GRECIA - TURISM - MUNTELE OLIMP

 

Cand vine vorba de Grecia, marea majoritate a romanilor nu isi imagineaza nimic altceva decat plaje superbe, marea mai curata decat a noastra, statiuni micute si cochete cu cladiri albe si deja plictisitoarea – pentru unii - triada Halkidiki-Paralia-Katerini (totul asezonat din plin cu gyros, tzatziki si muzica de buzukia).

Pentru cei care vor altceva decat placerile banalizate ale destinatiilor litorale, vechea Elada ofera multe locuri pline de un pitoresc de alt gen, unde te poti relaxa si explora deopotriva frumusetile acestui pamant incarcat cu istorie si cultura milenara.
Unul dintre acestea este maiestuosul Munte Olimp, salas al zeilor de altadata si desfatare pentru montagnarzii si alpinistii zilelor noastre!

Pe cărările zeilor
La granita dintre provinciile grecesti ale Thessaliei si Macedoniei (grecii nu recunosc nici azi fosta republica iugoslava), troneaza cel mai inalt munte din Grecia. Administrativ, nu are nicio incadrare, fiind undeva la mijlocul prefecturilor Peieria si Larissa.
Geografic, Muntele Zeilor este situat la 263 kilometri de Atena si 78 kilometri de Salonic.
Casa zeilor greci este un munte cu nu mai putin de 52 piscuri semete. Cel mai inalt dintre acestea, denumit Mytikas, adica "Nasul", sau "Tronul lui Zeus", atinge 2.917 metri, fiind nu doar al doilea munte ca inaltime din peninsula Balcanica, ci si unul dintre cei mai impunatori munti ai Batranului Continent.
La prima vedere, colosul din inima Greciei este alcatuit dintr-o alaturare splendida de stanci abrupte, chei inguste, pajisti alpine si paduri dese de conifere.
Conform datelor remise de geologii greci, Olimp - mult mai vechi decat insasi Zeii pe care-i gazduieste - are o vechime de peste 200 milioane ani. Schimbari dramatice au avut loc de-abia in perioada ultimelor glaciatiuni europene, cand straturile imense de gheata s-au topit si s-au retras, angrenand astfel cantitati uriase de roci care s-au pravalit la baza muntelui. Ultima glaciatiune, care a avut loc acum 10.000 ani, a fost cea care i-a slefuit muntelui imaginea care poate fi admirata si in prezent.
Bogatia biodiversitatii si frumusetea locului au facut ca, in anul 1938, Muntele Olimp sa devina primul parc national din Grecia.
Peste 1.700 specii de plante compun flora muntelui, reprezentand 25% din flora intregii Grecii. Fauna cuprinde numeroase specii de animale; aici se intalnesc 32 specii de mamifere, unele foarte rare in Grecia, precum lupul, capra neagra, mistretul, sacalul, vulpea si pisica salbatica, iar lumea pasarilor cuprinde 108 specii, intre care se distinge acvila de munte, cea mai falnica pasare de prada din Europa.

