PERSONALITĂŢI - HANNIBAL

Probabil ca nu vom sti niciodata cum ar fi aratat istoria daca Roma, si nu Cartagina, ar fi fost cea invinsa in primul razboi al omenirii in care miza o constituia, nici mai mult nici mai putin, decat suprematia asupra lumii cunoscute acum mai bine de doua milenii. Confruntarea titanica dintre cele doua mari puteri ale vremii avea, in schimb, sa scoata la lumina personalitatea remarcabila a celui care este inca socotit de unii istorici, drept cel mai mare strateg din istoria umanitatii. Cine a fost Hannibal Barca si cum si-a castigat acesta neintrecutul renume, va invitam sa aflati in cele ce urmeaza.

Hannibal 

Arta razboiului reprezenta deja o traditie in familia Barca atunci cand, in anul 247 i.e.n., se nastea Hannibal, primul dintre cei patru fii ai marelui general si om de stat cartaginez, Hamilcar. De fapt, adevaratul nume al celei mai cunoscute familii cartagineze s-a pierdut, atata vreme cat cognomenul Barca, insemnand in limba punica „binecuvantare”, fusese, practic, impus acesteia de catre conationali, in semn de apreciere pentru glorioasele fapte de arme realizate de-a lungul timpului.

Hamilcar reprezenta deja o legenda vie printre cartaginezi atunci cand Hannibal se nastea. Victoriile sale asupra romanilor in Primul Razboi Punic si geniul militar dovedit din plin impotriva celor 100.000 de mercenari care se ridicasera impotriva imperiului din nordul Africii, il propulsasera pe acesta pe un piedestal pe care nimeni, cu exceptia fiului sau, nu il va mai depasi vreodata.

Asemenea lui Alexandru Macedon, neintrecutul general al antichitatii, Hannibal va creste sub atenta obladuire a tatalui sau si, inca din primii ani ai copilariei, va fi pregatit pentru implinirea gloriosului destin ce i se prevestea. Legendele tesute in jurul personalitatii sale remarcabile spun ca la varsta de numai noua ani, acesta jura in fata soldatilor „ura eterna Romei” si promitea ca nicicand sa nu renunte la a-si trece dusmanii de moarte prin foc si otel.

Alaturi de fratii sai, Hasdrubal, Hanno si Mago, precum si de cumnatul sau Hasdrubal cel Drept, Hannibal isi va insoti tatal in lunga campanie de cucerire a triburilor iberice si de consolidare a Noii Cartagine (orasul Murcia de astazi), viitorul punct de plecare al expeditiei impotriva Romei.

Nu mai putin de 16 ani avea sa serveasca acesta intereselor Cartaginei in Iberia, timp in care atat Hamilcar cat si Hasdrubal cel Drept vor fi ucisi in timpul luptelor cu barbarii. Propulsat din functia de comandant al cavaleriei la cea de general al intregii armate cartagineze, Hannibal avea sa porneasca in ceea ce astazi istoricii numesc „cea mai ampla si mai spectaculoasa campanie purtata vreodata impotriva Romei”.

Traversarea Alpilor si Batalia de la Trebia 

Campaniile de cucerire ale Cartaginei si ale Romei capatasera deja valentele unei veritabile partide de sah la nivel global. Daca Hamilcar ocupase o mare parte a Peninsulei Iberice, legiunile romane isi instituisera suprematia in Galia Cisalpina si transformasera maruntul oras iberic, Saguntum, in protectorat.

De fapt, acesta avea sa fie si pretextul pornirii celui de Al doilea Razboi Punic, cel care il va propulsa pe Hannibal in galeria marilor cuceritori ai istoriei. Cucerind Saguntum dupa opt luni de asediu si anihiland garnizoanele latine, generalul cartaginez sfida, practic, puternicul Imperiu Roman si il provoca pe acesta intr-o confruntare cum nu se mai vazuse vreodata.

Nici cel mai indraznet strateg al acelor vremuri nu putea anticipa urmatoarea miscare a lui Hannibal, aceea de a traversa Alpii si de a invada Peninsula Italica din nord. Asa cum el insusi spunea: „Nimeni nu mai indraznise sa faca acest lucru, de la Hercule si pana in prezent”. Geniul militar al cartaginezului avea sa se faca simtit atunci cand 40.000 de soldati, urmati de 12.000 de cavaleri si o intreaga divizie de elefanti de lupta il vor urma fara sa cracneasca in marsul care putea insemna sfarsitul tuturor. Infruntand frigul patrunzator, terenul potrivnic si triburile de celti care traiau in Alpi, Hannibal va reusi totusi sa traverseze muntii, desi numai 26.000 de pedestrasi, 8000 de cavaleri si un singur elefant supravietuisera temerarei incercari.

