HAREMUL ŞI FĂRĂŞIA - SIMBOLURI ALE INCHISOARIILOR IN SOCIETAŢILE INAPOIATE

De la haremul de peşteră la primele rezervaţii de femei 

Haremul este in prezent asul din maneca feministelor cand aduc, inevitabil, vorba despre mult trambitata exploatare a femeilor de catre barbati. Antropologii si etologii fac trimiteri la harem pentru a sublinia natura poligama a speciei Homo sapiens sapiens, in timp ce curentele antiislamice, aflata la mare moda in prezent, il situeaza in avarganda cruciadei lor mediatice. Intr-o astfel de situatie ne intrebam pe buna dreptate unde este adevarul ? Si mai ales cine sunt vinovatii? Dar daca nu sunt vinovati? Sau totul este un joc absurd si neinteles in care situatiile istorice, framantarile sociale si insasi natura interioara a oamenilor sunt actorii principali care au creat si mentinut acesta adevarata institutie ?

Haremul a poposit de-a lungul timpului nu doar in societatea musulmana, ci si in cea crestina, tribala, persana, ebraica, egipteana si chineza. Vis din subconstientul oricarui barbat si cosmar al oricarei femei, haremul exista si in prezent in cadrul unor triburi africane sau in palatele potentatilor multimilionari arabi.

Ultimele studii ale unor autori de prestigiu, precum Rufus C. Camphausen, Deena Metzger, Alan Ramsdale, Peter Redgrove si Alice Stockham, aduc noi informatii, unele nebanuite si inedited, despre aparitia si dezvoltarea acestui fenomen. Astfel, conform descoperirilor acestora, haremul si-ar avea originea in perioade ale istoriei mult mai vechi decat des pomenita civilizatie musulmana cu care haremul este cel mai adesea asociat. Fenomenul nu este deloc unul nou. Haremul clasic a devenit, acum circa 1000 de ani, nimic altceva decat versiunea adaptata timpurilor a templelor mai vechi unde era practicata asa numita “Prostitutie sacra”, in care adeptii zeului/zeitei, primeau servicii sexuale din partea preoteselor, ca o confirmare a faptului ca jertfa si darurile sale au fost primite de zeitate. Cel putin in zona Mediteranei si in lumea musulmana, islamul s-a suprapus peste acest obicei si l-a transformat si adaptat conform principiilor sale. In China si in ale parti ale lumii, haremul avea origini diferite insa functiona dupa legi asemanatoare celor din Arabia sau Imperiul Otoman.

Inca de cand oamenii traiau in pesteri, instinctul proprietatii era omniprezent. Daca l-a inceput s-a concretizat in “sulita si ghioaga mea”, “mamutul meu”, pestera mea”, “blanurile mele”, in scurt timp femeile cele mai tinere si frumoase din fiecare comunitate a triburilor de oameni primitivi, au fost incadrate in categoria “bunuri datatoare de placeri, pentru uz strict personal”. Chiar si in acele vremuri, cand societatile umane erau matriarhale, masculul alfa, razboinic si vanator, avea dreptul de a-si alege cele mai atragatoare femei. Dupa cum presupun arheologii francezi, cand femeile din propriul trib nu mai pareau atragatoare, oamenii pesterilor faceau incursiuni pentru a rapi femei straine din alte pesteri. Cum omul nu a evolutat prea mult din acest punct de vedere, situatia a devenit o regula odata cu aparitia poligamiei. De fapt, poligamia a fost piatra de capatai pe care s-au asezat haremurile de-a lungul istoriei.

Evul Mediu vine insa cu cifre incredibile la capitolul numar de sotii sau concubine ale puternicilor vremii. De departe se distinge regele hindus Tamba, cel care a domnit in Varanasi acum mai bine de 2 400 ani. In palatele lui Tamba traiau nu mai putin de 16 000 de neveste…Cronicile hinduse amintesc ca regele Tamba obisnuia sa-si trateze oaspetii cu care 3-4 neveste pe noapte. Stapana acestei armate de femei era Sussondi, sotia pe care regele Tamba o aprecia pentru inclinatia ei pentru jocurile de noroc…In urma cu doar 160 de ani regele Mongkut al Thailandei ajunge sa construiasca un adevarat orasel pentru cele 9 000 de sotii si concubine, despre care sursele istorice ne spun ca aglomerasera palatul regal intr-atat de mult incat functionarii si ministrii ajunsesera sa doarma pe jos!

Hanul mongol Kublai (1215-1294) nu se lasa nici el mai prejos si, pe langa jumatate din Asia, temutul han pastorea peste 7 000 de concubine chinezoaice mongole, persane, hinduse, turcoice si rusoaice. Kublai era, totusi, nemultumit de ele, astfel incat la fiecare doi ani, isi inlocuia concubinele cu fete tinere, neatinse. In ciuda tendintelor istoricilor contemporani de a-l prezenta pe Alexandru Macedon drept un homosexual notoriu, marele cuceritor al Antichitatii intretinea pentru uz propriu nu mai putin de 3 000 de sclave care, pentru a fi admise in patul macedoneanului, erau supuse unor adevarate teste de maiestrie si abilitate sexuala. Cel mai mare cuceritor mogul, Akbar (1542-1605), a avut atat de multe sotii si concubine in timpul domniei sale asupra Indiei incat istoricii, pur si simplu, le-au uitat numarul.

