ROMANIA - MIRCEA CEL BĂTRÂN - UN COŞMAR PENTRU TURCI

 

 

“Eu cel intru Hristos Dumnezeu binecredinciosul si bine cinstitorul si de Hristos iubitorul si singurul stapanitor Io Mircea, mare voievod si domn, cu mila lui Dumnezeu si cu darul lui Dumnezeu stapanind si domnind toata Tara Ungrovalahiei si partile de peste munti (parte din Ardeal), inca si spre partile tataresti, si Amlasului si Fagarasului herteg, si Banatului de Severin domn, si pe amandoua partile peste toata Podunavia (Dunarea) pana la Marea cea mare si cetatii Darstorului stapanitor”. Acesta este Mircea cel Batran si aceasta este impunatoarea titulatura prin care era recunoscut domnitorul sub care, intre 1386 si 1418, Tara Romaneasca a atins cea mai mare intindere din toate timpurile.

La 23 septembrie, acum 623 de ani, urca pe tronul Munteniei Mircea cel Batran, unul dintre cei mai straluciti voievozi romani, descendent din Basarab, fiul lui Radu, care va domni treizeci si doi de ani si se va dovedi un diplomat iscusit, un conducator de exceptie si un chivernisit gospodar de tara. De ce i se spune "cel Batran"? Fiindca mai tarziu au fost si alti voievozi cu numele "Mircea", iar cronicarii, vorbind de Mircea, cel din veacurile trecute, l-au numit astfel pentru a-l distinge, pe criteriu cronologic, de ceilalti. Chiar si marele nostru Eminescu s-a inselat crezand ca Mircea era batran atunci cand s-a batut la Rovine cu sultanul, la acea vreme el fiind un voievod inca tanar. Sub Mircea, nu doar intinderea statului muntean si viata militara au cunoscut o dezvoltare deosebita, dar si religia si economia si-au intins aripile.
Politica externa a marelui voievod a fost dominata de primejdia otomana. Toate luptele pe care Mircea cel Batran a fost silit sa le poarte au fost cu turcii, nicidecum cu ungurii, polonii sau moldovenii. Cu acestia a incheiat aliante trainice in lupta comuna antiotomana. Dar raportul de forte a devenit repede inegal si domnitorul muntean a trebuit sa recunoasca superioritatea otomana si sa ajunga la o intelegere cu Poarta. Platind haraciul, a reusit un lucru esential: si-a asigurat continuitatea vietii politice si a pastrat fiinta statului muntean.

Amenintarea Semilunei si Rovine

Inceputul conflictului cu turcii are loc in anul 1389, atunci cand Mircea il ajuta cu oaste pe Lazar, cneazul sarbilor, in lupta de la Kossovopolje (Campia Mierlelor). Lazar convocase la lupta impotriva "necredinciosilor" toata crestinatatea, insa raspunsurile au fost intarziate sau absente in cea mai mare lor parte. La inceput, sortii au parut a fi de partea crestinilor mai ales ca fanaticul sarb, Milos Obilici, l-a ucis pe insusi sultanul Murad. Fiul acestuia insa, Baiazid Ilderim (Fulgerul), va lua imediat comanda armatei turcesti si va schimba retragerea initiala intr-o stralucita victorie. Crestinii au fost zdrobiti iar cneazul Lazar insusi isi va pierde viata. Asteptandu-se la razbunarea turcilor pentru implicarea sa in lupta, Mircea ia masuri, consolidand linia Dunarii prin ridicarea cetatii de piatra la Giurgiu si prin fortificarea celei de la Turnu (sau Nicopolul Mic). Voievodul va incheia la 10 decembrie 1389 si un tratat de alianta cu regele polonez Vladislav Iagello iar printr-un act semnat la 17 martie 1390, domnul muntean se apropie si de suveranul ungur Sigismund. Intr-adevar, atacul lui Baiazid se produce.

Dupa cucerirea Bulgariei, care are loc in 1393, Baiazid decide sa intreprinda o expeditie impotriva lui Mircea. Oastea turceasca asediaza si cucereste mai intai Silistra, de pe malul drept al Dunarii, traverseaza fluviul, ocupa Turnu si inainteaza spre Arges. Alaturi de sultan se aflau vasalii sarbi Marco Cralievici si Constantin Dragasevici. Lupta s-a dat la Rovine, pe malul unui rau inca necunoscut, in ziua de 10 octombrie 1394. Referitor la acest loc - cuvantul "rovine" inseamna "santuri" - exista discutii: unii cred ca ar fi fost langa Craiova, altii il aseaza pe apa Ialomitei in timp ce o a treia versiune il situeaza pe unul dintre raurile Calmatui, Vedea, Teleorman sau Arges. Cert este ca batalia a fost crunta si sangeroasa, ambele ostiri dand dovada de mare inversunare si ura in incrucisarea armelor. Desi izvoarele sunt categorice in privinta biruintei lui Mircea asupra "paganilor", ea nu a putut impiedica inaintarea armatei turcesti mult superioara numeric, asa incat romanii s-au retras spre Arges unde o noua lupta a avut loc, de aceasta data defavorabila lui Mircea. Tocmai din acest motiv sunt istorici care opineaza ca, desi batalia de la Rovine este privita ca un episod de mare cutezanta a romanilor de sub Mircea cel Batran, importanta sa nu s-a ridicat chiar la proportiile atribuite in manualele de istorie. Cert este, insa, ca Mircea era primul european care infrunta Imperiul Otoman si care iesea cu capul sus dintr-o asemenea infruntare.

