GLADIATORII

Exista si astazi numeroase dispute in randul istoricilor in ceea ce priveste aparitia pe scena istoriei a celebrelor lupte dintre gladiatori. In fapt, controversele sunt atat de vechi incat nici chiar romanii nu reusisera sa cada de acord asupra lor.

Cea mai veche mentiune cunoscuta a unor asemenea intreceri apare, surprinzator, nu la Roma ci in Grecia, atunci cand Homer aminteste de luptele ritualice organizate de catre eroul mitologic Ahile la moartea lui Patrocle, in timpul Razboiului Troian. Diferenta, insa, dintre clasicele inclestari din amfiteatrele romane si evenimentul pomenit de poetul antic este aceea ca moartea razboinicilor eleni fusese doar una simbolica. Totusi, putinele dovezi arheologice scoase la lumina pana in prezent, par sa demonstreze ca primele lupte pe viata si pe moarte intre mai multi competitori erau organizate in Grecia, cu ocazia funeraliilor unor persoane importante, cu mult inainte ca obiceiul sa ajunga in Peninsula Italica.

Este posibil ca primii colonisti eleni ajunsi pe tarmul Italiei sa fi adus odata cu ei si stravechiul obicei al sacrificiilor umane din timpul jocurilor funerare. Istoricul roman Titus Livius mentioneaza o astfel de practica la populatia etrusca din Campania care, pentru a comemora victoria asupra samnitilor, organizeaza in anul 310 i.e.n., primele lupte de gladiatori cunoscute in istorie. De altfel, afirmatiile invatatului roman sunt sustinute si de frescele etrusce din secolul al IV-lea anterior erei noastre, in care apar perechi de razboinici ce se intrec in lupte organizate cu ocazia evenimentelor funebre.

In schimb, primele jocuri gladiatoriale de la Roma sunt sustinute in anul 246 i.e.n. la initiativa fratilor Marcus si Decimus Brutus, cei care, pentru a-si comemora tatal - Junius Brutus - cazut in Primul Razboi Punic, finanteaza o serie de lupte pana la moarte intre trei perechi de sclavi. Chiar daca evenimentul fusese unul de dimensiuni reduse si organizarea sa avusese loc in Forum Boarium (Piata de Vite), succesul pe care l-a avut la multime a fost unul rasunator. De aici si pana la fastuoasele intreceri din arenele romane nu mai era decat un pas.

Gladiatorii 

In general, primii gladiatori folositi in cadrul spectacolelor erau sclavi, prizonieri de razboi sau condamnati la moarte care, odata cumparati de catre „ianista”(proprietarii scolilor de gladiatori) erau antrenati pentru a satisface dorintele multimii avide de astfel de intreceri.

Odata insa cu transformarea jocurilor funerare in evenimente la scara larga, costurile necesare unor asemenea spectacole deveneau, inevitabil, apanajul nobililor instariti care, de cele mai multe ori, incercau atragere simpatiei publice in scopul ascensiunii politice. Cu cat numarul celor care luptau in arena era mai mare si cu cat diversitatea jocurilor incanta mai mult, cu atat mai generos si atent la nevoile plebei parea cel care le organiza.

In ciuda conceptiilor preconcepute, existente astazi, numarul razboinicilor care mureau in timpul luptelor era extrem de scazut. In fapt, doar 10% dintre gladiatori isi gaseau sfarsitul in arena. Si asta pentru ca, de obicei, pretul platit pentru a vedea o lupta pe viata si pe moarte era de cel putin 100 de ori mai mare decat cel al unei competitii in care ambii combatanti scapau cu viata. Faptul ca, uneori, amfitrionul intrecerilor ceda vointei multimii si incuviinta ca un gladiator sa fie ucis, acest lucru trebuia privit ca un semn al generozitatii sale.

