documentele vremii aparea, astfel, primul carmuitor ale celor trei provincii de la moartea ultimului rege dac, Sigismund Bathory… "Prea luminatul domn Sigismund, din mila lui Dumnezeu, principele Transilvaniei, Moldovei si Valahiei transalpine si al sacrului Imperiu roman, domnul partilor regatului unguresc si comitele secuilor, domnul nostru prea milostiv". In acelasi timp, Mihai era numit "respectabilul si magnificul domn Mihai, voievodul tarii noastre transalpine, credinciosul nostru iubit".

Sigismund Bathory

Conditiile erau mai mult decat umilitoare. Mihai nu putea incheia nici un tratat fara stirea lui Sigismund, nu putea condamna boierii si nu putea demite dregatorii. Taranii fugiti de pe mosiile boieresti urmau sa fie adusi inapoi si doar o cerere pusa de boierii munteni, anume ca bisericile sa ramana sub jurisdictia mitropolitului de la Targoviste, a fost acceptata. Stefan cel Mare cunoscuse un moment asemanator la Calomeea. Raspunsul sau a fost victoria din Codrii Cosminului. Pentru Mihai, raspunsul s-a aflat la Selimbar si, apoi, la Guruslau.

Lipsit de aportul "suveranului" sau, domnitorul valah continua de unul singur luptele cu turcii, si asta in ciuda unei vistierii golite de multa vreme. Mihai, alaturi de Baba Novac si de fratii Buzesti, ataca necontenit Balcanii, pradand Babadagul, Vidinul, Plevna, Sofia si arzand, conform cronicilor vremii, peste 2000 de sate. Crestinii apuseni fusesera, insa, invinsi la Kerestes, iar Mihai intelegea ca singur nu se putea opune uriasei masinarii de razboi care era Imperiul Otoman. Armata sa de mercenari, o inovatie pentru Valahia, necesita circa 100.000 de forinti pe luna, suma pe care, in ciuda jafurilor, domnitorul nu o putea asigura. In Tara Romaneasca izbucneau tot mai des lupte intre mercenari si taranii care se vedea jefuiti chiar de cei care ar fi trebuit sa ii apere. Nu ramanea decat o solutie… pacea cu turcii. Astfel, la 7 ianuarie 1597, Pasa Hasan din Belgrad ii confirma lui Mihai ca vasalitatea sa fusese acceptata de sultan "pana la sfarsitul zilelor sale", totul in schimbul unui tribut consistent. In schimb, Viteazul de pe tronul Munteniei nu renunta la ideea luptei antiotomane. In acelasi timp, el incheie un tratat de alianta si cu imperialii lui Rudolf al II-lea, cerand si primind de la acestia bani pentru intretinerea unei armate de 5000 de oameni si promisiunea unor subsidii pentru inca 5000 de ostasi in cazul unei lupte cu turcii. Tot in tratatul incheiat cu Rudolf, Mihai accepta suzeranitatea acestuia si primea, in cazul in care ar fi vrut sa paraseasca tronul, un castel in Ungaria sau Transilvania, acolo unde ar fi urmat sa traiasca pe banii monarhului conform rangului sau.

Intre timp, schimbatorul Sigismund Bathory accepta sa predea puterea imperialilor in schimbul a doua ducate in Silezia (1598). Dupa doar cateva luni intelege, insa, ca Ardealul ii oferea o situatie financiara mult mai buna si, intors pe furis, se proclama din nou principe si aresteaza oamenii lui Rudolf. Mihai isi permite de acum sa trateze de pe picior de egalitate cu Sigismund. El intervine pe langa Rudolf al II-lea pentru a-l mentine in functie pe principele ardelean, trimitandu-i acestuia din urma o solie amenintatoare prin care ii arata lui Sigismund adevarata sa fata. Mihai cerea ajutor in vesnicele sale lupte cu turcii altfel, in cazul unei paci secrete, ar fi tinut loc " de pagan si turc destul".

