ITALIA - TURISM - SARDINIA

.

Celor mai mulţi dintre noi, născuţi şi crescuţi aici, Europa ne pare un tărâm cunoscut, familiar; frumos, nimic de zis; interesant, fireşte, dar incapabil să ne surprindă cu fascinaţia exotică pe care o exercită meleagurile mai îndepărtate geografic. Nimic mai fals. Europa e surprinzătoare. Europa are locuri care dezvăluie atracţii nebănuite – izvor de uimiri, emoţii şi schimbări dramatice de opinii. Europa e exotică. Totul e să ştii unde să cauţi.

Aşa mi-a apărut mie Sardinia: ca o insulă exotică. Deşi aparţinând neîndoielnic, prin peisaj şi cultură, Europei mediteraneene, Sardinia are tot ceea ce-i trebuie spre a-i părea exotică oricărui călător care caută dincolo de vitrina turismului organizat. Nimic nu lipseşte: graiuri cu sonorităţi stranii, mâncăruri bizare, construcţii enigmatice rămase din vremuri indepartate... Are totul spre a prinde călătorii în plasa atracţiei depărtărilor şi a deosebirilor. Ba mai mult: e amăgitoare în complexitatea ei, căci, în urma comparatiilor involuntare între ceea ce vedem acolo şi ceea ce am văzut prin alte locuri ale Europei, aspectelor "altfel" li se adaugă cele "la fel" şi tocmai acest amestec de exotic şi familiar te emoţionează şi te copleşeşte. Am avut norocul de a o vedea altfel decât o văd, de obicei, aceia care merg acolo în vacanţă. E drept, n-am avut norocul de a vedea ce văd ei: oraşele Cagliari - cel mai mare - şi Sassari, ori staţiunile litorale moderne. În schimb, am văzut ceea ce ei văd mai rar: natura mediteraneană în primăvară, sate sarde, oameni ai acestora - viaţa adevărată, aşa cum se desfăşoară ea, firesc.

Portretul unei mari insule mediteraneene

La câteva sute de kilometri de coastele Italiei, în marea cea mare care desparte Europa de Africa (sau le uneşte?), se află presărate o puzderie de insule mărunte şi câteva insule mari. Sardinia e a doua ca mărime, după Sicilia. Una dintre caracteristicile ei - după mine, unul dintre farmecele ei, deşi autorităţile deplâng situaţia - este faptul că e slab populată: pe o suprafaţa de 24.090 km², locuiesc mai puţin de 2 milioane de oameni. Numărul mic de locuitori are şi avantaje: unde sunt puţini oameni, e multă natură, iar aici aceasta e cu adevărat din belşug. Am ajuns în Sardinia în aprilie, cea mai frumoasă perioadă a anului, după spusele localnicilor, când culorile peisajului încă nu sunt palite de soarele arzător al verii, iar vegetaţia mediteraneană e în plină floare: câmpuri întregi de asfodele - cu mari spice de flori albe legănându-se pe tulpini înalte - , tufe de rozmarin înflorit într-o minunată culoare albastru-viorie, covoare de ciclame sălbatice şi tufe de grozamă de cel mai voios galben, totul sub un cer uneori parcă nefiresc de albastru şi de limpede.

Într-un peisaj dominat de munţi şi coline ce coboară lin spre marea din jur, satele sarde sunt presărate rar, între ele întinzându-se, pe kilometri întregi, câmpuri cultivate sau terenuri virane, năpădite de tufişuri şi ierburi sălbatice, care l-ar încânta pe un botanist pasionat de flora mediteraneană.Satele însele sunt pline de privelişti surprinzătoare. Străduţe incredibil de înguste - mai degrabă nişte alei - suie sau coboară în pante atât de abrupte încât îţi iese sufletul urcându-le sau încep să-ţi tremure picioarele la coborâş, iar dacă te afli în maşină, ai impresia că acuşi-acuşi or să cedeze frânele şi o să te duci la vale, intrând în zidul unei case. Detalii arhitectonice bizare, de pildă un pod de lemn care se întinde din balconul unei case până la o potecă povârnita, ce şerpuieşte paralel cu strada, dar cu câţiva metri mai sus decât ea. Sate împărţite într-o zonă nouă, cu case moderne vopsite în portocaliu sau roz, şi o zonă veche, cu case - multe dărăpănate, uneori abandonate - care-şi arată, expresiv şi emoţionant, zidurile din piatră; impresia cea mai puternică o fac, în aceste sate, zonele de tranziţie, unde se învecinează amănunte arhitectonice vechi şi noi, creând juxtapuneri uneori stridente, alteori ciudat de armonioase.

Fiecare sat are şi "peisaje" sonore caracteristice. La Seulo, clopotul din turnul bisericii cântă, la fiecare oră, o anumită melodie compusă din dăngăte. Sadali e plin de vuietul, clipocitul şi sopotul apelor ce curg prin tot satul, din cascada aflată în piaţă, din cişmele şi din două râuleţe care trec vijelios printr-o grotă aflată în mijlocul aşezării. La Isili, se află un mic şi fermecător Muzeu al Aramei şi al ţesăturilor (produse cu vechi tradiţii în ţinut), unde, în încăperea în care a fost reconstituit atelierul unui arămar, răsună (dintr-un difuzor ascuns) zgomotul care întregeşte impresia vizuală produsă de unelte şi de vasele lucrate: al ciocanului lovind aramă spre a o modela. şi afli, cu surprindere, că arămarii sarzi au şi un dialect al lor, straniu pentru ceilalţi locuitori ai insulei, căci e deosebit nu doar de italiană, ci şi de limba sardă, ea însăşi un conglomerat original: deşi neîndoielnic o limbă romanică, include elemente de origine feniciană şi etruscă şi chiar influenţe ale unor limbi vorbite în Orientul Apropiat.