Aliante crestine si dezastrul de la Nicopole

Mircea era constient de disproportia numerica si de puterea uriasa a turcilor precum si de unele dificultati interne, ca de exemplu aparitia unui pretendent la tron, un anume Vlad, care inchinandu-se otomanilor a fost numit domn. Astfel, in urma luptei cu turcii din zona Argesului, Mircea trece muntii si incheie la Brasov, la 7 martie 1395, un tratat de alianta cu regele Sigismund al Ungariei, tratat care prevedea ajutorul reciproc in lupta antiotomana. La 6 aprilie, in acelasi an, armata lui Sigismund si cea a lui Mircea reunite erau gata de plecare spre Tara Romaneasca. Campania a avut loc in cursul lunii mai si a dus la redobandirea cetatii Turnu din mana turcilor. Totusi, Vlad cel pus de Baiazid nu a putut fi izgonit, mai mult chiar, el va ataca armata lui Sigismund odata cu retragerea acestuia, princinuindu-i mari pierderi.

Trebuie deci sa admitem ca Mircea a ramas ceva vreme in Oltenia sau s-a retras chiar in Ardeal. Prin supunerea completa a Bulgariei in 1393, prin faptul ca sarbii erau vasali si prin expeditia din Tara Romaneasca cu toate consecintele ei, ungurii se vedeau acum direct amenintati de puterea in plina ofensiva a turcilor. Regele Sigismund hotaraste ca este momentul pentru o mare actiune crestina impotriva "necredinciosilor" pentru a-i goni de la Dunare si chiar din Europa. Atmosfera fusese pregatita: feudalii din Franta, din Germania, chiar cei din indepartata Anglie isi anuntau participarea la campania impotriva acestor noi fanatici ai lui Mahomed. In luna mai a anului 1336 au inceput sa soseasca la Buda(Pesta) primii cavaleri francezi si burgunzi, urmati de cei germani sub conducerea lui Ioan de Zollern si de cavalerii englezi condusi de ducele de Lancaster. Venetia dadea ajutor cu flota ei, iar Bizantul intra si el in coalitie. In toiul verii, mandra armata se indrepta spre tinuturile noastre.

La 13 august, Sigismund era la Orsova, unde il astepta Mircea cu oastea sa. Cu totul, crestinii erau in jurul a 100.000, dintre care 60.000 cavaleri si 40.000 pedestrasi. Cetatile ocupate de turci, Vidin si Rahova au fost luate fara greutate, armata crestina reusind sa asedieze si Nicopole, pe uscat si pe apa. Baiazid era plecat in timpul acesta la Tarnovo. Afland despre sosirea aliatilor, se indreapta degraba cu toate puterile spre cetatea asediata. Confruntarea decisiva intre crestini si musulmani are loc la Nicopole la 28 septembrie 1396. Mircea, cunoscand cel mai bine felul de lupta al turcilor, se ofera sa atace el primul, sfatuindu-l pe regele ungur cum sa abordeze situatia. Nu "frontal", asa cum obisnuiesc cavalerii francezi - invatati cu armurile lor grele, cu caii lor grei si ei imbracati in zale, inchipuindu-si ca matura totul in fata lor. Nu frontal, ci atacul trebuie dat mai intai de cavaleria usoara, pentru a raspandi si anihila pedestrasii asezati in funtea armatei turce. Totusi, ducele Burgundiei, Jean de Nevers, mandru de fala celor sase mii de cavaleri de sub comanda sa, va obtine de la Sigismund onoarea de a deschide el lupta, ceea ce s-a dovedit a fi o eroare. Greii cavaleri strabat in forta doua cete turcesti dar inainteaza prea adanc in campul otoman, randurile turcesti se inchid in urma lor si cavalerii sunt macelariti. Insusi regele Sigismund abia scapa cu viata, fugind cu o corabie pe Dunare, apoi pe mare, spre Dalmatia. Nicopole a reusit astfel sa fie numai o uriasa catastrofa pentru armatele crestinilor.

Marea victorie si atacul lui Timur cel Schiop

Inca o data, Mircea se astepta la represalii. Participarea sa la coalitia ispravita atat de dureros la Nicopole trebuia sa atraga o replica, neintarziata, din partea lui Baiazid. Intr-adevar, in anul urmator, 1397, o armata turceasca a trecut Dunarea, in Muntenia, dar a fost infranta de voievodul muntean. Poate cea mai prolifica batalie purtata cu succes din intreaga istorie a romanilor abia avea sa urmeze, odata cu sosirea anului de gratie 1400. Conform unui izvor contemporan, o armata otomana alcatuita din 66.000 de oameni - ceea ce pare exagerat - facea o expeditie de prada in Ungaria. La intoarcere, erau atacati de Mircea cel Batran, care avea de partea sa si un contingent ungar, in asa fel incat nici mai mult nici mai putin de 3.000 de otomani au mai scapat peste Dunare. Era a patra biruinta romaneasca asuprea turcilor din timpul acestui glorios voievod. In anii urmatori, turcii n-au mai atacat Muntenia, Baiazid organizand campania de cuceriri in Grecia si Asia Mica, si straduindu-se sa cucereasca Constantinopolul. In anul 1399 a murit domnul Moldovei, Stefan I, in locul lui fiind ales ca domn Iuga, zis Ologul. Mircea a socotit ca a venit timpul sa aiba in Moldova un domn prieten si de aceea a trecut in Moldova si l-a pus domn pe fratele acestuia, Alexandru cel Bun (1400-1432), unul din figurile luminoase ale istoriei romanesti.