Portret contemporan al lui Mihai Viteazul

Sigismund se dovedeste, insa, acelasi caracter instabil si paraseste pentru a doua oara domnia, lasand in loc pe varul sau, cardinalul Andrei Bathory (29 martie 1599), un protejat al polonilor, aliatii turcilor, iar Mihai se vedea pentru a doua oara in situatia de a se recunoaste vasalul familiei Bathory. Din nou, cele trei tari romane, Ardealul, Muntenia si Moldova (pe tronul careia se afla un alt supus al polonilor, Ieremia Movila) se inchinau aceluiasi domn. Nu era insa, decat o formalitate. Sustinut de Rudolf al II-lea si de generalul acestuia, albanezul Giorgio Basta, Mihai primeste acceptul de a lupta impotriva lui Andrei Bathory cel care, asa cum se temuse domnul muntean, incheiase pacea cu turcii.

La 5 octombrie 1599, Mihai patrunde in Ardeal prin pasul Buzaului. In acelasi timp, pe Olt, o alta armata munteana condusa de fratii Buzesti si Baba Novac, venea in ajutorul domnitorului. Jonctiunea s-a facut la 16 octombrie in satul Selimbar, iar armata lui Mihai, mare parte formata din mercenari, secui, valahi si haiduci balcanici numara aproape 20.000 de oameni. Andrei Bathory ii opunea un numar egal de ostasi. Primul atac este dat de neobositul Baba Novac, urmat imediat de un contraatac al armatei cardinalului. Valahii se repliaza si ataca din nou, dar sunt respinsi pentru a doua oara si se parea ca vor pierde batalia. Este momentul in care Mihai, la fel ca in batalia de la Calugareni, intra personal in lupta, in fruntea propriei armate, moment care decide sortii bataliei, transformand infrangerea iminenta intr-o victorie rasunatoare. Andrei Bathrory alege sa fuga dar este prins de secui si decapitat in coliba unui taietor de lemne. Capul sau avea sa fie adus lui Mihai in suspinele sotiei sale, doamna Stanca, cea care se spune ca murmura mereu "saracul popa, saracul popa". La 1 noiembrie 1599, Mihai patrundea in Alba Iulia asemenea unui mare invingator. Ardealul se afla la picioarele sale. Nu mai ramanea decat Moldova pentru ca Dacia sa fie refacuta, si nu formal, ci prin forta armelor.

Predarea capului lui Andrei Bathory

Mihai Viteazul intentionase cucerirea Moldovei inca din anul 1597, doar demersurile lui Sigismund Bathory facand ca aceasta campanie sa fie amanata. La motivele initiale, care insemnau slabirea influentei turcesti si evitarea unui atac direct asupra Ardealului din Moldova, se adauga si ura voievodului fata de Ieremia Movila, cel care incercase in repetate randuri sa il ucida pe Mihai "cu otrava sau prin tradare", pentru a pune pe tronul Valahiei pe fratele sau, Simion Movila. Era, insa, o decizie grea. Polonia nu dorea ca Moldova sa iasa de sub sfera ei de influenta si ar fi luptat fara rezerva impotriva lui Mihai.

Valahul isi asuma, totusi, riscurile si patrunde, in primavara anului 1600, prin pasul Oituz, in fruntea a 17.600 de oameni la care se adauga, spre surprinderea lui Ieremia Movila, un contingent de 2000 de moldoveni. Campania este una fulgeratoare. La 10 mai, Mihai ocupa Bacaul, la 11 mai Romanul, iar polonezii pierd lupta in mod dezastruos. Cetatea Neamtului si Suceava se predau fara lupta in fata lui Mihai Viteazul. Urmeaza batalia din fata Cetatii Hotinului, acolo unde Ieremia Movila era invins si scapa cu fuga peste Nistru. Nu trecusera nici trei saptamani si Mihai Viteazul stapanea si ultima provincie a vechilor daci, Moldova. Din Constantinopol si pana la Roma nu se vorbea decat de faptele sale. Multi l-au asemanat cu Alexandru Macedon, in timp ce altii vedeau in el "Steaua rasaritului". Regele Frantei, vestitul Henric al IV-lea spunea intr-o scrisoare: "se zice ca romanul e foarte tare si ca planurile lui cresc potrivit cu izbanzile". Iata ce se scria si intr-o publicatie a vremii din Roma: "Daca a fost vreodata un principe in lume demn de glorie pentru actiuni eroice, acesta este signor Mihai, principele Valahiei".

