joi, 21 iulie 2011

ROMANIA A SALVAT ALIAŢII 1616

România a intrat în războiul mondial la 15 august 1916 nu pentru a cuceri alte teritorii, cum greşit spuneau şi o mai spun inamicii noştri, ci pentru a elibera ţinuturi româneşti, locuite în majoritate absolută de români, dar prin capriciile istoriei, supuse monarhiei Austro-Ungare, a cărei singur scop declarat era deznaţionalizarea românilor şi maghiarizarea lor, în aşa fel încât provinciile locuite de ei să ajungă preponderent maghiare. De acelaşi tratament avea parte şi Basarabia, supusă rusificării de către imperiul ţarist de la Petrograd.
România avea de ales spre ce parte să se îndrepte, în condiţiile războiului mondial ce devasta lumea de mai bine de doi ani. Promisiunile curgeau de ambele părţi, dar până la urmă, regele Ferdinand a calcat peste legăturile sale de neam şi de familie şi a decis să fie credincios cerinţelor poporului său, care vedea dintotdeauna participarea la război alături de Franţa, sora sa latină de care o lega atâtea aspiraţii. Pentru această decizie, Ferdinand a fost supranumit şi Ferdinand cel Loial, deoarece a decis să meargă alături de poporul său pe o cale presărată cu spini, chiar împotriva ţării care i-a dat naştere, împotriva familiei sale şi a neamului care l-a crescut şi format. Un rege reprobat de familia sa, dar idolatrizat de poporul său pe care era chemat să-l conducă.
România a intrat în război pe frontul oriental al Antantei, alături de ruşi, dar fără să ştie că aceştia îi pregăteau de la început pierzarea. S-a spus că momentul nu a fost bine ales, dar în vara lui 1916 ruşii și apusenii aliați au fost cei care au presat ultimativ România, mai mult ca oricând, pentru a intra în luptă. S-a folosit imperativul „Acum ori niciodată" iar România a crezut în promisiunile aliaţilor, mai cu seamă în cele ale ruşilor, care trebuiau să se coordoneze cu noi în efortul militar comun pe frontul balcanic. Tratatul încheiat de România cu puterile aliate prevedeau şi noile graniţe de după victorie, dar nici acestea nu au fost respectate, mai cu seamă în problema Banatului, din care o treime îi va reveni Serbiei la Conferinţa de Pace de la Paris, deşi aceasta nu a stăpânit niciodată acest teritoriu populat majoritar de către români.
României i s-a promis că la începerea operaţiunilor sale militare în Transilvania, va beneficia de întreg sprijinul aliaţilor, printr-o ofensivă pe frontul de vest, iar pe frontul de est la nord, în Galiţia, ofensiva lui Brusilov va reîncepe mult mai energic, iar la sud, generalul Sarrail va începe propria ofensivă, pentru a facilita astfel avansul românilor de pe crestele Carpaţilor pe o linie mai scurtă, în centrul Transilvaniei, undeva pe valea Mureşului, astfel ca linia frontului să devină mai dreaptă şi mai uşor de controlat. Până la urmă s-a dovedit că aceste promisiuni nu au fost îndeplinite, ofensiva lui Brusilov stagnând din lipsă de forţe (mai mult, ameninţând prin oprirea ofensivei dreapta avansată a armatei române de nord ce pătrunsese în Transilvania), iar generalul Sarrail, prin rapoartele transmise comandamentelor superioare menţiona că nu are resurse nici măcar pentru defensivă, cu atât mai puţin pentru a lua ofensiva. Am fost minţiţi şi păcăliţi pentru a servi ca şi trupe de sacrificiu. Cu toate acestea, am intrat în război şi am înaintat în Transilvania. Cu această mişcare am salvat nu numai armata generalului Sarrail şi a lui Brusilov, dar inclusiv frontul de la Verdun. Marea victorie franceză de la Verdun i se datorează indirect armatei române, lucru uitat cu desăvârşire astăzi. Mai multe divizii germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi concentrate în Transilvania, împotriva românilor, prin aceasta comandamentul german renunţând definitiv la cucerirea Verdunului. Mai mult, trupele bulgare întărite cu cele germane renunţă la atacul împotriva armatei lui Sarrail pentru a fi aruncate împotriva românilor în Cadrilater şi în Dobrogea. O sută de mii de oameni contra a treizeci de mii de apărători, a urmat apoi dezastrul de la Turtucaia şi pierderea Dobrogei, dar armata lui Sarrail a fost salvată. Promisiunile ruşilor conform cărora bulgarii nu vor intra în luptă împotriva noastră, la fel ca şi promisiunile de ajutor ale trupelor ruse în Dobrogea s-au dovedit a fi la fel de micinoase. Tunurile şi armamentul comandat şi plătit cu ani în urmă către Franţa, Statele Unite şi Japonia stătea încă în decembrie 1916 prin gările ruseşti, la Chişinău, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din cauza birocraţiei, ci şi din cauza unei rele voinţe a Rusiei faţă de România la cele mai înalte nivele, ulterior dovedindu-se că însuşi ministrul de război rus, Sturmer, era mai mult decât favorabil Germaniei.
În majoritatea bătăliilor, inclusiv în Dobrogea sau, mai ales, în bătălia de pe Argeş-Neajlov pentru Bucureşti, ruşii au refuzat să ne acorde cel mai mic sprijin, o întreagă armată stând în aşteptare, cu arma la picior, când noi i-am cerut doar să taie o linie de aprovizionare a inamicului ce trecea la câţiva kilometri de tabăra rusească. La sfârşitul anului, când ne-am retras în Moldova, ruşii spuneau statului major român că aici doreau să ne aducă, ei propunând de la începutul campaniei noastre retragerea în Moldova şi abandonarea întregii Muntenii şi a capitalei, Bucureştiul. Ce fel de aliat era acesta care propunea de la începutul campaniei abandonarea capitalei şi a două treimi din teritoriul naţional? Privind logica imperială rusească, era normal, pentru ei nu era de dorit o armată română victorioasă, care mai târziu ar fi putut ridica pretenţii asupra Basarabiei româneşti, era de preferat o Românie învinsă, scăpată mai apoi de către ruşi, care ar fi putut anexa la încheierea păcii fără probleme încă o bucată zdravănă din teritoriul românesc. Doar la fel procedaseră ruşii şi în 1878, când au anexat din nou sudul Basarbiei tocmai de la aliatul care îl salvase în timpul campaniei împotriva Turciei în 1877-1878.
Cu toate lipsurile materiale, mai ales în artilerie, cu toată perfidia şi trădarea rusească recunoscută şi de aliaţii occidentali, românii s-au bătut cu un nemaipomenit eroism. Pe o lungime a frontului de 1300 km (identică cu întreaga lungime a frontului rusesc, iar spre comparaţie, întreg frontul de vest avea doar 800 km), luptând unul contra cinci contra celor mai bune trupe germane şi austro-ungare, la care se adăugau cele bulgare şi turceşti, au produs pierderi mari atacatorilor. De exemplu, pe frontul de la Jiu, unde a căzut la datorie generalul Dragalina, o singură divizie românească a rezistat fără să fie schimbată timp de 80 de zile la trei divizii germane dintre care una (a 11-a bavareză) a fost complet nimicită.
Iar exemplele pot continua şi vor continua în anul următor, al marilor victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, dar şi al marilor trădări din partea aliaţilor noştri ruşi, care se vor transforma în cei mai mari duşmani ai noştri.