Verticale antice

Maiestuosul munte a fost ales de Zeus drept locuinta a celor 12 zei olimpieni, principalele zeitati ale mitologiei si religiei vechilor greci. Forma specifica a muntelui, inaltimea si grandoarea sa, ceata si furtunile de la inaltimi, toate aceste caracteristici, ce evoca maretie si forta, i-au facut pe primii oameni sa-l venereze. Dovezile arheologice ne spun ca aici au trait oameni inca de la inceputurile Epocii Fierului.
Cei 12 zei ai panteonului grecesc isi duceau traiul in vaile si crestele muntelui, "tainicele cute ale Olimpului", dupa cum le descria Homer. Pantheon-ul, identificat de specialisti cu piscul Mytikas de astazi, era locul unde se intalneau si isi aveau fiecare palatele. Discursurile lor impetuoase erau ascultate si aprobate de maretul Zeus, care statea pe tronul sau inalt, identificat cu stanca Stefani, vizibila in zilele senine. La poalele muntelui, la doar 5 kilometri de Mediterana, exista si azi satucul sacru Dias, consacrat Stapanului din Olimp. Satucul si templul aferent si-au trait perioada de glorie intre secolele 5 i.Hr. si 5d. Hr. In apropiere se afla alte doua asezari legendare, satele Piblia si Livithra, asociata legendei lui Orfeu si locuri de desfasurare a misterioaselor ceremonii orfice.
Istoria devine zbuciumata si tragica, muntele si locuitorii sai avand de suferit, in timpul indelungatei ocupatii turcesti. In secolele trecute, impunatorul Olimp i-a ocrotit pe haiducii si razvratitii greci, devenind o adevarata fortareata naturala, unde si-au gasit adapost incrancenatii kleftes si armatoloi, personaje reale, devenite legendare in lumea luptatorilor pentru libertate din Grecia.
In vremea invaziei germane din anul 1941, unitatile armate grecesti, alaturi de cele australiene si neo-zeelandeze, au dus lupte in zona, muntele servind, mai apoi, ca loc de adapost pentru rezistenta greaca.

Din secretele Olimpului
Muntele se intinde pe o suprafata de circa 500 kilometri patrati, acoperind un areal circular cu un diametru de 25 kilometri si o circumferinta de 80. Pe o scala verticala, muntel cuprinde patru zone de vegetatie diferite, de la zona padurilor de foioase si tufisuri, pana la zona alpina, situata dincolo de altitudinea de 2.500 metri.Legi aspre interzic nu doar distrugerile din interiorul parcului, ci si orice activitate umana distructiva in asa-zisa "zona periferica", un cordon de vegetatie salbatica crescuta in jurul granitelor parcului natural Olimp.
Muntele este cunoscut in intreaga lume pentru importanta sa - ecologica si culturala. In anul 1981, UNESCO il declara Rezervatie a Biosferei, iar Comunitatea Europeana il include pe lista "Celor mai importante Habitate Naturale pentru Protectia Pasarilor din Europa".
Muntele nu beneficiaza de prezenta lacurilor alpine, cu exceptia micilor ochiuri de apa temporare, care apar primavara, in urma topirii zapezilor, undeva intre vaile Bara si Dristela. Grecii au construit, totusi, un lac de acumulare in apropierea satului Petra, prin indiguirea paraului Xerolakki, creand, astfel, o intindere de apa permanenta, necesara atat locuitorilor din zona, cat si animalelor salbatice. Ca o compensatie pentru lipsa lacurilor, muntele este brazdat de numeroase izvoare, desi putine pot fi intalnite peste altitudinea de 1.000 metri.
Clima muntelui este influentata de pozitia geografica. Din noiembrie pana in mai, cele 52 de piscuri sunt permanent acoperite de zapezi. Nivelul precipitatiilor este foarte ridicat, de 3-4 ori mai mare decat cel inregistrat in Atena. Pentru montagnarzi si alpinisti, trebuie mentionat ca, la fiecare 100 metri urcati pe Olimp, temperatura scade cu o jumatate de grad Celsius.
Vanturile puternice sunt un fenomen des intalnit aici, curentii de aer dintre stanci atingand, uneori, viteza de 100 km/ora.
Parcurgerea Muntelui Zeilor nu este o incercare foarte dificila, cu exceptia portiunii de cca. 30 minute de la punctul Skala la punctul Mytikas, traseu cotat cu gradul 3 pe scala dificultatii montane YDS. Circa 10.000 de turisti escaladeaza anual muntele, deci parcurgerea sa nu este deloc o misiune imposibila. Majoritatea turistilor se opresc, totusi, in punctul Skolio.
Mare parte din trasee incep din localitatea Litochoro; de aici, potecile urca spre cabana Prionia, de unde incepe urcusul propriu-zis al muntelui.

