PERSONALITĂŢI - BOUDICCA

Trecusera doar 41 de ani de la moartea lui Octavian Augustus, iar Roma parea mai puternica decat oricand. Nimeni si nimic nu parea in stare sa stea in calea indestructibilei masinarii de razboi romane, cu atat mai putin o femeie dintr-un obscur trib celtic. Si totusi, furtuna care avea sa se abata asupra Imperiului, zdruncinand insasi fundatiile acestuia, nu va ma fi uitata nicicand de cei ce se considerau, pana atunci, atotputernici.

La capatul lumii 

Atunci cand imparatul Claudius a ordonat invazia Britaniei in anul 43, o reeditare, in fapt, a tentativei lui Caligula de a cuceri insula celtilor, principala tinta a armatei romane a fost orasul Camolundunum (Colchester), stapanit pe atunci de puternicul trib al catuvellaunilor, trib aflat sub comanda regelui Cunobelinus. Nu atat aurul, asa cum fusese cazul Galiei si cum avea sa fie si cel al Daciei, constituise principala motivatie a romanilor, cat fierul, cositorul si alte metale ce se gaseau din abundenta in nordicul tinut al celtilor.

A fost nevoie de numai doua batalii pentru ca tribul catuvellaunilor, cea mai puternica factiune celtica din Britania, sa fie infrant, si pentru ca restul triburilor sa se supuna legiunilor conduse exemplar de Aulus Plautius si de Vespasian, viitorul imparat al Romei. Nici chiar darzenia si curajul recunoscut al britonilor nu puteau face fata puternicelor trupe latine, dotate de insusi Claudius cu temutele divizii de elefanti de lupta africani.

Constienti de forta adversarului lor, liderii factiunilor locale depuneau armele si se recunosteau vasalii Romei. Maruntele revolte ale pictilor (stramosii scotienilor de azi), precum si cele ale triburilor galeze, nu reprezentau, nici pe departe, un motiv de ingrijorare pentru guvernatorii noii provincii romane. In fond, asemenea tulburari se regaseau in mai tot imperiul, iar legiunile romane erau experte in suprimarea rebeliunilor locale. Nimeni nu isi putea imagina ca in chiar inima provinciei, acolo unde rezistenta cuceritorilor era cea mai puternica, avea sa izbucneasca un razboi pe care Roma nu il va uita niciodata.

Poate ca tocmai siguranta romanilor in fata celtilor si superioritatea evidenta a armatei latine ii determinase pe guvernatori sa ignore sistemele, clasice deja, de fortificatii. Pur si simplu, in acceptiunea romana, localnicii nu se puteau ridica impotriva misiunii lor civilizatoare.

Schimbarea de pe tronul Romei, pe care Nero il ocupase dupa asasinarea lui Claudius, avea, insa, sa se rasfranga inclusiv asupra indepartatei provincii nordice. Influentati probabil de comportamentul desantat al noului imparat, soldatii romani si chiar sclavii familiilor de colonisti se dedau la cele mai crunte atrocitati. Jafurile, torturile, violurile si crimele infaptuite in vazul tuturor, erau, insa, mai mult decat puteau indura celtii vesnic rebeli.

Boudicca 

Putine lucruri se stiu despre prima parte a vietii Boudiccai, sotia regelui Prasutagus al tribului icenilor. In fapt, nici chiar numele acesteia nu este pe deplin cunoscut istoricilor de azi, cu atat mai mult cu cat in cronicile antice regina celtica este numita Budica, Boadicea, Buddug sau Budiga. Singurele insemnari ale romanilor o amintesc doar ca sotie a lui Prasutagus, lider clientelar noii stapaniri din Britania, un personaj nedemn de luat in seama, cu atat mai mult cu cat politica latina fata de femei era una cat se poate de restrictiva. Cu siguranta, insa, ignoranta Romei fata de cutumele celtice avea sa se dovedeasca fatala pentru zecile de mii de legionari campati in Britania.

Scanteia revoltei pornea in momentul mortii lui Prasutagus, regele care, dorind sa-si multumeasca atat supusii cat si stapanitorii, isi impartea regatul in doua parti, o parte pe care o ceda neconditionat Romei, si o alta pe care o incredinta sotiei sale si celor doua fiice ale cuplului regal. Si totusi, planurile pacifiste ale liderului icen nu au fost pe placul guvernatorului Gaius Suetonius Paulinus. Nerecunoscand, prin legea romana, dreptul la mostenire al femeilor, romanii erau decisi sa dea un exemplu populatiei locale. Drept urmare, Boudicca era biciuita in public in timp ce fiicele adolescente ale acesteia erau violate in vazul multimii de catre soldatii ce trebuiau sa asigure ordinea provinciei. Mai mult, familia regala icena, lipsita si de ultimele posesiuni, era somata sa plateasca o suma exorbitanta autoritatii latine. Era ultimul exces pe care Roma si l-a mai permis in fata reginei celte.

Nici cele mai loiale factiuni britanice nu puteau ramane indiferente in fata unui asemenea abuz. Triburile celtice care aveau propriile lor motive sa ii urasca pe romani se strangeau de acum in jurul reginei orbita de furie si de dorinta razbunarii. Era anul 60 d .H., atunci cand Boudicca ridica impotriva Romei o armata cu nu se mai vazuse nicicand in Britania. Pentru prima oara, triburile vesnic rivale se uneau impotriva dusmanului comun. Nu mai putin de 100.000 de celti porneau la lupta manati de un singur gand, cel al exterminarii romanilor. Iar lovitura acestora avea sa fie una crunta.