luni, 18 iulie 2011

Schitul-Mănăstire Cornetu, Vâlcea

Schitul este ctitorie a marelui vornic Mareş Băjescu, mare feudal si apropiat al Cantacuzinilor. pe malul drept al râului Olt, pe șoseaua Râmnicu Vâlcea-Sibiu la aproximativ 50 de km de Râmnicu Vâlcea. Din punct de vedere teritorial-administrativ, mănăstirea, aparține satului Călinești, localitate componentă a orașului Brezoi din județul Vâlcea.

Ctitorul a ales locul cu atenţie căci, pe de o parte era apropiat de pamanturile sale, pe de alta parte, datorita poziţiei era, la acea vreme, ferit din calea ochilor privitorilor, însa apropiat de graniţa cu Transilvania, oferind astfel un refugiu ideal pentru ctitor şi familia sa în vremurile de restrişte ce aveau să vie. Conform pisaniei originale, sculptată în piatra de Albeşti, se arată că data a terminarii lucrărilor a fost 29 august 1666, în timpul domniei lui Radu Leon. Interesant este că cel ce a realizat pisania a fost un anume popa Stan din Băjesti, cel care a semnat şi pisania mănăstirii Aninoasa, 11 ani mai tarziu, dar şi textul unei cruci de piatră din Budeasa.
Incă înainte de a se fi terminat lucrul la biserică, Mares Bajescu, printr-un act datat 15 martie 1666, a înzestrat schitul cu satul Copăceni şi munţii Sasa şi Cornetu (cumparate cu nici o lună înainte de danie) precum şi ocini în Pripoare, Titesti, Ostrov.