Şi sunt, apoi, şi mirosuri, şi gusturi anume, care definesc locul: de la aroma rozmarinului şi a lavandei sălbatice, la mirosul/gustul înţepător al unor brânzeturi, dintre care cea mai stranie e branza... făcută de natură: se ia stomacul unui ied neînţărcat, iar ceea ce se află înăuntru - laptele supt de ied la ultima să masă şi care s-a solidificat sub acţiunea fermenţilor gastrici ce alcătuiesc cheagul - reprezintă, probabil, prima formă de brânză cunoscută de om, care a descoperit-o ca atare în stomacul cine ştie cărui pui de erbivor... şi tot aşa, prin acumularea de impresii, te laşi pradă, în cele din urmă, farmecului locului. şi devii dornic să afli mai multe despre insula pe care tocmai ai descoperit-o.

Valurile istoriei

Insulele au atras dintotdeauna aventurierii. Iar marile insule ale Mediteranei, aflate în calea navigatorilor, la orizontul tuturor popoarelor europene şi nord-africane, la răspântia tuturor drumurilor de cucerire, şi-au avut istoria lor lungă şi frământată, cu năvăliri, apărări şi atacuri şi cu treceri bruşte şi dese dintr-o stăpânire în alta. Dar, dacă întâmplările istoriei antice, medievale şi moderne sunt destul de bine ştiute, ceea s-a întâmplat înainte - în vremurile neguroase ale Preistoriei - e încă puţin cunoscut, adică enigmatic, adică fascinant. Sardinia este bogată din acest punct de vedere. A fost locuită încă din Paleolitic, cele mai vechi semne ale prezenţei umane datând din urmă cu 150.000 de ani. În Neolitic, acum 6.000-8.000 de ani, insula era populată de oameni care se adaptaseră asprimii locului, adunându-se în mici comunităţi, destul de depărtate unele de altele. Vase de ceramică şi unelte din obsidian au fost găsite în peşteri - cele dintâi locuinţe omeneşti -, iar cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, vânătoarea şi pescuitul au fost îndeletnicirile care au stat la temelia dezvoltării economiei tradiţionale sarde.

Până aici, nimic neobişnuit. Este vorba despre modul de viaţă şi gradul de dezvoltare care caracterizau toate societăţile umane ale Europei în Neolitic. Dar, începând cu Epoca Bronzului, aici a înflorit o civilizaţie grandioasă, pe care anumiţi istorici o consideră înrudită cu cea miceniană. Majoritatea specialiştilor plasează începutul acestei civilizaţii - numită nuragica - în jurul anului 1600 i.Hr. Construcţii megalitice care dăinuie până azi, un rafinat mod de fabricare a ceramicii, dar mai ales o extraordinară înflorire a meşteşugului prelucrării metalelor au caracterizat această civilizaţie, care s-a întins peste un arc larg de timp, încheiat către sfârşitul secolului al VI-lea i.Hr. În secolul al VIII-lea i.Hr., pe Sardinia au pus ochii fenicienii - pe atunci stăpânii Mediteranei. După câteva decenii de relaţii comerciale, aceştia au debarcat pe insulă şi au întemeiat aici colonii prospere, cumpărând, transportând şi apoi vânzând peste mări şi ţări minereu de plumb, cupru şi argint. Dar nu a fost vorba despre o adevărată cucerire: coloniile feniciene au luat naştere - cu foarte rare excepţii - pe ţărmuri, teritoriile din interior rămânând aproape neatinse de influenţele lor. La vremea aceea, Sardinia nu prea avea, de fapt, mulţi duşmani în afară; luptele se iscau între populaţiile locale - lupte obişnuite pentru vremea aceea.

Dar, pe la anul 500 î.Hr., vestea despre resursele importante pe care le găzduia insulă se răspândise deja în lumea mediteraneană, iar marile puteri militare ale vremii şi-au făcut planuri de cucerire a ei. În jurul anului 510 î. Hr., noua putere maritimă, Cartagina, a cucerit o parte a Sardiniei. Influenţa ei a devenit vizibilă în numeroase domenii ale vieţii, de la importul de bijuterii, până la apariţia de noi culte religioase.

După două secole de convieţuire, mai mulţi mercenari din armată cartagineză s-au răsculat şi i-au chemat în ajutor pe duşmanii tradiţionali ai Cartaginei: romanii. Aceştia n-au scăpat prilejul de a-şi extinde teritoriile, cucerind Sardinia în anul 238 î.Hr. Dar, cu toate că, din punct de vedere politic, insula aparţinea acum Imperiului Roman, influenţa civilizaţiei punice (cartagineze) a rezistat veacuri în şir. Chiar şi după 500 de ani, în secolul al III-lea d.Hr., încă mai existau în Sardinia inscripţii publice în limba punică.

Romanizată treptat, Sardinia a dobândit un sistem de drumuri dens şi eficace - după modelul român - şi a devenit parte a unei active reţele de negoţ, în care vinul, uleiul şi ceramică fabricate în zonele circummediteraneene supuse influenţei romane erau schimbate pe minereurile preţioase care alcătuiau bogăţia insulei. În jurul anului 450 d.Hr., au ajuns în Sardinia vandalii, care au sălăşluit aici cam un veac; stăpânirii lor i-a urmat cea bizantină, întinsă până la cumpăna secolelor al VII-lea şi al VIII-lea, când marea putere militară a Evului Mediu timpuriu - arabii - a pus piciorul şi aici, în drumul sau triumfal spre Europa. Sardinia s-a văzut astfel aproape izolată de restul lumii creştine. În faţa acestui pericol, autorităţile au fost silite să se gândească la apărare şi să organizeze mai eficient administrarea insulei. A fost un moment important: începutul autonomiei. În cele cinci secole care au urmat, Sardinia s-a desprins treptat de diversele ocârmuiri anterioare şi a început să se autoguverneze. Împărţită în patru diviziuni administrative, fiecare condusă de către un judex (judecător), Sardinia şi-a dobândit atunci şi primele coduri de legi, în bază cărora a început să fie exercitată guvernarea autonomă.