In realitate, gladiatorii erau antrenati sa nu isi aplice lovituri fatale desi, o parte importanta a procesului de pregatire o reprezenta aceea in care ei erau invatati sa isi accepte moartea cu demnitate. Nimic nu nemultumea mai mult spectatorii decat imaginea unui gladiator las, iar repercusiunile unei reprezentatii jalnice puteau fi dezastruoase pentru proprietarii scolilor de antrenament.

Chiar daca spectrul mortii plana permanent asupra lor iar umilintele indurate in timpul pregatirilor erau, de cele mai multe ori, inumane, multi dintre gladiatori duceau o viata cu mult peste standardele plebei romane. Acestia se bucurau de asistenta medicala, haine curate si trei mese consistente pe zi, mese ce erau menite sa le ofere surplusul de energie necesar antrenamentelor si luptelor dar si sa ii ajute la dobandirea straturilor suplimentare de grasime care impiedicau patrunderea armelor catre organele vitale. In plus, imaginea gladiatorului era asociata in lumea romana cu cea a barbatului extrem de potent. Deseori, femeile cu influenta plateau sume exorbitante pentru a petrece o noapte in compania razboinicului preferat. Nu putine sunt mentiunile istorice in care sotii de senatori sau de membri ai clasei cavalerilor isi paraseau sotii pentru a intretine relatii sexuale cu gladiatori, si asta in ciuda interdictiilor din legea romana prin care se stipula imperativ ca nicio o femeie de origine latina nu are dreptul de a avea relatii intime cu un sclav.

Poate acestea au fost motivele pentru care tot mai multi cetateni romani renuntau de buna voie la propria libertate pentru a deveni gladiatori, asa numitii auctoratii. In fapt, in perioada de sfarsit a Republicii, peste jumatate din numarul gladiatorilor era format din fosti oameni liberi. Acestia proveneau din toate paturile sociale, atrasi probabil de mirajul luptelor si de premiile consistente pe care le primeau in cazul victoriilor. Nu odata s-a intamplat ca si imparatii Romei sa coboare in arena pentru a lupta alaturi de sclavii razboinici. Caligula, Titus, Hadrian, Didius Julianus sunt doar cativa dintre cei care au socat audienta infruntand adversarii pe nisipul amfiteatrelor. Cu siguranta insa, ca niciun alt imparat nu a depasit obsesia lui Commodus in ceea ce priveste luptele de gladiatori. Acesta nu numai ca a participat personal la peste 1000 de dueluri, dar si-a falsificat si biografia astfel incat sa para ca tatal sau (imparatul Marc Aurelius) era, de fapt, un gladiator celebru. Commodus ajunsese pana acolo incat se credea reintruparea eroului Hercule si chiar i-a scandalizat pe senatori imbracand in timpul sedintelor publice costumul de luptator in arena.

Pe de alta parte, imparati precum Cezar sau Traian preferau sa uimeasca audienta prin extravaganta spectacolelor oferite. Astfel, in anul 65 i.e.n., Iulius Cezar, comemorand 20 de ani de la moartea tatalui sau, avea sa organizeze o lupta nemaivazuta pana atunci la Roma, in care au luptat nu mai putin de 320 de perechi de gladiatori imbracati in armuri de argint. Iar daca evenimentul va ramane in istorie pentru grandoarea sa, Cezar isi va depasi propriul record aducand in arena, odata cu ocuparea Egiptului, 300 de elefanti carora le-a opus 300 de luptatori. Multimea va dezaproba, insa, gestul acestuia, protestand fatis fata de cruzimea spectacolului. Plebea, pur si simplu, nu putuse suporta uciderea atator elefanti.

Nici Traian nu a fost mai prejos, organizand, odata cu cucerirea Daciei, 123 de zile de jocuri neintrerupte. Atat de mare fusese numarul prizonierilor de razboi, incat numele de gladiator devenise, in acea perioada, sinonim cu cel de dac.