Gardienii fără de barbaţie 

Pentru a supreveghea, pazi si administra o asemenea adunatura de femei selectate strict pe criterii fizico-sexuale, suveranii vremii s-au gandit la crearea unui fel de barbati care sa nu fie chiar barbati…Marii cuceritori erau extrem de gelosi si nu ar fi acceptat ca un alt barbat in afara de ei sa atenteze in vreun fel la colectia lor personala de frumuseti. Astfel a aparut pe scena istoriei omenirii, poate cel mai tragic-comic personaj al acesteia… Eunucul…

Primii care au castrat barbatii in scopul deliberat de a-i transforma in eunuci au fost vechii sumerieni, dupa cum certifica o iscriptie descoperita in orasul sumerian Lagash. Termenul de eunuc provine, insa, din greaca veche si semnifica “pazitorul dormitorului”. Originea eunucilor in cadrul haremurilor nu vine nici ea de la musulmani, ci din Imperiul Bizantin. In cadrul curtii imperiale a Bizantului activau multi astfel de eunuci angajati in functii administrative si comerciale. Chiar imparatul Constantin, cel care a adoptat crestinismul drept religia oficiala in Imperiul Roman, era inconjurat de eunuci plasati in posturi si functii inalte la curtea sa. Dupa ce cuceritorii musulmani de origine araba au cotropit provinciile din est ale bizantinilor si au intrat in contact cu eunucii, acestia si-au trait perioada de aur in cadrul haremurilor arabilor si ulterior ale turcilor.

Istoria sumbra a omenirii cunoaste mai multe tipuri de castrare. Acolo unde castrarea nu era folosita drept o pedeapsa sau o mutilare a dusmanilor in timpul bataliilor si dupa acestea, ea aparea sub doua forme. Prima avea ca scop taiarea testiculelor si era cel mai comun procedeu folosit pentru eunucii din Roma, Persia si Arabia. Cealalta forma, denumita “marele sigiliu sacru”, era adesea folosita de secte cu motivatie religioasa sau drept pedeapsa pentru viol. In acesta varianta atat testicuele cat si penisul erau retezate. Unii imparati chinezi ordonau totusi taierea penisului si lasarea testicuelelor neatinse, sau extirparea unui singur testicul. De-a lungul timpului, lipsiti de propria sexualitate, eunucii si-au gasit refugiul in intrigi, politica, specula, administratie, ajungand uneori sa fie cei care conduceau Imperiul Otoman din umbra, alaturi de sultane, primele femei din ierarhia feminina a haremului.

Haremurile împaratilor chinezi 

In China antica si medievala, imparatii erau tributari legilor si conceptelor daoismului. Conform practicilor religioase ale acestei cai spirituale, barbatii sunt intruparea energiei Yang a Universului, iar femeile intruchipeaza energia Yin. Fiind de sex masculin, imparatul era intruchiparea energiei Yang a tuturor barbatilor chinezi, prin urmare imparatul merita cat mai multe femei in stare sa-i contrabalanseze uriasa sa energie masculina…Ajutati de o comisie de maestri in secretele sexualitatatii daoiste, toti imparatii chinezi aveau pe parcursul vietii minim 3 000 de concubine. De fapt, pentru ele si pentru eunucii care le pazeau a fost construit Orasul Interzis! Imparatii Chinei dispuneau de o sotie oficiala. Aceasta purta titlul oficial de imparateasa. Urmau apoi trei prime concubine, noua sotii de rang secund, doua concubine de rangul trei si 81 de ranguri mai mici. In afara acestora, in harem intrau sclavele primite drept ofranda sau capturate in batalii. Numarul lor era nelimitat…

In mod interesant, in China, cei mai multi eunuci nu erau prizonieri de razboi sau tradatori degradati din drepturi cum se intampla in lumea musulmana, ci proveneau din familii nobile, care veneau de mana cu proprii copii spre castrarea acestora. Nobilii chinezi vedeau aici o ocazie pentru o cariera diplomatica pentru fiii lor sau o oportunitate fara precedent de imbogatire, tinand cont ca eunucii erau administratorii intregului tezaur imperial chinez. Unii dintre ei deveneau atat de bogati si influenti incat isi depaseau in putere insasi imparatii. Astfel, eunucul Wei Zhongxian a ajuns sa conduca, literalmente, intreaga China, dupa ce l-a inchis pe imparat, pana la sfarsitul vietii sale, in propriul harem. Un alt eunuc, Zheng He, a devenit cel mai mare amiral din istorie, descoperind se pare, America, cu mult timp inainte de Columb.

Frumuseţile de sub lacat 

Originea femeilor din haremurile turcesti era variata. In palatul Topkapi, care a slujit de secole drept resedinta a haremurilor sultanilor otomani, se aflau femei din toate colturile lumii. Majoritatea erau rapite, primite drept cadou, sau capturate din tarile vecine: Grecia, Serbia, Bulgaria, Tarile Romane, Cerchezia, Georgia, Ungaria, Persia. Pe langa aceasta categorie, existau femeile primite cadou din tari indepartate precum Rusia, Spania, Italia, Franta, Arabia, China, India, Africa Neagra. Inainte de construirea palatului Topkapî de catre cuceritorul Bizantului, Mahomed al II-lea, supranumit Cuceritorul (Fatih), cadanele sultanilor turci traiau in jurul acestora in cladirile administrative, si îi urmau în campanile militare in niste carute speciale. Istoricii noteaza ca multe astfel de cadane erau furate din carute de dusmanii turcilor, cand acestia isi deplasau armatele prin tari straine…

Hrisoavele vremii au apucat sa noteze ca femeile cele mai frumoase din harem erau sclavele capturate in Caucaz si în Tarile Romane. Frumusetea unei astfel de roabe era un subiect sensibil. Pentru turci, o femeie era frumoasa doar daca avea forme opulente. Astfel, turcii cautau sa rapeasca cele mai frumoase femei care erau supuse apoi unui adevarat regim de ingrasare fortata pentru a corespunde regulilor de frumusete otomane. Prin urmare, femeile nu erau doar spalate, epilate, parfumate si pictate cu henna pe pleoape si in partile intime, ci erau ingrasate la propriu. Armata de eunuci le forta sa manance zilnic, cantitati enorme de rahat, miere, alune, fistic, orez, si unt…Rarii ambasadori straini care au avut privilegiul de a le vedea le-au descris ca pe niste “tristi munti de grasime”.