Dar aşezarea ei geografică o făcea în continuare foarte râvnită de năvălitorii din jur, aşa că a devenit ţinta a tot felul de expediţii de cucerire. După numeroase incăierări, armistiţii şi negocieri, în cele din urmă, spre anul 1300, Sardinia a fost atribuită, de către papa Bonifaciu al VIII-lea, Casei de Aragon. Aragonezii au cucerit trei dintre cele patru provincii ale Sardiniei. A scăpat (dar numai pentru scurt timp) comitatul Arborea, condus de giudicessa (judecătoarea) Eleonora d'Arborea, cea mai îndrăgită eroină a istoriei locale. În 1409, Sardinia a fost cucerită complet. După moartea lui Martin de Aragon, stins fără urmaşi la tron, Sardinia a intrat în stăpânirea Spaniei. Influenţa îndelungatei dominaţii spaniole e foarte vizibilă şi azi: limba sardă cuprinde un număr semnificativ de cuvinte spaniole, iar multe obiceiuri şi costume din Sardinia au origine iberică. În urmă unui tratat din 1718, Sardinia a fost cedată Casei de Savoia, care a înfiinţat Regatul Sardiniei (ce cuprindea şi Piemontul), pentru că, în 1861, să devină parte a Regatului Italiei. Aparţine şi azi Italiei, având însă statutul de regiune autonomă.

Epocă modernă nu i-a adus Sardiniei prea multă prosperitate. Autorităţile locale deplâng emigrarea localnicilor şi depopularea continuă, slabă dezvoltare a industriei (deşi pe teritoriul insulei funcţionează mai multe exploatări miniere, un şantier naval etc.) şi orientarea spre o economie agrară (deşi aceasta din urmă este îndeajuns de productivă spre a susţine progresul regiunii, cu condiţia de a fi încurajată de strategii mai eficace). Totuşi, ar fi o mare greşeală să socotim Sardinia o insulă slab populată, conservator închistată în izolarea ei şi cu o economie primitivă. Nu e deloc aşa. Sardinia are sclipirile sale de modernitate; de pildă, Tiscali, una dintre cele mai importante companii europene de telecomunicaţii, care furnizează servicii de telefonie, televiziune şi internet în Italia, Marea Britanie, Germania şi Republică Cehă, îşi are baza la Cagliari. Tiscali este, că importanţă, al treilea furnizor de servicii de internet din Europa, unde s-a extins spectaculos prin achiziţionarea rapidă a mai multor companii.

Iar ultimii ani au adus o noua perspectivă în economie: operatorii de turism şi, stimulaţi de aceştia, turiştii au descoperit farmecul insulei. Gastronomia şi vinurile Sardiniei câştigă încet-încet faimă, iar staţiunile de vară prosperă pe ţărmurile ei. Dar şi interiorul insulei are de oferit multe unui călător dornic de descoperiri. De fapt, Sardinia e oarecum o noutate pentru turismul european. Cine ar fi zis că aici, la doar 300 de kilometri de coastele Italiei, printre insulele pe care credeam că "le ştim" din punct de vedere turistic, se află o bucată de paradis mediteranean atât de puţin cunoscut? Veacuri în şir, Sardinia a tot fost descoperită şi redescoperită de fel şi fel de călători - neguţători, piraţi, mercenari... Se pare că a venit vremea să fie descoperită şi de turişti, cu rezultate mai benefice. Are tot ceea ce îi trebuie spre a ademeni căutătorii de frumos - de frumos natural sau făurit de om. Plaje plăcute, apa limpede, peisaje armonioase, monumente rămase dintr-o istorie veche, tradiţii pitoreşti si... exotism: o insulă exotic misterioasă în cea mai umblată mare a Europei. Exotismul ei se naşte - paradoxal - din izolare şi, totodată, din amestecul de influenţe lăsate de cei care, sfidându-i izolarea, au căutat-o şi au găsit-o, seduşi de frumuseţea şi de bogăţiile ei.

Vestigii nuragice

Timp de multe secole, elementele cel mai vizibile şi mai impresionante rămase în urmă civilizaţiei nuragice au fost aşa-numiţii nuraghi - uluitoare construcţii de piatră, cu scări interioare, camere de locuit, ziduri enorme şi, mai ales, turnuri. Aceste turnuri tronconice din piatră populează şi azi insulă, pe toată întinderea ei - amintiri ale unor epoci în care existenţa era mult mai aspră, iar sentimentul firav de linişte şi ocrotire nu putea fi aflat decât la umbra zidurilor ciclopice. Ridicate din blocuri de bazalt aşezate unele peste altele, fără nici un pic de mortar, dar cu o excepţională ştiinţă a construcţiei, aceste edificii, vechi de mii de ani, nu numai că au rezistat timpului,dar dau şi azi aceeaşi impresie de grandoare şi indestructibilitate ca odinioară.

Totuşi, ce reprezentau ele? Locuinţe, cetăţi de apărare, refugii în vremuri de invazie, turnuri de observaţie? Părerile istoricilor diferă. Probabil, în funcţie de context şi de modul şi locul în care era construit, un nuraghe putea îndeplini diferite funcţii. Unii nuraghi sunt simple turnuri, altele sunt (sau se poate deduce că au fost) construcţii foarte complexe, cu numeroase turnuri şi mai multe rânduri de ziduri, ce închideau curţi interioare largi. Mulţi arheologi consideră aceşti nuraghi complecşi nişte echivalente preistorice ale castelelor medievale fortificate. Alături de nuraghi, din perioada ce şi-a preluat numele de la aceste edificii - epocă nuragica -, au mai ajuns până la noi construcţii funerare megalitice (pe care tradiţia le numeşte morminte ale uriaşilor), lăcaşuri de cult şi o mulţime de obiecte din ceramică şi metal. Printre acestea din urmă, mici figurine de bronz (bronzetti), minunat lucrate, reprezentând bărbaţi şi femei cu veşminte şi accesorii de o uimitoare diversitate. Sunt, pesemne, imortalizaţi în ele oameni aparţinând feluritelor categorii sociale şi profesionale ale populaţiilor nuragice: un întreg popor de bronz, mărunt şi felurit, care îi intrigă încă pe savanţi şi îi emoţionează pe profani.