Baiazid, care distrusese floarea cavalerilor europeni, stia ca nu poate infrange dorinta de libertate a romanilor dar, in orgoliul sau, dorea sa razbune infrangerile armatei sale din anul 1400. In clipa cand se pregatea sa atace din nou pe Mircea insa, un eveniment de cea mai mare insemnatate pentru rasarit urma sa aiba loc: atacul hanului mongolilor, Tamerlan sau Timur Lenk adica Timur cel Schiop, care cuprinsese o mare parte din Asia si voia acum sa aiba si tinuturile stapanite de sultan. Cele doua armate s-au confruntat decisiv in batalia de la Ankara din anul 1402, lui Timur Lenk venindu-i in ajutor tatarii, in timp ce de partea lui Baiazid au sosit sarbii lui Stefan Lazarevici. Lupta s-a terminat prin infrangerea lui Baiazid, parasit de multi dintre ai sai, victoria mongolului fiind completa. Insusi sultanul a cazut prizonier si a suferit din partea invingatorului o mare ofensa: bagat intr-o cusca, a fost purtat prin toata Asia, ca sa vada toate popoarele ce ajunsese stapanitorul temut de odinioara.

In spatele zidurilor inamice

Dupa moartea lui Baiazid au urmat lupte intre fiii acestuia pentru domnie, care au permis vecinilor, cel putin pentru o vreme, sa scape de primejdia otomana. Astfel, imparatul de la Constantinopol a recastigat cateva cetati, Stefan Lazarovici s-a proclamat independent, iar fiii lui Strasimir si Sisman au vrut sa elibereze Bulgaria, dar n-au reusit. Mircea a trecut Dunarea si a cuprins sudul Dobrogei. Cetatea Darstorului i-a deschis portile, ca de altfel si Chilia, unde negustorii italieni din Genova l-au chemat pe domn si i-au cerut protectia. Pentru scurt timp, Mircea a nutrit speranta ca primejdia otomana poate fi inlaturata prin alungarea turcilor din Europa; se bizuia pe puterea armatei sale si pe ajutoarele principilor crestini, mai ales pe Sigismund al Ungariei, cu care se intalnise la Severin in toamna anului 1406 si pe Stefan Lazarevici al sarbilor, pe care-l ajutase in recucerirea cetatii Belgradului.

Dar, repede, domnul muntean s-a convins ca nu se poate bizui decat pe ai sai: Sigismund promisese mult dar nu facuse nimic. Totusi, Mircea va incerca un fin joc diplomatic pentru slabirea puterii otomane, si anume sprijinirea lui Musa, fiul lui Baiazid, in lupta pentru tronul otoman. L-a adus pe acesta in Tara Romaneasca, i-a aratat o atentie deosebita ba, mai mult, a trimis la Constantinopol pe fiul sau, Vlad, ca sa-i indemne pe bizantini sa-l sprijine pe Musa. Mircea il ajuta pe Musa si cu o armata condusa de nepotul sau, Dan, gratie careia Musa il bate, in 1411, pe Soleiman si se proclama sultan de Adrianopol. Musa ii ofera lui Mircea o serie de posesiuni in dreapta Dunarii si pentru o vreme, Tara Romaneasca cunoaste pacea si se reface dupa atatea lupte grele. In anul 1413, Musa este infrant de un alt frate, Mahomed care, fireste, nu uita sprijinul de care fratele sau s-a bucurat din partea lui Mircea.

Musulmanii trec din nou Dunarea si recuceresc cetatile-cheie Giurgiu si Turnu si ocupa Dobrogea, pe care o vom prelua prin lupta abia in anul 1877. Mircea l-a ajutat pe un alt pretendent la tronul sultanului, pe Mustafa, care a stat un an la Curtea de Arges, dar si acesta a fost invins de Mahomed, in anul 1416. Cu aceasta se incheie orice incercare a domnului muntean de a sprijini un sultan care sa-i fie recunoscator. Mircea este obligat sa recunoasca superioritatea puterii otomane: a dus tratative cu sultanul si a acceptat sa-i platesca bir, haraciul anual, in schimbul independentei tarii; era rascumpararea pacii prin tratatele numite "capitulatii", care garantau neamestecul turcilor in organizarea interna a Tarii Romanesti.

Politica si ctitoriri
Timp de aproape 15 ani, Mircea cel Batran a fost principele crestin care s-a bucurat de cea mai mare faima si autoritate in rasaritul Europei, fiind singurul care a invins de doua ori pe temutul Baiazid Ilderim. Venetienii l-au considerat cel mai puternic dintre principii crestini care au luptat cu otomanii, iar cronicarul turc Leuclavius l-a numit "Principe intre crestini, cel mai viteaz si cel mai ager". Politica interna a lui Mircea cel Batran s-a axat pe dezvoltarea comertului si a vietii economice. In anii 1403 si 1409 a incheiat tratate economice cu lipovenii, iar in anul 1413 cu brasovenii. Tara Romaneasca exporta blanuri, piei, vite, sare, miere, ceara, grau, peste si branza, iar importurile veneau atat din rasarit, cat si din apus. Ca multi alti voievozi romani, Mircea cel Batran este si ctitor de biserici. Cea mai de seama manastire construita de Mircea este Cozia, care avea sa serveasca de necropola domneasca lui si familiei sale. Din hrisovul de danie din 20 mai 1388, anul zidirii Coziei, rezulta ca "a ridicat din temelie o manastire in numele sfintei si de viata datatoarei si nedespartitei Treimi... la locul numit Calimanesti, pe Olt".