Tinerele fete, unele niste copile la data aducerii lor in harem erau convertite obligatoriu la Islam, fiind obligate sa devina musulmane. Cele cere se opuneau erau torturate de femeile din familia sultanului pana cand, din cauza groazei si durerii, acceptau religia lui Mahomed. Despre cele mai indaratnice si rebele cadane, istoria a apucat sa retina ca erau aruncate ienicerilor…

Serai, Harem, Exces, Levant… 

Cuvantul harem vine direct din limba araba, de la termenul de haram, care insemna “interzis”, “de neatins”. Ghidati de acest precept, sultanii le-au reprimat orice forma de sexualitate cadanelor, exceptand fireste actele sexuale, mai bine zis violurile, al caror protagonist era chiar el, sultanul. Erau cazuri cand, datorita numarului prea mare de cadane, unele dintre ele imbatraneau si mureau in harem fiind inca virgine, sultanul neavand, literalmente, timp de ele, sau uitandu-le numele si infatisarea. Prin traditie, sefa peste cadane si eunuci era mama sultanului sau prima sa sotie care avea titlul de sultana.

Spre sfarsitul secolului 16, rolul sultanilor turci in conducerea si administrarea intinsului Imperiu Otoman a inceput sa se estompeze. Puterea temutilor sultani otomani incepea sa se scurga incet-incet in doua directii. Astfel, corpul ienicerilor si haremul devin adevaratii stapani ai imperiului. Tonul l-a dat nimeni alta decat cadana Roxelana, o sclava ucraineana, care prin ambitie si cruzime a ajuns sotia favorita a puternicului suveran Suleyman Magnificul. Aceasta femeie apriga a ajuns, de fapt, adevaratul conducator din umbra al Imperiului Otoman la perioada sa de apogeu. Acest fapt, nemaiintalnit pana atunci, a fost posibil datorita intrigilor Roxelanei care au dus la instalarea in postul de mare vizir a favoritului ei Ibrahim Pasa. Batran, bolnav si plictisit deja de o viata in care facuse absolut tot ce-si doreste, Suleyman Magnificul accepta, fara a se gandi prea mult, toate doleantele Roxelanei. Intrigile cadanei rusoaice nu se opresc aici. Vazand ca, odata ajuns mare vizir, Ibrahim Pasa nu-i mai respecta ordinele si dorintele, face in asa fel incat Soliman sa-l execute. Alti viziri care au facut imprudenta de a-i atrage atentia sultanului ca niciodata o femeie nu mai daduse ordine in Imperiu, s-au trezit la randul lor inlaturati din functii. Roxelana nu se lasa pana nu-si instaureaza fiul preferat, pe Mehmet, drept succesor al sultanului. Cum Mehmet moare de tanar, in locul sau va domni alt fiu al Roxelanei, Selim, poreclit “cel betiv” datorita atractiei sale pentru bauturile tari.

Cu atatea sotii si cadane, sultanii aveau sute de copii, evident toti acestia avand mame diferite. In randul copiilor, concurenta de a ajunge sultan era acerba inca de la cele mai fragede varste. Se detaseaza ca exemplu concludent destinul celui mai cunoscut copil ai haremului, sultanul Mehmet al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Mehmet a fost unul dintre nenumaratii copii ai sultanului Murad al II-lea. De mic se datasease prin inteligenta, ambitie si cruzime. La tinerete, deja isi ucidea toti fratii si urca pe tron. In schimb, multi sultani au fost mai inclinati spre placerile carnale, decat spre politica si campanii militare. Cel mai clar exemplu apare in persoana sultanului Murad al III-lea. Murad era un adevarat obsedat sexual, nefiind interesat decat daca i se aducea o cadana noua. In tot acest rastimp, Imperiul Otoman incepea sa decada, sultanul fiind refractar la adevaratele probleme care au declansat sfarsitul celui mai temut imperiu musulman.

Totul a rams istorie în Istanbul. Când şi când, localnicii afirma ca in holurile palatului Topkapî mai rasuna inca bocetele si plansetele miilor de femei care au trait intre aceste ziduri...

Haremul reprezintă cea mai mare dovadă istorică a exploatarii femeilor de catre barbaţi, o simpla privire asupra subiectului dezvaluie o adevarată instituţie social-politică, un Univers închis în sine cu legi şi cutume proprii. Fascinant la prima vedere, exotic prin definiţie şi tragic în esenţă, haremul a rămas totuşi una dintre cele mai negre pagini ale istoriei şi civilizaţiei umane… Purtatul Fărăşiei de către femei, impus de religia musulmană este un alt exemplu de înapoiere pe scara evoluţiei şi de degradare a femeii...

PERSONALITĂŢI - VIRIATHUS

Era anul 197 i.Hr. atunci cand Roma isi trimitea temutele legiuni catre tinuturile barbarilor lusitani si celtiberi din centrul, sudul si vestul Iberiei. Cartagina fusese infranta cu doar 5 ani in urma in batalia de la Zama si cea mai mare temere a latinilor, generalul Hannibal, era de acum doar o umbra a ceea ce fusese odinioara. Lumea se schimba. Lipsit de cel mai mare adversar al sau de pana atunci, Imperiul Roman isi putea incepe cinica si metodica lupta de cucerire a lumii. Cine si-ar fi imaginat ca un simplu barbar avea sa supuna din nou Roma chinurilor iadului?

In doar 15 ani, intreaga peninsula Iberica fusese pacificata. Cel putin asa considerau senatorii romani, siguri pe izbanda temutelor lor armate. In realitate, barbarii iberici nu isi spusesera, nici pe departe, ultimul cuvant. Prima revolta a izbucnit in anul 155 i.Hr. atunci cand Punicus, salbaticul razboinic lusitan, administra legiunilor romane o serie de infrangeri usturatoare. Dintre cei 15.000 de luptatori romani campati in ceea ce este Spania de astazi, 6000 isi pierdeau viata in mai putin de un an. Printre ei se numara insusi comandantul armatei romane, Terencius Varro. Dar pentru Punicus nu exista decat o solutie… anihilarea completa a fortelor de ocupatie. Intr-o lupta in care doar una din tabere putea supravietui, liderul lusitan strabatea intreaga peninsula Iberica, de la vest la est, distrugand zeci de orase si ucigand atat populatia de origine latina cat si pe cea care se supusese Romei.