Prima tinta a rebelilor a fost Camolundunum, cea mai puternica si mai influenta colonie romana. Sprijinita de puternicul trib sudic al trinovantilor, Boudicca invada orasul si ucidea pe absolut toti locuitorii sai. Atat de mare fusese dorinta de razbunare a celtilor, incat din Camoludunum nu mai ramanea absolut nimic. Fortareata a fost, practic, demolata iar resturile acesteia era arse pana in temelii. In fapt, si astazi este vizibil stratul de lut rosu creat in urma puternicului incendiu starnit de rebeli. Nici chiar Legiunea a IX Hispana, condusa de viitorul guvernator Quintus Petilius Cerialis, nu a putut sa se opuna multimii dezlantuite. Imbatati de victoria iminenta, celtii starniti de Boudicca ii decimau pe aproape toti legionarii romani trimisi impotriva lor. Doar Quintus Cerialis si cativa dintre cavalerii sai reuseau sa fuga, pentru a se refugia in Galia.

Nu era, insa, decat inceputul furtunii care se abatea asupra romanilor. Incurajati de victoria reginei icene, celtii din triburile supuse rupeau lanturile robiei pentru a se alatura revoltei. Iar urmatoarea tinta a rebelilor era, de acum, Londinium (Londra de azi), oras care, desi nu exista decat de 17 ani, se dovedise un important punct strategic si comercial pentru majoritatea nobililor si centurionilor romani.

Constient de faptul ca nu putea apara un oras lipsit de fortificatii, guvernatorul Gaius Suetonius Paulinus, revenit de urgenta din campania impotriva druizilor galezi, abandona Londinium in mana celtilor, iar Boudicca facea curand uitat masacrul de la Camolundunum. Orasul era si el, la randul lui, demolat si intreaga populatie masacrata. Toti cei care refuzasera evacuarea, in speranta obtinerii clementei din partea reginei, se inselasera amarnic. Boudicca nu uitase supliciul la care fusese supusa alaturi de fiicele ei. In semn de razbunare, toate femeile romane erau spanzurate de maini, pentru ca sanii se la fie taiati si indesati in gura. Cele care supravietuiau acestor atrocitati erau trase in teapa in fata razboinicilor celti. Pastrand vechile obiceiuri barbare, rebelii ii decapitau pe toti barbatii romani pentru a le colectiona capetele si pentru a le expune ca trofee in propriile case.

Aceeasi soarta o avea si Verulamium (orasul St. Albans de azi). Intreaga populatie era masacrata in timp ce rebelii, conform lui Dio Cassius, petreceau zgomotos. Cronicile romane amintesc de peste 80.000 de victime in cele trei orase, desi numarul acestora pare sa fi fost cu mult mai mare. Lor li se adauga si victimele din asezarile marunte care trecusera prin focul si sabiile de fier ale celtilor.

Raspunsul Romei 

Nici chiar imparatul Romei nu mai putea ramane indiferent in fata unei asemenea revolte. Nero insusi si-a manifestat public intentia de a abandona Britania in mana rebelilor dezlantuiti. Pierderile de vieti erau uriase, iar populatia isi amintea de masacrul lui Arminius, liderul germanilor cherusci din padurea Teoteburg. Atunci, trei legiuni romane, alaturi de numeroase trupe auxiliare, fusesera decimate de rebelii germani, fara ca cineva sa se mai intoarca vreodata. De data aceasta, insa, revolta celtilor era cu mult mai mare. Doar sfatuitorii imparatului l-au determinat pe acesta sa continue lupta.

Teama legionarilor era totusi evidenta. Desi caliti in numeroase lupte pe tot cuprinsul imperiului, soldatii romani nu puteau ramane indiferenti in fata cruzimii reginei razboinice. Astfel, Poenis Postumus, prefect si conducator al Legiunii a II-a Augusta, refuza chemarea guvernatorului Gaius Suetonius Paulinus, model pe care il urmau si alte trupe stationate in Galia. Nimeni nu se incumeta sa lupte impotriva salbaticilor celti cu fetele vopsite in albastru.

Doar 10.000 de veterani reusise sa stranga Suetonius in fata imensei armate rebele care numara, de acum, peste 230.000 de oameni. Si totusi, desi raportul de forte era de cel putin 20 la 1, romanii aveau inca o arma secreta, disciplina. Aceasta avea sa fie, ca de multe ori pana atunci, cheia victoriei romane.

Increzatoare in propria armata si in temutele care de lupta celtice, cu mult superioare celor romane, Boudicca nu concepea ca razboinicii sai sa fie infranti de infima armata latina. Mai mult, ea aducea copiii, batranii si femeile pentru a fi martorii izgonirii romane din Britania. Totul trebuia sa fie un spectacol exemplar atat pentru celti, cat si pentru romani.

Lucrurile luau, insa, o cu totul alta intorsatura. Folosind clasica formatie de lupta romana, cu zidul de scuturi asezate in forma solzilor de peste, trupele romane se dovedeau impenetrabile. Primul val al rebelilor cadea sub loviturile de pillum, celebrele sulite latine, create special pentru a se rupe si indoi in ranile victimelor. Blocati in spate si pe flancuri de carutele in care se aflau spectatorii, celtii, in carele lor de lupta, erau incapabili sa se mai retraga sau sa sarjeze peste miile de cadavre din fata lor. Batalia se transforma incet intr-un masacru. Inaintand sistematic, romanii ucideau orice rebel care li se opunea. Peste 80.000 de celti cadeau pe campul de lupta, in timp ce multi dintre supravietuitori luau drumul sclaviei. Britania devenise din nou o provincie romana si avea sa ramana astfel timp de aproape patru secole.