Nimeni nu se asteptase la o asemenea invazie, iar trupele romane stationate in nordul tarii, fusesera luate prin surprindere si imprastiate rapid de armata cartagineza. Prima batalie dintre Hannibal si legiunile conduse de Cornelius Publius Scipio avea sa vina inevitabil, desi acesta din urma, isi pregatise deja armata pentru o invazie in Peninsula Iberica.

Lupta care se va da in apropierea raului Trebia va fi de scurta durata si va marca superioritatea neta atat a razboinicilor cartaginezi cat si a cavaleriei africane. Desi victoria lui Hannibal fusese una minora, aceasta va mobiliza triburile galice rebele, care vor suplimenta randurile invadatorilor cu 14.000 de luptatori, refacand numarul acestora la 40.000.

Lupta de la Trasimene si Masacrul de la Canae 

Asigurandu-si pozitia in nordul Italiei, Hannibal constientiza faptul ca adevaratul razboi cu Roma de abia era pe cale sa inceapa. Uriasa masinarie de razboi pe care o reprezenta Imperiul Roman urma sa dea primele sale lovituri. Asa cum se astepta, generalul cartaginez va infrunta legiunile conduse de noii consuli romani, Cnaeus Servilius si Gaius Flaminius, in Batalia de langa lacul Trasimene, acolo unde, in ciuda marsului prelungit la care isi supusese soldatii, mars care durase neintrerupt patru zile si trei nopti, va obtine o noua victorie rasunatoare.

Cea mai grea lupta se va da, insa, in aproprierea localitatii Canae. Satui de tactica de hartuire impusa de noul dictator roman, Fabius Maximus, senatorii vor opta pentru o lupta in camp deschis, lupta in care sa elimine odata pentru totdeauna amenintarea cartagineza. Avea sa fie o mobilizare fara precedent in istoria de pana atunci a Romei, armata stransa pentru aceasta batalie depasind 100.000 de legionari. Numai geniul militar al lui Hannibal avea sa aduca victoria celor 40.000 de razboinici africani si gali, pe care acesta ii putea opune formidabilei ostiri latine.Bazandu-se pe rezistenta fizica nativa a luptatorilor gali si a ferocitatii innascute a acestora, generalul cartaginez va opta pentru folosirea lor in centrul armatei, acolo unde urma sa se dea cea mai grea lovitura. Tactica sa prevedea ca trupele galice, sustinute de cele africane si iberice sa sustina suficient lupta astfel incat sa permita cavaleriei cartagineze si numidiene sa inconjoare trupele romane.

Efectul va fi unul devastator pentru legionarii siguri de victorie. Nu mai putin de 60.000 de soldati latini aveau sa fie masacrati in ceea ce va ramane in istorie drept cea mai categorica infrangere din istoria Imperiul Roman si, totodata, una dintre cele mai sangeroase lupte purtate vreodata. Printre cei cazuti, se vor numara Lucius Aemilius Paulus, noul consul roman, 48 de tribuni militari, 80 de senatori, doi questori si doi fosti consuli imperiali.Victoria a fost atat de categorica incat romanii nu vor mai cuteza sa il infrunte pe Hannibal in nicio alta batalie majora purtata pe teritoriul Italiei.

Cu toate acestea, cartaginezul care suferise la randul sau pierderi importante: circa 6000 de victime (dintre care peste 4000 erau gali) si aproape 10.000 de raniti, realiza faptul ca fara intariri, toate izbandele sale erau in van. In ciuda insistentei comandantilor aflati in subordinea sa, Hannibal va refuza sa asedieze Roma, moment considerat de catre istorici una dintre cele mai mari erori strategice ale sale. Acesta va prefera, in schimb, sa astepte intaririle pe care Hasdrubal urma sa le aduca din Spania si pe cele pe care Mago incerca sa le obtina de la conducatorii cartaginezi.

In ciuda celor doi saci plini cu inelele de aur ale legionarilor ucisi la Cannae, pe care Mago ii va purta in Cartagina, edilii cetatii vor refuza, in mod inexplicabil, o noua finantare a campaniei lui Hannibal, asta in timp ce vestile proaste continuau sa vina pentru acesta. Cartaginezul va afla cu stupoare ca trupele stranse de Hasdrubal cazusera intr-o ambuscada si fusesera anihilate de catre romani iar fratele sau fusese ucis in lupta.