Campania sa a fost insa una scurta, Punicus pierzandu-si viata in timpul unui asediu, dupa ce o piatra aruncata de pe ziduri ii zdrobea craniul. Si totusi, moartea razboinicului nu era decat inceputul cosmarului roman. In Iberia revoltele izbucneau atunci simultan determinand Roma sa raspunda in forta. Era o greseala pe care latinii aveau sa o regrete amarnic.

Dreptatea romană şi naşterea unui erou 

Lipsiti de aportul unui lider puternic, lusitanii nu puteau face fata unui atac pe scara larga din partea romanilor astfel ca, in anul 151 i.Hr., consulul Servius Sulpicius Galba, trimisul Senatului, reusea in ciuda unor lupte de o ferocitate rar intalnita si a pierderii a peste 7000 de legionari sa respinga atacurile barbarilor. Era momentul in care Galba avea sa aplice una dintre cele mai atroce si mai infame dovezi de justitie romana din istorie.

Cererii de incetare a ostilitatilor venite din partea rebelilor, consulul roman ii raspundea cu o marinimie neobisnuita pentru un razboinic latin. Pretextand ca saracia lusitanilor si a pamanturilor acestora ii va determina pe localnici sa se ridice din nou la lupta, el propunea atunci o redistribuire a teritoriilor cucerite astfel incat toti cei care doreau sa duca o viata pasnica sa poata primi o palma de pamant roditor in Iberia. Planul ascuns prevedea ca lusitanii - barbati, femei si copii - sa se imparta in trei mari grupuri care sa se prezinte pe rand in fata consulului pentru a-si primi drepturile. In acelasi timp, el ordona legionarilor sa sape santuri adanci in jurul taberei romane astfel incat nimeni sa nu poata trece de ele. Servius Sulpicius Galba isi propusese, nici mai mult nici mai putin, decat sa decimeze intreaga natie a lusitanilor. In schimbul pamantului promis, localnicii aveau parte de un masacru cum rar poate fi descris. Inconjurati de santuri si de legionari, lusitanii erau ucisi pe capete fara a se tine cont de varsta sau de vina fiecaruia. Aceasta era dreptatea romana pentru cei care avusesera curajul sa ridice arma impotriva celui mai mare Imperiu al Antichitatii. Putini aveau sa scape masacrului din acea zi fatidica, dar printre supravituitori se afla si tanarul razboinic-vanator, Viriathus.

Putine lucruri se stiu despre prima parte a vietii lui Viriathus. Singurele mentiuni istorice vin din partea istoricului grec Diodorus Siculus, care afirma ca acesta s-ar fi nascut intr-unul dintre triburile lusitane aflate pe malul Atlanticului, si Titus Livius, istoric ce sustine ca Viriathus era un simplu pastor, devenit vanator si ulterior razboinic, urmand clasicul traseu initiatic al luptatorilor lusitani. Originile familiei sale raman necunoscute, un argument in plus pentru conditia sa simpla, stiut fiind ca romanii incercau intotdeauna sa stabileasca legaturi cu clanurile influente pentru un control mai eficient al populatiei. Cu toate acestea, nu exista cronica antica in care lusitanul sa nu fie prezentat asemenea unui erou, a unui print si chiar ca o intrupare a virturilor pretuite in lumea romana.

Istoria ii mentioneaza pentru prima data numele in anul 149 i.Hr., la doar un an de la masacrul comis de Galba, atunci cand se numara printre cei 10.000 de rebeli ce pornesc spre Turdetania, subul Iberiei (actuala Andaluzie), cu scopul de a razbuna moartea miilor de lusitani ucisi miseleste. Atacului rebel Roma ii raspunde, ca de obicei, in forta, trimitand 10.000 de luptatori sub comanda pretorului Caius Vetilius. Lupta este una scurta si, dupa uciderea mai multor barbari, romanii reusesc sa ii incercuiasca intr-o mica fortificatie. Aici lua nastere mitul eroului care avea sa invinga timpul prin geniul sau militar.

Vetilius propune rebelilor un plan de pace si le promite, in mare, aceleasi lucruri pe care le promisese si Galba cu un an inainte. Lusitanii stiau insa pana unde merge onoarea romanilor asa ca decid sa reziste pana la ultimul, in ciuda infrangerii inevitabile. Nimeni nu se astepta ca rebelii sa scape din incercuire, cu atat mai mult sa puna probleme mult incercatilor legionari. Si totusi, Viriathus, razboinicul al carui nume nu spunea multe la acel moment, propune un plan considerat de toti istoricii drept unul de geniu. Constient ca nu putea invinge armata romana in camp deschis, el le cerea totusi lusitanilor sa iasa din fortificatie si sa se alinieze in formatie de lupta. In vacarmul ingrozitor iscat de strigatele razboinice ale barbarilor, Vetilius isi vedea visul cu ochii… infrangerea ultimei rezistente lusitane. Aproape imediat, pretorul roman isi alinia soldatii si masinile de lupta pentru infruntarea care sa ii aduca gloria eterna. Spre stupoarea latinilor insa, in momentul in care batalia trebuia sa inceapa, rebelii faceau cale intoarsa si o rupeau la fuga in toate directiile catre intunecimile padurilor andaluze. In fata celor 10.000 de romani gata de lupta nu ramasese decat Viriathus alaturi de circa 1000 de lusitani loiali. Acesta era si scopul noului lider rebel, sa tina cat mai mult in sah armata Romei, oferind timp suficient rebelilor sa dispara. In scurta inclestare care a urmat, Viriathus se facea la randul lui nevazut, alaturi de cea mai mare parte a razboinicilor sai. Lui Vetilius pur si simplu nu ii venea sa creada. Printre degete ii scapase o victorie mai mult decat facila. Si nu era decat inceputul.