Manastirea Cozia pastreaza pana azi chipul ctitorului Mircea, impreuna cu cel al fiului sau Mihail. Mircea ne apare tanar, asa cum era cand a zidit manastirea, de talie mijlocie, cu ochii albastri si par castaniu. Este imbracat cu vesminte bogate, cu haina scurta, cu ciorapi stramti, pe genunchi avand cusut cu fir de aur vulturul cu doua capete. Deasupra poarta o hlamida din purpura, prinsa pe umarul drept cu o agrafa de aur batuta cu pietre scumpe, ca la imparatii bizantini sau regii francezi. Pe cap poarta o coroana cu trei colturi, semn de mare domn. Mircea cel Batran a incetat din viata la 31 ianuarie 1418, fiind inmormantat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie, acelasi an. Daca ne gandim numai ce a insemnat viata Peninsulei Balcanice in timpul secolelor de dominatie turceasca, putem aprecia la justa sa valoare rezistenta lui Mircea. Fara acest mare voievod, este foarte probabil ca intregul curs al istoriei muntene si, prin consecinte, al intregii istorii romanesti, ar fi avut o cu totul alta dezvoltare si alte proportii, nu neaparat dintre cele mai fericite.

ROMANIA - RADU DE LA AFUMAŢI - EROUL A 20 DE RĂZBOAIE

 

 

“Sa va fie stiute razboaiele… pe care le-am facut eu: cel dintai razboi cu agarenii, al doilea de la Gubavi, al treilea la satul Stefeni, langa Neajlov, al patrulea la Clejani, al cincilea la Ciocanesti…, al nouasprezecelea la satul Rucar, al douazecelea la Didrih”. Aceasta este inscriptia sfredelita pe piatra de mormant a lui Radu de la Afumati, domnitorul roman care a purtat douazeci de razboaie in numai trei ani de domnie din cei aproape opt la carma Tarii Romanesti.

Despre Radu de la Afumati au auzit probabil, macar in treacat, toti cei prezenti fie si numai sporadic la unele lectii de istorie predate in scoala generala si in liceu. Pentru covarsitoarea lor majoritate insa, Radu de la Afumati este doar un nume cu rezonante nefiresti spre amuzante si nu personajul important al istoriei romanilor pe care il prezinta cronicile. Avem de a face cu unul dintre acele cazuri de personalitati care, gratie numelor, raman de neclintit in memoria celor ale caror urechi au auzit vreodata de ei, dar despre ale caror realizari si fapte de vitejie nu se stie mai nimic. Radu de la Afumati nu a avut o domnie foarte indelungata in Tara Romaneasca, ea fiind chiar intrerupta de mai multe ori, insa numarul si importanta razboaielor pe care domnitorul le-a purtat atat timp cat a fost suveran, il recomanda drept un factor major al pastrarii identitatii nationale romanesti.

Cronicile spun ca dupa moartea lui Neagoe Basarab, domnul Tarii Romanesti intre 1512 si 1521, o crunta zbatere s-a iscat pentru dobandirea domniei. Personajele actante? Fiul sau Teodosie, prea tanar si cu o fire slaba, dar avandu-i de partea sa pe regentii doamna Elena si banul Preda Craiovescu, fiul lui Barbu, si Dragomir Calugarul zis Vlad Voievod, ridicat din partea boierilor pribegiti ai Moldovei. O lupta se aprinde la Targoviste intre cele doua tabere adverse, Preda cazand pe campul de batalie. Totusi, atunci cand begul din Nicopole, si el un pretendent la tronul Tarii Romanesti, Mehmet Bey, isi face aparitia invocat de Teodosie, soarta armelor se schimba. Vlad este invins, facut prizonier si trecut peste Dunare unde, sub staruintele lui Badica, unchiul lui Teodosie, este decapitat. Lucrurile erau insa departe de a se linisti pentru ca, in ianuarie 1522, un nou pretendent la tron se ridica, Radu, fiul nelegitim al lui Radu cel Mare. Acesta isi avea asezarea in satul Afumati din Ilfov, singurul motiv pentru care va intra mai tarziu in istorie sub denumirea de Radu de la Afumati. Mehmet va veni inca o data in ajutorul lui Teodosie si o serie intreaga de lupte cu rezultat schimbator se va da intre parti, cu triumful lui Radu in Gubavi si la Stefeni pe Neajlov dar cu biruirea sa la Clejani, urmata de retragerea peste munti, la Brasov. Primejdia era mare pentru ca, desi Mehmet ar fi trebui sa se retraga acum, odata indepartat pericolul, el decide sa il trimita pe Teodosie la Constantinopol si sa pastreze tronul pentru sine.

Tara putea deveni pasalac, ca si Bulgaria, Serbia si Grecia. Cronica adauga chiar ca de la Constantinopol i se daduse domnia, in urma unei cereri pe care o facuse. Daca planul lui Mehmet nu a izbutit, aceasta se datoreaza in intregime perseverentei si vitejiei lui Radu de la Afumati. Ajutat de voievodul Ioana Zapolya, Radu se repliaza in Ardeal, infrange oastea turceasca la Grumazi, fugarind-o pana la Nicopole si Sistov, unde au loc alte ciocniri. Peste nu mai mult de o luna insa, atacul furibund al lui Mehmet il obliga pe roman sa se retraga inca o data, in august 1522. Tronul este din nou dobandit in octombrie, dupa batalia de la Cetatea Poenarilor, iarasi recucerit de turci in februarie 1523, pentru a fi recastigat de Radu in aprilie 1523, in urma unui nou razboi.

Devenise limpede pentru domnul Tarii Romanesti ca lucrurile nu puteau continua in aceeasi maniera si ca trebuia sa ajunga la un consens cu Poarta. Tratativele anuntau sa aiba un final fericit, succesul chiar fiind anuntat la un moment dat la Brasov cand, in urma opozitiei lui Mehmet, o terta parte are castig de cauza, tronul fiindu-i incredintat lui Vladislav, nepotul lui Vladislav al II-lea (1447 - 1456). Noul domn se bucura la inceput de sustinerea Craiovestilor, dupa care intre cele doua parti erupe un conflict. Vladislav este inlaturat in noiembrie 1523 de catre boieri, care inscauneaza domnitor pe ruda lor, comisul Badica, fiu nelegitim al lui Radu cel Mare si var primar cu Neagoe Basarab. Domnia lui tine insa putin, deoarece turcii simuleaza confirmarea inscaunarii si, intinzandu-i o capcana, il "scurteaza de cap".