Intrarea lui Mihai Viteazul in Alba Iulia

Mihai insusi se intitula "Io Mihai voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Tarii Romanesti, al Ardealului si a toata Tara Moldovei". Romanii stapaneau din nou, dupa veacuri, din Maramures pana la Dunare si de la Nistru pana in Banat.

Infrangerea si moartea domnului Mihai

In nici un alt moment al istoriei romanesti, marirea nu a fost urmata atat de repede de decadere. Victoriile din Ardeal si Moldova nu mai insemnau mare lucru, atata vreme cat Rudolf al II-lea vroia sa preia Transilvania si sa o transforme intr-o provincie austriaca. Domnul Mihai nici nu se gandeste si insista sa ramana stapanitorul de drept al Ardealului. Moldova se afla sub amenintarea polona, in timp ce in Tara Romaneasca, turcii pregateau inscaunarea lui Simion Movila. In plus, incapabil sa isi plateasca mercenarii, Mihai se vede pus in fata rebeliunii nobililor unguri, apasati de darile grele necesare intretinerii armatei dar, mai ales, de umilinta de a fi supusii unui valah. In consecinta, generalul Giorgi Basta alege sa intre in conflict de partea rasculatilor, impotriva domnitorului muntean. La 18 septembrie 1600, 18.000 de cavaleri apuseni, dintre care 6000 de calareti germani si flamanzi, purtand cuirase, alaturi de muschetari valoni si francezi se pregateau sa infrunte o armata stransa in pripa de Mihai, o armata ce nu depasea 10.000 de oameni.

Generalul albanez Giorgio Basta

La fel ca la Calugareni, voievodul valah isi alege o pozitie strategica in apropierea satului Miraslau, o pozitie ce nu ar fi permis lui Basta sa il atace din flancuri, ci doar frontal. In acelasi timp, albanezul era un razboinic incercat si, constient ca ar fi picat in capcana asemenea lui Sinan Pasa, simuleaza o retragere. A fost momentul hotarator al luptei. Mihai crede ca adversarii sai se retrag si ataca frontal. Prea tarziu isi da seama ca nu a fost decat o pacaleala. Soldatii sai sunt spulberati de catre cuirasierii germani si maturati de gloantele muschetarilor francezi. Mihai insusi, insotit doar de trei cazaci, trece Muresul inot ca sa scape cu viata. La 20 septembrie, Basta intra in Alba Iulia si ucidea pe toti italienii, grecii, sarbii si romanii, aliatii valahului. Furiei nobililor unguri ii pica, apoi, insusi Baba Novac, cel care este jupuit, ars de viu si tras in teapa. In acelasi timp, polonii, profitand de infrangerea lui Mihai de la Miraslau, ocupau Moldova. Efortul domnului muntean de a recuceri aceasta veche provincie romaneasca ar fi fost zadarnic. Domnul Mihai nu mai incerca acum decat sa isi apere tara, acolo unde polonezii pregateau inscaunarea lui Simion Movila. Iar putinele trupe stranse de Nicolae, fiul lui Mihai, se dovedesc insuficiente. Voievodul este infrant in mai multe randuri si vede cum si Valahia era inchinata de polonezi turcilor. Nu ii mai ramanea decat calea pribegiei si singura speranta de a primi ajutorul imperiarilor. In drumul sau catre Europa, din cetatile pe care le cucerise prin lupta, se trage in deradere cu tunul asupra sa.