Cosmarul Romei 

Plecat in urmarirea rebelilor lusitani, Vetilius nu avea de unde sa stie si continuarea planului urzit de Viriathus. Barbarii, desi in aparenta dadusera bir cu fugitii, nu facusera altceva decat sa se regrupeze intr-un loc mult mai accesibil unei infruntari cu temutele legiuni. Si acest loc era Tribola, o antica locatie andaluza, acolo unde, la adapostul padurilor, rebelii isi asteptau tacuti urmaritorii. Ambuscada lusitanilor a fost atunci una perfecta, ei reusind sa ucida in numai cateva ore peste 4000 de romani, printre care si Vetilius, si sa ii puna pe ceilalti pe fuga. Victoria fusese una totala.
Surprinsi de noul erou al lusitanilor precum si de pierderea unui numar atat de mare de oameni, romanii ii trimiteau atunci in lupta chiar pe fostii aliati ai rebelilor, celtiberii, in incercarea de a-si proteja putinele trupe ramase si de a pune capat revoltei. In zadar insa. Viriathus obtinea si de data aceasta o victorie rasunatoare, decimand practic grosul armatei adverse. Mai mult, el ii atragea alaturi de el si pe galii din nordul Iberiei, precum si pe celtii Numantini (din Numancia de azi), pe Arevaci, Belli si Titthi, triburi cu o indelungata traditie razboinica impotriva romanilor. Inca o data Roma era pe punctul de a pierde controlul asupra peninsulei la care ravnise atat de mult.

Riposta Senatului nu intarzie sa apara. In fond, victoriile rebelului inca puteau fi considerate doar niste jocuri ale hazardului. Astfel, in anul 146 i.Hr, generalul Gaius Plautius patrundea in Iberia in fruntea a peste 10.000 de legionari, decis sa puna capat odata pentru totdeauna obraznicilor lusitani. Plautius nu apuca nici macar sa isi desfasoare armatele. Stapanind perfect arta ambuscadelor si a razboiului de guerilla, Viriathus cadea in mijlocul romanilor exact in momentul in care acestia isi ridicau tabara. Aproape toti aveau sa isi piarda viata.

Un an mai tarziu, in 145 i.Hr., o alta armata, condusa de generalul Quintus Fabius Aemilianus, armata formata din 15.000 de legionari si 2000 de cavaleri, pornea in cautarea rebelilor. Pentru a fi siguri de victorie, romanii mobilizau si o a doua forta militara, sub comanda lui Claudius Unimanus, pentru a face jonctiunea si a-si uni fortele impotriva dusmanului comun. Zadarnic. Planul este anticipat de Viriathus care il atrage intr-o capcana pe Unimanus si ii decimeaza armata. Afland de infrangerea compatriotului sau, Aemilianus refuza lupta cu lusitanii si alege sa se retraga strategic. Pentru Roma, o rusine mai mare nici ca se putea. Atunci cand Aemilianus decide totusi sa riste o confruntare era deja prea tarziu. In lupta, alaturi de lusitani venisera si celtiberii. Romanii erau din nou infranti iar numarul victimelor latine devenise de-a dreptul infricosator. Dupa numai un an, aceeasi soarta o are si generalul Gaius Negidius, invins categoric de rebeli, iar Viriathus ocupa sudul si o mare parte din estul si centrul Iberiei. Pe strazile Romei, lumea vorbea ingrozita de al doilea Hannibal.

Asa cum era de asteptat, furia romanilor atinge paroxismul si, pe urma lui Viriathus este trimis cel mai bun general aflat in slujba Senatului acelor vremuri, Fabius Servilianus. Nu numai ca sub comanda acestuia se aflau doua legiuni complete, peste 16.000 de oameni, si alti circa 2000 de cavaleri, dar romanii apelasera chiar la regele Numidiei pentru a primi de la acesta un intreg contingent de elefanti de lupta. De data aceasta, teoretic, victoria nu avea cum sa le mai scape romanilor. Si totusi, in anul 142 i.Hr., Servilianus scria senatorilor vestea rusinoasa a infrangerii. Viriathus ii umilise complet armata dupa ce o inconjurase si o silise sa se predea doar dupa o lupta sporadica. Mai mult, liderul lusitan refuzase sa ii ucida pe romani si ii lasase sa plece in voie inapoi la Roma. In schimb, fusese declarat de invinsul sau „amici populi romani” (prieten al poporului roman) si obtinuse in mod oficial independenta Lusitaniei. Un intreg imperiu se afla la picioarelui unui fost pastor. Asa ceva era inimaginabil pentru mandrii romani.
Servilianus era demis pe loc iar in locul sau era trimis chiar fratele sau, abilul Quintus Servilius Caepio cu scopul de a-l provoca pe Viriathus la un nou razboi, totul urmand insa sa aiba loc in secret. Roma nu isi mai permitea o alta umilinta fatisa.

Roma nu plateşte tradatorii 

Declarat oficial aliat al Romei, Viriathus era constient ca un atac al legiunilor asupra sa ar fi echivalat cu un dezastru diplomatic pentru un Imperiu aflat totusi in pragul dezvoltarii sale. Cine ar mai fi avut incredere intr-un stat care isi ataca proprii aliati? Astfel, el rezista cu stoicism oricaror provocari venite din partea cu Caepio, si asta spre disperarea Senatului roman, dornic sa sa reduca la tacere un adversar atat de redutabil.

Dezastrul vine insa in 140 i.Hr., atunci cand, impotriva ordinelor liderului lusitan, mai multe capetenii cedeaza sicanelor romane si declara oficial razboiul. Intr-o incercare disperata de a repara raul facut, Viriathus trimite trei soli, pe Audax, Ditalcus si Minurus, sa deschida negocierile cu Quintus Servilius Caepio si sa faca uitate pornirile razboinice ale apropiatilor sai.

Coplesindu-i cu daruri de lux pe cei trei ambasadori, Caepio le promitea acestora in secret o suma fabuloasa daca reuseau sa se descotoroseasca de Viriathus. Roma isi arata din nou adevarata fata. In fond, consulul roman era constient ca intreaga forta a lusitanilor sta numai in geniul liderului lor. Si, asa cum istoria a dovedit-o de atatea ori, tradarea a fost cea care sa puna capat vietii celui care nu fusese niciodata infrant. Incapabili sa il infrunte fatis, solii isi ucideau regele in somn, injughiindu-l de mai multe ori in gat. Ca o ironie a sortii sau ca o noua dovada a justitiei romane, Audax, Ditalcus si Minurus erau ucisi pe loc in momentul in care se intorsesera sa isi primeasca recompensa pentru infama lor fapta. „Roma nu plateste tradatorii”, a fost raspunsul consulului Quintus Servilius Caepio. Era anul 139 i.Hr.