Lupta de la Zama si inceputul sfarsitului 

Intr-o miscare strategica demna de un mare lider militar, noul comandant al legiunilor romane, Publius Cornelius Scipio, va muta teatrul de lupta in nordul Africii, amenintand direct Cartagina. Silit sa paraseasca Peninsula Italica dupa 14 ani de lupte, Hannibal isi va mobiliza ultimele trupe si va porni pe urmele celor peste 40.000 de veterani latini. Cartaginezul va improviza din nou, reusind sa isi suplimenteze numarul soldatilor cu noi luptatori recrutati in graba in timpul calatoriei sale. Desi, pentru prima oara, armata sa era superioara numeric romanilor, Hannibal constientiza faptul ca experienta era acum de partea adversarilor sai.

Lupta dintre cele doua armate se va da la Zama, in apropierea Cartaginei, si se va solda cu infrangerea dureroasa a africanilor. Din cei 50.000 de razboinici cartaginezi, 20.000 vor fi ucisi, 11.000 raniti, in timp ce peste 15.000 vor fi capturati. Pacea fragila care a urmat luptei impunea conditii umilitoare fostei mari puteri africane. Cartagina era nevoita sa isi distruga toata flota, avand dreptul sa pastreze doar 10 corabii, sa platesca o suma imensa ca despagubiri pentru daunele provocate si sa nu declare razboi nici unei alte tari fara acordul Romei.

Silit sa fuga in exil dupa o scurta perioada in care se aflase in fruntea statului, Hannibal se va refugia, pe rand, la curtea monarhilor orientali: Antiochus al III-lea al Siriei, Artaxias I al Armeniei si Prusias I din Bitinia, acolo unde se va angaja de fiecare data in lupte impotriva romanilor.Geniul sau militar va fi dovedit pentru ultima oara atunci cand, in fruntea marinarilor bitinieni, Hannibal va invinge flota regelui Pergamului, Eumenes II, aliatul de nadejde al Romei. Cartaginezul va catapulta pe vasele acestora, amfore pline cu serpi veninosi, creand o panica de nedescris atat in randurile vaslasilor aproape goi cat si in cele ale soldatilor inamici, ingroziti de atacul furibund al reptilelor.

Ajuns la varsta de 64 de ani, Hannibal va fi tradat de catre bitinieni si va fi inconjurat in propria casa de catre militiile romane care inca vedeau in el un pericol imens. Intr-un ultim gest de sfidare la adresa imperiului caruia ii jurase ura eterna, batranul general se va sinucide inghitind un flacon cu otrava. Se spune ca ultimele sale cuvinte au fost: „Haide sa scapam in fine pe romani de teroarea care-i stapaneste, facandu-i sa nu mai astepte moartea unui biet batran... ".
Se stingea astfel, in anul 183 i.e.n., unul dintre cei mai mari lideri militari din istoria omenirii. Paradoxal, in acelasi an, invingatorul sau, Scipio Africanul, murea la Roma in dizgratia Senatului si a concetatenilor sai.

PERSONALITĂŢI - BELIZARIE - GENERALUL LUI JUSTINIAN

Cunoscut si sub numele de „secolul regelui Arthur”, legendarul rege britanic, veacul al V-lea isi primea pentru totdeauna apelativul „cel dezastruos”, in care saxonii invadau Britania, vizigotii Spania, francii Galia, vandalii Africa si ostrogotii Italia. Rolul de capitala rasfatata a unui imperiu vast si invincibil pe care il avusese Roma, disparuse odata cu invazia hoardelor vizigote ale lui Alaric in anul 410, si cu inlaturarea 66 de ani mai tarziu a ultimului imparat roman, Romulus Augustulus, de catre herulii lui Odoacru. Mandrele legiuni romane nu mai erau decat o amintire si chiar si Bizantul, asemenea Cartaginei de odinioara, se vedea nevoit sa plateasca sume imense pentru a-si asigura serviciile mercenarilor care sa ii apere granitele. Pe fondul acestor schimbari profunde din istoria Europei, undeva in Iliria se nastea, dintr-o familie modesta, cel care avea sa aminteasca barbarilor ca spiritul mandru al Imperiului Roman inca mai dainuia in sufletul razboinicilor sai.

Tarul Alb 

Originea si primii ani de viata ai lui Belizarie raman, chiar si astazi, acoperite de mister. Cel mai probabil, acesta se nastea in anul 505, in orasul Germane, actuala localitate Sapareva Banya din Bulgaria. Au existat numeroase voci care au spus ca radacinile sale ar fi fost grecesti sau chiar daco-romane desi, cei mai multi istorici inclina sa creada ca Belizarie a fost de neam tracic. Legendele il pomenesc ca pe un adolescent cu o statura impunatoare, care isi impusese un regim spartan de viata si care, pentru a-si forma atat caracterul cat si musculatura, alesese sa poarte permanent cu el, un butuc. Acesta ii servea de scaun, perna sau, asemenea mitologicului Hercule, de arma.

