vineri, 19 august 2011

ROMANIA - CEL MAI VECHI PAPIRUS DIN EUROPA

In anul 1959, odată cu demararea construcţiilor pentru stadionul din Mangalia, s-a descoperit un sarcofag datând din secolele IV-III î.Ch. Pe unul dintre capacele sarcofagului au fost găsite două coroane de frunze de lauri din bronz aurit, dovedind că cel care fusese depus în sarcofag era cetăţean de vază al Callatis-ului. Printre resturile scheletului mâinilor a apărut un papirus, apreciat ca o piesă deosebit de rară, unică în Europa de Sud-Est în acel moment. Papirusul era scris cu caractere epigrafice, cu o cerneală de culoare maron şi putea fi un talisman pentru viaţa de apoi sau o lucrare artistică aparţinând defunctului.

Muzeul de Arheologie Callatis - Mangalia

Papirusul a fost preluat de cercetători din fosta U.R.S.S. şi dus la Moscova pentru a fi descifrat, dar nu a mai fost înapoiat României, pe motivul deteriorării lui. „In lucrările de specialitate, dar şi în diverse alte reviste şi ziare, s-a menţionat că acest papirus s-a distrus în contact cu aerul şi lumina soarelui“, arată Sorin Colesniuc, directorul Muzeului Callatis.
Mormântul poate fi vizitat şi astăzi în incinta Muzeului de Arheologie Callatis Mangalia, sub forma sa tumulară. S-a păstrat şi ringul din piatră pentru a reda cât mai fidel construcţia. Sala tumulus-ului a devenit în timp plină de comori, cele mai valoroase exponate ale muzeului fiind expuse aici şi puse în valoare în vitrine speciale.
Recent, cu sprijinul primarului Mangaliei, Sorin Marcel Colesniuc, directorul muzeului şi dr. Ion Pâslaru, angajat al muzeului, au regăsit şi au reuşit să readucă în ţară, după mai bine de 50 de ani, papirusul de la Callatis. Luni, 22.08.2011, s-a organizat ceremonia oficială de predare–primire a papirusului, între specialiştii Alexandr Nicolaievici Lesovoi - directorul Centrului de Restaurare I.E. Grabar din Moscova şi conducerea Muzeului Callatis Mangalia.
Papirusul a fost adus la Mangalia în seara de 18.08.2011. „Este înschis în seiful cu bani, până luni când vor sosi specialiştii de la Moscova“, a declarat, pentru "Adevărul", directorul Muzeului Callatis, Sorin Colesniuc. Potrivit acestuia, papirusul a fost descoperit în anul 1959 de o echipă de arheologi de la Academia Română şi a fost predat ruşilor deoarece dispuneau de cea mai bună tehnică de restaurare şi cercetare. „A fost declarat pierdut, dar de fapt nimeni nu s-a mai interesat de soarta lui. In urmă cu doi ani, împreună cu arheologul Ion Pâslaru am început cercetările şi în cele din urmă am găsit papirusul. Specialiştii de la Centrul de Restaurare I.E. Grabar din Moscova ne-au acordat tot consursul“, a declarat Sorin Colesniuc.
Ştirea despre retrocedarea papirusului a apărut în ziua de 19.08.2011 postată pe site-ul de internet al ziarului "Adevărul", sub titlul : Ruşii ne dau înapoi cel mai vechi papirus din Europa, descoperit la Mangalia.
Date suplimentare pricind papirusul
Publiciştii Aurelia Lăpuşan şi Ştefan Lăpuşan, autori ai cărţii „Mangalia în paginile vremii“, consemnează că acest papirus a stârnit interesul arheologilor ruşi încă de la descoperire. „La acea vreme, oraşul era militarizat şi se afla încă sub control sovietic, iar specialiştii de la Moscova asistau cu interes la cercetările arheologice care se făceau în Mangalia“, a declarat Aurelia Lăpuşan.
Astfel, la Mangalia, la 29 mai 1959, Academia Republicii Populare Române a chemat, pentru susţinerea şi confirmarea veridicităţii descoperirii, specilişti din Moscova. In scurt timp, o echipă de specialişti ruşi condusă de academicianul Mihail A.Alexandrovski, şeful Serviciului de restaurări al Muzeului de Artă Puşkin din Moscova a văzut papirusul şi a declarat că acesta este destul de deteriorat şi că în urma unor lucrări migăloase de restaurare se poate lectura.
„Drept pentru care, ruşii au decis să îl ia cu ei. Tot timpul s-a ştiut că papirusul se află pentru restaurare la Moscova, dar răspunsurile venite din partea ruşilor erau evazive. La un moment dat, s-a vehiculat ştirea că nu mai poate fi recuperat, fiind deteriorat“, a declarat Aurelia Lăpuşan.