Impulsionati de spiritul lui Viriathus, lusitanii avea sa mai reziste inca 6 ani, pana in 133 i.Hr., atunci cand aparea pe harta lumii noua provincie romana, Portucale (viitoarea Portugalia), nume derivat din stravechea asezare lusitana Portus Cale.

Doar trei decenii trecusera de la moartea marelui Hannibal Barca atunci cand din Iberia, din tinutul mandrilor lusitani, un alt razboinic de temut avea sa supuna Roma unor umilinte cum nu isi imaginase nimeni ca vor mai exista vreodata. Nascut pe malul oceanului, calit in arta straveche a vanatorii cu tridentul, el avea sa-si plece la picioare cel mai temut imperiu al Antichitatii.

PERSONALITĂŢI - BARONUL ROŞU

Acestui german i se potriveşte cum nu se poate mai bine maxima japonezilor cu privire la marele judoka Masahiro Kimura. Uluiţi de performanţele lui Kimura, admiratorii săi niponi obişnuiau să spună "Înainte de Kimura, niciun Kimura; după Kimura, niciun Kimura". Şi astfel orice discuţie ulterioară devenea de prisos.

La fel putem spune şi despre Baronul Roşu, omul care, fără doar şi poate, a revoluţionat din temelii tehnicile şi metodele de luptă ale piloţilor de vânătoare.

Cea mai celebră figură a Primului Război Mondial s-a născut pe data de 2 mai 1892 în Kleinburg, în provincia Silezia Inferioară, astăzi aparţinând Poloniei. Pe numele său Manfred von Richthofen, asul aerului de mai târziu avea origini nobile. Familia sa având rangul de Freiherr, un fel de nobili liberi, care aveau drepturile şi privilegiile baronilor.

Micul Manfred a fost atras de la început de trasul la ţintă şi de armele de foc. Încurajat de tatăl său, Albrecht Phillip Karl Julius Freiherr von Richthofen, Manfred vâna deja mistreţi, cerbi şi păsări de apă. Mai târziu, talentele de ţintaş exersate din copilărie se vor dovedi coşmarul a sute de piloţi de vânătoare care au simţit răsuflarea Morţii venind direct din carlinga Baronului Roşu. Tatăl său fiind un ulan de carieră, a dorit pentru Manfred o traiectorie militară similară, considerând cavaleria cea mai bună opţiune. Romantismul lui von Richthofen în privinţa armei calaveriei avea să fie crunt spulberat pe câmpurile de luptă din prima conflagraţie mondială, unde şarjele de cavalerie şi-au dovedit deplina inutilitate în faţa noilor arme ale vremii - mitraliera, aviaţia şi primele tancuri.

La 11 ani, a intrat în corpul de cadeţi prusaci, unde nu s-a remarcat prin nimic deosebit.

În anul 1911 a intrat în Regimentul de Ulani 1, unde singura sa satisfacţie consta în faptul că putea să călărească la discreţie. Sătul de lipsa de acţiune din viaţa de cavalerist, Manfred rămâne celebru prin nota ironică cu care încheia o scrisoare adresată comandantului unităţii:

"Excelenţă, nu am venit la război ca să adun brânză şi ouă"...

Doleanţa sa de a servi în proaspăta aviaţie militară germană a fost îndeplinită în luna mai a anului 1915.

Porţile gloriei fuseseră deschise. Pe vremea cânt activa în cavalerie, se specializase în misiuni de recunoaştere şi culegere de informaţii. Prin urmare, prima sa funcţie consta în observarea de sus a poziţiilor inamice.

Nesatisfăcut, Manfred s-a plâns din nou superiorilor, în consecinţă fiind mutat la Ostend, pe Frontul de Vest. Împreună cu locotenentul pilot Karl Zeumer, survolează Marea Nordului şi observă un submarin, pe care nu l-a bombardat din simplul motiv că nu-i aflase naţionalitatea. Prima sa întâlnire cu un avion de vânătoare britanic s-a soldat cu tiruri reciproce, dar ambele avioane au scăpat fără pagube majore. Manfred simţise emoţia şi trăirea pe care ţi-o dau manşa şi declanşatorul mitralierei. Avusese revelaţia destinului său.

S-a înscris imediat la cursurile de piloţi de vânătoare din Doberitz, iar în ziua de Crăciun a anului 1915, viitorul Baron Roşu absolvea cu brio, într-o ceremonie cazonă, cursurile de vânător al aerului.

Maestru şi discipol

În luna august a anului următor se îndeplinea cea mai arzătoare dorinţă a lui Manfred. Tânărul temerar cu sânge nobil avea să-l întâlnească pe cel mai mare as al cerului din acele vremuri, faimosul Oswald Boelke, pilotul german care avea pe conştiinţă nu mai puţin de 40 de piloţi inamici. Boelke căuta "tinere talente" pentru noua sa echipă din Jagdstaffel 2, Manfred fiind imediat remarcat de ochiul de cunoscător al maestrului de "vânătoare aeriană".

Avea să intre rapid în focurile luptei. Temuta aviaţie militară britanică domina pe atunci cerurile sub care se desfăşura sîngeroasa bătălie de pe râul Somme. Dar norocul britanicilor avea să pălească subit. În următoarele luni, flotila Jasta 2, sub comanda lui Manfred, avea să însângereze - la propriu - cerurile.

