PERSONALITĂŢI - BELIZARIE - GENERALUL LUI JUSTINIAN

Cunoscut si sub numele de „secolul regelui Arthur”, legendarul rege britanic, veacul al V-lea isi primea pentru totdeauna apelativul „cel dezastruos”, in care saxonii invadau Britania, vizigotii Spania, francii Galia, vandalii Africa si ostrogotii Italia. Rolul de capitala rasfatata a unui imperiu vast si invincibil pe care il avusese Roma, disparuse odata cu invazia hoardelor vizigote ale lui Alaric in anul 410, si cu inlaturarea 66 de ani mai tarziu a ultimului imparat roman, Romulus Augustulus, de catre herulii lui Odoacru. Mandrele legiuni romane nu mai erau decat o amintire si chiar si Bizantul, asemenea Cartaginei de odinioara, se vedea nevoit sa plateasca sume imense pentru a-si asigura serviciile mercenarilor care sa ii apere granitele. Pe fondul acestor schimbari profunde din istoria Europei, undeva in Iliria se nastea, dintr-o familie modesta, cel care avea sa aminteasca barbarilor ca spiritul mandru al Imperiului Roman inca mai dainuia in sufletul razboinicilor sai.

Tarul Alb 

Originea si primii ani de viata ai lui Belizarie raman, chiar si astazi, acoperite de mister. Cel mai probabil, acesta se nastea in anul 505, in orasul Germane, actuala localitate Sapareva Banya din Bulgaria. Au existat numeroase voci care au spus ca radacinile sale ar fi fost grecesti sau chiar daco-romane desi, cei mai multi istorici inclina sa creada ca Belizarie a fost de neam tracic. Legendele il pomenesc ca pe un adolescent cu o statura impunatoare, care isi impusese un regim spartan de viata si care, pentru a-si forma atat caracterul cat si musculatura, alesese sa poarte permanent cu el, un butuc. Acesta ii servea de scaun, perna sau, asemenea mitologicului Hercule, de arma.

Inca de la o varsta frageda, Belizarie se inroleaza in armata bizantina, acolo unde, gratie calitatilor sale fizice iesite din comun intra in atentia superiorilor si, ulterior, devine garda de corp a insusi imparatului Justin I. El va exercita aceasta importanta functie pana in anul 527, an in care suveranul se stingea atins de aripa crunta a nebuniei. Nici urmatorul monarh bizantin nu a trecut cu vederea calitatile tanarului trac, numindu-l la o varsta inca frageda comandant al expeditiei care trebuia sa respinga atacurile sasanide de la granita cu Persia a imperiului. Era momentul in care, pe scena istoriei, isi facea intrarea un general demn de compania selecta a marilor lideri militari ai istoriei: Alexandru Macedon, Iulius Cezar, Hannibal Barca sau, mult mai tarziu, Napoleon Bonaparte.

Desi se afla in fruntea unei forte cu mult inferioara numeric celei a persilor, Belizarie isi dovedea geniul militar invingand, in mare parte datorita mercenarilor huni si heruli, puternica armata sasanida in Batalia de la Dara (astazi in sudul Turciei). Gratie unei tactici stralucite, tanarul general de numai 25 de ani reusea sa separe fortele adverse, ucigand aproape 5000 de persi din temuta divizie a Nemuritorilor, printre care si unul dintre liderii acesteia, Baresmanes. Constient insa de numarul mare de intariri pe care sasanizii urmau sa le primeasca, Belizarie isi regrupeaza putinele trupe pentru cea de a doua infruntare, infruntare ce are loc la scurt timp la Callinicum, in Siria de azi.

Desi nu avea mai mult de 25.000 de soldati, Belizarie ii conduce pe acestia intr-o batalie in care finalul a ramas indecis. In schimb, tanarul trac isi dovedea calitatile de diplomat, negociind linistea Bizantului in schimbul unei tribut anual. Incepea, in acest mod, epopea celui supranumit Tarul Alb dupa forma slava a numelui sau - Belai Tzar.

La numai un an de la intoarcerea sa acasa, in 532, Constantinopolul este lovit de puternica rascoala Nika, ce ameninta insasi tronul lui Justinian. Sustinut de loialii sai compatrioti iliri, Belizarie inabusa in forta rebeliunea, ucigand aproape 30.000 de rasculati. Incantat de personalitatea generalului sau, Justinian ii acorda acestuia comanda expeditiei ce trebuia sa redea imperiului bogata regiune a Africii de Nord, aflata in acel moment sub dominatie vandala. Nu trecea decat un an si Belizarie, in 533, debarca in fruntea a 15.000 de soldati in apropierea orasului Leptis Magna. La 13 septembrie armatele Bizantului intalnesc la 16 kilometri de Cartagina, trupele conduse de regele vandal Gelimer. La numai cativa kilometri distanta, o divizie mixta romano-huna invingea trupele conduse de Gibamund, varul regelui vandal, confruntare in care isi pierde viata Ammatas, tanarul frate al monarhului barbar.