Desi nu a cazut in lupta, Boudicca s-a stins la scurt timp dupa aceea, cel mai probabil intr-un act sinucigas. In ciuda victoriei sale, Suetonius il socase  pana si pe Nero prin cruzimea de care a dat dovada, prin urmare, il va inlocui de urgenta cu mult mai indulgentul guvernator Publius Petronius Turpilianus. Astazi, istoricii sunt unanim de acord ca victoria lui Suetonius a reprezentat unul dintre momentele de cotitura ale istoriei. Infrangerea sa in fata reginei razboinice ar fi insemnat, mai mult ca sigur, o retragere defintiva a dominatiei romane din Britania, asa cum se intamplase si in fata triburilor germane din nordul Europei.

 „Nicicand nu a mai existat o asemenea femeie. Statura ii era impunatoare iar prezenta terifianta. Lumina din ochii ei era salbatica si vocea ii era ca un tunet.” – Cassius Dio.

HAREMUL ŞI FĂRĂŞIA - SIMBOLURI ALE INCHISOARIILOR IN SOCIETAŢILE INAPOIATE

De la haremul de peşteră la primele rezervaţii de femei 

Haremul este in prezent asul din maneca feministelor cand aduc, inevitabil, vorba despre mult trambitata exploatare a femeilor de catre barbati. Antropologii si etologii fac trimiteri la harem pentru a sublinia natura poligama a speciei Homo sapiens sapiens, in timp ce curentele antiislamice, aflata la mare moda in prezent, il situeaza in avarganda cruciadei lor mediatice. Intr-o astfel de situatie ne intrebam pe buna dreptate unde este adevarul ? Si mai ales cine sunt vinovatii? Dar daca nu sunt vinovati? Sau totul este un joc absurd si neinteles in care situatiile istorice, framantarile sociale si insasi natura interioara a oamenilor sunt actorii principali care au creat si mentinut acesta adevarata institutie ?

Haremul a poposit de-a lungul timpului nu doar in societatea musulmana, ci si in cea crestina, tribala, persana, ebraica, egipteana si chineza. Vis din subconstientul oricarui barbat si cosmar al oricarei femei, haremul exista si in prezent in cadrul unor triburi africane sau in palatele potentatilor multimilionari arabi.

Ultimele studii ale unor autori de prestigiu, precum Rufus C. Camphausen, Deena Metzger, Alan Ramsdale, Peter Redgrove si Alice Stockham, aduc noi informatii, unele nebanuite si inedited, despre aparitia si dezvoltarea acestui fenomen. Astfel, conform descoperirilor acestora, haremul si-ar avea originea in perioade ale istoriei mult mai vechi decat des pomenita civilizatie musulmana cu care haremul este cel mai adesea asociat. Fenomenul nu este deloc unul nou. Haremul clasic a devenit, acum circa 1000 de ani, nimic altceva decat versiunea adaptata timpurilor a templelor mai vechi unde era practicata asa numita “Prostitutie sacra”, in care adeptii zeului/zeitei, primeau servicii sexuale din partea preoteselor, ca o confirmare a faptului ca jertfa si darurile sale au fost primite de zeitate. Cel putin in zona Mediteranei si in lumea musulmana, islamul s-a suprapus peste acest obicei si l-a transformat si adaptat conform principiilor sale. In China si in ale parti ale lumii, haremul avea origini diferite insa functiona dupa legi asemanatoare celor din Arabia sau Imperiul Otoman.

Inca de cand oamenii traiau in pesteri, instinctul proprietatii era omniprezent. Daca l-a inceput s-a concretizat in “sulita si ghioaga mea”, “mamutul meu”, pestera mea”, “blanurile mele”, in scurt timp femeile cele mai tinere si frumoase din fiecare comunitate a triburilor de oameni primitivi, au fost incadrate in categoria “bunuri datatoare de placeri, pentru uz strict personal”. Chiar si in acele vremuri, cand societatile umane erau matriarhale, masculul alfa, razboinic si vanator, avea dreptul de a-si alege cele mai atragatoare femei. Dupa cum presupun arheologii francezi, cand femeile din propriul trib nu mai pareau atragatoare, oamenii pesterilor faceau incursiuni pentru a rapi femei straine din alte pesteri. Cum omul nu a evolutat prea mult din acest punct de vedere, situatia a devenit o regula odata cu aparitia poligamiei. De fapt, poligamia a fost piatra de capatai pe care s-au asezat haremurile de-a lungul istoriei.

Evul Mediu vine insa cu cifre incredibile la capitolul numar de sotii sau concubine ale puternicilor vremii. De departe se distinge regele hindus Tamba, cel care a domnit in Varanasi acum mai bine de 2 400 ani. In palatele lui Tamba traiau nu mai putin de 16 000 de neveste…Cronicile hinduse amintesc ca regele Tamba obisnuia sa-si trateze oaspetii cu care 3-4 neveste pe noapte. Stapana acestei armate de femei era Sussondi, sotia pe care regele Tamba o aprecia pentru inclinatia ei pentru jocurile de noroc…In urma cu doar 160 de ani regele Mongkut al Thailandei ajunge sa construiasca un adevarat orasel pentru cele 9 000 de sotii si concubine, despre care sursele istorice ne spun ca aglomerasera palatul regal intr-atat de mult incat functionarii si ministrii ajunsesera sa doarma pe jos!