Precum orice mare războinic sau vânător, von Richthofen urmărea doar adversarii periculoşi şi prestigioşi. Prima sa victimă memorabilă a fost maiorul Lanoe George Hawker, poreclit pe bună dreptate "englezul Boelke". Hawker a căzut eroic sub gloanţele Baronului. Manfred, în jurnalul său, descrie impresionant ultimele momente ale duelului din ceruri:

"Sunt la câţiva metri în coada lui. Nu are nicio şansă. Mitraliera scuipă gloanţe până se blochează. Apoi reîncepe să tragă. Se blochează din nou; asta i-a salvat viaţa doar pentru a-i prelungi ulterior agonia. Un glonte de-al meu îl loveşte în ceafă, aproape decapitându-l.

Avionul său se zdrobeşte de sol, mitraliera fIind înfiptă în pământ aproape vertical. Astăzi mitraliera decorează intrarea castelului familiei mele din Schweidnitz. Sunt impresionat până la lacrimi, Hawker a foSt un bărbat viteaz, un sportiv şi un luptător de excepţie".

"Englezul Boelke" era cea de-a unsprezecea şi cea mai importantă victimă a Baronului.

După cel de-al 16 pilot inamic ucis, Manfred îşi organizează propria echipă de ucenici, intitulată Jagstaffel 11 şi poreclită de jurnaliştii de front "Circul Zburător".

Între timp, baronul se perfecţiona încet şi metodic, cu adevărată precizie germană. Calcula în minte poziţii, distanţe, unghiuri, atacuri false, trucuri, tiruri de control, încadrare sau înşelare. Totul cu singurul scop de a nu da nicio şansă de scăpare prăzii înaripate.

Autodidact şi perfecţionist, Manfred a rescris şi reinventat arta pilotajului de vânătoare, dezvoltând tactici şi teorii noi şi extrem de eficiente în cadrul duelului aerian. În aceeaşi perioadă, pentru a face pe plac admiratorilor săi care nu îl scoteau din "Baron Roşu", se decide să-şi vopsească avionul, un model Albatros D III, într-un roşu aprins.

Legenda prindea contur şi mai ales culoare...

Lupte şi excese

Pe măsură ce războiul atinge proporţii distrugătoare nebănuite iniţial de niciuna dintre părţile implicate, rolul aviaţiei de vânătoare începea să se facă cunoscut. Baronul continua să-şi adauge implacabil noi victime în sumbra sa colecţie.

Primul avertisment al sorţii vine cu ocazia unui duel desupra oraşului Lens când, lansat în "execuţia" unui avion britanic, nu observă un alt avion inamic care îl mitraliază venind din spate. Cu toate că gloanţele au ciuruit rezervorul semeţului avion roşu, acesta nu explodează. Reuşeşte să aterizeze cu bine în spatele liniilor germane. Numărul victimelor se ridicase la 24...

Faima sa creşte direct proporţional cu fiorul rece al fricii pe care îl trimitea în inimile piloţilor inamici. În luna martie a anului 1917, baronul dobora deja cel de al 31-lea avion al Aliaţilor. Devenise un prădător fără rival, rece, nemilos, eficient, calculat, un adevărat şoim camuflat într-un trup de ofiţer german. Mai mult, ajunsese să guste plăcerea de a ucide. Dacă la început îşi respecta inamicii, acum Baronul se delecta mitraliindu-i pe piloţii care, aterizând cu bine în avioanele lor avariate, încercau să iasă din carlingă şi să scape cu fuga. Nobilul de odinioară revela o latură întunecată, necunoscută până atunci.

Purta ca suvenir fotografia făcută personal unui pilot britanic pe care tot el îl "decupase" în bucăţi cu mitraliera, pe când nefericitul fugea pe câmp, sperând să se salveze într-o pădure.

Piloţii britanici ajunseseră de-a dreptul obsedaţi de figura omniprezentă şi zdrobitoare a Baronului. Toţi aveau colegi, prieteni, rude, superiori care au sfârşiseră ca "trofee" ale imbatabilului vânător. Îl vroiau mort cu orice preţ, cu orice metodă.

Pe data de 5 mai din acelaşi an 1917, au plănuit în secret un bombardament masiv al aeroportului din Douai al Baronului, sperând ca "Diavolul Roşu" (o altă poreclă a lui Manfred) să fie în sfârşit ucis. Avertizat din timp de serviciile secrete germane, von Richthofen refuză să-şi părăseasca domeniul. Mai mult, cu doar câteva ore înainte de raidul britanicilor, Baronul organizează o masă festivă pentru colegii şi superiorii săi. Pe când savurau ţigarile de după masă, alarma antiaeriană a sunat.

Calm şi relaxat, Baronul şi-a invitat prietenii în buncărul subteran, unde a jucat rolul de amfitrion perfect, delectându-şi invitaţii cu glume, vinuri vechi şi povestiri de luptă.

Răzbunarea Baronului a venit în luna următoare, când discipolii săi din Jasta 11 au distrus 89 de avioane britanice. A fost o lună neagră pentru aviaţia Aliaţilor. La manşa demonicului său Albatros D.III, superior avioanelor inamice, Manfred şi-a mai adăugat pe listă 20 de victime în acel iunie de coşmar.

Baronul începe să se bucure de glorie, fapt care aproape l-a costat viaţa. Acasă devenise eroul favorit al conaţionalilor săi. Colecţia sa de decoraţii şi trofee depăşeşte cifra de 60 de astfel de însemne militare. În luna iulie, trece razant pe lângă Moarte. Doamna cu Coasa i-a trimis un prim avertisment, neluat în seamă de prusacul cel temerar. Piloţii A. E. Woodbridge şi D. C. Cunnel sunt cât pe ce să pună capăt legendei. Cei doi aşi ai aviaţiei britanice reuşesc să-l incolţească, mitraliindu-l din plin. Un glonte britanic i-a crăpat craniul, Manfred reuşind doar printr-o minune să aterizeze şi să se pună la adăpost.

Aşa se nasc legendele

A fost începutul sfârşitului. Rana de la cap nu s-a vindecat complet niciodată, cicatricele şi aşchiile de os nesudate corespunzător cauzându-i Baronului dureri de cap tot restul vieţii. A avut o pauză de refacere de doar 2 săptămâni, răstimp în care a suferit de pe urma inactivităţii, după cum declara în memoriile sale.