Multi istorici considera acest aspect, cheia Bataliei de la Ad Decimum, pentru ca, desi se parea ca sortii inclinau catre vandali, afland de moartea fratelui sau, Gelimer este lovit de un acces de furie incontrolabila, pierzand controlul propriilor trupe si oferind victoria bizantinilor. Nici cea de a doua batalie, cea de la Tricamarum, in apropierea Cartaginei, nu avea sa mai schimbe sortii razboiului. Belizarie stergea pentru totdeauna din istorie Regatul Vandal. Intors la Constantinopol, generalul primea titlul de consul si era primit cu un triumf, ultimul acordat vreodata unui roman.

Un trac in slujba Romei 

Optimismul se instala din nou in inimile romanilor din cele doua imperii surori, odata cu vestea victoriilor lui Belizarie. Insusi Justinian isi permitea sa viseze la mai mult decat sperase vreodata, restaurarea gloriei Romei de odinioara. Monarhul bizantin il numea, astfel, pe generalul sau preferat in fruntea armatelor ce trebuiau sa elibereze Italia de sub dominatia ostrogota. Era, cu siguranta, una dintre cele mai grele misiuni pe care si le putea imagina cineva in acele timpuri.

Din nou, insa, geniul militar al tracului isi spunea cuvantul. Constient de numarul mic de soldati de care dispunea, Belizarie ocupa Sicilia, granarul de atunci al Romei, taind aprovizionarea trupelor ostrogote. In acelasi an, la 9 decembrie 536, trupele bizantine intrau glorioase in fosta capitala a Imperiului Roman, dupa ce eliberasera, in prealabil, si orasul Napoli.

Nu erau decat 5000 de bizantini, dar cu toate acestea, Belizarie mobilizeaza toata populatia orasului, constient de atacul razbunator al ostrogotilor ce urma sa vina. Acesta zideste multe dintre porti, si instaleaza santinele pe zidurile odata inexpugnabile, pe care le doteaza cu masini de lupta. Nu trecusera decat cateva luni de la cucerirea Romei atunci cand gotii atacau din nou furibund. Belizarie respinge, insa, atacul acestora si, mai mult, ii urmareste pe barbari pana in nordul Italiei, acolo unde cucereste orasul Mediolanum (Milanul de azi) si capitala ostrogota de la Ravenna, luandu-l prizonier chiar pe regele Witiges.

Un moment demn de mentionat este cel anterior cuceririi Ravennei, moment in care trupele inamice, incantate de reputatia si eficienta adversarului lor, ii ofera acestuia titlul de imparat al Imperiului Roman de Apus. Belizarie se preface ca accepta oferta ostrogotilor dar, imediat dupa ocuparea orasului, va proclama cucerirea Ravennei drept o victorie in numele imparatului Justinian.

Amenintarea sasanida devenise, insa, din nou, o realitate, astfel ca generalul bizantin nu s-a putut bucura prea mult de victoriile sale. Justinian il chema de urgenta pentru a lupta impotriva vechilor sai adversari in Siria. Anii 541-542 il gasesc pe Belizarie in fruntea armatei in indepartata Sirie, acolo unde obtinea un nou armistitiu cu persii. In schimbul unei sume uriase de bani, el obtinea linistea Constantinopolelui pentru urmatorii 5 ani, timp suficient pentru a reveni in Italia si a lupta din nou impotriva ostrogotilor care recucerisera mare parte din peninsula si chiar invadasera Roma.

Tradarea 

Desi recucereste Roma in scurt timp, Belizarie se vede cazut in dizgratia imparatului la urechile caruia ajunsese oferta ostrogotilor din prima campania italiana, precum si vocile din ce in ce mai numeroase care gaseau in generalul bizantin pe adevaratul salvator al imperiului. Lipsit de orice ajutor, uman sau material, din partea lui Justinian, Belizarie era demis in anul 548 si inlocuit in fruntea armatei de eunucul imperial, Narses, un general lipsit de experienta militara si bolnav de nanism, in fata caruia trupele bizantine si romane se vor revolta initial. Sprijinit puternic de Constantinopol si bizuindu-se pe vechile tactici ale lui Belizarie, Narses recucereste, insa, Italia, dand un motiv in plus lui Justinian sa il pensioneze pe Belizarie.