Articol inspirat de Mihaela Stănescu

GRECIA - TURISM - INSULA (THIRA) SANTORINI

 

 

Destinaţie preţuită şi aflată la mare căutare de milionari, vedete de film, staruri de muzică şi sportivi din toate colţurile lumii, dar accesibilă şi oamenilor obişnuiţi, Santorini –€“ considerat de mulţi drept cel mai frumos loc de vacanţă din Grecia –€“ este un tărâm contradictoriu: îţi oferă mai puţin decât te-ai fi aşteptat, dar mai mult decât ţi-ai fi imaginat vreodată.

Grecii au o vorbă din bătrâni care spune:

Mai mult vin decât apă, mai multe biserici decât case, mai mulţi măgări decât bărbaţi. Astfel îşi prezintă grecii, cu un zâmbet hâtru şi un dram de ironie, perla arhipelegului Cicladelor din Marea Egee, bucata de piatră fierbinte de numai 73 kmp care este (ceea ce a mai rămas din) străvechea Thira. Sau, după cum au botezat-o marinarii medievali veneţieni care au trecut pe aici în secolul XIII, insula Sfintei Irina: Santa Irina. Mai pe scurt, Santorini. Însă, cugetarea localnicilor este perfect adevărată :

• Pe Thira nu există sursă de apă potabilă; în schimb strugurii mici din soiul Assyrtiko, culeşi din viile pitice ce îmbrăţişează roca într-un mod bizar, culcate la pământ, graţie secetei aspre şi a vânturilor tăioase, dau unul dintre cele mai apreciate vinuri dulci din lume, Vinsanto. Între paranteze fie spus, piatra vulcanică şi neprimitoare dimpreună cu clima toridă au mai produs pe Santorini şi cele mai gustoase roşii din lume, liliputanele cherry (cireaşă pre limba lui Shakespeare, numite astfel de englezi datorită micimii lor) sau Kos (cum le zic grecii), soi de tomate originar din Thira.
• Indiferent unde te-ai afla pe insulă, este imposibil să-ţi arunci privirea undeva, aiurea, fără ca în raza ta vizuală să nu apară o biserică creştină. Sau două. Sau trei. Aproximativ 300 de biserici sunt ridicate pe insulă, cele mai multe albe, cu o cupolă de un albastru imperial, în vârful căreia stă înfiptă crucea lui Hristos. Cel mai mare locaş de cult este Catedrala Ortodoxă din Fira, zidită în 1827 şi reconstruită în 1956, după ce un teribil cutremur a nenorocit insula. Majoritatea bisericilor sunt edificii minuscule, nu mai mari decât o căsuţă de două camere, dar însoţite întotdeauna de o clopotniţă albă cu unul sau trei clopote.
• În ceea ce priveşte bărbaţii, lucrurile sunt cât se poate de simple - din cei aproape 13.000 de localnici pe care Santorini îi număra în prezent, 70% sunt femei, iar vreme de secole, aici, fala bărbaţilor, semn al bogăţiei familiei din care făceau parte, a strălucit în funcţie de numărul de măgări deţinuţi, singurele dobitoace îndeajuns de rezistente şi altruiste încât să urce şi să coboare fără să crâcnească muntele gol de piatră seacă, pe o arşiţa de iad care ţine de la răsăritul până la apusul soarelui, mai bine de jumătate de an. Folosiţi ca mijloc de transport, pentru agricultură, iar de câteva decenii pentru distrarea turiştilor, blânzii măgăruşi şi-au câştigat, alături de vinul dulce şi casele Domnului, locul pe deplin meritat în panoplia simbolurilor iconice ale insulei. Însă, Santorini este - evident! - mult mai mult decât atât.

Orice început porneşte cu un sfârşit

Potrivit cercetărilor mai vechi şi mai noi, Santorini are mari şanse să circumscrie una dintre cele mai mari taine ale lumii - povestea paradisului pierdut, a unei strălucite civilizaţii din negura timpurilor care a devansat cu generaţii lumea antică, pentru a dispărea brusc şi inexplicabil, atunci când a ajuns la apogeu. Insula Atlanţilor. Filosoful grec Platon (427-347 i.Hr.) povesteşte în două dintre faimoasele sale dialoguri, Tiamois şi Critias, despre insula grandioasă, rafinată şi ideală care se află dincolo de Coloanele lui Hercule (strâmtoarea Gibraltar), în preajma unui arhipeleag de insule mai mici (probabil Cicladele de astăzi) şi care a fost înghiţită de ape întrucât cetatea erudită şi înfloritoare de aici stârnise mânia zeilor. O seamă de istorici şi arheologi identifică Santorini cu Atlantida - chiar dacă au dreptate sau nu, asemănările dintre legenda atlanţilor şi proto-istoria Thirei sunt izbitoare. Fie că-i vorba de una sau de două civilizaţii, Atlantida şi Santorini au avut acelaşi destin.

Începând, aproximativ, cu 2500 i.Hr., Santorini a fost un falnic centru comercial şi cultural al civilizaţiei minoice, un oraş-stat independent şi puternic care nu s-a plecat niciodată în faţa Creţei, insulă care în prima jumătate a mileniului II i.Hr. domina cu supleţe Marea Egee, făurind numeroase colonii. Foarte puţine se ştiu astăzi despre civilizaţia care a înflorit aici - de fapt, nu i se cunoaşte nici măcar numele. Singurul sit de unde au fost extrase informaţii despre misterioasa populaţie se află lângă localitatea Akrotiri, unde s-au găsit câteva ruine ale unor case îngropate în cenuşă, resturi de mobilă, vase de ceramică şi fresce înfăţişând viaţa de zi cu zi - de unde istoricii au reconstituit imaginea unui popor dârz şi avansat.