A revenit la manşa unui avion nou şi performant. Vopsit, evident tot în roşu, triplanul Fokker Dr. 1 avea să-i aducă numeroase victime Baronului.

Nobleţea i-a revenit şi ea. După ce doboară un avion britanic, are grijă să-i trimită pilotului supravieţuitor o cutie de ţigări fine, o sticlă de şampanie, plus o scrisoare în care îl asigură de consideraţia sa şi-i ureaza însănătoşire grabnică.

Activitatea sa continua nestingherită. Lipsit de rival, Manfret doboară, în două luni, alte 17 avioane aliate. Ultima sa victimă, fatalul număr 80 de pe lista sa de jertfe către Thanatos, a fost locotenentul D.E. Lewis.

Acolo Sus se decisese. Era de ajuns...

Pe data de 21 aprilie 1918, o luptă aeriană, care părea o înfruntare obişnuită, s-a sfârşit prost. Nici astăzi nu se cunosc cu adevărat circumstanţele morţii Baronului. Avionul său a fost lovit concomitent atât de gloanţele căpitanului canadian Arthur "Roy" Brown , cât şi de proiectilele artileriei anti-aeriene. Lovit şi fumegând, Fokker-ul roşu a intrat în picaj, izbindu-se de pământ în apropiere de Sailly-le-Sac, într-un perimetru ocupat de infanteria australiană. Cei de la sol s-au repezit spre avion, descoperind uluiţi în carlingă trupul lui Manfred von Richthoffen. Trupul său fusese lovit de un singur cartuş, calibrul 303. Moartea ar fi fost instantanee şi nedureroasa, inima şi plămânii săi fiind transformaţi într-o masa amorfă de carne şi sânge.

Informaţiile sunt oricum contradictorii, un martor declarând că Baronul era încă în viaţă, dar că a murit imediat ce a fost scos din carlingă, alt martor vizual, sergentul Ted Smout, susţinând că Manfred a scos un singur cuvânt: "Kaput"...

Cu sau fără "Kaput", în urechile sale răsunau deja corurile de întâmpinare ale walkiriilor.

Căpitanul Brown nu a declarat niciodată că el a fost cel care l-a doborât pe cel mai faimos pilot de vânătoare al Istoriei, fiind de părere că onoarea aparţine exclusiv tiraliorilor din anti-aeriana australiană.

Cum stă bine unei legende, moartea sa a rămas şi se pare că va rămâne învăluită în mister.

O ultimă anchetă efectuată de Discovery Channel în anul 2002 sugerează că tiraliorul australian W.J. Evans din cadrul Bateriei 53, Brigada 14 de Artilerie Australiana, ar fi cel care, de la trăgaciul mitralierei sale antiaeriene marca Lewis, l-a trimis direct în legendă pe Baron. Rezultatul anchetei celebrului post TV nu a fost însă acceptat de istorici, pe baza lipsei unor dovezi mai riguroase.

Britanici au decis, totuşi, să organizeze funeralii importante celui mai de temut adversar.

I-a fost scris Baronului ca sicriul său să fie purtat pe umeri de şase căpitani din Royal Air Force, în timp ce o gardă de onoare de 40 de oameni a tras nenumărate salve în văzduh.

Astăzi, spaima romantică a cerurilor de altădată odihneşte în cimitirul militar din Wiesbaden, rămăşiţele sale fiind reînhumate aici în urma unei ceremonii funerare din anul 1975.

Asta a fost scurta poveste a Baronului Roşu. Are un aer aristocratic, romantic şi epic.

Este o mărturie vibrantă a unor vremuri când duelul aerian era cu adevărat o experienţă limită, plin de marţialitate şi adrenalină. Incomparabil cu ce se întâmplă astăzi, când tehnologia militară din cadrul aviaţiei a transformat o luptă aeriană într-un fel de joc pe calculator.

Nu cred că Baronului i-ar fi plăcut în carlinga unui F-22 Raptor, dar asta este o opinie personală. Nu prea văd un războinic din stirpea sa adorând ultra-tehnologizarea din prezent. Cel puţin vorbele sale îmi lasă această impresie....

Din spusele baronului Roşu:

-Toate ziarele sunt pline de poveşti fantastice pe seama mea.

-Băiat fiind, a trebuit să intru în corpul cadeţilor. Nu am vrut asta. Dar voinţa tatălui meu a fost mai puternică. Ce am vrut eu nu a contat atunci, şi nu am uitat asta niciodată.

-Totul a depins de ce fel de adversari am întâlnit. Viclenii piloţi francezi sau temerarii englezi. Dintre toţi, prefer englezii. Cel mai des, îndrăzneala lor se traduce prin prostie. Şi sunt sigur că ei se cred curajoşi.

-Mi-am onorat toţi piloţii doborâţi. Din banii mei am plătit fiecăruia câte o piatră funerară.

-Niciodată nu am fost în stare să învăţ ceva cum trebuie. Am descoperit totul singur.

-Este ruşinos că lista mea de trofee nu cuprinde măcar un singur rus.

-La război nimeni nu face altceva decât să-şi atace adversarul. Asta cred ca este încifrat în instinctul fiecărui german.

-Oricine poate deveni entuziast din orice lucru. La un moment dat, eram încântat să arunc bombe. Găseam o plăcere nebună în aruncatul bombelor şi exploziile de după impact.

-După ce am descoperit pilotajul de vânătoare, am uitat de definitiv de bombardamente

Baronul Roşu a fost unul dintre acele personaje reale, ale căror existenţe au depăşit cu mult ştacheta unor etichetări după standarde omeneşti. Disciplina, sângele rece, patriotismul la cote teutonice, acurateţea, perfecţionarea continuă, toate aceste atribute s-au concentrat în bravul ofiţer german, dând naştere unei faime care dăinuie şi în zilele noastre. Dincolo de charisma şi romantismul personajului cu care s-a confundat, Manfred von Richthofen a rămas un ţintaş şi un pilot fără pereche, care a trimis în ceruri nu mai puţin de 80 de inamici valoroşi, înainte de a muri el însuşi... într-un final apoteotic, de proporţii wagneriene!