Prin satele grecilor de la munte

Atunci cand conditia fizica sau varsta nu va permit ascensiunea intregului munte, sau pur si simplu vreti sa explorati partea autentica a satelor grecesti traditionale, vizitarea asezarilor rurale de la poalele muntelui este o activitate la indemana oricui.

Palaios Panteleimonas este o asezare care dateaza din secolul al XIV-lea Astazi, este un sat traditional complet restaurat, in valea Kato Olympus, la altitudinea de 700 metri. Din el, se poate admira panorama splendida a Golfului Thermaikos, precum si castelul venetian de la Platamonas; este si un loc potrivit pentru practicarea paragliding-ului, mountain bike-ului si altor sporturi de munte.
Daca va chinuie foamea (sau doar pofta de ceva bun), puteti trage cu incredere la numeroasele taverne traditionale, unde se servesc delicioase mezeluri locale, condimentate dupa secretul locului si insotite de un vin excelent. Nu ratati nici o portie de rachiu (tsipouro) facut din struguri sau din fructele de Arbutus, arbori specifici florei mediteraneene.

Palaioi Poroi este situat in partea de sud-est a muntelui, la o altitudine de 600 metri. Satul traditional este alcatuit din casute de piatra, majoritatea datand din secolele XVII-XVIII. In centrul sau troneaza impunatoarea biserica bizantina Agios Ghiorghios. In imediata apropiere, mai sunt doua biserici care trebuie neaparat vazute, Agioi Apostololi si Zoudachos Pigi. (Sunt lacasuri sfinte, asa ca se impune imbracamintea decenta.)
Palaioi Poroi este situat la doar 45 kilometri de Katerini.

Palaia Skotina, asezat in vaile de la Kato Olympus, este impodobit cu o impunatoare biserica, Agios Athanasios, care dateaza din secolul al XIV-lea, avand un iconostas din lemn care are aceeasi varsta cu biserica.
Din acest satuc pornesc numerose poteci, care iti dau posibilitatea de a admira flora si fauna muntelui. Sunt trasee special amenajate pentru mountain biking si chiar pentru masini 4x4. In sat sunt doua case de oaspeti, iar daca sunt toate camerele ocupate, posibilitati de cazare se gasesc si in apropierea plajei Skotina, situata la doar 7 kilometri de sat. Palaia Skotina este la 40 kilometri distanta de Katerini si ramane una dintre cele mai cautate destinatii de pe Muntele Zeilor.

GEOGRAFIE - JAPONIA - TURISM - MUNTELE FUJI-YAMA

 

Armenii au Ararat-ul, evreii au biblicul munte Sinai, tibetanii şi budiştii din toată lumea se înclină înspre Muntele Kailasa, arabii au muntele lor mitic Qaf, daco-geţii noştri aveau Kogaionon-ul, vechii greci aveau Olimpul. Toate marile culturi şi civilizaţii au munţii lor sacri. Japonezii nu s-au lăsat nici ei mai prejos. De milenii, Muntele Fuji veghează asupra destinului poporului nipon.