11 ani mai tarziu, Imperiul se afla, insa, in fata unei noi amenintari: invazia trupelor bulgaro-slave in nordul Bizantului. In disperare de cauza, Justinian apeleaza din nou la loialul sau general trac, cel care, pentru ultima oara, salva Constantinopolul de la dezastru. Trei ani mai tarziu, in 562, Belizarie era trimis in judecata pentru coruptie, toata averea ii era confiscata, iar el era silit sa traiasca asemenea unui cersetor. Desi acuzele s-au dovedit a fi false, reabilitarea sa nu mai avea deja nicio valoare, Belizarie stingandu-se din viata in anul 565. Doar cateva saptamani mai tarziu, imparatul Justinian il urma in mormant pe cel mai mare general al Bizantului.

Note:

• Desi nu a fost niciodata acuzat oficial de o asemenea fapta, se pare ca Justinian il banuia pe Belizarie de o relatie amoroasa cu imparateasa Teodora, acesta fiind probabil unul dintre cele mai puternice argumente in favoarea actiunilor sale indreptate impotriva generalului.
• Narses cadea in dizgratie odata cu moartea imparatului Justinian, moment in care, cuprins de furie, ii invita pe longobarzi sa invadeze Italia. Generalul eunuc murea inainte sa vada efectele devastatoare ale invaziei pe care el insusi o provocase.
• Una dintre dramele lui Belizarie, a fost si cea a aventurilor amoroase ale sotiei sale, Antonina. Desi o surprinsese in timpul unor relatii incestuoase chiar cu nepotul sau, generalul i-a iertat fapta, incercand sa ii salveze onoarea ascunzand acest aspect imparatului. Se pare, insa, ca Antonina nu dorea un secret, motiv pentru care, Belizarie era acuzat odata in plus, la procesul sau din 559, de slabiciune.
• Acuzatorul lui Belizarie in anul 559 nu era altul decat fostul sau secretar, Procopius din Cesarea.
• Desi nu toti istoricii sunt de acord, credinta impamantenita este aceea ca Belizarie a fost orbit de catre calai, din ordinul imparatului Justinian. Cele mai multe tablouri medievale il reprezinta orb, cersind alaturi de un copil care ii sprijina vechiul coif militar.

PERSONALITĂŢI - FLAVIUS ARTIUS - GENERAL DE ORIGINE DACĂ

Vestea marii migratii a gotilor de la nordul Dunarii in teritoriile Imperiului Roman din anul 376, trebuie sa fi constituit un soc pentru imparatul Valens si pentru autoritatile imperiale. Roma nu se mai confrunta cu o armata in sensul clasic, ci cu o intreaga natiune, numarand peste 100.000 de suflete, care cerea dreptul de a se aseza intre granitele imperiului. Aroganta autoritatilor romane, data de memoria unui trecut glorios, nu palise, insa, in ciuda slabiciunii evidente a fostului colos militar si administrativ. Intr-o decizie ce trada lipsa de viziune si de intelegere a noilor realitati istorice, Valens refuza cererile gotilor si renunta la un potential aliat in fata unei amenintari cu mult mai mari si mai grele decat isi putea imagina cineva, invazia hunilor.

Mai mult, imparatul roman pornea razboiul impotriva familiilor de goti, in 378, esuand, insa, lamentabil in fata puternicei cavalerii a acestora. Demodatul soldat roman nu mai putea face fata noilor tendinte militare, iar Valens, impreuna cu cea mai mare parte a soldatilor sai, era masacrat langa zidurile de la Adrianopol.

Era, probabil, in ultim semnal de alarma, pentru ca ceea ce era mai rau pentru Imperiul Roman si goti, deopotriva cu mai toate natiile europene, de abia urma sa vina. Salbaticele hoarde de huni devastasera o mare parte a Asiei, si acum isi indreptau atentia catre bogatele provincii ale celor, de acum, doua Imperii Romane. Armatele Europei cadeau rand pe rand in fata razboinicilor veniti din stepele asiatice si nimeni nu parea sa poata opri in vreun fel incursiunile lor nimicitoare. Era momentul in care, pe scena istoriei, aparea un ultim mare general roman, un general al carui nume avea sa se regaseasca, in scurt timp, alaturi de cele ale marilor strategi ai omenirii, nimeni altul decat Flavius Aetius.

Supravietuitorul 

Flavius Aetius se nastea in anul 396, in Moesia, in puternica cetate de la Durostorum (Silistra de astazi), intr-o familie de nobili cu puternice valente razboinice. Tatal sau, Flavius Gaudentius, ocupa pozitia de Magister Equitum (Comandant Suprem al Cavaleriei) si, conform istoricului Iordanes, ar fi fost de origine gotica. Cei mai multi istorici considera, insa, ca Flavius Gaudentius provenea din randul populatiei daco-romane, asa cum, de altfel, avea sa fie si fiul sau, provenit din casatoria cu Aurelia, o femeie de sorginte latina.