Inca de la o varsta frageda, Belizarie se inroleaza in armata bizantina, acolo unde, gratie calitatilor sale fizice iesite din comun intra in atentia superiorilor si, ulterior, devine garda de corp a insusi imparatului Justin I. El va exercita aceasta importanta functie pana in anul 527, an in care suveranul se stingea atins de aripa crunta a nebuniei. Nici urmatorul monarh bizantin nu a trecut cu vederea calitatile tanarului trac, numindu-l la o varsta inca frageda comandant al expeditiei care trebuia sa respinga atacurile sasanide de la granita cu Persia a imperiului. Era momentul in care, pe scena istoriei, isi facea intrarea un general demn de compania selecta a marilor lideri militari ai istoriei: Alexandru Macedon, Iulius Cezar, Hannibal Barca sau, mult mai tarziu, Napoleon Bonaparte.

Desi se afla in fruntea unei forte cu mult inferioara numeric celei a persilor, Belizarie isi dovedea geniul militar invingand, in mare parte datorita mercenarilor huni si heruli, puternica armata sasanida in Batalia de la Dara (astazi in sudul Turciei). Gratie unei tactici stralucite, tanarul general de numai 25 de ani reusea sa separe fortele adverse, ucigand aproape 5000 de persi din temuta divizie a Nemuritorilor, printre care si unul dintre liderii acesteia, Baresmanes. Constient insa de numarul mare de intariri pe care sasanizii urmau sa le primeasca, Belizarie isi regrupeaza putinele trupe pentru cea de a doua infruntare, infruntare ce are loc la scurt timp la Callinicum, in Siria de azi.

Desi nu avea mai mult de 25.000 de soldati, Belizarie ii conduce pe acestia intr-o batalie in care finalul a ramas indecis. In schimb, tanarul trac isi dovedea calitatile de diplomat, negociind linistea Bizantului in schimbul unei tribut anual. Incepea, in acest mod, epopea celui supranumit Tarul Alb dupa forma slava a numelui sau - Belai Tzar.

La numai un an de la intoarcerea sa acasa, in 532, Constantinopolul este lovit de puternica rascoala Nika, ce ameninta insasi tronul lui Justinian. Sustinut de loialii sai compatrioti iliri, Belizarie inabusa in forta rebeliunea, ucigand aproape 30.000 de rasculati. Incantat de personalitatea generalului sau, Justinian ii acorda acestuia comanda expeditiei ce trebuia sa redea imperiului bogata regiune a Africii de Nord, aflata in acel moment sub dominatie vandala. Nu trecea decat un an si Belizarie, in 533, debarca in fruntea a 15.000 de soldati in apropierea orasului Leptis Magna. La 13 septembrie armatele Bizantului intalnesc la 16 kilometri de Cartagina, trupele conduse de regele vandal Gelimer. La numai cativa kilometri distanta, o divizie mixta romano-huna invingea trupele conduse de Gibamund, varul regelui vandal, confruntare in care isi pierde viata Ammatas, tanarul frate al monarhului barbar.

Multi istorici considera acest aspect, cheia Bataliei de la Ad Decimum, pentru ca, desi se parea ca sortii inclinau catre vandali, afland de moartea fratelui sau, Gelimer este lovit de un acces de furie incontrolabila, pierzand controlul propriilor trupe si oferind victoria bizantinilor. Nici cea de a doua batalie, cea de la Tricamarum, in apropierea Cartaginei, nu avea sa mai schimbe sortii razboiului. Belizarie stergea pentru totdeauna din istorie Regatul Vandal. Intors la Constantinopol, generalul primea titlul de consul si era primit cu un triumf, ultimul acordat vreodata unui roman.

Un trac in slujba Romei 

Optimismul se instala din nou in inimile romanilor din cele doua imperii surori, odata cu vestea victoriilor lui Belizarie. Insusi Justinian isi permitea sa viseze la mai mult decat sperase vreodata, restaurarea gloriei Romei de odinioara. Monarhul bizantin il numea, astfel, pe generalul sau preferat in fruntea armatelor ce trebuiau sa elibereze Italia de sub dominatia ostrogota. Era, cu siguranta, una dintre cele mai grele misiuni pe care si le putea imagina cineva in acele timpuri.

Din nou, insa, geniul militar al tracului isi spunea cuvantul. Constient de numarul mic de soldati de care dispunea, Belizarie ocupa Sicilia, granarul de atunci al Romei, taind aprovizionarea trupelor ostrogote. In acelasi an, la 9 decembrie 536, trupele bizantine intrau glorioase in fosta capitala a Imperiului Roman, dupa ce eliberasera, in prealabil, si orasul Napoli.