Fără seamăn

Cel mai înalt şi venerat munte al Ţării Soarelui Răsare, Fuji Yama sau Fuji San, cum mai este denumit, se înalţă semeţ, înţepând cerul cu silueta sa albă până la înălţimea de 3.776 m.
Este inclus de niponi în triada munţilor sacri ai Japoniei, alături de munţii Tate şi Haku.
Cu toate acestea, cel care a cucerit definitiv spiritul oamenilor acestor locuri este Fuji. Atât de mult l-au iubit, încât l-au numit Fuji Yama - Muntele fără Seamăn, fără rival, pe veci ancorat în sufletul oricărui japonez.
Din punct de vedere geologic, este un stratovulcan activ, care a erupt pentru ultima oară în anii 1707-1708.
A avut şi încă are o poziţie privilegiată în artele frumoase nipone, fiind subiect principal în capodoperele nemuritoare: " Cele 36 de vederi ale Muntelui Fuji" şi "Cele 100 de vederi ale Muntelui Fuji", create de marele Hokusai. Este menţionat în sute de poeme şi povestiri ale literaturii nipone. Prima sa ascensiune a fost săvârşită în anul 663, când un călugăr anonim a primit sprijinul şi încuvinţarea zeităţilor locale, reuşind să urce până pe vârful cel veşnic înveşmântat în zăpadă. Aura de sacralitate a muntelui a făcut să fie interzisă apropierea femeilor faţă de el. De-abia cu puţin înainte de începutul erei Meiji (anul 1868), a fost ridicată interdicţia care izgonea orice femeie din preajma muntelui. Locul avea şi o puternică încărcătură marţială, pădurile de la baza muntelui fiind locuri favorite de antrenament pentru generaţii de samurai. Prima ascensiune adevărată, în termeni de alpinism, a fost întreprinsă în anul 1860 de către Sir Rutherford Alcock. Acesta a străbătut traseul complet până la vârf, în 8 ore de urcuş, iar coborârea a durat doar trei ore.
Mileniile de interdicţii asupra femeilor au luat sfârşit în anul 1867, când Fanny Parkes, soţia ambasadorului britanic în Japonia, a reuşit să urce pe Fuji.
Muntele este situat în sud-vestul capitalei Tokyo, la o distanţă de circa 100 kilometri.
Astăzi, ca un preţ trist plătit poluării şi dezvoltării economice agresive, Fuji este foarte rar vizibil din capitala Tokyo, smogul împiedicând accesul vizual al japonezilor la muntele sacru al strămoşilor.

Cum ajungi

Muntele este accesibil pe toate traseele marcate, cu menţiunea că sezonul oficial de ascensiuni se întinde doar în lunile iulie şi august. Chiar şi în aceste luni de vară, când în Tokyo sunt 40 de grade cu plus, pe munte temperaturile coboară sub limita îngheţului, deci mare atenţie la hainele şi echipamentul luat în rucsac.
Din Tokyo, cel mai uşor şi accesibil mod prin care se ajunge la Fuji este unul dintre autobuzele speciale. Acestea pornesc din Shinjuku şi merg până la Kawaguchiko, a cincea staţie ; drumul dureaza cam 2 ore şi costă 2.600 de yeni. Şi mai ieftin ieşi dacă iei trenul Odaky din Shinkuku până la Gotemba. Dacă banii nu sunt o problemă pentru tine, poţi închiria un ghid particular, dar nu uita că eşti în Japonia, iar preţurile sunt mai mari decât aproape oriunde altundeva pe planetă.

Sus

Odată ajuns(ă) la poalele măreţului munte, nu ai de ales. Trebuie să îl urci. Este vorba despre o ascensiune de peste 3.000 metri înălţime, dar nu trebuie să te sperie. Din contră, japonezii susţin dintotdeauna că urcatul pe Fuji Yama este o experienţă spirituală care marchează definitiv orice pământean. Popor înclinat spre artistic şi spiritual, niponii ştiu ce spun...
O veche zicală japoneză spune că un om înţelept va urca pe Fuji o singură dată în viaţă, pe când un prost va urca de mai multe ori şi tot degeaba.
Înapoi la munte: merită reţinut că oamenii activi, sportivii de performanţă sau cei cu o condiţie fizică de invidiat reuşesc să urce muntele în circa două ore, dar majoritatea oamenilor reuşesc aceeaşi performanţă într-un interval de 4-8 ore, depinzând de numeroşi factori, printre care vârsta, starea de sănătate şi condiţia fizică generală sunt cei mai importanţi. Pentru o ascensiune obişnuită, ghizii recomandă o pereche de ghete solide, echipament împotriva ocazionalelor ploi şi ceva de purtat pe cap. În nici un caz nu vă aventuraţi în pantaloni scurţi sau fuste. Potecile sunt mărginite de tufe şi arbuşti spinoşi, care, în acest caz, vă vor lăsa amintiri de nedorit, ca sa nu mai pomenesc de frigul pătrunzător de la înălţimi. În medie, pe muntele Fuji mor, în fiecare an, din cauza hipotermiei, 4 persoane care au ignorat sfaturile respective.
Alte ustensile folositoare, care nu ar fi de dorit să vă lipsească, sunt următoarele: lanternele, în caz de ascensiune de noapte; ochelarii de soare; saci de plastic pentru a vă căra înapoi gunoiul şi, mai ales, monede de 100 de yeni, foarte utile pentru accesul la toaletele instalate pe marginea drumului. Nu uitaţi nici de apa de băut, deoarece o ascensiune pe Fuji provoacă oricui o deshidratare serioasă. Aproximativ 300.000 de persoane urcă muntele anual, aşa că, dacă te vei pregăti serios şi nu vei ignora sfaturile ghizilor, vei reuşi fără probleme.