PERSONALITĂŢI - HANNIBAL

Probabil ca nu vom sti niciodata cum ar fi aratat istoria daca Roma, si nu Cartagina, ar fi fost cea invinsa in primul razboi al omenirii in care miza o constituia, nici mai mult nici mai putin, decat suprematia asupra lumii cunoscute acum mai bine de doua milenii. Confruntarea titanica dintre cele doua mari puteri ale vremii avea, in schimb, sa scoata la lumina personalitatea remarcabila a celui care este inca socotit de unii istorici, drept cel mai mare strateg din istoria umanitatii. Cine a fost Hannibal Barca si cum si-a castigat acesta neintrecutul renume, va invitam sa aflati in cele ce urmeaza.

Hannibal 

Arta razboiului reprezenta deja o traditie in familia Barca atunci cand, in anul 247 i.e.n., se nastea Hannibal, primul dintre cei patru fii ai marelui general si om de stat cartaginez, Hamilcar. De fapt, adevaratul nume al celei mai cunoscute familii cartagineze s-a pierdut, atata vreme cat cognomenul Barca, insemnand in limba punica „binecuvantare”, fusese, practic, impus acesteia de catre conationali, in semn de apreciere pentru glorioasele fapte de arme realizate de-a lungul timpului.

Hamilcar reprezenta deja o legenda vie printre cartaginezi atunci cand Hannibal se nastea. Victoriile sale asupra romanilor in Primul Razboi Punic si geniul militar dovedit din plin impotriva celor 100.000 de mercenari care se ridicasera impotriva imperiului din nordul Africii, il propulsasera pe acesta pe un piedestal pe care nimeni, cu exceptia fiului sau, nu il va mai depasi vreodata.

Asemenea lui Alexandru Macedon, neintrecutul general al antichitatii, Hannibal va creste sub atenta obladuire a tatalui sau si, inca din primii ani ai copilariei, va fi pregatit pentru implinirea gloriosului destin ce i se prevestea. Legendele tesute in jurul personalitatii sale remarcabile spun ca la varsta de numai noua ani, acesta jura in fata soldatilor „ura eterna Romei” si promitea ca nicicand sa nu renunte la a-si trece dusmanii de moarte prin foc si otel.

Alaturi de fratii sai, Hasdrubal, Hanno si Mago, precum si de cumnatul sau Hasdrubal cel Drept, Hannibal isi va insoti tatal in lunga campanie de cucerire a triburilor iberice si de consolidare a Noii Cartagine (orasul Murcia de astazi), viitorul punct de plecare al expeditiei impotriva Romei.

Nu mai putin de 16 ani avea sa serveasca acesta intereselor Cartaginei in Iberia, timp in care atat Hamilcar cat si Hasdrubal cel Drept vor fi ucisi in timpul luptelor cu barbarii. Propulsat din functia de comandant al cavaleriei la cea de general al intregii armate cartagineze, Hannibal avea sa porneasca in ceea ce astazi istoricii numesc „cea mai ampla si mai spectaculoasa campanie purtata vreodata impotriva Romei”.

Traversarea Alpilor si Batalia de la Trebia 

Campaniile de cucerire ale Cartaginei si ale Romei capatasera deja valentele unei veritabile partide de sah la nivel global. Daca Hamilcar ocupase o mare parte a Peninsulei Iberice, legiunile romane isi instituisera suprematia in Galia Cisalpina si transformasera maruntul oras iberic, Saguntum, in protectorat.

De fapt, acesta avea sa fie si pretextul pornirii celui de Al doilea Razboi Punic, cel care il va propulsa pe Hannibal in galeria marilor cuceritori ai istoriei. Cucerind Saguntum dupa opt luni de asediu si anihiland garnizoanele latine, generalul cartaginez sfida, practic, puternicul Imperiu Roman si il provoca pe acesta intr-o confruntare cum nu se mai vazuse vreodata.