La varsta de numai 9 ani, Aetius este trimis ca ostatic la curtea regelui Alaric, conform uzantelor vremii, pentru ca, mai apoi, sa ajunga in aceeasi postura la curtea lui Rugila, rege al hunilor si parinte al viitorului lider razboinic, Attila. Acesta era momentul in care Flavius Aetius il intalnea pe Attila, desi pentru putin timp, tanarul hun fiind trimis, tot ca ostatic, la Roma.

Alaturi de soldatii huni, Aetius deprinde limba acestora si invata, pana in cele mai mici detalii, tainele tacticilor de lupta ale razboinicilor asiatici. Mai mult decat atat, el leaga o prietenie stransa cu multe dintre capeteniile barbare, prietenie care, in ciuda conflictelor ce aveau sa urmeze, nu se va stinge niciodata.

Gratie talentului sau militar si a incontestabilelor sale calitati diplomatice, Flavius Aetius este numit, in anul 425, Magister Militum (Comandant Suprem al armatelor) in Galia si regent al imparatului-copil, Valentinian al III-lea. Departe de imaginea romantica a cavalerilor medievali, Aetius se dovedeste un veritabil supravietuitor in lumea plina de intrigi de la Roma, de care, de altfel, nici el nu este strain. Desi in acelasi an in care era numit in fruntea trupelor din Galia, el conducea la Ravenna o armata uriasa de huni pentru a-l sprijini pe pretendentul la tron, Ioannes, generalul daco-roman ajunge prea tarziu pentru a-l mai salva pe acesta de la o infrangere si o moarte rusinoase. Si totusi, influenta si abilitatile sale diplomatice, o determina pe Placidia, mama noului imparat, sa ii reconfirme functiile oficiale.

Timp de sapte ani, Flavius Aetius isi va indrepta atentia asupra Galiei, provincie pe care incearca sa o pastreze politic cat mai aproape de Imperiul Roman de Apus. Chiar daca legiunile romane nu mai impuneau acelasi respect ca odinioara, el reuseste sa ii infranga pe vizigoti la Arles si, de asemenea, respingea toate atacurile venite din partea triburilor germanice. Cu ajutorul aliatilor sai huni, el dicteaza triburilor migratoare locurile in care urmau sa se stabileasca, asta si ca o imposibilitate evidenta de a le indeparta, dar si pentru eventuala protectie a granitelor in fata unor posibile atacuri. Astfel, generalul roman ii trimite pe burgunzi in apropierea lacului Geneva (in Elvetia de azi), pe alani in orasele-cetati Orleans si Valence, in timp ce pe vizigoti in impinge in stravechea provincie Aquitania. La numai 37 de ani, Aetius devenise personajul central al unui imperiu in care liderii oficiali, preocupati mai mult de barfele de la curte, nu erau decat niste marionete.

Batalia de la Chalon 

Punctul de cotitura in viata sa il va constitui, pentru Flavius Aetius, ascensiunea fostului sau prieten de la curtea lui Rugila, hunul Attila. Intr-o continua goana dupa prada (hunii nu cautau sa se stabileasca in teritoriile cucerite, asa cum aveau sa faca tatarii 750 de ani mai tarziu), acesta isi condusese hoardele in raiduri ucigase, starnind un val de teroare ce nu avea sa fie uitat timp de secole.

Pretentiile lui Attila se indreptau acum catre Imperiul Roman de Apus, din care acesta cerea jumatate ca zestre, in virtutea unei viitoare casatorii cu sora lui Valentinian al III-lea, Honoria. In fapt, totul era doar un pretext pentru noi jafuri, atata vreme cat Honoria fusese inchisa intr-o manastire din Bizant drept pedeapsa pentru o viata aventuroasa si pentru comploturile care vizau insusi viata fratelui ei

Ca raspuns Attila devasta Galia, intr-o serie de atacuri de o cruzime fara precedent. In fruntea unei armate imense, formata din huni, burgunzi, gepizi, ostrogoti si franci, tanarul comandant hun cucerea, rand pe rand, marile orase ale Galiei : Strasbourg, Amiens, Worms, Reims sau Metz, lasand in urma zeci de mii de victime. Istoricii considera astazi ca atacurile hunului nu erau unele intamplatoare, acesta mizand pe vechea rivalitate dintre regele vizigot Theodoric si armatele romane cu care se afla, de multa vreme in conflict. Attila spera, probabil, ca vizigotii sa i se alature, in speranta obtinerii independentei fata de Roma, si astfel, sa poata lansa un atac decisiv asupra Cetatii Eterne.