In anul 1761, pe timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, un anume Alecse capitan za Loviste a pus să se refacă pictura altarului de catre zugravii Mihai, Radu si Iordache, aşa cum rezultă dintr-o altă pisanie situată in coltul de sud-est al naosului.
Un alt moment important din istoria schitului l-a reprezentat incendiul din 1808, care a distrus aproape complet biserica şi chiliile, o perioadă de timp viaţa monahală fiind întreruptă. Noul staret Irimah a trecut la refacerea cladirilor şi a picturilor murale abia în 1835. In perioada 1864-1949, biserica a fost administrată de catre Eforia Spitalelor Civile din Bucuresti, care, în 1885, a finanţat construirea iconostasului din lemn de stejar; un an mai tarziu fiind pictate în ulei şi icoanele de lemn. Tot instituţia care patrona schitul, în cooperare cu Directia Monumentelor, a refăcut, între anii 1923-1925, cupola turlei şi altarul, dărâmate de obuze de altilerie în timpul luptelor din anul 1916.

In anul 1898, cu ocazia săpării tunelului pe sub zidurile de incintă ale manastirii, Directia Căilor Ferate a dărâmat o parte a vechiului zid de incintă şi chiliile anexe, construindu-l pe cel actual. Din incinta originală astazi se mai pot admira: foişorul, turnul şi zidurile de pe laturile de nord şi răsărit.
Ultimele renovări importante s-au întreprins, în anul 1960, sub patronajul Direcţiei Monumentelor Istorice. Cu acea ocazie s-a restaurat pictura murală.
Ansamblul arhitectonic este format dintr-o incintă de piatră cu plan patrat, pe care se situează chiliile. La 3 colţuri ale incintei se ridică turnuri poligonale, iar la colţul din sud-est un foişor.  In mijlocul curţii se află biserica, singurul edificiu care mai pastrează forma originală. Este construită pe un plan trilobat, cu un turn-clopotniţă cu opt laturi pe pronaos (accesul se face pe o scariţă aflată pe latura de nord) şi cu o turlă a Pantocratorului cu zece laturi, pe care sunt situate ferestre înguste. Zidul este din cărămidă asezată orizontal şi din panouri de tencuială, fiind împărţit de un brâu dublu aparent din cărămidă rotunjită, care, pe fatada vestică, înconjoară nişa icoanei de hram.

Cornişa este realizată din cărămidă aparentă dispusă în formă de dinţi de fierăstrău. Sub aceasta se află un rând de butoni şi o friză de teracotă smalţuită, incadrată de cărămizi aşezate pe muchie. Soclul este proeminent fiind realizat din bolovani de munte, în casete de cărămidă. Interiorul este reprezentativ pentru bisericile tradiţionale, cu zidul ce desparte naosul de pronaos plin. Pictura murală din naos este realizată în tehnica fresco, în secolul al 18-lea, iar cea din pronaos s-a reralizat în sec.al 19-lea. Din nefericire nu se mai pastrează nimic din pictura originală.

Mănăstirea Sărăcineşti, Vâlcea

Mănăstirea Sărăcineşti a fost ridicată pe pamantul donat de comisul Tanase Pausescu şi mama sa, vaduva clucerului Radu Păuşescu, devenită între timp monahia Marta. Moşia fusese primita de acestia doi de la Tanasie Comisul Saracinescul, care nu avea alti urmasi. Acestora li s-au adaugat comisul Atanasie Saracinescu si sotia sa Ilina, care, prin donaţiile facute, pot fi consideraţi, de asemenea, ctitori mari ai manastirii.
Se găseşte la confluenta raului Olăneşti cu râul Cheia, în mijlocul satului Valea Cheii care până în anul 1964 s-a numit Sărărcineşti, aşa cum glasuieşte pisania.  Este un frumos aşezământ monahal ce aparţine vremurilor lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu.