Nici cel mai indraznet strateg al acelor vremuri nu putea anticipa urmatoarea miscare a lui Hannibal, aceea de a traversa Alpii si de a invada Peninsula Italica din nord. Asa cum el insusi spunea: „Nimeni nu mai indraznise sa faca acest lucru, de la Hercule si pana in prezent”. Geniul militar al cartaginezului avea sa se faca simtit atunci cand 40.000 de soldati, urmati de 12.000 de cavaleri si o intreaga divizie de elefanti de lupta il vor urma fara sa cracneasca in marsul care putea insemna sfarsitul tuturor. Infruntand frigul patrunzator, terenul potrivnic si triburile de celti care traiau in Alpi, Hannibal va reusi totusi sa traverseze muntii, desi numai 26.000 de pedestrasi, 8000 de cavaleri si un singur elefant supravietuisera temerarei incercari.

Nimeni nu se asteptase la o asemenea invazie, iar trupele romane stationate in nordul tarii, fusesera luate prin surprindere si imprastiate rapid de armata cartagineza. Prima batalie dintre Hannibal si legiunile conduse de Cornelius Publius Scipio avea sa vina inevitabil, desi acesta din urma, isi pregatise deja armata pentru o invazie in Peninsula Iberica.

Lupta care se va da in apropierea raului Trebia va fi de scurta durata si va marca superioritatea neta atat a razboinicilor cartaginezi cat si a cavaleriei africane. Desi victoria lui Hannibal fusese una minora, aceasta va mobiliza triburile galice rebele, care vor suplimenta randurile invadatorilor cu 14.000 de luptatori, refacand numarul acestora la 40.000.

Lupta de la Trasimene si Masacrul de la Canae 

Asigurandu-si pozitia in nordul Italiei, Hannibal constientiza faptul ca adevaratul razboi cu Roma de abia era pe cale sa inceapa. Uriasa masinarie de razboi pe care o reprezenta Imperiul Roman urma sa dea primele sale lovituri. Asa cum se astepta, generalul cartaginez va infrunta legiunile conduse de noii consuli romani, Cnaeus Servilius si Gaius Flaminius, in Batalia de langa lacul Trasimene, acolo unde, in ciuda marsului prelungit la care isi supusese soldatii, mars care durase neintrerupt patru zile si trei nopti, va obtine o noua victorie rasunatoare.

Cea mai grea lupta se va da, insa, in aproprierea localitatii Canae. Satui de tactica de hartuire impusa de noul dictator roman, Fabius Maximus, senatorii vor opta pentru o lupta in camp deschis, lupta in care sa elimine odata pentru totdeauna amenintarea cartagineza. Avea sa fie o mobilizare fara precedent in istoria de pana atunci a Romei, armata stransa pentru aceasta batalie depasind 100.000 de legionari. Numai geniul militar al lui Hannibal avea sa aduca victoria celor 40.000 de razboinici africani si gali, pe care acesta ii putea opune formidabilei ostiri latine.Bazandu-se pe rezistenta fizica nativa a luptatorilor gali si a ferocitatii innascute a acestora, generalul cartaginez va opta pentru folosirea lor in centrul armatei, acolo unde urma sa se dea cea mai grea lovitura. Tactica sa prevedea ca trupele galice, sustinute de cele africane si iberice sa sustina suficient lupta astfel incat sa permita cavaleriei cartagineze si numidiene sa inconjoare trupele romane.

Efectul va fi unul devastator pentru legionarii siguri de victorie. Nu mai putin de 60.000 de soldati latini aveau sa fie masacrati in ceea ce va ramane in istorie drept cea mai categorica infrangere din istoria Imperiul Roman si, totodata, una dintre cele mai sangeroase lupte purtate vreodata. Printre cei cazuti, se vor numara Lucius Aemilius Paulus, noul consul roman, 48 de tribuni militari, 80 de senatori, doi questori si doi fosti consuli imperiali.Victoria a fost atat de categorica incat romanii nu vor mai cuteza sa il infrunte pe Hannibal in nicio alta batalie majora purtata pe teritoriul Italiei.