În jurul secolului XVII i.Hr., o calamitate nemaintâlnită a lovit insula. Numeroase cutremure de pământ au dat semnalul de alarmă cu câteva luni înainte, căci locuitorii au fugit, luându-şi cu ei lucrurile cele mai valoroase. Se aşteptau să poată reveni, dovadă fiind marile amfore, pittoi, umplute cu ulei de măsline, grâne şi seminţe pe care le-au îngropat sub pragurile uşilor. Însă, vulcanul a erupt apocaliptic, într-o explozie asurzitoare care ar fi fost auzită de la distanţă de peste 3.000 de km (calculele arată că erupţia a fost de patru ori mai puternică decât cea a vulcanului Krakatoa, aflat între Sumatra şi Java, a cărui erupţie a fost auzită în 1883 până în Australia). Cu o furie nemaivăzută, vulcanul a scuipat prin craterul sau îndeajuns de multă lavă încât să acopere întreaga insulă sub un strat de 30 de metri grosime de cenuşă (de altfel, şi astăzi, întregul Santorini stă practic pe un strat de 4-5 metri de lavă pietrificată). Imensa insulă a fost desfigurată cumplit - numeroase porţiuni s-au scufundat, apele mării au invadat craterul cel mare dând Santoriniului forma de arc de cerc pe care o are în prezent, două bucăţi de pământ s-au ridicat deasupra apelor, formând insuliţele Nea Kameni (unde încă se află două cratere ale catastrofalului vulcanului) şi Thirassia, iar valurile tsunami au distrus civilizaţia cretană peste noapte.

Nenorocirea a fost atât de mare încât de abia 9 secole mai târziu, oamenii s-au încumetat să mai pună piciorul pe ceea ce mai rămăsese din prospera insulă. Temerarii au fost colonişti dorieni sosiţi din Sparta, iar liderul lor, Thiras şi-a dat numele insulei şi oraşului pe care l-a întemeiat şi l-a ales drept capitală, Thira (antică), ale cărei vestigii se găsesc şi astăzi pe Mesa vouno, muntele care muşcă marea la Kamari, în sud-estul insulei. Istoricul Herodot ne învăţa că dorienii au suferit o secetă severă, de şapte ani, ceea ce i-a determinat să trimită colonişti în nordul Africii, Thira intemeiind printre altele şi Cyrene din Libia. În secolul V i.Hr., oraşul-stat Thira s-a aliat cu Sparta împotrivă Atenei, în războiul Peloponezian, iar câteva veacuri mai târziu a devenit colonie romană. În Evul Mediu, pe aici au trecut franci şi veneţieni, care au anexat insulă ducatului Naxos până în 1579, când Santorini a intrat sub administraţia imperiului Otoman, de sub care a ieşit de abia în 1912, când s-a unit cu Grecia. De atâtea milenii, în tot acest timp, Santorini nu şi-a aflat liniştea, fiind zdruncinat constant de replici de cutremure şi erupţii vulcanice ale dezastrului din secolul XVII i.Hr., ultima erupţie a lui Nea Kameni - blândă, spectaculoasă, dar fără victime - având loc în 1950.

Sursă pentru acest capitol: Mysterious Places, Jennifer Westwood, 1987

La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor

Titlul de mai sus, identic cu cel al unui roman semnat de japonezul Haruki Murakami (care, apropo, îşi plasează acţiunea mai multor povestiri pe o insula grecească nenumită, dar care aduce izbitor cu Santorini), descrie poate cel mai bine impresia puternică pe care ţi-o lasă insula, atunci când, de undeva de sus, din Oia sau din Fira, ţi se aşterne în faţa ochilor priveliştea de basm a calderei - depresiunea în formă de căldare care se cască în urmă erupţiei unui vulcan. Un american ajuns în capitala Fira direct cu taxiul şi care urma să se cazeze la unul dintre numeroasele stabilimente de lux, de 5 stele, jumătate zidite - jumătate săpate în munte, un white collar prea elevat pentru a folosi infamul cuvânt care începe cu "f", a sintetizat excelent expresia lui Murakami în două cuvinte rostite prelung: "Holy smoke!". Apoi, admirând calderă, şi-a scăpat bagajele din mână şi a rămas cu gura căscată la propriu. Sunt convins că şi eu stăteam acolo cu gură căscată (măcar în cuget), deşi mă aflăm de câteva ore bune pe strada pietruită de pe înaltă faleză a Firei.

Modul brutal în care natura s-a jucat cu tărâmul stăpânit cândva de acea civilizaţie străveche cu nume (poate) necunoscut a născut, paradoxal, un peisaj unic în lume care-ţi tăie răsuflarea. Un peisaj în care omul s-a integrat armonios, mariajul de arhitectură veneţiană şi cicladică, străduţele întortocheate, bisericile, tavernele, hotelurile şi stabilimentele - toate albe sau în culori pastelate, deschise, niciuna mai înaltă de 2 etaje şi dispuse melodic pe vârful muntelui, precum lojele într-o sală de operă - rezonând tainic cu rocă dură şi fără de viaţă. Este ca şi cum, fiind acolo, nu ai putea să-ţi imaginezi nimic altceva în locul a ceea ce este; un hotel futurist şi modern, din metal şi sticlă ar fi un sacrilegiu la Fira, la Oia sau oriunde altundeva în Santorini.