Nu erau decat 5000 de bizantini, dar cu toate acestea, Belizarie mobilizeaza toata populatia orasului, constient de atacul razbunator al ostrogotilor ce urma sa vina. Acesta zideste multe dintre porti, si instaleaza santinele pe zidurile odata inexpugnabile, pe care le doteaza cu masini de lupta. Nu trecusera decat cateva luni de la cucerirea Romei atunci cand gotii atacau din nou furibund. Belizarie respinge, insa, atacul acestora si, mai mult, ii urmareste pe barbari pana in nordul Italiei, acolo unde cucereste orasul Mediolanum (Milanul de azi) si capitala ostrogota de la Ravenna, luandu-l prizonier chiar pe regele Witiges.

Un moment demn de mentionat este cel anterior cuceririi Ravennei, moment in care trupele inamice, incantate de reputatia si eficienta adversarului lor, ii ofera acestuia titlul de imparat al Imperiului Roman de Apus. Belizarie se preface ca accepta oferta ostrogotilor dar, imediat dupa ocuparea orasului, va proclama cucerirea Ravennei drept o victorie in numele imparatului Justinian.

Amenintarea sasanida devenise, insa, din nou, o realitate, astfel ca generalul bizantin nu s-a putut bucura prea mult de victoriile sale. Justinian il chema de urgenta pentru a lupta impotriva vechilor sai adversari in Siria. Anii 541-542 il gasesc pe Belizarie in fruntea armatei in indepartata Sirie, acolo unde obtinea un nou armistitiu cu persii. In schimbul unei sume uriase de bani, el obtinea linistea Constantinopolelui pentru urmatorii 5 ani, timp suficient pentru a reveni in Italia si a lupta din nou impotriva ostrogotilor care recucerisera mare parte din peninsula si chiar invadasera Roma.

Tradarea 

Desi recucereste Roma in scurt timp, Belizarie se vede cazut in dizgratia imparatului la urechile caruia ajunsese oferta ostrogotilor din prima campania italiana, precum si vocile din ce in ce mai numeroase care gaseau in generalul bizantin pe adevaratul salvator al imperiului. Lipsit de orice ajutor, uman sau material, din partea lui Justinian, Belizarie era demis in anul 548 si inlocuit in fruntea armatei de eunucul imperial, Narses, un general lipsit de experienta militara si bolnav de nanism, in fata caruia trupele bizantine si romane se vor revolta initial. Sprijinit puternic de Constantinopol si bizuindu-se pe vechile tactici ale lui Belizarie, Narses recucereste, insa, Italia, dand un motiv in plus lui Justinian sa il pensioneze pe Belizarie.

11 ani mai tarziu, Imperiul se afla, insa, in fata unei noi amenintari: invazia trupelor bulgaro-slave in nordul Bizantului. In disperare de cauza, Justinian apeleaza din nou la loialul sau general trac, cel care, pentru ultima oara, salva Constantinopolul de la dezastru. Trei ani mai tarziu, in 562, Belizarie era trimis in judecata pentru coruptie, toata averea ii era confiscata, iar el era silit sa traiasca asemenea unui cersetor. Desi acuzele s-au dovedit a fi false, reabilitarea sa nu mai avea deja nicio valoare, Belizarie stingandu-se din viata in anul 565. Doar cateva saptamani mai tarziu, imparatul Justinian il urma in mormant pe cel mai mare general al Bizantului.

Note:

• Desi nu a fost niciodata acuzat oficial de o asemenea fapta, se pare ca Justinian il banuia pe Belizarie de o relatie amoroasa cu imparateasa Teodora, acesta fiind probabil unul dintre cele mai puternice argumente in favoarea actiunilor sale indreptate impotriva generalului.
• Narses cadea in dizgratie odata cu moartea imparatului Justinian, moment in care, cuprins de furie, ii invita pe longobarzi sa invadeze Italia. Generalul eunuc murea inainte sa vada efectele devastatoare ale invaziei pe care el insusi o provocase.
• Una dintre dramele lui Belizarie, a fost si cea a aventurilor amoroase ale sotiei sale, Antonina. Desi o surprinsese in timpul unor relatii incestuoase chiar cu nepotul sau, generalul i-a iertat fapta, incercand sa ii salveze onoarea ascunzand acest aspect imparatului. Se pare, insa, ca Antonina nu dorea un secret, motiv pentru care, Belizarie era acuzat odata in plus, la procesul sau din 559, de slabiciune.
• Acuzatorul lui Belizarie in anul 559 nu era altul decat fostul sau secretar, Procopius din Cesarea.
• Desi nu toti istoricii sunt de acord, credinta impamantenita este aceea ca Belizarie a fost orbit de catre calai, din ordinul imparatului Justinian. Cele mai multe tablouri medievale il reprezinta orb, cersind alaturi de un copil care ii sprijina vechiul coif militar.