Cu toate acestea, cartaginezul care suferise la randul sau pierderi importante: circa 6000 de victime (dintre care peste 4000 erau gali) si aproape 10.000 de raniti, realiza faptul ca fara intariri, toate izbandele sale erau in van. In ciuda insistentei comandantilor aflati in subordinea sa, Hannibal va refuza sa asedieze Roma, moment considerat de catre istorici una dintre cele mai mari erori strategice ale sale. Acesta va prefera, in schimb, sa astepte intaririle pe care Hasdrubal urma sa le aduca din Spania si pe cele pe care Mago incerca sa le obtina de la conducatorii cartaginezi.

In ciuda celor doi saci plini cu inelele de aur ale legionarilor ucisi la Cannae, pe care Mago ii va purta in Cartagina, edilii cetatii vor refuza, in mod inexplicabil, o noua finantare a campaniei lui Hannibal, asta in timp ce vestile proaste continuau sa vina pentru acesta. Cartaginezul va afla cu stupoare ca trupele stranse de Hasdrubal cazusera intr-o ambuscada si fusesera anihilate de catre romani iar fratele sau fusese ucis in lupta.

Lupta de la Zama si inceputul sfarsitului 

Intr-o miscare strategica demna de un mare lider militar, noul comandant al legiunilor romane, Publius Cornelius Scipio, va muta teatrul de lupta in nordul Africii, amenintand direct Cartagina. Silit sa paraseasca Peninsula Italica dupa 14 ani de lupte, Hannibal isi va mobiliza ultimele trupe si va porni pe urmele celor peste 40.000 de veterani latini. Cartaginezul va improviza din nou, reusind sa isi suplimenteze numarul soldatilor cu noi luptatori recrutati in graba in timpul calatoriei sale. Desi, pentru prima oara, armata sa era superioara numeric romanilor, Hannibal constientiza faptul ca experienta era acum de partea adversarilor sai.

Lupta dintre cele doua armate se va da la Zama, in apropierea Cartaginei, si se va solda cu infrangerea dureroasa a africanilor. Din cei 50.000 de razboinici cartaginezi, 20.000 vor fi ucisi, 11.000 raniti, in timp ce peste 15.000 vor fi capturati. Pacea fragila care a urmat luptei impunea conditii umilitoare fostei mari puteri africane. Cartagina era nevoita sa isi distruga toata flota, avand dreptul sa pastreze doar 10 corabii, sa platesca o suma imensa ca despagubiri pentru daunele provocate si sa nu declare razboi nici unei alte tari fara acordul Romei.

Silit sa fuga in exil dupa o scurta perioada in care se aflase in fruntea statului, Hannibal se va refugia, pe rand, la curtea monarhilor orientali: Antiochus al III-lea al Siriei, Artaxias I al Armeniei si Prusias I din Bitinia, acolo unde se va angaja de fiecare data in lupte impotriva romanilor.Geniul sau militar va fi dovedit pentru ultima oara atunci cand, in fruntea marinarilor bitinieni, Hannibal va invinge flota regelui Pergamului, Eumenes II, aliatul de nadejde al Romei. Cartaginezul va catapulta pe vasele acestora, amfore pline cu serpi veninosi, creand o panica de nedescris atat in randurile vaslasilor aproape goi cat si in cele ale soldatilor inamici, ingroziti de atacul furibund al reptilelor.

Ajuns la varsta de 64 de ani, Hannibal va fi tradat de catre bitinieni si va fi inconjurat in propria casa de catre militiile romane care inca vedeau in el un pericol imens. Intr-un ultim gest de sfidare la adresa imperiului caruia ii jurase ura eterna, batranul general se va sinucide inghitind un flacon cu otrava. Se spune ca ultimele sale cuvinte au fost: „Haide sa scapam in fine pe romani de teroarea care-i stapaneste, facandu-i sa nu mai astepte moartea unui biet batran... ".
Se stingea astfel, in anul 183 i.e.n., unul dintre cei mai mari lideri militari din istoria omenirii. Paradoxal, in acelasi an, invingatorul sau, Scipio Africanul, murea la Roma in dizgratia Senatului si a concetatenilor sai.