Papirusul vorbeşte despre un Proxenos

Despre conţinutul papirusului s-a păstrat o singură mărturie scrisă de Tiberiu Petrilla, Demetru Popescu şi Marin Porumbescu, în anul 1962, în volumul „Constanţa. Litoral“: „O primă serie de fotografii din document au fost executate cu raze inflaroşii şi au confirmat caracterul elenistic al conţinutului care se referea la persoana defunctului. Acesta pare ar fi fost un proxenos, reprezentant de seamă al cetăţii, titlu ce comportă privilegii şi onoruri. In mormânt au mai fost descoperite unele obiecte rituale - vase ce reprezintă busturi de femei, sirene cu liră şi dansatoare, fin lucrate, unele acoperite cu un strat de aur“.

Despre descoperire, într-un manual de arheologie rusesc

In anul 1973, într-un manual de arheologie apărut la Moscova exista un capitol dedicat descoperirii de la Callatis, articol  în care se arăta faptul că până la acea dată papirusul nu fusese descifrat. Primele demersuri pentru recupararea documentului au fost făcute de arheologul Ion Pâslaru în urmă cu patru ani (2007).

In Grecia există un papirus asemănător.

Fotografii ale papirusulului în forma sa iniţială nu există, după cum consemnează cei care au scris despre descoperire. Insă, în Europa, mai există un papirus posterior celui din Mangalia. Acela a fost descoperit, în anul 1962, la Derveni, Grecia. Specialiştii spun că pe acesta l-au descifrat de abia în 2004 şi că este expus la ora actuală la Muzeul de Arheologie din Thessalonic. Papirusul aparţinea unui ofiţer macedonean şi în el se scria că defunctul a dorit să fie incinerat după moarte conform ritualului grecesc.
Pentru luni, 22.08.2011, s-a organizat la Mangalia ceremonia de predare–primire a papirusului descoperit la Mangalia. După 50 de ani, papirusul declarat deteriorat se întoarce în locul unde a fost descoperit, şi anume în mormântul păstrat într-o stare foarte bună de conservare la Muzeul Callatis.




TEZAURUL SECHESTRAT AL ROMANIEI

Tezaurul care a fost trimis în Rusia în timpul primului război mondial nu a mai fost niciodată returnat în întregime. El includea tezaurul Băncii Naționale a României, valori aparținând unor diverse bănci românești private, societăți comerciale, persoane particulare, colecții de artă, bijuterii, arhive, etc. Toate acestea au fost transportate din România spre Rusia țaristă în timpul primului război mondial, cu scopul de a fi adăpostite de armatele Puterilor Centrale, care ocupaseră o parte însemnată a României și amenințau să ocupe întreg teritoriul național. După Marea Revoluție din Octombrie și preluarea puterii de către boşevicii, sub conducerea lui Lenin, proaspăt instalata putere sovietică a sechestrat tezaurul și a refuzat restituirea acestuia. Aceasta a fost parțial restituit, în trei tranșe separate, în anii 1935, 1956 și 2008, ca un semn de bunăvoință al sovieticilor și ulterior al rușilor. Dar cea mai mare parte din tezaur a rămas nerestituită, fapt pentru care el rămâne un subiect sensibil în relațiile diplomatice dintre România și Rusia.