PERSONALITĂŢI - FLAVIUS ARTIUS - GENERAL DE ORIGINE DACĂ

Vestea marii migratii a gotilor de la nordul Dunarii in teritoriile Imperiului Roman din anul 376, trebuie sa fi constituit un soc pentru imparatul Valens si pentru autoritatile imperiale. Roma nu se mai confrunta cu o armata in sensul clasic, ci cu o intreaga natiune, numarand peste 100.000 de suflete, care cerea dreptul de a se aseza intre granitele imperiului. Aroganta autoritatilor romane, data de memoria unui trecut glorios, nu palise, insa, in ciuda slabiciunii evidente a fostului colos militar si administrativ. Intr-o decizie ce trada lipsa de viziune si de intelegere a noilor realitati istorice, Valens refuza cererile gotilor si renunta la un potential aliat in fata unei amenintari cu mult mai mari si mai grele decat isi putea imagina cineva, invazia hunilor.

Mai mult, imparatul roman pornea razboiul impotriva familiilor de goti, in 378, esuand, insa, lamentabil in fata puternicei cavalerii a acestora. Demodatul soldat roman nu mai putea face fata noilor tendinte militare, iar Valens, impreuna cu cea mai mare parte a soldatilor sai, era masacrat langa zidurile de la Adrianopol.

Era, probabil, in ultim semnal de alarma, pentru ca ceea ce era mai rau pentru Imperiul Roman si goti, deopotriva cu mai toate natiile europene, de abia urma sa vina. Salbaticele hoarde de huni devastasera o mare parte a Asiei, si acum isi indreptau atentia catre bogatele provincii ale celor, de acum, doua Imperii Romane. Armatele Europei cadeau rand pe rand in fata razboinicilor veniti din stepele asiatice si nimeni nu parea sa poata opri in vreun fel incursiunile lor nimicitoare. Era momentul in care, pe scena istoriei, aparea un ultim mare general roman, un general al carui nume avea sa se regaseasca, in scurt timp, alaturi de cele ale marilor strategi ai omenirii, nimeni altul decat Flavius Aetius.

Supravietuitorul 

Flavius Aetius se nastea in anul 396, in Moesia, in puternica cetate de la Durostorum (Silistra de astazi), intr-o familie de nobili cu puternice valente razboinice. Tatal sau, Flavius Gaudentius, ocupa pozitia de Magister Equitum (Comandant Suprem al Cavaleriei) si, conform istoricului Iordanes, ar fi fost de origine gotica. Cei mai multi istorici considera, insa, ca Flavius Gaudentius provenea din randul populatiei daco-romane, asa cum, de altfel, avea sa fie si fiul sau, provenit din casatoria cu Aurelia, o femeie de sorginte latina.

La varsta de numai 9 ani, Aetius este trimis ca ostatic la curtea regelui Alaric, conform uzantelor vremii, pentru ca, mai apoi, sa ajunga in aceeasi postura la curtea lui Rugila, rege al hunilor si parinte al viitorului lider razboinic, Attila. Acesta era momentul in care Flavius Aetius il intalnea pe Attila, desi pentru putin timp, tanarul hun fiind trimis, tot ca ostatic, la Roma.

Alaturi de soldatii huni, Aetius deprinde limba acestora si invata, pana in cele mai mici detalii, tainele tacticilor de lupta ale razboinicilor asiatici. Mai mult decat atat, el leaga o prietenie stransa cu multe dintre capeteniile barbare, prietenie care, in ciuda conflictelor ce aveau sa urmeze, nu se va stinge niciodata.

Gratie talentului sau militar si a incontestabilelor sale calitati diplomatice, Flavius Aetius este numit, in anul 425, Magister Militum (Comandant Suprem al armatelor) in Galia si regent al imparatului-copil, Valentinian al III-lea. Departe de imaginea romantica a cavalerilor medievali, Aetius se dovedeste un veritabil supravietuitor in lumea plina de intrigi de la Roma, de care, de altfel, nici el nu este strain. Desi in acelasi an in care era numit in fruntea trupelor din Galia, el conducea la Ravenna o armata uriasa de huni pentru a-l sprijini pe pretendentul la tron, Ioannes, generalul daco-roman ajunge prea tarziu pentru a-l mai salva pe acesta de la o infrangere si o moarte rusinoase. Si totusi, influenta si abilitatile sale diplomatice, o determina pe Placidia, mama noului imparat, sa ii reconfirme functiile oficiale.