Intervenea insa geniul diplomatic si militar al lui Flavius Aetius. Generalul roman reusea, in scurt timp, ceea ce nimeni nu credea ca mai putea fi realizat : o alianta cu vechii dusmani, in fata inamicului comun. In ciuda trupelor romane, putine ca numar si slab pregatite, Aetius reuseste sa il convinga pe Theodoric sa i se alature impotriva lui Attila. Mai mult, regele vizigot ii atrage, la randul sau, pe alanii regelui Sangiban, aflati sub asediul hun in Orleans, precum si mici contingente de burgunzi si franci care nu se alaturasera hunilor.

Armata romano-vizigota il suprinde pe Attila in timpul asediul Orleans-ului. De fapt, in momentul in care trupele conduse de Aetius ajungeau in apropierea luptei, o parte a armatei hunilor reusise deja sa patrunda pe strazile orasului. Avantajat de locul inchis in care cavaleria lui Attila nu se putea desfasura, Aetius ordona atacul, atac in urma caruia, hunii sufera pierderi insemnate. Obligat sa se retraga, regele hun isi repliaza fortele ramase in apropiere de Chalon, in locul numit Campiile Catalaunice, locatie ideala pentru deja clasicele atacuri ale nomazilor.

Conform istoricilor antici si medievali, trupele alane, mai putin loiale Romei, fusesera flancate de armata vizigotilor Theodoric si a fiului sau Thorismund, precum si de soldatii lui Aetius, pentru a le impiedica o eventuala dezertare. De cealalta parte, Attila preferase proprii razboinici in centru, flancati in dreapta de trupele gepide si in stanga de ostrogotii condusi de regele Walamir.

Desi detaliile oferite de cronicarii vremii cu privire la Batalia de la Chalon nu sunt suficient de clare, istoricii moderni au putut reconstitui o mare parte a acestora. Se pare ca, inca de la prima inclestare, ambele tabere suferisera pierderi grele. Cu toate acestea, Attila reusea sa strapunga liniile alane, lasand descoperit flancul ocupat de vizigoti. Intr-un atac furibund al acestora, regele Theodoric este lovit de o sageata si, cazand de pe cal, este zdrobit sub copitele propriei cavalerii. In ciuda canoanelor vremii, vizigotii nu se retrag la auzul mortii liderului ci, sub comanda lui Thorismund, ei reusesc destabilizeze si sa puna pe fuga trupele huno-germane.

Paradoxal, Aetius interzice soldatilor romani sa atace trupele gepide mult mai putin numeroase, asteptand, in schimb, retragerea acestora sub presiunea vizigotilor. Gestul poate fi pus pe lipsa de incredere pe care generalul roman o avea in proprii oameni sau, mai degraba, pe eventuala precautie in fata viitoarelor conflicte cu actualii aliati. Cert este ca nici macar in momentul in care Attila era inconjurat in propria tabara, acolo unde chiar isi pregatise un imens rug din seile celor cazuti, Flavius Aetius refuza sa distruga ultimele forte ale hunilor. El il convinge chiar si pe Thorismund sa abandoneze lupta, in ciuda opozitiei acestuia, mintindu-l asupra intentiilor hegemonice ale fratelui sau.

Desi, la o prima vedere, deciziile lui Aetius par cel putin bizare, o atenta analiza a contextului politic il indreptateste pe deplin. Refuzul de a-si sacrifica propriile trupe denota viziunea acestuia pentru anii ce aveau sa urmeze. Constient de faptul ca noul lider vizigot va incerca sa lupte iarasi impotriva Romei, Flavius Aetius refuza sa dea lovitura de gratie lui Attila, sperand intr-o viitoare alianta cu acesta sau, cel mult, intr-o conservare a armatei romane, si asa destul de restransa. Nu isi putea imagina, insa, ca hunul va ataca din nou Imperiul Roman la numai un an dupa ce suferise pierderi imense in Batalia de Chalon (unii istorici vorbesc de peste 100.000 de oameni).

Salvarea Romei si moartea lui Flavius Aetius 

La doar un an dupa infrangerea de pe Campiile Catalaunice, in 452, Attila se vedea nevoit sa isi tina trupele nemultumite in frau, iar singurul mod in care putea face acest lucru era sa le ofere o prada cat mai bogata. El invada din nou Italia, distrugand pentru totdeauna orasul Aquileia, devastand Mediolanum (Milano) si chiar gonindu-l pe Valentinian al III-lea din Ravenna. Aetius nu mai putea riposta. Roma, pur si simplu, nu isi mai permitea sa ridice si sa intretina o armata. Generalul roman va aplica insa o alta tactica, cea a diplomatiei.