În afară de a te plimba şi a admira peisajul, la Fira nu prea ai multe de făcut. Însă, pentru a parafrază un vampir dintr-un roman (şi film) la modă, asta este un "full time job". Cel puţin în vacanţă. Este imposibil să te plictiseşti aici. Dacă te bântuie un pui de foame, încearcă la una dintre sutele de taverne o salată santorineză (cu brânză feta, kapere, castraveţi, ulei de măsline şi faimoasele roşii pitice), ceva mai exotic (eu am savurat un delicios avocado cu creveţi), bea un pahar de Vinsanto sau o bere locală Mythos. Apoi, ar trebui să vizitezi Muzeul Thira Preistorică, unde afli pe larg povestea civilizaţiei străvechi şi vezi majoritatea artefactelor din Neolitic şi Epoca de Bronz descoperite la Akrotiri. În continuare, ai putea să iei funicularul până în port, iar de acolo să te întorci călăre pe măgăruşi, pentru a experimenta modul tradiţional de transport al santorinezilor. Doamnele şi domnişoarele vor fi încântate de numeroasele magazine, unde se găsesc bijuterii, haine de designeri, genţi şi alte nimicuri, iar domnii de... numeroasele baruri şi pub-uri. Fira este un melanj de trăiri bizare: partea comercială aduce pe alocuri cu un bazar turcesc (deşi mult mai stilat şi mai curat), faleza feerica cu priveliştea de neimaginat spre calderă, Nea Kameni şi Thirasia este, probabil, cea mai arătoasă de pe insulă, iar străduţele înguste şi mai pustii din vestul orăşelului te transpun, parcă, într-un orăşel medieval.

Sfaturi utile pentru Fira:

• Dacă nu eşti cazat(a) în Fira, nu are rost să iei aici mese consistente, prânzul sau cina, pentru că preţurile sunt aproape duble faţă de Kamari sau Perisa. Din aceeaşi cauză, nu este indicat nici să-ţi cumperi suveniruri de aici;
• Caută neapărat clatitaria din centrul orăşelului (este situată în zona comercială, la dreapta faţă de staţia de măgăruşi): aici o să mănânci - garantat! - cele mai bune clătite din lume (au peste 40 de sortimente);
• Dacă te prinde seara în Fira (şi ar fi păcat să nu te prindă, cel puţin o dată), ia-ţi cu ţine o bluză cu mânecă lungă - pe cât de dogoritor este soarele în timpul zilei, te atât de tare poate să biciuie vântul la lăsarea întunericului;
• Nu ai nevoie de o hartă, dar ar fi bine să reţii câteva puncte de reper pentru a te orienta uşor: staţia de autocare (e una singură şi de aici iei autobuze spre toate destinaţiile din Santorini), Catedrala Ortodoxă (este chiar în capătul sudic al Firei), Donkey Station, Mănăstirea Catolică;
• Nu încerca să coborî sau să urci pe jos cele 588 de trepte care duc în port - acesta este drumul tradiţional al măgăruşilor, prin urmare este plin de... balegi (şi miroase ca atare);
• Este distractiv să urci din port în Fira călăre pe măgăruşi, dar coborâtul se poate dovedi o experienţă hardcore;
• În majoritatea weekendurilor, în centrul orăşelului se organizează spectacole gratuite de muzică şi dans tradiţional; prin urmare nu are rost să-ţi cumperi de la agenţia de turism bilete pentru aşa ceva (mie chiar mi-au plăcut mai mult artiştii care au performat pe scenă publica din stradă);
• Dacă nu stai în Fira şi nu ai maşină închiriată, ţine minte orarul autobuzelor (de obicei, de aici pleacă la oră afişată, iar ultimele maşini pornesc la 23.00). O soluţie simplă este să faci o poză programului cu telefonul mobil sau cu camera digitală.
  

Cel mai frumos asfinţit din lume

Pitorescul orăşel Oia (sau Ia) aflat în nord-vestul insulei, deopotrivă îndrăgit de artişti şi de turişti, se spune că este chintesenţa santorineză. Aici o să întâlneşti aceleaşi clădiri micuţe, albe, cu cupolă sau acoperiş drept, decorate cu numeroase flori rozalii, nenumărate biserici şi străduţe pietruite precum în Fira. Pe lângă acestea, însă, în Oia se păstrează mult mai pregnant influenţa veneţiană din Evul Mediu - case largi, cu tavanul înalt, denumite kapetanea, în care trăiau nobilii şi oficialităţile veneţiene se împletesc cu stabilimente micuţe, închistate în piatra muntelui, precum nişte peşteri, denumite yposkafa, unde trăia populaţia locală. Aceeaşi influenţă face ca aici să existe o importantă comunitate catolică, care are propria Catedrală, şi un zid de fortificaţii împotrivă piraţilor, ale cărui vestigii se mai ridică în câteva locuri inclusiv astăzi. Toate acestea sunt păstrate cu sfinţenie şi conservate prin lege: în Oia, de exemplu, sunt interzişi stâlpii de electricitate, nu se construiesc clădiri noi, iar cele existenţe se renovează anual, după un minuţios plan pus la punct în cele mai mici detalii.

Paradoxal, precum s-a întâmplat şi la Valencia, unde cea mai mare închisoare medievală a fost transformată într-unul dintre cele mai luxoase hoteluri ale oraşului, şi aici cele mai multe yposkafa, locuinţele plebei care va să zică, sunt astăzi preschimbate în fastuoase stabilimente de lux, destinate unui grup privat şi select format din milionari şi vedete greceşti şi internaţionale. Ceea ce m-a impresionat la aceste exclusiviste pensiuni şi hoteluri a fost eleganţa desăvârşită şi ceea ce a-şi numi un alt paradox santorinez: opulenţa discretă, manifestată prin servicii, facilităţi şi mobilier super high class, dar care păstrează o simplitate ce cadrează perfect cu restul insulei.

Imediat ce ai ajuns în Santorini, dacă nu ai citit în prealabil absolut nimic despre insulă, pentru că acest aspect este menţionat cu o obsedantă frenezie în orice material despre Thira, printre primele lucruri pe care le vei afla de la ghizi şi localnici este că în Oia, seară de seară, se cântă aria celui mai frumos asfinţit din lume. Prin urmare, pe măsură ce se lasă seara, un puhoi nesfârşit de turişti transformă orăşelul într-un agitat furnicar. Se dă o adevărată bătălie pentru un loc bun la apus, oamenii vin cu 2-3 ore înainte, iar terasele şi barurile care se întâmplă să aibă vedere spre ascunderea soarelui după Marea Egee au cele mai piperate preţuri de pe întreaga insulă. Eu am văzut asfinţitul, aici, de două ori, odată de pe zidul veneţian, iar altădată din zonă morilor de vânt. Fenomenul în sine nu m-a impresionat prea tare, cel mai frumos apus din Santorini l-am văzut în altă seară, la Fira, însă modul în care căsuţele albe din Oia îşi schimbă nuanţele de roşiatic-auriu, pe măsură ce soarele apune, este poate mai impresionant decât trecerea astrului sub linia orizontului, iar spectacolul uman face toţi banii.