Hanul mongol Kublai (1215-1294) nu se lasa nici el mai prejos si, pe langa jumatate din Asia, temutul han pastorea peste 7 000 de concubine chinezoaice mongole, persane, hinduse, turcoice si rusoaice. Kublai era, totusi, nemultumit de ele, astfel incat la fiecare doi ani, isi inlocuia concubinele cu fete tinere, neatinse. In ciuda tendintelor istoricilor contemporani de a-l prezenta pe Alexandru Macedon drept un homosexual notoriu, marele cuceritor al Antichitatii intretinea pentru uz propriu nu mai putin de 3 000 de sclave care, pentru a fi admise in patul macedoneanului, erau supuse unor adevarate teste de maiestrie si abilitate sexuala. Cel mai mare cuceritor mogul, Akbar (1542-1605), a avut atat de multe sotii si concubine in timpul domniei sale asupra Indiei incat istoricii, pur si simplu, le-au uitat numarul.

Gardienii fără de barbaţie 

Pentru a supreveghea, pazi si administra o asemenea adunatura de femei selectate strict pe criterii fizico-sexuale, suveranii vremii s-au gandit la crearea unui fel de barbati care sa nu fie chiar barbati…Marii cuceritori erau extrem de gelosi si nu ar fi acceptat ca un alt barbat in afara de ei sa atenteze in vreun fel la colectia lor personala de frumuseti. Astfel a aparut pe scena istoriei omenirii, poate cel mai tragic-comic personaj al acesteia… Eunucul…

Primii care au castrat barbatii in scopul deliberat de a-i transforma in eunuci au fost vechii sumerieni, dupa cum certifica o iscriptie descoperita in orasul sumerian Lagash. Termenul de eunuc provine, insa, din greaca veche si semnifica “pazitorul dormitorului”. Originea eunucilor in cadrul haremurilor nu vine nici ea de la musulmani, ci din Imperiul Bizantin. In cadrul curtii imperiale a Bizantului activau multi astfel de eunuci angajati in functii administrative si comerciale. Chiar imparatul Constantin, cel care a adoptat crestinismul drept religia oficiala in Imperiul Roman, era inconjurat de eunuci plasati in posturi si functii inalte la curtea sa. Dupa ce cuceritorii musulmani de origine araba au cotropit provinciile din est ale bizantinilor si au intrat in contact cu eunucii, acestia si-au trait perioada de aur in cadrul haremurilor arabilor si ulterior ale turcilor.

Istoria sumbra a omenirii cunoaste mai multe tipuri de castrare. Acolo unde castrarea nu era folosita drept o pedeapsa sau o mutilare a dusmanilor in timpul bataliilor si dupa acestea, ea aparea sub doua forme. Prima avea ca scop taiarea testiculelor si era cel mai comun procedeu folosit pentru eunucii din Roma, Persia si Arabia. Cealalta forma, denumita “marele sigiliu sacru”, era adesea folosita de secte cu motivatie religioasa sau drept pedeapsa pentru viol. In acesta varianta atat testicuele cat si penisul erau retezate. Unii imparati chinezi ordonau totusi taierea penisului si lasarea testicuelelor neatinse, sau extirparea unui singur testicul. De-a lungul timpului, lipsiti de propria sexualitate, eunucii si-au gasit refugiul in intrigi, politica, specula, administratie, ajungand uneori sa fie cei care conduceau Imperiul Otoman din umbra, alaturi de sultane, primele femei din ierarhia feminina a haremului.

Haremurile împaratilor chinezi 

In China antica si medievala, imparatii erau tributari legilor si conceptelor daoismului. Conform practicilor religioase ale acestei cai spirituale, barbatii sunt intruparea energiei Yang a Universului, iar femeile intruchipeaza energia Yin. Fiind de sex masculin, imparatul era intruchiparea energiei Yang a tuturor barbatilor chinezi, prin urmare imparatul merita cat mai multe femei in stare sa-i contrabalanseze uriasa sa energie masculina…Ajutati de o comisie de maestri in secretele sexualitatatii daoiste, toti imparatii chinezi aveau pe parcursul vietii minim 3 000 de concubine. De fapt, pentru ele si pentru eunucii care le pazeau a fost construit Orasul Interzis! Imparatii Chinei dispuneau de o sotie oficiala. Aceasta purta titlul oficial de imparateasa. Urmau apoi trei prime concubine, noua sotii de rang secund, doua concubine de rangul trei si 81 de ranguri mai mici. In afara acestora, in harem intrau sclavele primite drept ofranda sau capturate in batalii. Numarul lor era nelimitat…

In mod interesant, in China, cei mai multi eunuci nu erau prizonieri de razboi sau tradatori degradati din drepturi cum se intampla in lumea musulmana, ci proveneau din familii nobile, care veneau de mana cu proprii copii spre castrarea acestora. Nobilii chinezi vedeau aici o ocazie pentru o cariera diplomatica pentru fiii lor sau o oportunitate fara precedent de imbogatire, tinand cont ca eunucii erau administratorii intregului tezaur imperial chinez. Unii dintre ei deveneau atat de bogati si influenti incat isi depaseau in putere insasi imparatii. Astfel, eunucul Wei Zhongxian a ajuns sa conduca, literalmente, intreaga China, dupa ce l-a inchis pe imparat, pana la sfarsitul vietii sale, in propriul harem. Un alt eunuc, Zheng He, a devenit cel mai mare amiral din istorie, descoperind se pare, America, cu mult timp inainte de Columb.