Radu de la Afumati, deja pornit impotriva noului domn, se foloseste de imprejurare si reocupa scaunul Tarii Romanesti. Vladislav nu avea totusi sa renunte prea usor la tronul pe care il avusese in stapanire si, dupa ce reface prietenia cu Craiovestii, porneste impotriva lui Radu, care, in iunie 1524, se vede fortat sa se retraga in fata adversarului sau. Cu tot ajutorul primit din partea Craiovestilor, Vladislav refuza sa uite conflictul din trecut si il inlocuieste in dregatoria de mare ban pe Parvu printr-un anume Tatul. Puternicii si ambitiosii boieri de peste Olt nu accepta cu prea mare usurinta o asemenea umilire si, drept raspuns, trec de partea lui Radu de la Afumati. Avandu-i alaturi, acesta izbuteste sa inlature pe Vladislav, prin lupta crancena de la Didrih din septembrie 1524.

Dar Radu era constient ca, "fiind putini si tara mica, nu vor putea sa se tot bata cu un imparat ce au luat si au cuprins atatea tari si are o multime de oameni". Aceasta realitate avea sa fie sustinuta de batalia de la Mohacs, in 29 august 1526, unde maghiarii au fost spulberati de turci. Ca atare, Radu trebui sa se supuna fatalitatii: primi de la sultan steagul de domnie, in felul acesta tara fiind scapata de primejdia de a fi transformata in pasalac, asa cum se va intampla, ceva mai tarziu, cu mult mai puternica Ungarie. Noile tratative cu turcii sunt incununate de succes, pentru a ajunge aici Radu fiind nevoit sa se duca el insusi la Poarta, unde se va bucura de sprijinul pretios al sangeacului Belgrad. La 1 februarie 1525, reintors in tara, domnul putea anunta brasovenilor ca-si intocmise treburile la Constantinopol. Era, in fond, o victorie pentru acela care timp de mai multi ani luptase impotriva turcilor.

Cu toata intarirea turceasca, anul 1525 nu fu insa un an linistit pentru Radu: Vladislav izbuti sa reocupe tronul pret de cateva luni, in timp ce in Mehedinti se ridica un vrajmas asupra voievodului, batut insa si ucis de catre banul Parvu Craiovescu. In anii urmatori nu se mai constata alte incercari de-ale domnisorilor, Radu de la Afumati avand parte si de un rastimp mai linistit. Dar un conflict de alta natura pandea din umbra. Spre finele anului 1525, sotia lui Radu, fiica vornicului Vlaicu, decedeaza iar el se recasatoreste, la sfarsitul lunii ianuarie 1526, cu Ruxandra, fiica cea mai mica a lui Neagoe Basarab. Devenea astfel ruda cu puternica familie a Craiovestilor, care va fi de acum inainte alaturi de domn. Savarsind insa casatoria, isi va atrage dusmania lui Stefanita, domnul Moldovei, care o vroia si el de sotie pe aceeasi femeie, pe temeiul unei vechi fagaduieli a lui Neagoe.

Aceasta situatie va face ca anul 1526 sa fie marcat de o prima expeditie de razbunare a lui Stefanita, o a doua, un raspuns din partea lui Radu si o a treia replica a celui dintai. Recunoscut de turci si sprijinit de Craiovesti, Radu ar fi putut domni vreme indelungata, daca nu cadea victima unui complot ticalos. Spre sfarsitul anului 1528, o grupare de boieri, in frunte cu Neagoe vornicul si Dragan postelnicul, nemultumiti probabil de influenta puternicei familii de peste Olt, se ridica impotriva domnului. Acesta, surprins si neavand la indemana oastea spre a li se opune, este nevoit sa fuga in graba. Se indreapta inspre partea de apus a tarii, unde stia ca va gasi ajutorul Craiovestilor, dar boierii il ajung pe drum, la Ramnicu Valcea si, nerespectand nici macar lacasul dumnezeiesc in care Radul de la Afumati se refugiase, il ucid in biserica de pe dealul Cetatuii, sub ochii ingroziti ai preotului, la data de 2 ianuarie 1529, aceeasi zi in care este ucis si fiul sau Vlad.

Trupul lui Radu a fost dus la manastirea din Curtea de Arges, desupra mormantului sau s-a asezat o lespede frumoasa de marmura, pe care viteazul voievod este infatisat calare, cu buzduganul in mana si cu mantia fluturand. O lung inscriptie pomeneste toate razboaiele pe care le-a purtat: primul fara indicarea localitatii, apoi "la Gubavi; la satul Stefeni pe Neajlov; la Clejani; la Ciocanesti; la cetatea Bucuresti; la cetatea Targovistei; la raul Argesel, la satul Plata; la Alimanesti, pe Teleorman; cel mai iute si cel mai vartos din toate razboaiele la Grumazi, cu 7 sangeacuri; la Nicopole; la Sistov; la cetatea Poenari, cu taranii; la Gherghita; iar la Bucuresti; la oras, la Slatina; la cetatea Bucuresti, cu Vladislav voievod; la satul Rucar; la Didrih." Nu mai putin de douazeci de lupte in trei ani si ceva, dintre care multe victorioase. Poate tocmai de aceea un document de la Mihnea, din 4 iunie 1588, il si numeste pe Radu "cel Viteaz".