PERSONALITĂŢI - BELIZARIE - GENERALUL LUI JUSTINIAN

Cunoscut si sub numele de „secolul regelui Arthur”, legendarul rege britanic, veacul al V-lea isi primea pentru totdeauna apelativul „cel dezastruos”, in care saxonii invadau Britania, vizigotii Spania, francii Galia, vandalii Africa si ostrogotii Italia. Rolul de capitala rasfatata a unui imperiu vast si invincibil pe care il avusese Roma, disparuse odata cu invazia hoardelor vizigote ale lui Alaric in anul 410, si cu inlaturarea 66 de ani mai tarziu a ultimului imparat roman, Romulus Augustulus, de catre herulii lui Odoacru. Mandrele legiuni romane nu mai erau decat o amintire si chiar si Bizantul, asemenea Cartaginei de odinioara, se vedea nevoit sa plateasca sume imense pentru a-si asigura serviciile mercenarilor care sa ii apere granitele. Pe fondul acestor schimbari profunde din istoria Europei, undeva in Iliria se nastea, dintr-o familie modesta, cel care avea sa aminteasca barbarilor ca spiritul mandru al Imperiului Roman inca mai dainuia in sufletul razboinicilor sai.

Tarul Alb 

Originea si primii ani de viata ai lui Belizarie raman, chiar si astazi, acoperite de mister. Cel mai probabil, acesta se nastea in anul 505, in orasul Germane, actuala localitate Sapareva Banya din Bulgaria. Au existat numeroase voci care au spus ca radacinile sale ar fi fost grecesti sau chiar daco-romane desi, cei mai multi istorici inclina sa creada ca Belizarie a fost de neam tracic. Legendele il pomenesc ca pe un adolescent cu o statura impunatoare, care isi impusese un regim spartan de viata si care, pentru a-si forma atat caracterul cat si musculatura, alesese sa poarte permanent cu el, un butuc. Acesta ii servea de scaun, perna sau, asemenea mitologicului Hercule, de arma.

Inca de la o varsta frageda, Belizarie se inroleaza in armata bizantina, acolo unde, gratie calitatilor sale fizice iesite din comun intra in atentia superiorilor si, ulterior, devine garda de corp a insusi imparatului Justin I. El va exercita aceasta importanta functie pana in anul 527, an in care suveranul se stingea atins de aripa crunta a nebuniei. Nici urmatorul monarh bizantin nu a trecut cu vederea calitatile tanarului trac, numindu-l la o varsta inca frageda comandant al expeditiei care trebuia sa respinga atacurile sasanide de la granita cu Persia a imperiului. Era momentul in care, pe scena istoriei, isi facea intrarea un general demn de compania selecta a marilor lideri militari ai istoriei: Alexandru Macedon, Iulius Cezar, Hannibal Barca sau, mult mai tarziu, Napoleon Bonaparte.

Desi se afla in fruntea unei forte cu mult inferioara numeric celei a persilor, Belizarie isi dovedea geniul militar invingand, in mare parte datorita mercenarilor huni si heruli, puternica armata sasanida in Batalia de la Dara (astazi in sudul Turciei). Gratie unei tactici stralucite, tanarul general de numai 25 de ani reusea sa separe fortele adverse, ucigand aproape 5000 de persi din temuta divizie a Nemuritorilor, printre care si unul dintre liderii acesteia, Baresmanes. Constient insa de numarul mare de intariri pe care sasanizii urmau sa le primeasca, Belizarie isi regrupeaza putinele trupe pentru cea de a doua infruntare, infruntare ce are loc la scurt timp la Callinicum, in Siria de azi.