In august 1916, România a luat decizia intrării în război, alături de Antantă. Deși campania a debutat favorabil, prin pătrunderea trupelor române în Transilvania, în scurt timp, trupele germane, austro-ungare și bulgare au preluat inițiativa ocupând în toamna aceluiași an Dobrogea, Oltenia și Muntenia, conducerea României fiind nevoită să mute capitala țării de la București la Iași și să organizeze rezistența în fața invadatorilor în Moldova. Pe acest fundal, în luna noiembrie, s-a decis și mutarea sediului Băncii Naționale a României, ocazie cu care și tezaurul său a fost transportat la Iași. Principalul activ cuprins în tezaur era cantitatea de 93,4 tone de aur, formată din 91 de tone de monede istorice de aur și 2,4 tone de lingouri de aur. Conform convențiilor aplicabile în acea vreme, aurul avea rostul de a garanta emisiunile monetare de lei românești. Cele 91 tone de monezi de aur aparțineau băncilor românești particulare, existente pe piața românească în acea vreme, firmelor private și persoanelor private, iar cele 2,4 tone de lingouri de aur aparțineau, în exclusivitate, Băncii Naționale a României. Rușii au solicitat să nu se semneze protocoale de predare/preluare cu mai multe bănci, firme și persoane fizice din România, ci să se semneze doar un singur protocol cu Banca Națională a României, urmând ca BNR să colecteze toate aceste valori de la fiecare entitate românească în parte. La acea dată Banca Națională a României era în totalitate o bancă privată, în care statul român nu era deloc implicat. La începutul lunii decembrie 1916, frontul de apărare nu era încă stabilizat și se punea în mod serios problema evacuării guvernului peste râul Prut, în Rusia. La 2 decembrie, Consiliul General al BNR a aprobat, în principiu, posibilitatea punerii la adăpost a tezaurului în Rusia, punct de vedere care, la 8 decembrie, era susținut și de guvern, prin vocea ministrului de finanțe Emil Costinescu, care evoca între altele și precedentul creat de Banca Națională a Franței, care decisese transferarea tezaurului său în Statele Unite ale Americii. Costinescu menționa și varianta transferării tezaurului la Londra, dar considera că drumul ar fi fost prea periculos, dată fiind și amenințarea suplimentară pe care o reprezentau submarinele germane. De aceea, soluția preferată era depunerea tezaurului laolaltă cu tezaurul imperiului țarist, la Kremlin.

La 12 decembrie 1916, Consiliul de Miniștri aproba transferul tezaurului în Rusia, după ce ministrul Rusiei la Iași, generalul A. Mossoloff comunicase, la 11 decembrie că este autorizat să semneze protocolul relativ la încărcarea într-un tren special al tezaurului BNR, adăugând că guvernul imperial rus garanta integritatea lui atât pe timpul transportului, cât și pe durata șederii lui la Moscova. Protocolul care prevedea predarea Tezaurului în aur către delegații guvernului imperial rus a fost semnat la Iași, la 14/27 decembrie 1916.
Tezaurul care urma să ia drumul Moscovei includea trei categorii principale de valori:

  • acte, documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, odoarele mănăstirești din Moldova și Muntenia, arhive, depozite, colecții ale multor instituții publice și particulare;
  • efecte publice și alte valori (cum ar fi acțiuni, obligațiuni, titluri de credit, gajurile Muntelui de Pietate etc.);
  • o cantitate de 93,4 tone de aur (91 de tone de monede istorice de aur, care aparțineau persoanelor private, companiilor și băncilor particulare din România și 2,4 tone de lingouri de aur, care aparținea Băncii Naționale a României); valoarea actuală a acestui stoc metalic, niciodată restituit, este de aproximativ 2,8 miliarde de dolari.
Intre 12 și 14 decembrie 1916, cu ocazia primului transport, în gara Iași s-au încărcat, în 17 vagoane, un număr de 1738 casete, în care se afla depozitat aurul, deținut sub formă de lingouri și monede diverse (dintre care majoritatea erau mărcile germane și coroanele austriece), în valoare totală de 314.580.456,84 lei aur. La acestea s-au mai adăugat două casete, conținând bijuteriile Reginei Maria, evaluate la 7.000.000 lei aur. La terminarea operațiunilor de încărcare s-a semnat un Protocol în trei exemplare, câte unul pentru partea rusă, Ministerul de Finanțe român și Banca Națională.
Transportul a plecat imediat și a sosit la Moscova la 21 decembrie 1916. Din partea BNR au fost delegați să însoțească transportul directorul Theodor Capitanovici (care avea și însărcinarea de a rămâne la Moscova și să păstreze două din cheile compartimentului unde aveau să se depoziteze valorile), cenzorul A. Saligny și casierul central M.Z. Dumitrescu.

Delegații români și ruși au început inventarierea conținutului casetelor la 9 ianuarie 1917, operațiune care a durat până la 4 februarie, iar la 16 februarie s-a redactat un protocol definitiv în această chestiune, semnat de reprezentanții Ministerului de Finanțe rus și de delegații părții române, la care s-a adăugat consulul român de la Moscova, P. Guerin. Casetele cu tezaurul erau sigilate, iar reprezentanții BNR aveau dreptul să verifice oricând compartimentul unde acestea erau depozitate, iar restituirea valorilor urma a se face delegaților BNR, investiți în mod special pentru acest scop.