Timp de sapte ani, Flavius Aetius isi va indrepta atentia asupra Galiei, provincie pe care incearca sa o pastreze politic cat mai aproape de Imperiul Roman de Apus. Chiar daca legiunile romane nu mai impuneau acelasi respect ca odinioara, el reuseste sa ii infranga pe vizigoti la Arles si, de asemenea, respingea toate atacurile venite din partea triburilor germanice. Cu ajutorul aliatilor sai huni, el dicteaza triburilor migratoare locurile in care urmau sa se stabileasca, asta si ca o imposibilitate evidenta de a le indeparta, dar si pentru eventuala protectie a granitelor in fata unor posibile atacuri. Astfel, generalul roman ii trimite pe burgunzi in apropierea lacului Geneva (in Elvetia de azi), pe alani in orasele-cetati Orleans si Valence, in timp ce pe vizigoti in impinge in stravechea provincie Aquitania. La numai 37 de ani, Aetius devenise personajul central al unui imperiu in care liderii oficiali, preocupati mai mult de barfele de la curte, nu erau decat niste marionete.

Batalia de la Chalon 

Punctul de cotitura in viata sa il va constitui, pentru Flavius Aetius, ascensiunea fostului sau prieten de la curtea lui Rugila, hunul Attila. Intr-o continua goana dupa prada (hunii nu cautau sa se stabileasca in teritoriile cucerite, asa cum aveau sa faca tatarii 750 de ani mai tarziu), acesta isi condusese hoardele in raiduri ucigase, starnind un val de teroare ce nu avea sa fie uitat timp de secole.

Pretentiile lui Attila se indreptau acum catre Imperiul Roman de Apus, din care acesta cerea jumatate ca zestre, in virtutea unei viitoare casatorii cu sora lui Valentinian al III-lea, Honoria. In fapt, totul era doar un pretext pentru noi jafuri, atata vreme cat Honoria fusese inchisa intr-o manastire din Bizant drept pedeapsa pentru o viata aventuroasa si pentru comploturile care vizau insusi viata fratelui ei

Ca raspuns Attila devasta Galia, intr-o serie de atacuri de o cruzime fara precedent. In fruntea unei armate imense, formata din huni, burgunzi, gepizi, ostrogoti si franci, tanarul comandant hun cucerea, rand pe rand, marile orase ale Galiei : Strasbourg, Amiens, Worms, Reims sau Metz, lasand in urma zeci de mii de victime. Istoricii considera astazi ca atacurile hunului nu erau unele intamplatoare, acesta mizand pe vechea rivalitate dintre regele vizigot Theodoric si armatele romane cu care se afla, de multa vreme in conflict. Attila spera, probabil, ca vizigotii sa i se alature, in speranta obtinerii independentei fata de Roma, si astfel, sa poata lansa un atac decisiv asupra Cetatii Eterne.

Intervenea insa geniul diplomatic si militar al lui Flavius Aetius. Generalul roman reusea, in scurt timp, ceea ce nimeni nu credea ca mai putea fi realizat : o alianta cu vechii dusmani, in fata inamicului comun. In ciuda trupelor romane, putine ca numar si slab pregatite, Aetius reuseste sa il convinga pe Theodoric sa i se alature impotriva lui Attila. Mai mult, regele vizigot ii atrage, la randul sau, pe alanii regelui Sangiban, aflati sub asediul hun in Orleans, precum si mici contingente de burgunzi si franci care nu se alaturasera hunilor.

Armata romano-vizigota il suprinde pe Attila in timpul asediul Orleans-ului. De fapt, in momentul in care trupele conduse de Aetius ajungeau in apropierea luptei, o parte a armatei hunilor reusise deja sa patrunda pe strazile orasului. Avantajat de locul inchis in care cavaleria lui Attila nu se putea desfasura, Aetius ordona atacul, atac in urma caruia, hunii sufera pierderi insemnate. Obligat sa se retraga, regele hun isi repliaza fortele ramase in apropiere de Chalon, in locul numit Campiile Catalaunice, locatie ideala pentru deja clasicele atacuri ale nomazilor.

Conform istoricilor antici si medievali, trupele alane, mai putin loiale Romei, fusesera flancate de armata vizigotilor Theodoric si a fiului sau Thorismund, precum si de soldatii lui Aetius, pentru a le impiedica o eventuala dezertare. De cealalta parte, Attila preferase proprii razboinici in centru, flancati in dreapta de trupele gepide si in stanga de ostrogotii condusi de regele Walamir.

Desi detaliile oferite de cronicarii vremii cu privire la Batalia de la Chalon nu sunt suficient de clare, istoricii moderni au putut reconstitui o mare parte a acestora. Se pare ca, inca de la prima inclestare, ambele tabere suferisera pierderi grele. Cu toate acestea, Attila reusea sa strapunga liniile alane, lasand descoperit flancul ocupat de vizigoti. Intr-un atac furibund al acestora, regele Theodoric este lovit de o sageata si, cazand de pe cal, este zdrobit sub copitele propriei cavalerii. In ciuda canoanelor vremii, vizigotii nu se retrag la auzul mortii liderului ci, sub comanda lui Thorismund, ei reusesc destabilizeze si sa puna pe fuga trupele huno-germane.