Ce faci acolo

Sunt patru mari trasee pentru vârf care pornesc de la a cincea staţie de popas, anume: Kawaguchi, Subashiri, Gotemba şi Fujinomiya.
De la poalele muntelui, pornesc traseele Shojiko, Yoshida, Suyama şi Murayama.
Traseul care porneşte de la Lacul Kawaguchi este cel mai popular, deoarece la baza sa este amenajată o mare parcare auto, precum şi numeroase cabane.
Dacă paragliding-ul se numără printre pasiunile tale, mergi pe traseul Gotemba. Între Subashiri şi piscul Hoei-zan există toate condiţiile necesare practicării acestui palpitant sport extrem, accesibil doar celor temerari.
Dacă vrei să înnoptezi pe munte, preţul mediu pentru o noapte într-o cabană încălzită, plus mâncarea, este de 5.250 yeni. Odată ajuns(ă) pe vârf, care este, de fapt, conul vulcanului, vei trece printr-o poartă tradiţională japoneza, celebra Torii.
Imaginile sunt superbe şi atât !
Dar muntele, în sine, ascunde multe alte locuri de neuitat, unde ai impresia că imaginarul mistic nipon s-a strecurat pe neaşteptate în lumea high-tech a Japoniei moderne.
Un astfel de loc, ocolit de tehnologizarea agresivă, este pădurea Aokigahara, situată la baza muntelui, spre nord-vest.
Pădurea este omniprezentă în poveştile folclorice japoneze cu demoni, fantome şi spiriduşi. Pădurea are un renume deosebit de sumbru, deoarece, în vechime, aici era locul unde familile sărace îşi abandonau copii bolnavi, precum şi pe bătrânii aflaţi în pragul Marii Treceri. Astăzi, pădurea deţine un alt trist record: după oraşul San Francisco, este a doilea loc celebru pentru numărul mare al sinuciderilor anuale. Din anul 1950, peste 500 de japonezi au ales să îşi încheie definitiv socotelile cu Viaţa. Pădurarii descoperă anual circa 30 de cadavre ale sinucigaşilor, cu un maxim de 80 de victime în anul 2002. Dacî lăsăsm la o parte renumele său, care strecoară fiori reci celor mai slabi de înger, pădurea este unul dintre ultimele refugii pentru speciile rare de plante şi animale din Japonia.
Cu toată pădurea sa plină de fantome şi suflete neodihnite, nopţi nefiresc de reci şi - cel mai rău lucru - preţuri piperate, experienţa Muntelui fără Seamăn merită trăită de oricine are privilegiul de a vizita Ţara Soarelui Răsare

GEOGRAFIA - ROMANIA - TURISM - MUNŢII PIATRA CRAIULUI

 

In partea de răsărit a Carpaţiilor Meridionali, pe latura de vest şi nord-vest a culoarului Rucăr-Bran, încadrat între munţii Bucegi, Leaota, Iezer şi Făgăraş, tronează, de milioane de ani, masivul Piatra Craiului. Trageţi adânc aerul tare în piept, contemplaţi, fotografiaţi, opriţi-vă pentru o clipă gîndurile, gustaţi reveria cu toate simţurile lacom deschise, bucuraţi-vă şi mulţumiţi providenţei. Nu visaţi deloc.