Frumuseţile de sub lacat 

Originea femeilor din haremurile turcesti era variata. In palatul Topkapi, care a slujit de secole drept resedinta a haremurilor sultanilor otomani, se aflau femei din toate colturile lumii. Majoritatea erau rapite, primite drept cadou, sau capturate din tarile vecine: Grecia, Serbia, Bulgaria, Tarile Romane, Cerchezia, Georgia, Ungaria, Persia. Pe langa aceasta categorie, existau femeile primite cadou din tari indepartate precum Rusia, Spania, Italia, Franta, Arabia, China, India, Africa Neagra. Inainte de construirea palatului Topkapî de catre cuceritorul Bizantului, Mahomed al II-lea, supranumit Cuceritorul (Fatih), cadanele sultanilor turci traiau in jurul acestora in cladirile administrative, si îi urmau în campanile militare in niste carute speciale. Istoricii noteaza ca multe astfel de cadane erau furate din carute de dusmanii turcilor, cand acestia isi deplasau armatele prin tari straine…

Hrisoavele vremii au apucat sa noteze ca femeile cele mai frumoase din harem erau sclavele capturate in Caucaz si în Tarile Romane. Frumusetea unei astfel de roabe era un subiect sensibil. Pentru turci, o femeie era frumoasa doar daca avea forme opulente. Astfel, turcii cautau sa rapeasca cele mai frumoase femei care erau supuse apoi unui adevarat regim de ingrasare fortata pentru a corespunde regulilor de frumusete otomane. Prin urmare, femeile nu erau doar spalate, epilate, parfumate si pictate cu henna pe pleoape si in partile intime, ci erau ingrasate la propriu. Armata de eunuci le forta sa manance zilnic, cantitati enorme de rahat, miere, alune, fistic, orez, si unt…Rarii ambasadori straini care au avut privilegiul de a le vedea le-au descris ca pe niste “tristi munti de grasime”.

Tinerele fete, unele niste copile la data aducerii lor in harem erau convertite obligatoriu la Islam, fiind obligate sa devina musulmane. Cele cere se opuneau erau torturate de femeile din familia sultanului pana cand, din cauza groazei si durerii, acceptau religia lui Mahomed. Despre cele mai indaratnice si rebele cadane, istoria a apucat sa retina ca erau aruncate ienicerilor…

Serai, Harem, Exces, Levant… 

Cuvantul harem vine direct din limba araba, de la termenul de haram, care insemna “interzis”, “de neatins”. Ghidati de acest precept, sultanii le-au reprimat orice forma de sexualitate cadanelor, exceptand fireste actele sexuale, mai bine zis violurile, al caror protagonist era chiar el, sultanul. Erau cazuri cand, datorita numarului prea mare de cadane, unele dintre ele imbatraneau si mureau in harem fiind inca virgine, sultanul neavand, literalmente, timp de ele, sau uitandu-le numele si infatisarea. Prin traditie, sefa peste cadane si eunuci era mama sultanului sau prima sa sotie care avea titlul de sultana.

Spre sfarsitul secolului 16, rolul sultanilor turci in conducerea si administrarea intinsului Imperiu Otoman a inceput sa se estompeze. Puterea temutilor sultani otomani incepea sa se scurga incet-incet in doua directii. Astfel, corpul ienicerilor si haremul devin adevaratii stapani ai imperiului. Tonul l-a dat nimeni alta decat cadana Roxelana, o sclava ucraineana, care prin ambitie si cruzime a ajuns sotia favorita a puternicului suveran Suleyman Magnificul. Aceasta femeie apriga a ajuns, de fapt, adevaratul conducator din umbra al Imperiului Otoman la perioada sa de apogeu. Acest fapt, nemaiintalnit pana atunci, a fost posibil datorita intrigilor Roxelanei care au dus la instalarea in postul de mare vizir a favoritului ei Ibrahim Pasa. Batran, bolnav si plictisit deja de o viata in care facuse absolut tot ce-si doreste, Suleyman Magnificul accepta, fara a se gandi prea mult, toate doleantele Roxelanei. Intrigile cadanei rusoaice nu se opresc aici. Vazand ca, odata ajuns mare vizir, Ibrahim Pasa nu-i mai respecta ordinele si dorintele, face in asa fel incat Soliman sa-l execute. Alti viziri care au facut imprudenta de a-i atrage atentia sultanului ca niciodata o femeie nu mai daduse ordine in Imperiu, s-au trezit la randul lor inlaturati din functii. Roxelana nu se lasa pana nu-si instaureaza fiul preferat, pe Mehmet, drept succesor al sultanului. Cum Mehmet moare de tanar, in locul sau va domni alt fiu al Roxelanei, Selim, poreclit “cel betiv” datorita atractiei sale pentru bauturile tari.