Paradoxal, Aetius interzice soldatilor romani sa atace trupele gepide mult mai putin numeroase, asteptand, in schimb, retragerea acestora sub presiunea vizigotilor. Gestul poate fi pus pe lipsa de incredere pe care generalul roman o avea in proprii oameni sau, mai degraba, pe eventuala precautie in fata viitoarelor conflicte cu actualii aliati. Cert este ca nici macar in momentul in care Attila era inconjurat in propria tabara, acolo unde chiar isi pregatise un imens rug din seile celor cazuti, Flavius Aetius refuza sa distruga ultimele forte ale hunilor. El il convinge chiar si pe Thorismund sa abandoneze lupta, in ciuda opozitiei acestuia, mintindu-l asupra intentiilor hegemonice ale fratelui sau.

Desi, la o prima vedere, deciziile lui Aetius par cel putin bizare, o atenta analiza a contextului politic il indreptateste pe deplin. Refuzul de a-si sacrifica propriile trupe denota viziunea acestuia pentru anii ce aveau sa urmeze. Constient de faptul ca noul lider vizigot va incerca sa lupte iarasi impotriva Romei, Flavius Aetius refuza sa dea lovitura de gratie lui Attila, sperand intr-o viitoare alianta cu acesta sau, cel mult, intr-o conservare a armatei romane, si asa destul de restransa. Nu isi putea imagina, insa, ca hunul va ataca din nou Imperiul Roman la numai un an dupa ce suferise pierderi imense in Batalia de Chalon (unii istorici vorbesc de peste 100.000 de oameni).

Salvarea Romei si moartea lui Flavius Aetius 

La doar un an dupa infrangerea de pe Campiile Catalaunice, in 452, Attila se vedea nevoit sa isi tina trupele nemultumite in frau, iar singurul mod in care putea face acest lucru era sa le ofere o prada cat mai bogata. El invada din nou Italia, distrugand pentru totdeauna orasul Aquileia, devastand Mediolanum (Milano) si chiar gonindu-l pe Valentinian al III-lea din Ravenna. Aetius nu mai putea riposta. Roma, pur si simplu, nu isi mai permitea sa ridice si sa intretina o armata. Generalul roman va aplica insa o alta tactica, cea a diplomatiei.

El il convinge pe Papa Leon I sa iasa in intampinarea hunului si sa ii ceara acestuia pacea in schimbul aurului pe care si-l dorea. Fie ca a fost vorba de o superstitie a lui Attila (numele Papei insemna Leul), fie ca adevaratul motiv al armistitiului erau pierderile de oameni provocate de molima ce ii decima armata, regele hun accepta propunerea liderului religios. Inca odata, Flavius Aetius reusea sa isi scape imperiul, in extremis, de la distrugere.

Nimeni nu se astepta insa la sfarsitul misterios al lui Attila. Acesta murea, in anul 453, in noaptea nuntii cu printesa de origine germana Ildiko, cel mai probabil din cauza unei hemoragii cerebrale pe fondul consumului excesiv de alcool.

Roma sarbatorea moartea Antichristului si totul parea sa se aseze in fagasul normal. Nu de aceeasi parere erau insa si Valentinian al III-lea, impreuna cu mama sa, Placidia. Sustinuti de intrigile sambelanului Heraclius si ale senatorul roman Peronius Maximus, ei decid ca rolul incomodului Aetius devenise mult prea important si ca renumele sau risca sa destabilizeze situatia, si asa fragila, a familiei imperiale. La 21 decembrie 454, Valentinian il convoca pe Aetius la o intrevedere privind problemele financiare ale Romei si, intr-un moment de neatentie al acestuia, il injughia mortal. Se spune ca, cu doar cateva clipe inainte de moartea sa, Flavius Aetius i-ar fi adresat imparatului urmatoarele cuvinte : „Stapane, nu stiu ce motive ai avut sa faci asta, dar cred ca te-ai purtat ca un om care tocmai si-a taiat mana dreapta cu cea stanga.”

La doar sase luni de la asasinarea lui Aetius, Valentinian al III-lea cadea victima unui atentat pus la cale de acelasi senator Peronius Maximus. In momentul uciderii sale, nici un soldat din garda imperiala, nu a intervenit pentru a-l salva pe monarh. Asasinii erau doi dintre prietenii huni ai lui Flavius Aetius. Peste numai 22 de ani de la moartea generalului, Imperiul Roman de Apus disparea pentru totdeauna din istorie.