El il convinge pe Papa Leon I sa iasa in intampinarea hunului si sa ii ceara acestuia pacea in schimbul aurului pe care si-l dorea. Fie ca a fost vorba de o superstitie a lui Attila (numele Papei insemna Leul), fie ca adevaratul motiv al armistitiului erau pierderile de oameni provocate de molima ce ii decima armata, regele hun accepta propunerea liderului religios. Inca odata, Flavius Aetius reusea sa isi scape imperiul, in extremis, de la distrugere.

Nimeni nu se astepta insa la sfarsitul misterios al lui Attila. Acesta murea, in anul 453, in noaptea nuntii cu printesa de origine germana Ildiko, cel mai probabil din cauza unei hemoragii cerebrale pe fondul consumului excesiv de alcool.

Roma sarbatorea moartea Antichristului si totul parea sa se aseze in fagasul normal. Nu de aceeasi parere erau insa si Valentinian al III-lea, impreuna cu mama sa, Placidia. Sustinuti de intrigile sambelanului Heraclius si ale senatorul roman Peronius Maximus, ei decid ca rolul incomodului Aetius devenise mult prea important si ca renumele sau risca sa destabilizeze situatia, si asa fragila, a familiei imperiale. La 21 decembrie 454, Valentinian il convoca pe Aetius la o intrevedere privind problemele financiare ale Romei si, intr-un moment de neatentie al acestuia, il injughia mortal. Se spune ca, cu doar cateva clipe inainte de moartea sa, Flavius Aetius i-ar fi adresat imparatului urmatoarele cuvinte : „Stapane, nu stiu ce motive ai avut sa faci asta, dar cred ca te-ai purtat ca un om care tocmai si-a taiat mana dreapta cu cea stanga.”

La doar sase luni de la asasinarea lui Aetius, Valentinian al III-lea cadea victima unui atentat pus la cale de acelasi senator Peronius Maximus. In momentul uciderii sale, nici un soldat din garda imperiala, nu a intervenit pentru a-l salva pe monarh. Asasinii erau doi dintre prietenii huni ai lui Flavius Aetius. Peste numai 22 de ani de la moartea generalului, Imperiul Roman de Apus disparea pentru totdeauna din istorie.

PERSONALITĂŢI - BOUDICCA

Trecusera doar 41 de ani de la moartea lui Octavian Augustus, iar Roma parea mai puternica decat oricand. Nimeni si nimic nu parea in stare sa stea in calea indestructibilei masinarii de razboi romane, cu atat mai putin o femeie dintr-un obscur trib celtic. Si totusi, furtuna care avea sa se abata asupra Imperiului, zdruncinand insasi fundatiile acestuia, nu va ma fi uitata nicicand de cei ce se considerau, pana atunci, atotputernici.

La capatul lumii 

Atunci cand imparatul Claudius a ordonat invazia Britaniei in anul 43, o reeditare, in fapt, a tentativei lui Caligula de a cuceri insula celtilor, principala tinta a armatei romane a fost orasul Camolundunum (Colchester), stapanit pe atunci de puternicul trib al catuvellaunilor, trib aflat sub comanda regelui Cunobelinus. Nu atat aurul, asa cum fusese cazul Galiei si cum avea sa fie si cel al Daciei, constituise principala motivatie a romanilor, cat fierul, cositorul si alte metale ce se gaseau din abundenta in nordicul tinut al celtilor.

A fost nevoie de numai doua batalii pentru ca tribul catuvellaunilor, cea mai puternica factiune celtica din Britania, sa fie infrant, si pentru ca restul triburilor sa se supuna legiunilor conduse exemplar de Aulus Plautius si de Vespasian, viitorul imparat al Romei. Nici chiar darzenia si curajul recunoscut al britonilor nu puteau face fata puternicelor trupe latine, dotate de insusi Claudius cu temutele divizii de elefanti de lupta africani.

Constienti de forta adversarului lor, liderii factiunilor locale depuneau armele si se recunosteau vasalii Romei. Maruntele revolte ale pictilor (stramosii scotienilor de azi), precum si cele ale triburilor galeze, nu reprezentau, nici pe departe, un motiv de ingrijorare pentru guvernatorii noii provincii romane. In fond, asemenea tulburari se regaseau in mai tot imperiul, iar legiunile romane erau experte in suprimarea rebeliunilor locale. Nimeni nu isi putea imagina ca in chiar inima provinciei, acolo unde rezistenta cuceritorilor era cea mai puternica, avea sa izbucneasca un razboi pe care Roma nu il va uita niciodata.

Poate ca tocmai siguranta romanilor in fata celtilor si superioritatea evidenta a armatei latine ii determinase pe guvernatori sa ignore sistemele, clasice deja, de fortificatii. Pur si simplu, in acceptiunea romana, localnicii nu se puteau ridica impotriva misiunii lor civilizatoare.