Cu atatea sotii si cadane, sultanii aveau sute de copii, evident toti acestia avand mame diferite. In randul copiilor, concurenta de a ajunge sultan era acerba inca de la cele mai fragede varste. Se detaseaza ca exemplu concludent destinul celui mai cunoscut copil ai haremului, sultanul Mehmet al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Mehmet a fost unul dintre nenumaratii copii ai sultanului Murad al II-lea. De mic se datasease prin inteligenta, ambitie si cruzime. La tinerete, deja isi ucidea toti fratii si urca pe tron. In schimb, multi sultani au fost mai inclinati spre placerile carnale, decat spre politica si campanii militare. Cel mai clar exemplu apare in persoana sultanului Murad al III-lea. Murad era un adevarat obsedat sexual, nefiind interesat decat daca i se aducea o cadana noua. In tot acest rastimp, Imperiul Otoman incepea sa decada, sultanul fiind refractar la adevaratele probleme care au declansat sfarsitul celui mai temut imperiu musulman.

Totul a rams istorie în Istanbul. Când şi când, localnicii afirma ca in holurile palatului Topkapî mai rasuna inca bocetele si plansetele miilor de femei care au trait intre aceste ziduri...

Haremul reprezintă cea mai mare dovadă istorică a exploatarii femeilor de catre barbaţi, o simpla privire asupra subiectului dezvaluie o adevarată instituţie social-politică, un Univers închis în sine cu legi şi cutume proprii. Fascinant la prima vedere, exotic prin definiţie şi tragic în esenţă, haremul a rămas totuşi una dintre cele mai negre pagini ale istoriei şi civilizaţiei umane… Purtatul Fărăşiei de către femei, impus de religia musulmană este un alt exemplu de înapoiere pe scara evoluţiei şi de degradare a femeii...

PERSONALITĂŢI - VIRIATHUS

Era anul 197 i.Hr. atunci cand Roma isi trimitea temutele legiuni catre tinuturile barbarilor lusitani si celtiberi din centrul, sudul si vestul Iberiei. Cartagina fusese infranta cu doar 5 ani in urma in batalia de la Zama si cea mai mare temere a latinilor, generalul Hannibal, era de acum doar o umbra a ceea ce fusese odinioara. Lumea se schimba. Lipsit de cel mai mare adversar al sau de pana atunci, Imperiul Roman isi putea incepe cinica si metodica lupta de cucerire a lumii. Cine si-ar fi imaginat ca un simplu barbar avea sa supuna din nou Roma chinurilor iadului?

In doar 15 ani, intreaga peninsula Iberica fusese pacificata. Cel putin asa considerau senatorii romani, siguri pe izbanda temutelor lor armate. In realitate, barbarii iberici nu isi spusesera, nici pe departe, ultimul cuvant. Prima revolta a izbucnit in anul 155 i.Hr. atunci cand Punicus, salbaticul razboinic lusitan, administra legiunilor romane o serie de infrangeri usturatoare. Dintre cei 15.000 de luptatori romani campati in ceea ce este Spania de astazi, 6000 isi pierdeau viata in mai putin de un an. Printre ei se numara insusi comandantul armatei romane, Terencius Varro. Dar pentru Punicus nu exista decat o solutie… anihilarea completa a fortelor de ocupatie. Intr-o lupta in care doar una din tabere putea supravietui, liderul lusitan strabatea intreaga peninsula Iberica, de la vest la est, distrugand zeci de orase si ucigand atat populatia de origine latina cat si pe cea care se supusese Romei.

Campania sa a fost insa una scurta, Punicus pierzandu-si viata in timpul unui asediu, dupa ce o piatra aruncata de pe ziduri ii zdrobea craniul. Si totusi, moartea razboinicului nu era decat inceputul cosmarului roman. In Iberia revoltele izbucneau atunci simultan determinand Roma sa raspunda in forta. Era o greseala pe care latinii aveau sa o regrete amarnic.

Dreptatea romană şi naşterea unui erou 

Lipsiti de aportul unui lider puternic, lusitanii nu puteau face fata unui atac pe scara larga din partea romanilor astfel ca, in anul 151 i.Hr., consulul Servius Sulpicius Galba, trimisul Senatului, reusea in ciuda unor lupte de o ferocitate rar intalnita si a pierderii a peste 7000 de legionari sa respinga atacurile barbarilor. Era momentul in care Galba avea sa aplice una dintre cele mai atroce si mai infame dovezi de justitie romana din istorie.

Cererii de incetare a ostilitatilor venite din partea rebelilor, consulul roman ii raspundea cu o marinimie neobisnuita pentru un razboinic latin. Pretextand ca saracia lusitanilor si a pamanturilor acestora ii va determina pe localnici sa se ridice din nou la lupta, el propunea atunci o redistribuire a teritoriilor cucerite astfel incat toti cei care doreau sa duca o viata pasnica sa poata primi o palma de pamant roditor in Iberia. Planul ascuns prevedea ca lusitanii - barbati, femei si copii - sa se imparta in trei mari grupuri care sa se prezinte pe rand in fata consulului pentru a-si primi drepturile. In acelasi timp, el ordona legionarilor sa sape santuri adanci in jurul taberei romane astfel incat nimeni sa nu poata trece de ele. Servius Sulpicius Galba isi propusese, nici mai mult nici mai putin, decat sa decimeze intreaga natie a lusitanilor. In schimbul pamantului promis, localnicii aveau parte de un masacru cum rar poate fi descris. Inconjurati de santuri si de legionari, lusitanii erau ucisi pe capete fara a se tine cont de varsta sau de vina fiecaruia. Aceasta era dreptatea romana pentru cei care avusesera curajul sa ridice arma impotriva celui mai mare Imperiu al Antichitatii. Putini aveau sa scape masacrului din acea zi fatidica, dar printre supravituitori se afla si tanarul razboinic-vanator, Viriathus.