Sunteţi cu adevărat pe o "gură de rai". Depinde doar de noi dacă vom păstra acest colţ de paradis, pentru ca şi copii noştri să trăiască senzaţia Raiului scoborât pe Pământ.

Caracteristicile unui munte aparte

Pentru mulţi semeni de-ai noştri, masivele muntoase din lanţul Carpaţilor, care ne străbate ţara, sunt, cumva, extrem de asemănătoare, chiar plictisitoare.

Din nefericire, nu este decât o dovadă a ignoranţei celor care nu îşi cunosc şi, spre ruşinea lor, nu îşi apreciază munţii la adevărata valoare.

Dacă luăm, spre exemplu, masivul Piatra Craiului şi ne concentrăm puţin asupra particularităţilor şi comorilor sale unice, vom fi uluiţi.

Cetatea naturală de piatră, îmbrăcată cu brâul verde al pădurilor, este un unicat între munţii noştri. Peisajul tipic al Pietrei Craiului, imortalizat în mii de fotografii, este caracterizat de creasta sa singuratică, unică în relieful montan al României prin 4 trăsături definitorii: altitudine, lungime, proeminenţă şi unitate.

Dacă studiem pe îndelete particularităţile masivului, vom descoperi o mare varietate a formelor şi dimensiunilor reliefului rezidual (colţi de stâncă, ace, piramide, muchii, turnuri, brâuri, hornuri); numărul mare de văi, grohotişuri, arcade naturale întregeşte spectacolul vizual, alături de abrupturi structurale deosebit de spectaculoase. Autorităţile române din perioada interbelică au fost sensibile la frumuseţile acestui munte. Au purces la implementarea primei acţiuni concrete de ocrotire încă din anul 1938, când Consiliul de Miniştri al României a hotărât înfiinţarea rezervaţiei mixte Piatra Craiului, cu suprafaţa iniţială de 440 hectare, majorată ulterior la 1.459 hectare. Parcul Naţional Piatra Craiului a luat naştere în anul 1971 la iniţiativa inspirată a inimoşilor silviculori din Ocolul Silvic Zărneşti. În anul 1990, suprafaţa Parcului a fost mărită până la 14.800 hectare, cuprinzând porţiuni din judeţele Braşov şi Argeş.

Masivul Piatra Craiului este unic în Carpaţii Meridionali. Apariţia sa pare accidentală, deoarece acest munte consituie cea mai spectaculoasă formaţiune calcaroasă şi sinclinală din Meridionali, fiind compus din calcare mezozoice şi conglomerate stratificate pe roca de bază cristalină. Stratificaţia unică şi poziţia majoritar verticală a stratelor de calcar au influenţat decisiv crestele secundare, abrupturile, poliţele şi văile masivului, constituind un peisaj unic între toţi munţii noştri. Densitatea şi mărimea reliefului periglaciar situează Piatra Caiului pe primul loc în rândul masivelor calcaroase din România. Pe scurt, merită reţinut că Piatra Craiului prezintă cea mai lungă şi tipică creastă calcaroasă din Carpaţi, lungă de circa 25 kilometri, cea mai mare densitate de văi, cea mai înaltă creastă din Carpaţi, precum şi cea mai mare varietatea a reliefului rezidual.

Din punct de vedere structural morfo-geografic, masivul se împarte în trei mari părţi:

-Piatra Craiului Mică, cu altitudinea maximă de 1.816 metri, despărţită de restul masivului prin Şaua Curmăturii.

-Piatra Craiului Mare, cu înăţtimea maximă de 2.237 metri, cuprinsă între Şaua Curmăturii şi Şaua Funduri.