Desi nu avea mai mult de 25.000 de soldati, Belizarie ii conduce pe acestia intr-o batalie in care finalul a ramas indecis. In schimb, tanarul trac isi dovedea calitatile de diplomat, negociind linistea Bizantului in schimbul unei tribut anual. Incepea, in acest mod, epopea celui supranumit Tarul Alb dupa forma slava a numelui sau - Belai Tzar.

La numai un an de la intoarcerea sa acasa, in 532, Constantinopolul este lovit de puternica rascoala Nika, ce ameninta insasi tronul lui Justinian. Sustinut de loialii sai compatrioti iliri, Belizarie inabusa in forta rebeliunea, ucigand aproape 30.000 de rasculati. Incantat de personalitatea generalului sau, Justinian ii acorda acestuia comanda expeditiei ce trebuia sa redea imperiului bogata regiune a Africii de Nord, aflata in acel moment sub dominatie vandala. Nu trecea decat un an si Belizarie, in 533, debarca in fruntea a 15.000 de soldati in apropierea orasului Leptis Magna. La 13 septembrie armatele Bizantului intalnesc la 16 kilometri de Cartagina, trupele conduse de regele vandal Gelimer. La numai cativa kilometri distanta, o divizie mixta romano-huna invingea trupele conduse de Gibamund, varul regelui vandal, confruntare in care isi pierde viata Ammatas, tanarul frate al monarhului barbar.

Multi istorici considera acest aspect, cheia Bataliei de la Ad Decimum, pentru ca, desi se parea ca sortii inclinau catre vandali, afland de moartea fratelui sau, Gelimer este lovit de un acces de furie incontrolabila, pierzand controlul propriilor trupe si oferind victoria bizantinilor. Nici cea de a doua batalie, cea de la Tricamarum, in apropierea Cartaginei, nu avea sa mai schimbe sortii razboiului. Belizarie stergea pentru totdeauna din istorie Regatul Vandal. Intors la Constantinopol, generalul primea titlul de consul si era primit cu un triumf, ultimul acordat vreodata unui roman.

Un trac in slujba Romei 

Optimismul se instala din nou in inimile romanilor din cele doua imperii surori, odata cu vestea victoriilor lui Belizarie. Insusi Justinian isi permitea sa viseze la mai mult decat sperase vreodata, restaurarea gloriei Romei de odinioara. Monarhul bizantin il numea, astfel, pe generalul sau preferat in fruntea armatelor ce trebuiau sa elibereze Italia de sub dominatia ostrogota. Era, cu siguranta, una dintre cele mai grele misiuni pe care si le putea imagina cineva in acele timpuri.

Din nou, insa, geniul militar al tracului isi spunea cuvantul. Constient de numarul mic de soldati de care dispunea, Belizarie ocupa Sicilia, granarul de atunci al Romei, taind aprovizionarea trupelor ostrogote. In acelasi an, la 9 decembrie 536, trupele bizantine intrau glorioase in fosta capitala a Imperiului Roman, dupa ce eliberasera, in prealabil, si orasul Napoli.

Nu erau decat 5000 de bizantini, dar cu toate acestea, Belizarie mobilizeaza toata populatia orasului, constient de atacul razbunator al ostrogotilor ce urma sa vina. Acesta zideste multe dintre porti, si instaleaza santinele pe zidurile odata inexpugnabile, pe care le doteaza cu masini de lupta. Nu trecusera decat cateva luni de la cucerirea Romei atunci cand gotii atacau din nou furibund. Belizarie respinge, insa, atacul acestora si, mai mult, ii urmareste pe barbari pana in nordul Italiei, acolo unde cucereste orasul Mediolanum (Milanul de azi) si capitala ostrogota de la Ravenna, luandu-l prizonier chiar pe regele Witiges.

Un moment demn de mentionat este cel anterior cuceririi Ravennei, moment in care trupele inamice, incantate de reputatia si eficienta adversarului lor, ii ofera acestuia titlul de imparat al Imperiului Roman de Apus. Belizarie se preface ca accepta oferta ostrogotilor dar, imediat dupa ocuparea orasului, va proclama cucerirea Ravennei drept o victorie in numele imparatului Justinian.