Toată lumea se comportă la asfinţit precum un grup de adolescenţi aflaţi pe stadion, în aşteptarea unui mare concert rock - prin urmare, aici este un bun prilej de socializare şi / sau de observare a grupului pestriţ în care te-ai nimerit. Într-o atmosferă jovială, pe zidul veneţian am şezut alături de un grup de englezi (care au venit cu sandwichuri şi punch), francezi (care au băut mult uzo, până când, pentru ei, asfinţitul a venit ceva mai devreme decât pentru noi, ceilalţi), americani (care, fatidic, mi-au reconfirmat prejudecăţile pe care le aveam din California despre candoarea lor), asiatici de toate felurile (care deţineau nişte aparate foto ce ar fi făcut invidios orice fotograf profesionist de la noi), nordici, spanioli, balcanici, nemţi şi ruşi şi un câine care a reuşit să ţină la distanţă doi italieni. Când spectacolul a luat sfârşit şi ultima rază a soarelui a plecat după orizont să lumineze alte tărâmuri, toată lumea a izbucnit în urale şi aplauze, apoi am pornit cu toţii, rânduri-rânduri, spre maşini şi autocare.

Sfaturi utile pentru Oia:

• Dacă nu ai bani în plus de cheltuit, la fel precum în Fira, nu are rost să iei masa sau să achiziţionezi suveniruri de aici;

• Are rost, în schimb, să cumperi o punguţă de savuroase roşii cherry sau vinete albe (altă specialitate santorineza), direct de la producător;
• Chiar dacă apusul soarelui la Oia este un fenomen captivant, ochii umani sunt foarte sensibili - un oftalmolog ţi-ar recomanda să nu te uiţi deloc la soare fără filtre speciale;
• Încălţă-te cu ceva comod, dar cu talpă groasă (papucii de plastic sunt excluşi): atât în Oia, cât şi în Fira o să ai de urcat şi de coborât foarte multe trepte pietruite;
• Dacă ai rău de maşină pe serpentine, în drum spre Oia, mai bine stai cu ochii închişi - aici se găsesc unele dintre cele mai periculoase şi spectaculoase serpentine din lume. Apropo, dacă eşti şofer şi ai închiriat o maşină, condu prudent. De asemenea, ţine cont de faptul că pe numeroase porţiuni de drum muntele a intrat în şosea şi mai există, practic, o singură bandă - legea nescrisă de aici spune că mereu autovehiculul mai voluminos, dubiţa sau autocarul, are prioritate în faţa maşinii mici.

Kamari, Baia Kamari

Dacă vrei să ai o vacanţă completă în Santorini, cea mai bună opţiune (şi practică, şi financiar) este să te cazezi într-o staţiune de la malul mării, în Kamari sau în Perisa. Eu am ales Kamari pentru că este situată foarte aproape de aeroport (la numai 3 km), de aici ajungi cu maşina în Fira în nici 15 minute şi, în plus, la Kamari se găseşte faimoasa Plajă Neagră, care este şi cea mai lungă plajă din Santorini. Totodată, dacă ţi se face poftă de o plajă cu nisip, poţi să iei water taxi-ul (un vaporaş) care ajunge la Perisa într-un sfert de oră. Pasionaţii plajei, înotului şi ai tuturor sporturilor nautice găsesc la Kamari şi Perisa aproape tot ceea ce îşi doresc. Atmosfera din cele două staţiuni este foarte caldă, primitoare şi relaxantă, iar aglomeraţiei sufocante pe care o întâlniţi pe plajele din România sau din Bulgaria, îi puteţi spune adio!

Kamari a fost construit în urmă cu 50 de ani de locuitorii unui sătuc din apropiere, Exo Gonia, care a fost culcat la pământ aproape în întregime de cutremurul devastator din 1956. Numele sau vine de la un monument în formă de portic, un Arc (Kamara în limba greacă) care se înalţă şi în ziua de astăzi la sud de Plaja Neagră, care a făcut parte în Antichitate dintr-un străvechi sanctuar închinat lui Poseidon. Staţiunea este mărginită de muntele Mesa vouno, care are o înălţime de 400 de metri, fiind al doilea vârf al insulei, şi pe platoul pe care se păstrează până în prezent ruinele oraşului construit de Thiras în secolul VIII i.Hr. În mai puţin de jumătate de veac, dintr-un modest sătuc pescăresc, Kamari s-a transformat într-o staţiune selectă şi boemă.

Aici impresionează, în mod special:

• Plaja Neagră şi apa, care este precum cristalul (la 30 de metri de ţărm încă poţi distinge cu exactitate fiecare pietricică de pe fundul mării);
• barurile şi cluburile deosebite (peste tot intrarea este liberă, în multe seri se organizează concerte live, unplugged, cu muzică bună, iar preţurile băuturilor - cel puţin pentru Santorini - sunt decente, în condiţiile în care multe localuri de aici sunt cu 3-4 clase peste cele mai fiţoase cluburi din Bucureşti sau Mamaia);
• Un pictor japonez, cu coafură dreadlock de reggae şi figură visătoare, care s-a născut în Spania şi purta nume rusesc - Ivan! - ce picta în fiecare seară pe stradă, precum o mulţime de alţi artişti plastici, folosindu-se în special de degete şi având o tehnică specială de dispunere a imaginii, pe trei sticle lipite între ele (îşi vindea miniaturile cu 5 euro);
• amabilitatea şi chiar amiciţia tuturor celor care ofereau servicii (unii îţi făceau inclusiv sugestii financiare în detrimentul lor);
• Thira Antică, unde, pe lângă ruinele oraşului ridicat de spartani, am întâlnit şi una dintre cele mai vechi biserici creştine (poartă hramul lui Agios Stefanos / Sfântului Ştefan şi a fost zidită în secolul VI d.Hr.)
• baclavaua de la El Greco, o terasă de pe malul mării (surprinzător, mai gustoasă decât consoartele ei genuine pe care le-am ingurgitat la Istanbul);
• şi, the last, but not the least, fabulosul platou de peste şi fructe de mare preparat la taverna No Name (probabil, cel mai bun peşte şi cele mai bune fructe de mare pe care l-am mâncat vreodată).