-Pietricica, cu altitudinea de 1.764, care constituie extinderea sudică a masivului până în bazinul Dâmbovicioarei.

Din secretele Pietrei Craiului

Principalul curs de apă care brăzdează Piatra Craiului este Dâmboviţa, cu cel mai mare afluent al său, Dâmbovicioara. În nord găsim apa Bârsei Mari, cu afluenţii săi. Reţineţi că masivul Piatra Craiului nu are multe izvoare cu apă permanentă, majoritatea acestora fiind sezoniere şi alimentate exclusiv cu apă din ploi sau topirea zăpezilor. Deci, dacă îl străbateţi, nu uitaţi de rezervele de apă din rucsac.

Clima este specifică regiunilor înalte din Carpaţii Meridionali, suferind influenţe considerabile din partea altitudinii, orientării crestei şi reliefului local. Orientarea muntelui de la nord la sud dă naştere unor microclimate diferite. Din acest motiv, versantul estic beneficiază de un climat mai blând, fiind încălzit la maximum în perioada dimineţii. Versantul vestic este mai rece, iar cel sudic prezintă o microclimă mai caldă.

Trebuie să fiţi foarte atenţi şi la vânturile din zonă, care au o frecvenţă şi intensitate considerabile. În special creasta Pietrei Craiului este expusă permanent acţiunii nemiloase a vînturilor. Direcţia acestora este, predominant, de la nord-vest la sud-est, fenomen care influenţează depunerea zăpezii în coroanele copacilor.

Piatra Craiului este un munte deosebit de noros, nebulozitatea locală exprimându-se în circa 200 de zile noroase pe an. Este şi ploios, cele mai bogate precipitaţii căzând în luna iulie.

Craiul este acoperit de zăpezi din noiembrie până în aprilie, iar zonele cu avalanşe frevente sunt: Valea Mărţoiului, Valea Funduri, Valea Cheii.

Comorile Craiului

Din punct de vedere al biodiversităţii vegetale şi animale, masivul este o comoară care trebuie ţinută cu orice preţ departe de drujbe, poluare de orice fel, drumuri asfaltate, braconieri, bulucul de turişti mitocani şi covorul de plastic, hârtii şi resturi alimentare aferent invaziilor românilor manelizaţi în Natură. Configuraţia orografică, dinamismul versanţilor şi relieful etajat fac ca muntele să prezinte condiţii optime de vegetaţie.

În total, botaniştii entuziasmaţi vor admira aici circa 1.300 specii de plante, dintre care 150 specii ocrotite. Lichenii sunt reprezentaţi prin 220 specii, muşchii sunt şi ei prezenţi cu peste 100 de specii. Jnepenişurile ocupă suprafeţe mari din versantul nordic şi din cel nord-vestic, fiind acompaniate de merişor, afin, bujor de munte. Pajiştile alpine sunt acoperite majoritar de păiuş roşu, trăstioară, margarete şi ciuboţica-cucului. Vegetaţia din zona stâncoasă este caracterizată de floarea-de-colţ, arginţica, mălaiul-cucului, macii de munte, ghinţura albastră.

Între Valea Crăpăturii şi Padina lui Călineţ, la altitudinea medie de 1.200 metri, se remarcă prezenţa a numeroase pâlcuri de tisă, arbore declarat Monument al Naturii şi specie ocrotită în România. În zona pădurilor propriu-zise, găsim etajul montan mijlociu, cu păduri de amestec din fag, brad, paltin, molid şi ulm de munte. Etajul montan superior prezintă molidişuri pure, care se întâlnesc până la altitudinea de 1.759 metri. Aceste molidişuri de limită, care cresc pe versanţii calcaroşi abrupţi, sunt arborete naturale care nu au fost niciodată exploatate de om, fiind unice în România. Din fericire, datorită condiţiilor naturale specifice, sunt foarte greu accesibile, fapt care le-a salvat de lăcomia drujbelor. În aceşti munţi au fost catalogate 30 de tipuri de pădure în cadrul habitatelor forestiere

Fauna Pietrei Craiului are, încă, multe secrete de dezvăluit.