Poate ca renumele si amploarea bataliilor purtate de Radu de la Afumati cu turcii si cu toti asupritorii Tarii Romanesti ai inceputului de secol XVI nu sunt considerate de talia actelor de vitejie si a domniilor unor voievozi cu greutate precum Mihai Viteazul, Stefan cel Mare sau Mircea cel Batran. Poate ca bataliile lui Radu de la Afumati au fost mai multe niste batai decat niste razboaie si poate ca in intregul angrenaj el a indeplinit numai rolul unui surub sau al unei mici rotite dar, chiar si in lipsa acestor componente, acolo si atunci unde este nevoie de ele, poate functiona optim un ansamblu. Cu siguranta, si soarta Tarii Romanesti ar fi putut fi una mult mai sumbra daca Radu, cel din Afumati, nu s-ar fi ambitionat, din patriotism sau din orgoliu personal - nici macar nu mai conteaza atat de mult - sa nu lase patria in maini vrajmase si straine. Desi scurta si mereu intrerupta de luptele cu cei ce pretindeau tronul de la Poarta, domnia sa a reprezentat una dintre cele mai elocvente lectii de demnitate ale luptei impotriva Imperiului Otoman

ROMANIA - PETRU CERCEL - UN SPIRIT APUSEAN

 

 

A ridicat biserici, un mic palat domnesc de-o mare frumusete, a construit instalatii de aprovizionare cu apa si a infiintat un atelier pentru fabricarea tunurilor de bronz – realizari importante in cariera unui domnitor, si cu atat mai remarcabile pentru un voievod care a domnit mai putin de doi ani. Cu toate acestea, istoria l-a pastrat in amintire mai degraba pentru excentricitatile lui, pentru viata lui aventuroasa si pentru aparenta plina de farmec a persoanei sale, ignorand insusirile care ar fi putut face din el un mare domnitor – daca soarta ar fi fost mai induratoare cu el.

 

Un favorit regal

Petru Cercel traise o vreme la curtea regelui Henric al III-lea al Frantei, fiind chiar unul dintre favoritii acestuia, acei "mignons" - tineri frumosi, eleganti, foarte preocupati de moda, pe care protestantii, adepti ai sobrietatii in moravuri si infatisare, ii barfeau si ii acuzau - era, pe vremea aceea, o acuzatie grava, - de inclinatii homosexuale. Dar acesti mignons par sa fi fost, mai degraba, ceea ce in zilele noastre se numeste, cu un termen foarte nou, metrosexuali - barbati care dau o mare atentie infatisarii lor si tendintelor modei. In ochii austerilor protestanti, aceste preocupari erau o dovada de efeminare, iar de aici pana la acuzatia de homosexualitate nu mai era decat un pas. Cercelul purtat intr-una dintre urechi nu era, totusi, decat o moda, raspandita in anii 1580. In mai multe porterte ale regelui Henric al III-lea, acesta apare purtand la ureche o perla de o marime impresionanta, astfel incat, la urma urmei, Petru Cercel nu facea decat sa urmeze un trend al modei, cum am spune azi.

Si in Anglia elizabetana, barbatii se imbracau uneori chiar mai impodobit decat femeile, purtand flori in par si cate un cercel cu perla la ureche. Un portret al lui sir Walter Raleigh, realizat in 1588, ne-a arata pe acest faimos ostean si navigator, din vremea domniei Elizabethei I, purtand la ureche un cercel cu o perla enorma, asa cum era si cel care ii va fi impresionat pe contemporanii munteni ai lui Petru Cercel.

Mostenitorul ratacitorPetru era fiul domnitorului Patrascu cel Bun, care carmuise Valahia intre anii 1554-1557. Petru si-a trait prima tinerete mai mult pribeag; colindand prin mai multe tari, devenise, in cele din urma, ajutat si de frumusetea sa fizica, un personaj deosebit de interesant si atragator. Vorbea mai multe limbi straine si scria chiar versuri in italiana - in opinia cunoscatorilor, nu exceptional de valoroase, dar care au fermecat-o pe regina Caterina de Medici, mama italianca a lui Henric al III-lea.

In calitatea sa de fiu de domn, Petru se credea indreptatit sa pretinda tronul Valahiei, dar in vremurile acelea - si inainte de ele, si timp de cateva secole dupa aceea - accesul la tronul unuia dintre Principatele Romane depindea de bunavointa si sprijinul Inaltei Porti Otomane. iar bunavointa si sprijinul se cumparau cu bani grei. E greu de imaginat azi ce insemna, in acele vremuri, cursa pentru ocuparea tronurilor Valahiei si Moldovei, aflate la cheremul sultanului otoman. Intrigi, denunturi, reclamatii, scrisori calomnioase, sume uriase platite drept mita unor inalti dregatori ai curtii de la Stambul... o adevarata jungla a coruptiei, in care pretendentul care dadea cei mai multi bani isi cumpara, practic, tronul. Daca beneficia si de niste "pile", cu atat mai bine; recomandarile unui inalt personaj puteau fi de ajutor, dar principalul argument erau darurile bogate, de care nici un pretendent nu era scutit.

Petru avea de luptat cu un dusman puternic: Mihnea al II-lea care, impins de la spate de mama sa, Ecaterina Salvaresso, ambitioasa si fara scrupule, era hotarat sa lupte cu toate armele - bani si intrigi - pentru a pastra tronul Munteniei, pe care se urcase in 1577. Fara a ignora aspectul financiar al chestiunii, Petru Cercel a hotarat sa-si foloseasca si relatiile de la curtea Frantei pentru a-si asigura izbanda. Inarmat cu bunavointa personajelor de rang inalt pe care le frecventa, a putut apela la ambasadorul Frantei pe langa Sublima Poarta, Jacques de Germigny, cerandu-i sprijinul. Asta se intampla in 1579. In 1581, trecand si prin alte tari ale Europei si pledandu-si cauza pe langa puternicii vremii, s-a dus el insusi la Stambul (Constantinopol), pentru a da lupta la fata locului, dar abia in 1583 a izbutit sa obtina de la sultanul Murad al III-lea ca Mihnea sa fie inlaturat, lasandu-i libera calea spre tron.