Pentru Mihai urmeaza indelungi peregrinari la Viena si Praga, acolo unde sta prin hanuri si asteapta o audienta la Rudolf al II-lea. Cand, in sfarsit o primeste, afla ca situatia din Ardeal ii devenise din nou favorabila. Sigismund Bathory venea pentru a treia oara pe tronul Ardealului, ungurii il arestasera pe Basta din cauza exceselor sale sangeroase, iar haosul stapanea din nou Transilvania. Nu exista decat un singur om capabil sa remedieze situatia, iar acesta era Mihai. Parea ca steaua sa norocoasa stralucea din nou. Rudolf ii ofera 100.000 de taleri pentru ridicarea unei armate de mercenari si ducatul Konigsberg din Silezia. Cei mai mari pictori se inghesuie sa realizeze portrete eroice ale domnitorului, el insusi fiind privit ca o curiozitatea de catre nobilii prea putin obisnuiti cu teatrul de lupta.

Portret al lui Mihai realizat in timpul sederii sale la Praga

La 3 aprilie 1601, Mihai parasea Praga spre Viena si apoi spre Casovia. Acolo il intalneste pe Basta cel care, din ordinul imparatului, ar fi urmat sa il asiste in batalia impotriva lui Sigismund. Pentru Mihai Viteazul nu mai exista insa cale de targuiala. Stia probabil ca aceasta ar fi fost unica sa sansa sa recapete ceea ce pierduse atat de usor. Si astfel, la 3 august 1601, in apropierea satului Guruslau (Goraslau) Mihai dadea ultima sa batalie. Cu tunuri care bateau gresit si cu o armata mai dornica sa se retraga din calea temutilor mercenari ai romanului decat sa lupte, Sigismund scapa cu o fuga rusinoasa. Din Valahia veneau vesti bune. Afland ca domnul lor vine cu oaste mare din Ardeal, fratii Buzesti stransesera o armata si izgonisera pe Simion Movila de pe tronul Tarii Romanesti. Acestia ii trimisesera solie lui Mihai ca il asteptau cu bratele deschise pe tron. Lupta valahului putea reincepe. La Turda, el alege sa se desparta de armata, grabit fiind sa ajunga mai degraba la Fagaras, acolo unde il astepa sotia sa, doamna Stanca. Giorgio Basta stia, insa, ca imperialilor le-ar fi convenit mai degraba un control direct asupra Ardealului decat unul mijlocit printr-o personalitatea covarsitoare asa cum era cea a lui Mihai. In consecinta, el ia decizia de a scapa de fostul sau aliat, ale carui realizari pe plan militar ii rascolisera destul orgoliul, si trimite in secret un detasament de 300 de cavaleri germani si valoni, condus de ofiterii Jacques Beauri si Mortague, pentru a "aresta sau a ucide" pe Mihai. Soarta domnului fusese hotarata printr-o miseleasca tradare.
Intrand in cortul sau, Beauri ii striga atunci lui Mihai: "Da-te prins!". Domnitorul nu a rostit decat un singur cuvant: "Ba!", si a incercat sa isi apuce sabia pentru a lupta chiar si de unul singur cu atacatorii sai. Era, insa, prea tarziu. Un glont pornit din muscheta unui soldat valon il tintuieste pe loc. Imediat, un mercenar ii strapunge pieptul cu sulita, in timp ce multimea ucigasilor se repde asupra sa cu halebardele. Urmeaza un spectacol ingrozitor. Viteazul este hacuit si batjocorit prin praful din fata cortului sau. Trupul sau gol este aruncat iar capul, dupa ce ii este taiat, este lasat prada cainilor si corbilor ce ar fi trecut pe acolo.

Asasinarea lui Mihai Viteazul

"Si cazu trupul lui cel frumos ca un copaciu pentru ca nu stiuse, nici se prilejise sabia lui cea iute in mana lui cea viteaza", spune cu amar cronica Tarii Romanesti. Viteazul isi gasise un sfarsit nedemn, in mana tradatorilor infamului Basta. Cu el se stingea pentru mai bine de trei veacuri si visul romanilor de a se reuni pe teritoriul Daciei mandrului Decebal. Prececentul fusese, insa, creat…