Putine lucruri se stiu despre prima parte a vietii lui Viriathus. Singurele mentiuni istorice vin din partea istoricului grec Diodorus Siculus, care afirma ca acesta s-ar fi nascut intr-unul dintre triburile lusitane aflate pe malul Atlanticului, si Titus Livius, istoric ce sustine ca Viriathus era un simplu pastor, devenit vanator si ulterior razboinic, urmand clasicul traseu initiatic al luptatorilor lusitani. Originile familiei sale raman necunoscute, un argument in plus pentru conditia sa simpla, stiut fiind ca romanii incercau intotdeauna sa stabileasca legaturi cu clanurile influente pentru un control mai eficient al populatiei. Cu toate acestea, nu exista cronica antica in care lusitanul sa nu fie prezentat asemenea unui erou, a unui print si chiar ca o intrupare a virturilor pretuite in lumea romana.

Istoria ii mentioneaza pentru prima data numele in anul 149 i.Hr., la doar un an de la masacrul comis de Galba, atunci cand se numara printre cei 10.000 de rebeli ce pornesc spre Turdetania, subul Iberiei (actuala Andaluzie), cu scopul de a razbuna moartea miilor de lusitani ucisi miseleste. Atacului rebel Roma ii raspunde, ca de obicei, in forta, trimitand 10.000 de luptatori sub comanda pretorului Caius Vetilius. Lupta este una scurta si, dupa uciderea mai multor barbari, romanii reusesc sa ii incercuiasca intr-o mica fortificatie. Aici lua nastere mitul eroului care avea sa invinga timpul prin geniul sau militar.

Vetilius propune rebelilor un plan de pace si le promite, in mare, aceleasi lucruri pe care le promisese si Galba cu un an inainte. Lusitanii stiau insa pana unde merge onoarea romanilor asa ca decid sa reziste pana la ultimul, in ciuda infrangerii inevitabile. Nimeni nu se astepta ca rebelii sa scape din incercuire, cu atat mai mult sa puna probleme mult incercatilor legionari. Si totusi, Viriathus, razboinicul al carui nume nu spunea multe la acel moment, propune un plan considerat de toti istoricii drept unul de geniu. Constient ca nu putea invinge armata romana in camp deschis, el le cerea totusi lusitanilor sa iasa din fortificatie si sa se alinieze in formatie de lupta. In vacarmul ingrozitor iscat de strigatele razboinice ale barbarilor, Vetilius isi vedea visul cu ochii… infrangerea ultimei rezistente lusitane. Aproape imediat, pretorul roman isi alinia soldatii si masinile de lupta pentru infruntarea care sa ii aduca gloria eterna. Spre stupoarea latinilor insa, in momentul in care batalia trebuia sa inceapa, rebelii faceau cale intoarsa si o rupeau la fuga in toate directiile catre intunecimile padurilor andaluze. In fata celor 10.000 de romani gata de lupta nu ramasese decat Viriathus alaturi de circa 1000 de lusitani loiali. Acesta era si scopul noului lider rebel, sa tina cat mai mult in sah armata Romei, oferind timp suficient rebelilor sa dispara. In scurta inclestare care a urmat, Viriathus se facea la randul lui nevazut, alaturi de cea mai mare parte a razboinicilor sai. Lui Vetilius pur si simplu nu ii venea sa creada. Printre degete ii scapase o victorie mai mult decat facila. Si nu era decat inceputul.

Cosmarul Romei 

Plecat in urmarirea rebelilor lusitani, Vetilius nu avea de unde sa stie si continuarea planului urzit de Viriathus. Barbarii, desi in aparenta dadusera bir cu fugitii, nu facusera altceva decat sa se regrupeze intr-un loc mult mai accesibil unei infruntari cu temutele legiuni. Si acest loc era Tribola, o antica locatie andaluza, acolo unde, la adapostul padurilor, rebelii isi asteptau tacuti urmaritorii. Ambuscada lusitanilor a fost atunci una perfecta, ei reusind sa ucida in numai cateva ore peste 4000 de romani, printre care si Vetilius, si sa ii puna pe ceilalti pe fuga. Victoria fusese una totala.
Surprinsi de noul erou al lusitanilor precum si de pierderea unui numar atat de mare de oameni, romanii ii trimiteau atunci in lupta chiar pe fostii aliati ai rebelilor, celtiberii, in incercarea de a-si proteja putinele trupe ramase si de a pune capat revoltei. In zadar insa. Viriathus obtinea si de data aceasta o victorie rasunatoare, decimand practic grosul armatei adverse. Mai mult, el ii atragea alaturi de el si pe galii din nordul Iberiei, precum si pe celtii Numantini (din Numancia de azi), pe Arevaci, Belli si Titthi, triburi cu o indelungata traditie razboinica impotriva romanilor. Inca o data Roma era pe punctul de a pierde controlul asupra peninsulei la care ravnise atat de mult.

Riposta Senatului nu intarzie sa apara. In fond, victoriile rebelului inca puteau fi considerate doar niste jocuri ale hazardului. Astfel, in anul 146 i.Hr, generalul Gaius Plautius patrundea in Iberia in fruntea a peste 10.000 de legionari, decis sa puna capat odata pentru totdeauna obraznicilor lusitani. Plautius nu apuca nici macar sa isi desfasoare armatele. Stapanind perfect arta ambuscadelor si a razboiului de guerilla, Viriathus cadea in mijlocul romanilor exact in momentul in care acestia isi ridicau tabara. Aproape toti aveau sa isi piarda viata.