Un inceput plin de promisiuniCronici ale vremii povestesc ca noul domn a fost bine primit in Valahia. Un voievod tanar si frumos, elegant si plin de farmec, avea toate sansele sa fie admirat de boieri si de popor, deopotriva. Pe deasupra, el era fiul lui Patrascu, supranumit "cel Bun" din pricina ca avusese o fire blajina, toleranta si o domnie linistita, fara conflicte grave cu boierimea, iar aceasta frumoasa reputatie a tatalui se rasfrangea si asupra fiului. Voievodul si-a stabilit curtea la Targoviste - Bucurestiul era, pe vremea aceea, un mic oras mai putin important, care slujea ca un fel de capitala alternativa. In primele luni de domnie, lucrurile au mers bine, iar Petru Cercel a putut sa se remarce prin cateva infaptuiri care au dat tuturor speranta ca venisera vremuri mai bune pentru tara. Orasul a fost imbogatit cu instalatii de apa si cu numeroase infrumusetari arhitectonice marcate de gustul si ideile occidentale ale noului domn si care au starnit admiratia contemporanilor; intre altii, a unui anume Franco Sivori, fiu al unui negustor genovez si care, devenit secretar al lui Petru Cercel, a lasat o descriere plina de amanunte interesante - si de imensa valoare documentara - privitoare la persoana domnitorului, la curtea si la capitala sa.

Din nefericire, "luna de miere" n-a tinut mult, iar dezmeticirea a fost amara. Domnitorul avea nevoie de multi bani, nu numai pentru a finanta lucrarile incepute, nu numai pentru a-si recupera sumele enorme cheltuite pentru a dobandi tronul - sume care fusesera obtinute prin imprumuturi facute la Constantinopol -, dar si pentru ca una dintre conditiile inlocuirii lui Mihnea cu Petru Cercel fusese ca acesta din urma sa ia asupra lui o mare parte din datoriile lui Mihnea catre Inalta Poarta. Protectorii otomani ai lui Petru nu intelegeau sa piarda bani la afacerea asta. Asa incat domnul a recurs la metoda consacrata de a aduna bani: a sporit birurile. Or, nu exista masura mai nepopulara pe atunci - ca si astazi - decat aceea de a impila si mai rau oamenii din popor. S-au adaugat la aceasta neintelegerile cu boierii pamanteni, generate de ciocnirea dintre ideile inovatoare ale lui Petru Cercel si obiceiurile din batrani la care tineau marii dregatori. Domnitorul era inconjurat de curteni francezi si italieni si dorea sa introduca la curtea sa stralucirea curtilor princiare occidentale, promovand conceptii care, pentru boierii traditionalisti, constituiau tot atatea noutati suparatoare. (Rezistenta la schimbare era, si pe atunci, un fenomen larg raspandit si cu manifestari nebanuit de puternice.) Era, de fapt, o lupta intre vechi si nou, intre Orient si Occident, o ciocnire intre Evul Mediu romanesc si Renasterea apuseana. Disputele au degenerat in conflicte deschise, in urma carora Petru Cercel a poruncit executarea a trei dintre marii dregatori. Domnitorul a pierdut, astfel, si sprijinul clasei conducatoare.

PrabusireaMihnea, care, dupa inlaturarea sa de la domnie, plecase la Constatinopol si incepuse imediat demersurile - a se citi "intrigile" - pentru a-si recupera tronul, a profitat de "criza de imagine" a domnitorului Petru Cercel. Si-a sporit darurile catre Inalta Poarta, calomniile la adresa lui Petru si insistentele de a fi repus pe tron. Unii cercetatori considera ca aceeasi inclinare pro-occidentala care ii scandalizase pe boierii munteni a fost unul dintre motivele pentru care Inalta Poarta i-a retras lui Petru Cercel sprijinul. Alegand drept capitala, in locul Bucurestiului, Targovistea, un oras aflat mai departe de granita - deci de influenta turceasca -, usor de aparat si legat direct de Transilvania - adica de Occident -, Petru Cercel parea sa afirme o vointa de a se distanta cat mai mult de Imperiul Otoman, apropiindu-se, in schimb, de civilizatia.apuseana. Evident, asa ceva nu putea fi pe placul Inaltei Porti, pentru care controlul asupra Principatelor Romane, din care obtineau bogatii enorme, sub forma haraciului (tributului) si a mitei prilejuite de numirea domnilor, era esential. In aceste conditii, Mihnea - fostul domn - parea un candidat mai bun, nu numai sub aspectul financiar - al darurilor facute pentru a influenta alegerea -, ci si din punct de vedere politic. In 1585, dupa nici doi ani de domnie, Petru Cercel, a carui popularitate scazuse foarte mult, si-a dat seama ca urma sa fie mazilit. N-a mai asteptat sa se intample asta, ci a parasit Valahia, luandu-si cu el averea - documentele vorbesc despre 43 de care pline cu bogatii - si a pornit spre Transilvania, sperand ca, de acolo, sa se indrepte spre vest.