Sfaturi utile pentru Kamari:

• Aici soarele este cu adevărat arzător - ia-ţi o cremă de plajă cu factor de protecţie de cel puţin 20 şi unge-te cu încredere, odată la o jumătate de oră, pe tot corpul. De asemenea, şi pentru băieţi şi pentru fete, pălăriile şi ochelarii de soare sunt accesorii absolut indispensabile. Evită expunerea la soare în vremea prânzului (o să te arzi chiar dacă eşti dat cu loţiune, chiar dacă eşti deja bronzat);
• Plaja Neagră, formată din pietre, în unele porţiuni mici şi asemănătoare cu nisipul, în altele mai mari, s-ar putea să-ţi pună unele probleme, mai ales atunci când vrei să intri în apă. Cumpără-ţi din prima zi pantofi special pentru plajă (costă 6,5 euro perechea şi vei găsi toate mărimile);
• În prima zi, fă un ţur al tavernelor şi vezi care sunt preţurile. Majoritatea tavernelor le au expuse la vedere, chiar la intrare. Ai grijă ce vorbeşti la masă! Există câteva localuri unde servesc români, precum şi altele în care lucrează greci ce au fost în ţara noastră;
• Dacă ai ajuns în pană de bani, uită-te după ofertele speciale. Fiecare tavernă are o ofertă bună de mix grill, mix fish sau musaka pentru două persoane. Mai există şi varianta fast-food locală - gyrosul (e foarte gustos şi costă mai puţin decât o şaorma ori echivalentul sau din Bucureşti) sau alimentara (în Kamari sunt destule minimarketuri de unde-ţi poţi lua alimente reci, legume şi fructe proaspete şi pâine). De fapt, dacă nu ai micul dejun inclus în bilet (şi majoritatea hotelurilor nu oferă această opţiune), alimentara e singură variantă pentru masă de dimineaţă (tavernele se închid târziu şi se deschid la fel de târziu, în jur de 11.30 - 12.00);
• Cumpără suveniruri din Kamari sau Perisa, mai ieftine decât aici s-ar putea să găseşti doar în câteva sătuce izolate;
• Dintre toate excursiile opţionale pe care agenţia de turism ţi le oferă, singura care îşi merită banii este Caldera in the Morning (nu ştiu de ce e numită astfel, întrucât se desfăşoară de la 10 dimineaţa până la 6 seara, dar în sfârşit): pleci cu autocarul spre portul din Fira, iar de aici iei o corabie care te va plimbă de-a lungul calderei, te va duce la vulcanul Nea Kameni (pe care-l poţi vizita), la izvoarele termale din nordul insulei vulcanice (spre care poţi să înoţi, plonjând din corabie), iar apoi la Thirasia (unde poţi vizită, pe jos sau călăre pe măgar, satul tradiţional Manolas);
• Dacă alegi să vizitezi vulcanul, nu-ţi va părea rău, te vei simţi ca într-un film SF a cărui acţiune se desfăşoară pe Planeta Roşie, însă nu pleca fără să-ţi iei la tine cel puţin 1 litru de apă / persoană;
• Respectă regula de mai sus şi dacă din Kamari porneşti pe jos spre Thira Antică. Escaladarea celor 400 de metri ai muntelui Mesa vouno durează aproximativ 1 oră - eşti nevoit să sui numai pe şosea, pe serpentine, iar pe porţiuni lungi de drum, nu ai niciun pic de umbră sau altă protecţie în faţa soarelui năucitor; prin urmare, dacă te aventurezi într-o astfel de întreprindere, pleacă cel târziu la 10 dimineaţa din Kamari şi ia-ţi neapărat pălărie de soare. Poţi ajunge la Thira Antică şi în 15 minute, cu ATV-ul (15-17 euro / zi), cu maşina (25-30 de euro/zi) sau cu un microbuz (cea mai proastă afacere, 10 euro biletul dus-întors, în condiţiile în care un bilet Kamari-Fira sau Fira-Oia costă 1,4 euro)... însă, care mai e farmecul ascensiunii?
• Toate agenţiile româneşti care te duc în Santorini operează cu agenţia locală, Kamari Tours (care are birouri în Kamari, Perisa, Fira şi Oia). Dacă eşti indecis în privinţa unei excursii sau vrei să o programezi în altă zi, cumpără biletul direct de la Kamari Tours (vei avea ghid numai în limbă engleză, însă îţi faci un program flexibil, în funcţie de cum vrei tu);
• Vizitează toate cele 4 plaje mari din Santorini: Plaja Neagră, Plaja Roşie, Plaja Îndrăgostiţilor şi Plaja Albă (la care se poate ajunge doar de pe mare, cu vaporul sau corabia) - fiecare are specificul şi farmecul ei.
• Articol inspirat din relat[ri ale lui Marc Ulieriu.

GEOGRAFIA - CURIOZITĂŢI - CELE MAI FASCINANTE GĂURI ÎN TERRA - "Zoreaua" - Morning Glory Pool, Yellowstone (Wyoming, Statele Unite)

Este "ochiul" unui izvor termal, una dintre marile atractii ale parcului Yellowstone. A primit numele de "Morning Glory Pool" in 1883, de la nevasta unui administrator al parcului care considera ca seamana izbitor cu floarea denumita zorea. Culorile magnifice ale izvorului termal sunt date de bacteriile care il locuiesc, mare amatoare de caldura.