Un an mai tarziu, in 145 i.Hr., o alta armata, condusa de generalul Quintus Fabius Aemilianus, armata formata din 15.000 de legionari si 2000 de cavaleri, pornea in cautarea rebelilor. Pentru a fi siguri de victorie, romanii mobilizau si o a doua forta militara, sub comanda lui Claudius Unimanus, pentru a face jonctiunea si a-si uni fortele impotriva dusmanului comun. Zadarnic. Planul este anticipat de Viriathus care il atrage intr-o capcana pe Unimanus si ii decimeaza armata. Afland de infrangerea compatriotului sau, Aemilianus refuza lupta cu lusitanii si alege sa se retraga strategic. Pentru Roma, o rusine mai mare nici ca se putea. Atunci cand Aemilianus decide totusi sa riste o confruntare era deja prea tarziu. In lupta, alaturi de lusitani venisera si celtiberii. Romanii erau din nou infranti iar numarul victimelor latine devenise de-a dreptul infricosator. Dupa numai un an, aceeasi soarta o are si generalul Gaius Negidius, invins categoric de rebeli, iar Viriathus ocupa sudul si o mare parte din estul si centrul Iberiei. Pe strazile Romei, lumea vorbea ingrozita de al doilea Hannibal.

Asa cum era de asteptat, furia romanilor atinge paroxismul si, pe urma lui Viriathus este trimis cel mai bun general aflat in slujba Senatului acelor vremuri, Fabius Servilianus. Nu numai ca sub comanda acestuia se aflau doua legiuni complete, peste 16.000 de oameni, si alti circa 2000 de cavaleri, dar romanii apelasera chiar la regele Numidiei pentru a primi de la acesta un intreg contingent de elefanti de lupta. De data aceasta, teoretic, victoria nu avea cum sa le mai scape romanilor. Si totusi, in anul 142 i.Hr., Servilianus scria senatorilor vestea rusinoasa a infrangerii. Viriathus ii umilise complet armata dupa ce o inconjurase si o silise sa se predea doar dupa o lupta sporadica. Mai mult, liderul lusitan refuzase sa ii ucida pe romani si ii lasase sa plece in voie inapoi la Roma. In schimb, fusese declarat de invinsul sau „amici populi romani” (prieten al poporului roman) si obtinuse in mod oficial independenta Lusitaniei. Un intreg imperiu se afla la picioarelui unui fost pastor. Asa ceva era inimaginabil pentru mandrii romani.
Servilianus era demis pe loc iar in locul sau era trimis chiar fratele sau, abilul Quintus Servilius Caepio cu scopul de a-l provoca pe Viriathus la un nou razboi, totul urmand insa sa aiba loc in secret. Roma nu isi mai permitea o alta umilinta fatisa.

Roma nu plateşte tradatorii 

Declarat oficial aliat al Romei, Viriathus era constient ca un atac al legiunilor asupra sa ar fi echivalat cu un dezastru diplomatic pentru un Imperiu aflat totusi in pragul dezvoltarii sale. Cine ar mai fi avut incredere intr-un stat care isi ataca proprii aliati? Astfel, el rezista cu stoicism oricaror provocari venite din partea cu Caepio, si asta spre disperarea Senatului roman, dornic sa sa reduca la tacere un adversar atat de redutabil.

Dezastrul vine insa in 140 i.Hr., atunci cand, impotriva ordinelor liderului lusitan, mai multe capetenii cedeaza sicanelor romane si declara oficial razboiul. Intr-o incercare disperata de a repara raul facut, Viriathus trimite trei soli, pe Audax, Ditalcus si Minurus, sa deschida negocierile cu Quintus Servilius Caepio si sa faca uitate pornirile razboinice ale apropiatilor sai.

Coplesindu-i cu daruri de lux pe cei trei ambasadori, Caepio le promitea acestora in secret o suma fabuloasa daca reuseau sa se descotoroseasca de Viriathus. Roma isi arata din nou adevarata fata. In fond, consulul roman era constient ca intreaga forta a lusitanilor sta numai in geniul liderului lor. Si, asa cum istoria a dovedit-o de atatea ori, tradarea a fost cea care sa puna capat vietii celui care nu fusese niciodata infrant. Incapabili sa il infrunte fatis, solii isi ucideau regele in somn, injughiindu-l de mai multe ori in gat. Ca o ironie a sortii sau ca o noua dovada a justitiei romane, Audax, Ditalcus si Minurus erau ucisi pe loc in momentul in care se intorsesera sa isi primeasca recompensa pentru infama lor fapta. „Roma nu plateste tradatorii”, a fost raspunsul consulului Quintus Servilius Caepio. Era anul 139 i.Hr.

Impulsionati de spiritul lui Viriathus, lusitanii avea sa mai reziste inca 6 ani, pana in 133 i.Hr., atunci cand aparea pe harta lumii noua provincie romana, Portucale (viitoarea Portugalia), nume derivat din stravechea asezare lusitana Portus Cale.

Doar trei decenii trecusera de la moartea marelui Hannibal Barca atunci cand din Iberia, din tinutul mandrilor lusitani, un alt razboinic de temut avea sa supuna Roma unor umilinte cum nu isi imaginase nimeni ca vor mai exista vreodata. Nascut pe malul oceanului, calit in arta straveche a vanatorii cu tridentul, el avea sa-si plece la picioare cel mai temut imperiu al Antichitatii.