Amenintarea sasanida devenise, insa, din nou, o realitate, astfel ca generalul bizantin nu s-a putut bucura prea mult de victoriile sale. Justinian il chema de urgenta pentru a lupta impotriva vechilor sai adversari in Siria. Anii 541-542 il gasesc pe Belizarie in fruntea armatei in indepartata Sirie, acolo unde obtinea un nou armistitiu cu persii. In schimbul unei sume uriase de bani, el obtinea linistea Constantinopolelui pentru urmatorii 5 ani, timp suficient pentru a reveni in Italia si a lupta din nou impotriva ostrogotilor care recucerisera mare parte din peninsula si chiar invadasera Roma.

Tradarea 

Desi recucereste Roma in scurt timp, Belizarie se vede cazut in dizgratia imparatului la urechile caruia ajunsese oferta ostrogotilor din prima campania italiana, precum si vocile din ce in ce mai numeroase care gaseau in generalul bizantin pe adevaratul salvator al imperiului. Lipsit de orice ajutor, uman sau material, din partea lui Justinian, Belizarie era demis in anul 548 si inlocuit in fruntea armatei de eunucul imperial, Narses, un general lipsit de experienta militara si bolnav de nanism, in fata caruia trupele bizantine si romane se vor revolta initial. Sprijinit puternic de Constantinopol si bizuindu-se pe vechile tactici ale lui Belizarie, Narses recucereste, insa, Italia, dand un motiv in plus lui Justinian sa il pensioneze pe Belizarie.

11 ani mai tarziu, Imperiul se afla, insa, in fata unei noi amenintari: invazia trupelor bulgaro-slave in nordul Bizantului. In disperare de cauza, Justinian apeleaza din nou la loialul sau general trac, cel care, pentru ultima oara, salva Constantinopolul de la dezastru. Trei ani mai tarziu, in 562, Belizarie era trimis in judecata pentru coruptie, toata averea ii era confiscata, iar el era silit sa traiasca asemenea unui cersetor. Desi acuzele s-au dovedit a fi false, reabilitarea sa nu mai avea deja nicio valoare, Belizarie stingandu-se din viata in anul 565. Doar cateva saptamani mai tarziu, imparatul Justinian il urma in mormant pe cel mai mare general al Bizantului.

Note:

• Desi nu a fost niciodata acuzat oficial de o asemenea fapta, se pare ca Justinian il banuia pe Belizarie de o relatie amoroasa cu imparateasa Teodora, acesta fiind probabil unul dintre cele mai puternice argumente in favoarea actiunilor sale indreptate impotriva generalului.
• Narses cadea in dizgratie odata cu moartea imparatului Justinian, moment in care, cuprins de furie, ii invita pe longobarzi sa invadeze Italia. Generalul eunuc murea inainte sa vada efectele devastatoare ale invaziei pe care el insusi o provocase.
• Una dintre dramele lui Belizarie, a fost si cea a aventurilor amoroase ale sotiei sale, Antonina. Desi o surprinsese in timpul unor relatii incestuoase chiar cu nepotul sau, generalul i-a iertat fapta, incercand sa ii salveze onoarea ascunzand acest aspect imparatului. Se pare, insa, ca Antonina nu dorea un secret, motiv pentru care, Belizarie era acuzat odata in plus, la procesul sau din 559, de slabiciune.
• Acuzatorul lui Belizarie in anul 559 nu era altul decat fostul sau secretar, Procopius din Cesarea.
• Desi nu toti istoricii sunt de acord, credinta impamantenita este aceea ca Belizarie a fost orbit de catre calai, din ordinul imparatului Justinian. Cele mai multe tablouri medievale il reprezinta orb, cersind alaturi de un copil care ii sprijina vechiul coif militar.