Manastirea Saracinesti - Adormirea Maicii Domnului

Moşia în mijlocul careia a fost zidită biserica şi clădirile mănăstiresti a fost deci a boierilor din familia Sărăcinescu, de unde a rămas si numele locului, pana astazi, dupa cum reiese din actul de danie, facut la 7 iunie 1687, catre episcopul Ştefan al Ramnicului.
Constructia manastirii incepe in anul 1688, in plina perioada de dezvoltare a artei bisericesti bizantine pe pamantul nostru. Episcopul Stefan se retrage din scaunul arhieresc si se face schimnic in noua ctitorie, purtand numele de Sava arhieroschimonahul. Murind in anul 1693, episcopul schimonah Sava este ingropat in pronaosul bisericii, pe care a lăsat-o nepictată.
In pisania cea veche a bisericii celei mari, se poate citi: "Cu vrerea Tatalui si cu ajutorul Fiului si cu savarsirea Duhului Sfant, ziditus-au aceasta biserica din temelie, cu toata podoaba ei, intru lauda Adormirea Precestei Bogorodite si cu chiliile imprejur, cu toata cheltuiala Parintelui Stefan, episcopul Ramnicului, fiind data mosia cu casele de Tanasie Pausescul, in zilele lui Serban Cantacuzino Voevodul. Si au fost ispravnic Zosima Er.(monah) egumen. Ani de la Adam 7196, iar de la Iisus Hristos 1688 Sept. 28." (Pisa Er. monah Neagoe).

Manastirea Saracinesti - Adormirea Maicii Domnului

După scurgerea a 30 de ani, anume în anul 1718, episcopul Damaschin, împreună cu Paisie ieromonahul, cu Ioan, arhimandritul de la Hurezi şi cu Dosoftei ieromonahul, aduce la Mănăstirea Sărăcineşti trei mari zugravi: Teodosie, Gheorghe si Preda. Acesti trei zugravi au zugravit si Paraclisul de la Manastirea Hurezi, alaturi de alte asezaminte brâncovenesti.
Ctitorii manastirii sunt pictaţi în pronaosul bisericii celei mari, precum urmeaza: Episcopul Stefan si Episcopul Damaschin, tinand bisericuta in maini, deasupra usii, in interior; Ioan arhimandritul, Paisie si Dosoftei, colaboratori la pictura, pe peretele de la miazazi; Tanasie vel comisul Saracinescu cu jupanita lui Ilina, Tanasie vel clucer Pausescu cu jupanita lui Aspra, pe peretele de miaza-noapte.

Din vechea mănăstire (1688-1693) s-au păstrat urmatoarele valori: biserica, în forma ei originala, impreuna cu pictura acesteia; clopotnita, pe zidul careia se vede inscriptia "Sava 7200 = 1692"; cladirea care a fost stareţie şi corp de chilii; clopotul cel mic, turnat in anul 1612 şi returnat în anul 1930, de Ieronim protosinghelul; crucea din lemn, ferecata de mână, cu inscriptia "Ştefan episcop 7200 = 1692".

Manastirea Saracinesti - Adormirea Maicii Domnului

Biserica cea mare, zidita in forma de cruce, este masivă si spaţioasă. Clopotniţa, zidită din piatră şi cărămidă netencuită, se află în partea de sud a bisericii, iar pe zidul ei se vede inscriptia arhiereasca: "Sava 7200-1692".
Pridvorul bisericii, deschis, este sustinut de opt coloane de piatră şi este pictat în întregime. Biserica este acoperită cu ţigle şi are o singură turlă, asezata pe un soclu patrat, deasupra naosului. Soclul este decorat cu firide, iar turla poligonala prezintă şi ea ocniţe si firide prelungi.
Peretii exteriori ai bisericii sunt albi, inconjurati de un brâu median, cele două registre având aceleaşi decoraţii ca şi turla.

Iconostasul bisericii este sculpat în lemn, iar pictura a fost executată în 1718, de celebrii zugravi Teodosie, Gheorghe şi Preda. Totul s-a desfasurat sub grija episcopului Damaschin, a lui Ioan, arhimandritul de la Hurezi, a ieromonahului Dosoftei si a lui Paisie monahul.

Manastirea Saracinesti - Adormirea Maicii Domnului

Mănăstirea Sărăcineşti a fost mănăstire de maici până în jurul anului 1860, după aceea ea fiind mănăstire de călugări, până în anul 1873. Intre anii 1873-1913, biserica mănăstirii a fost filie a bisericii parohiale din comuna Cheia, iar casele au adăpostit o şcoala primară.
Intre anii 1913-1960, manastirea a fost din nou locuita de maici. In anul 1960, manastirea este desfiinţată de autorităţi, în mod abuziv. Vreme îndelungata, manastirea a fost folosită drept biserică de parohie de credincioşii din localitatea Valea Cheii, casele acesteia fiind transformate în cămin pentru bătrâni. In ciuda demersurilor facute, proprietatea mănăstirii (biserica şi incinta) nu au fost retrocedate nici astazi.