Schimbarea de pe tronul Romei, pe care Nero il ocupase dupa asasinarea lui Claudius, avea, insa, sa se rasfranga inclusiv asupra indepartatei provincii nordice. Influentati probabil de comportamentul desantat al noului imparat, soldatii romani si chiar sclavii familiilor de colonisti se dedau la cele mai crunte atrocitati. Jafurile, torturile, violurile si crimele infaptuite in vazul tuturor, erau, insa, mai mult decat puteau indura celtii vesnic rebeli.

Boudicca 

Putine lucruri se stiu despre prima parte a vietii Boudiccai, sotia regelui Prasutagus al tribului icenilor. In fapt, nici chiar numele acesteia nu este pe deplin cunoscut istoricilor de azi, cu atat mai mult cu cat in cronicile antice regina celtica este numita Budica, Boadicea, Buddug sau Budiga. Singurele insemnari ale romanilor o amintesc doar ca sotie a lui Prasutagus, lider clientelar noii stapaniri din Britania, un personaj nedemn de luat in seama, cu atat mai mult cu cat politica latina fata de femei era una cat se poate de restrictiva. Cu siguranta, insa, ignoranta Romei fata de cutumele celtice avea sa se dovedeasca fatala pentru zecile de mii de legionari campati in Britania.

Scanteia revoltei pornea in momentul mortii lui Prasutagus, regele care, dorind sa-si multumeasca atat supusii cat si stapanitorii, isi impartea regatul in doua parti, o parte pe care o ceda neconditionat Romei, si o alta pe care o incredinta sotiei sale si celor doua fiice ale cuplului regal. Si totusi, planurile pacifiste ale liderului icen nu au fost pe placul guvernatorului Gaius Suetonius Paulinus. Nerecunoscand, prin legea romana, dreptul la mostenire al femeilor, romanii erau decisi sa dea un exemplu populatiei locale. Drept urmare, Boudicca era biciuita in public in timp ce fiicele adolescente ale acesteia erau violate in vazul multimii de catre soldatii ce trebuiau sa asigure ordinea provinciei. Mai mult, familia regala icena, lipsita si de ultimele posesiuni, era somata sa plateasca o suma exorbitanta autoritatii latine. Era ultimul exces pe care Roma si l-a mai permis in fata reginei celte.

Nici cele mai loiale factiuni britanice nu puteau ramane indiferente in fata unui asemenea abuz. Triburile celtice care aveau propriile lor motive sa ii urasca pe romani se strangeau de acum in jurul reginei orbita de furie si de dorinta razbunarii. Era anul 60 d .H., atunci cand Boudicca ridica impotriva Romei o armata cu nu se mai vazuse nicicand in Britania. Pentru prima oara, triburile vesnic rivale se uneau impotriva dusmanului comun. Nu mai putin de 100.000 de celti porneau la lupta manati de un singur gand, cel al exterminarii romanilor. Iar lovitura acestora avea sa fie una crunta.

Prima tinta a rebelilor a fost Camolundunum, cea mai puternica si mai influenta colonie romana. Sprijinita de puternicul trib sudic al trinovantilor, Boudicca invada orasul si ucidea pe absolut toti locuitorii sai. Atat de mare fusese dorinta de razbunare a celtilor, incat din Camoludunum nu mai ramanea absolut nimic. Fortareata a fost, practic, demolata iar resturile acesteia era arse pana in temelii. In fapt, si astazi este vizibil stratul de lut rosu creat in urma puternicului incendiu starnit de rebeli. Nici chiar Legiunea a IX Hispana, condusa de viitorul guvernator Quintus Petilius Cerialis, nu a putut sa se opuna multimii dezlantuite. Imbatati de victoria iminenta, celtii starniti de Boudicca ii decimau pe aproape toti legionarii romani trimisi impotriva lor. Doar Quintus Cerialis si cativa dintre cavalerii sai reuseau sa fuga, pentru a se refugia in Galia.

Nu era, insa, decat inceputul furtunii care se abatea asupra romanilor. Incurajati de victoria reginei icene, celtii din triburile supuse rupeau lanturile robiei pentru a se alatura revoltei. Iar urmatoarea tinta a rebelilor era, de acum, Londinium (Londra de azi), oras care, desi nu exista decat de 17 ani, se dovedise un important punct strategic si comercial pentru majoritatea nobililor si centurionilor romani.