Nevertebratele sunt bine reprezentate, aici întâlnindu-se două specii endemice, un păianjeni, Nesticus constantinescui, respectiv acarianul Rhagidia carpatica. "Fluturimea" muntelui este reprezentată cu onoare de peste 200 de specii, dintre care Erebia pronoe trăieşte doar în Piatra Craiului şi Bucegi.

Dintre amfibieni şi reptile, găsim aici viperele, şerpii de casă, guşterul şi alte specii de şopârle. Broasca roşie de munte, buhaiul de baltă, salamandra şi alte două specii de tritoni reprezintă fauna de amfibieni a zonei.

Avifauna cuprinde un număr de cca. 110 specii de zburătoare, între care 50 de specii care trăiesc pe munte sunt ocrotite prin Convenţia de la Berna. Cele mai impozante reprezentante sunt acvilele de munte, care au fost observate sporadic aici, dar nu s-a descoperit, până în prezent, nicio pereche clocitoare. Mai pot fi văzuţi corbi, ulii şorecari, ulii porumbari, cocoşi de munte, ierunci, şoimi călători, vinderei. Alte păsări importante sunt buha mare, fluturaşul de stâncă, brumăriţa, drepneaua, lăstunul, ciocănitoarea neagră şi diferite specii de paseriforme.

În peşterile, scorburile şi văgăunile din Crai îşi găsesc adăpost 21 specii de lilieci.

Lupii, urşii, râşii vulpile, jderii, bursucii, cerbii, mistreţii, şi caprele negre constituie principalii reprezentanţi ai mamiferelor mijlocii şi mari.

Floarea Craiului şi alte minuni ale Naturii

Cea mai valoroasă reprezentantă a plantelor de aici, precum şi simbolul viu al Parcului Naţional Piatra Craiului, este reprezentată de Garofiţa Pietrei Craiului (Dianthus callizonus). Priviţi-o cu mare respect, admiraţi-o şi ocrotiţi-o. Este singura plantă care creşte doar în România, mai precis aici, pe culmile Craiului. Este unică şi deosebită, un endemism perfect. Nu există în nicio altă ţară, fiind un motiv în plus de mândrie.

A fost descoperită abia în anul 1853, cînd botaniştii saşi Kotschy şi Schot au descris-o ştiinţific în premieră. Numele său latinesc, Dianthus callizonus, este cum nu se poate mai potrivit, însemnând "garofiţa cu prea frumoase brâuri". Din punct de vedere sistematic, planta este o specie izolată, fără "rude" apropiate în Europa, botaniştii considerând că întruneşte caracteristici ale grupurilor Alpini şi Glauci din cadrul genului. Această plantă unică, purtând flori superbe, este o specie relictă, supravietuitoare a ultimelor glaciaţiuni, care a evoluat izolat pe creasta Pietrei Craiului. Creşte doar pe stâncăriile înierbate şi însorite din zona alpină inferioară sau la limita superioară a pajiştilor alpine.

Din motive mai mult decât evidente, nu voi dezvălui locurile exacte unde creşte...

Printre minunile naturale a căror vizionare directă are darul de a-ţi vindeca sufletul prin pitorescul, grandoarea şi frumuseţea lor, se numără Cheile Dâmbovicioarei, Cheile Brusturelui, Avenul Vlăduşca, Prăpăstiile Zărneştiului, Zaplazul, Turnurile Dianei, Degetul lui Călineţ, Acul Crăpăturii, Creasta Dinţată.

În interiorul graniţelor parcurilor există doar două sate, Măgura şi Peştera.

Muntele oferă un total de 33 trasee turistice, care acoperă toate gradele de dificultate, dintre care 21 sunt trasee turistice principale, iar 7 sunt destinate doar alpiniştilor experimentaţi.