La începutul anului 1917 a izbucnit la Petrograd Revoluția rusă, început al marilor mișcări sociale ce aveau să urmeze în acel an, încheiate cu Revoluția din Octombrie și preluarea puterii de către bolșevici. Deși se reușise stabilizarea frontului în Moldova, responsabilii politici români erau îngrijorați în continuare de posibilitatea spargerii frontului de către armatele germane și de înfrângerea definitivă a țării. Se avea în vedere evacuarea guvernului în Rusia, la Poltava sau la Herson, în Crimeea, unde se începeau deja pregătiri pentru instalarea familiei suveranilor și a miniștrilor.
La 18 iulie 1917, Consiliul de Miniștri a hotărât, la propunerea lui Nicolae Titulescu, atunci ministru de finanțe, strămutarea sediului și avutului Băncii Naționale în Rusia. S-au făcut pregătiri pentru transportarea valorilor BNR în Rusia, precum și a celor aparținând Casei de Depuneri și altor instituții publice și particulare. Era vorba de cel de al doilea transport. Incărcarea trenului care avea să conțină noul transport s-a făcut în perioada 23 – 27 iulie 1917, pornindu-se spre Rusia chiar în seara aceleoaşi zile.
Trenul avea 24 de vagoane, din care trei vagoane reprezentau valorile Băncii Naționale, cu o valoare declarată de 1.594.836.721,09 lei, dintre care aur efectiv în valoare de 574.523,57 lei, arhiva evaluată la 500.000 lei, iar restul reprezentând titluri, efecte, depozite și alte valori. Valorile Casei de Depuneri ocupau 21 de vagoane, respectiv 1.661 de casete, al căror conținut era estimat la circa 7,5 miliarde lei.

Trenul a ajuns la Moscova la 3 august 1917, transportul fiind păzit de partea rusă; din partea română au supervizat transportul reprezentanți ai următoarelor instituții: Banca Națională, Casa de Depuneri, Banca de Credit, Banca Marmorosch Blank, Banca Comercială, Banca de Scont. Valorile Băncii Naționale din al doilea transport au fost depozite la Kremlin, unde fusese depus și stocul metalic și bijuteriile Reginei Maria, care fuseseră duse cu primul transport. Valorile tezaurului Casei de Depuneri a fost depozitate la localul Casei de Imprumuturi și Depozite a Rusiei.
In februarie 1917, la Petrograd a izbucnit revoluția rusă. Porniți la revoltă din cauza crizei economice în care se afla Rusia în timpul primului război mondial, precum și cu ajutorul provocărilor agenților germani, revoluționarii ruși au obținut în scurt timp controlul asupra capitalei. La 15 martie 1917, țarul Nicolae al II-lea a abdicat în favoarea fratelui său Mihail, care însă a refuzat învestitura, puterea fiind preluată de un guvern provizoriu, condus până la 20 iulie de prințul Lvov, iar apoi de Kerenski. La 17 aprilie, avea să revină din Elveția și Lenin, transportat într-un vagon plumbuit cu ajutor german. In cele din urmă, la 7 noiembrie, Lenin avea să preia puterea, înlăturând prin forță guvernul provizoriu.
Garda de cazaci însărcinată cu paza tezaurului românesc a trecut de partea revoluției. Pentru a asigura siguranța valorilor românești depozitate la Kremlin au fost trimiși 20 de jandarmi rurali îmbrăcați în civil, plecați de la Iași la 15 noiembrie 1917, dar care, în lipsa permisiunii autorităților bolșevice nu au putut să-și îndeplinească misiunea. Paralel, se făceau demersuri pentru transferarea tezaurului în Statele Unite ale Americii. Aliații însă nu puteau garanta siguranța transportului, lucru care nu era surprinzător, câtă vreme tezaurul ar fi urmat să traverseze întreaga Siberie într-o perioadă de mare dezordine socială.
Intre timp, situația s-a complicat și în Moldova, unde se refugiase guvernul. Armata rusă de pe teritoriul românesc era în curs de bolșevizare, iar comandantul său, generalul Scerbacev, nu mai avea controlul asupra acesteia. La Socola, lângă Iași, se instalase un adevărat Stat Major bolșevic care avea drept obiectiv înlăturarea regelui Ferdinand I, instituirea unui regim sovietic în România și asasinarea lui Scerbacev. Impotriva acestuia s-a organizat un atentat la 21 decembrie. Atentatul eșuând, comandantul rus a cerut sprijinul armatei române pentru distrugerea centrului bolșevic de la Socola. Consiliul de Miniștri a aprobat cererea, dispunând dezarmarea soldaților ruși și expedierea lor peste Prut. Acest fapt a plasat însă România în conflict deschis cu puterea bolșevică ce se instalase la Petrograd, putere care, cu încălcarea regulilor diplomației, l-a arestat pe Constantin Diamandi, ministrul României la Petrograd, ţinându-l în detenție vreme de trei zile.
 