Constient de faptul ca nu putea apara un oras lipsit de fortificatii, guvernatorul Gaius Suetonius Paulinus, revenit de urgenta din campania impotriva druizilor galezi, abandona Londinium in mana celtilor, iar Boudicca facea curand uitat masacrul de la Camolundunum. Orasul era si el, la randul lui, demolat si intreaga populatie masacrata. Toti cei care refuzasera evacuarea, in speranta obtinerii clementei din partea reginei, se inselasera amarnic. Boudicca nu uitase supliciul la care fusese supusa alaturi de fiicele ei. In semn de razbunare, toate femeile romane erau spanzurate de maini, pentru ca sanii se la fie taiati si indesati in gura. Cele care supravietuiau acestor atrocitati erau trase in teapa in fata razboinicilor celti. Pastrand vechile obiceiuri barbare, rebelii ii decapitau pe toti barbatii romani pentru a le colectiona capetele si pentru a le expune ca trofee in propriile case.

Aceeasi soarta o avea si Verulamium (orasul St. Albans de azi). Intreaga populatie era masacrata in timp ce rebelii, conform lui Dio Cassius, petreceau zgomotos. Cronicile romane amintesc de peste 80.000 de victime in cele trei orase, desi numarul acestora pare sa fi fost cu mult mai mare. Lor li se adauga si victimele din asezarile marunte care trecusera prin focul si sabiile de fier ale celtilor.

Raspunsul Romei 

Nici chiar imparatul Romei nu mai putea ramane indiferent in fata unei asemenea revolte. Nero insusi si-a manifestat public intentia de a abandona Britania in mana rebelilor dezlantuiti. Pierderile de vieti erau uriase, iar populatia isi amintea de masacrul lui Arminius, liderul germanilor cherusci din padurea Teoteburg. Atunci, trei legiuni romane, alaturi de numeroase trupe auxiliare, fusesera decimate de rebelii germani, fara ca cineva sa se mai intoarca vreodata. De data aceasta, insa, revolta celtilor era cu mult mai mare. Doar sfatuitorii imparatului l-au determinat pe acesta sa continue lupta.

Teama legionarilor era totusi evidenta. Desi caliti in numeroase lupte pe tot cuprinsul imperiului, soldatii romani nu puteau ramane indiferenti in fata cruzimii reginei razboinice. Astfel, Poenis Postumus, prefect si conducator al Legiunii a II-a Augusta, refuza chemarea guvernatorului Gaius Suetonius Paulinus, model pe care il urmau si alte trupe stationate in Galia. Nimeni nu se incumeta sa lupte impotriva salbaticilor celti cu fetele vopsite in albastru.

Doar 10.000 de veterani reusise sa stranga Suetonius in fata imensei armate rebele care numara, de acum, peste 230.000 de oameni. Si totusi, desi raportul de forte era de cel putin 20 la 1, romanii aveau inca o arma secreta, disciplina. Aceasta avea sa fie, ca de multe ori pana atunci, cheia victoriei romane.

Increzatoare in propria armata si in temutele care de lupta celtice, cu mult superioare celor romane, Boudicca nu concepea ca razboinicii sai sa fie infranti de infima armata latina. Mai mult, ea aducea copiii, batranii si femeile pentru a fi martorii izgonirii romane din Britania. Totul trebuia sa fie un spectacol exemplar atat pentru celti, cat si pentru romani.

Lucrurile luau, insa, o cu totul alta intorsatura. Folosind clasica formatie de lupta romana, cu zidul de scuturi asezate in forma solzilor de peste, trupele romane se dovedeau impenetrabile. Primul val al rebelilor cadea sub loviturile de pillum, celebrele sulite latine, create special pentru a se rupe si indoi in ranile victimelor. Blocati in spate si pe flancuri de carutele in care se aflau spectatorii, celtii, in carele lor de lupta, erau incapabili sa se mai retraga sau sa sarjeze peste miile de cadavre din fata lor. Batalia se transforma incet intr-un masacru. Inaintand sistematic, romanii ucideau orice rebel care li se opunea. Peste 80.000 de celti cadeau pe campul de lupta, in timp ce multi dintre supravietuitori luau drumul sclaviei. Britania devenise din nou o provincie romana si avea sa ramana astfel timp de aproape patru secole.

Desi nu a cazut in lupta, Boudicca s-a stins la scurt timp dupa aceea, cel mai probabil intr-un act sinucigas. In ciuda victoriei sale, Suetonius il socase  pana si pe Nero prin cruzimea de care a dat dovada, prin urmare, il va inlocui de urgenta cu mult mai indulgentul guvernator Publius Petronius Turpilianus. Astazi, istoricii sunt unanim de acord ca victoria lui Suetonius a reprezentat unul dintre momentele de cotitura ale istoriei. Infrangerea sa in fata reginei razboinice ar fi insemnat, mai mult ca sigur, o retragere defintiva a dominatiei romane din Britania, asa cum se intamplase si in fata triburilor germane din nordul Europei.

 „Nicicand nu a mai existat o asemenea femeie. Statura ii era impunatoare iar prezenta terifianta. Lumina din ochii ei era salbatica si vocea ii era ca un tunet.” – Cassius Dio.