Abia ajuns in Ardeal, insa, a fost tradat de oamenii din escorta sa, care l-au jefuit. Fugarul a fost arestat la Medias si intemnitat in Maramures. In 1587, a izbutit sa evadeze, coborand pe o funie. A incercat sa caute sprijin la fostii sai protectori, dar norocul isi intorsese fata de la el: nici Franta, nici Republica Venetiana, nici Roma nu l-au mai sprijinit indeajuns. Istoricul Alexandru D. Xenopol e de parere ca acesta rasturnare de intentii s-a petrecut ca urmare a faptului ca Petru Cercel esuase in a realiza ceea ce protectorii sai din Occident asteptasera de la el. Il sprijinisera cu gandul de a avea un aliat in Balcani, ca o modalitate de a-si extinde influenta in Europa de sud-est, cu atat mai mult cu cat la Roma circula ideea unei cruciade anti-otomane, menita sa stavileasca extinderea expansiunii turcesti catre apus. Asadar, tarile vest-europene incercau sa pregateasca terenul. Un print format dupa modelul occidental si indatorat puterilor vestice le-ar fi slujit minunat scopurile. Cu alte cuvinte, Petru Cercel reprezentase o investitie si o unealta. Neizbutind sa-si pastreze tronul, a devenit neinteresant. Poate era prea boem, prea visator pentru a servi telurilor politice ale marilor puteri europene.

La Constantinopol, unde s-a dus din nou, in cele din urma, intr-o incercare disperata de a-si recapata tronul, nu mai avea, deci, suficient sprijin diplomatic si nici financiar. Rivalul sau, Mihnea, a redobandit tronul Valahiei. (Ulterior, in 1591, acesta a fost iarasi mazilit si chemat la Constantinopol, unde, pentru a-si scapa viata, a abjurat credinta ortodoxa si s-a convertit la Islam, de unde si porecla sub care a ramas in istorie: Mihnea Turcitul). Petru a fost intemnitat la inchisoarea Edicule ("Cele Sapte Turnuri"), iar peste cateva luni, in 1590, pentru a pune capat, o data pentru totdeauna, oricarei probleme din partea lui, turcii, cu contributia lui Mihnea, s-au descotorosit de el: spunandu-i-se ca va fi surghiunit in Rodos, a fost urcat pe o corabie, iar in mijlocul Bosforului, a fost ucis.

Dintr-o legatura cu o femeie necunoscuta, Petru Cercel a avut mai multi copii, dintre care unul, Marcu Cercel, a fost, pentru foarte putina vreme, in anul 1600, guvernator al Moldovei, atunci cand cele trei tari romane s-au unit pentru scurt timp, sub domnia lui Mihai Viteazul.

Ce-a fost si ce-ar fi putut fi
Povestea vietii acestui principe seamana cu un roman de aventuri, in care capitolele cele mai palpitante sunt cele care relateaza scurtul sau triumf ca domn al Valahiei si prabusirea sa dramatica, din culmea gloriei in mlastina infrangerii, urmata de o moarte cruda, prin asasinat. Pare viata unui aventurier plecat in cautarea norocului si care s-a dovedit prea slab pentru a-l stapani atunci cand l-a gasit. Si totusi, Petru Cercel ar merita, poate, mai mult de la posteritate decat o astfel de judecata.

Oricat de scurta i-ar fi fost domnia, infaptuirile lui s-au numarat, totusi, printre acele farame de civilizatie occidentala de care au avut parte Valahia si Moldova prin spiritul unora - putini - dintre domnitorii lor, cei cativa domni carturari si umanisti, atat de rari in gramada de creaturi lacome si vulgare care s-au perindat - in numar prea mare, din nefericire - pe tronurile principatelor. Odata cu el, o adiere de Renastere a patruns in Tara Romaneasca, la acea vreme aflata inca intr-un Ev Mediu foarte departat de marea prefacere prin care trecea, de doua secole, Europa apuseana. Fulgeratoarea lui trecere prin istorie a lasat cateva urme, datorita carora putem descoperi astazi fascinanta personalitate a acestui print neobisnuit. Dincolo de dorinta de marire - cine n-o avea? - gasim in povestea lui lucruri aparte, care il deosebesc de alti pretendenti si domni care s-au perindat la tronul Tarii Romanesti. A fost primul care a folosit politica franceza pentru a ajunge la tron. A adus cu el idei - poate chiar idealuri - care ar fi putut da o noua stralucire Valahiei si i-ar fi grabit progresul, daca soarta l-ar fi pastrat mai mult pe tron pe acest principe. Cum ar fi aratat oare istoria romanilor daca Petru Cercel ar fi domnit cateva decenii si ar contribuit la respingerea influentei otomane si la extinderea celei dinspre Apus? Nu ramane decat sa visam la ce-ar fi putut infaptui in mai multi ani de domnie si sa regretam faptul ca, in intrecerea lipsita de scrupule, in acea olimpiada a coruptiei in care se infruntau pretendentii la tron, a castigat turcitul Mihnea in locul lui Petru Cercel, care visase sa uneasca Principatele Romane cu Europa - în spirit.

Pana si porecla sub care a ramas cunoscut - cea de Cercel - se datoreaza doar unui amanunt frivol: cercelul pe care il purta in ureche si despre care se spune ca era facut dintr-o perla mare cat un ou de porumbel.In ochii boierimii valahe de la sfarsitul secolului al XVI-lea, acest detaliu aparea ca o extravaganta, ba chiar ca o curiozitate care nastea intrebari asupra gusturilor si purtarilor noului domn. Dar lucrurile erau, de fapt, mai simple: Petru Cercel nu facea decat sa poarte ceea ce era la moda; e drept, nu in Valahia, ci in tarile Europei occidentale, pe care le colindase, unde traise si unde isi insusise maniere, cultura si conceptii care se deosebeau mult de cele ale domnilor munteni cu care erau obisnuiti boierii.