La 15 martie 1917, în Basarabia s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească, dar armatele rusești în descompunere făceau imposibilă instaurarea ordinii. In aceste condiții, Sfatul Țării a cerut intervenția armatei române, care a trecut Prutul la 20 ianuarie 1918. La 26 ianuarie, Rusia, prin Troțki, comisarul afacerilor externe bolşevic, a anunțat ruperea relațiilor diplomatice cu România, iar generalul Scerbacev a fost scos în afara legii şi declarat ca dușman al poporului. Tot atunci, Troțki a declarat că „fondurile românești depuse la Moscova sunt intangibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic își ia răspunderea păstrării acestor fonduri și a predării lor în mâinile poporului român” .
In urma ruperii relațiilor diplomatice, interesele României în Rusia au continuat să fie reprezentate, cu titlu temporar, de ambasadorul Franței la Petrograd (Noulens), respectiv de Eirick Labonne, consulul francez la Moscova. Acesta din urmă a preluat de la consulul român, la 2 februarie 1918 arhiva Consulatului General Român de la Moscova. Cu aceeași ocazie, lui Labonne i s-au remis protocoalele de depunere la Kremlin a tezaurului Băncii Naționale și respectiv de depunere a valorilor Casei de Depuneri, precum și cheile de la compartimentele unde erau depozitate valorile BNR. Cheile au rămas în posesia consulului francez până în august 1918, când acesta a fost arestat și expulzat, cheile fiind predate consulului Danemarcei și apoi celui al Norvegiei. In septembrie 1918, ultimii reprezentanți ai României au părăsit Moscova, iar din acel moment nu s-a mai cunoscut nimic cert despre soarta tezaurului.
In seara zilei de 16 iunie 1935, în gara Obor din București, au sosit 17 vagoane de marfă, încărcate cu 1.443 de lăzi, provenind de la Moscova, din ordinul guvernului URSS, care a decis să restituie României o mare parte din bunurile care au fost depozitate la Kremlin. Aceasta era o primă restituire parţială. Consulii Nicolau şi Popovici au supervizat deschiderea fiecărui vagon în parte. Lăzile cu bunuri au fost predate diferiților reprezentanți ai instituțiilor prezente la descărcarea bunurilor. Pentru fiecare descărcare și predare de obiecte și de bunuri s-a întocmit un proces-verbal de predare-primire. In documente au fost menționate numărul de lăzi, conținutul lor detaliat, greutatea și numărul de ordine din lista de inventar care fusese întocmită la data încărcării lor cu destinația Moscova, în decembrie 1916, sau iulie-august 1917.
Bunurile și efectele bancare (titluri de proprietate, valori, acțiuni, obligațiuni, titluri de credit, garanții bancare, gajuri, ipoteci, etc.) au fost predate inspectorului I. Ciolac, șeful Comisiei de Supervizare a Guvernului Român, cu indicația ca ele să fie transmise Ministerului de Finanțe de la București. Toate inventariile efectuate în comun de partea rusă și română, semnate de fiecare reprezentant autorizat al instituțiilor românești beneficiare a acestor bunuri din Tezaur, au fost remise reprezentanților Ministerului Afacerilor Externe de la București. La solicitarea părții ruse s-au efectuat verificări comparative cu listele de inventar emise la data transmiterii bunurilor în Rusia, cu cele actuale, din iunie 1935, conținând bunurile recepționate de partea română. In marea lor majoritate (1.436 de lăzi), verificările au confirmat că au fost predate aceleași bunuri cu cele existente în listele de inventar, la data expedierii lor spre Moscova. Totuși, au fost găsite 7 lăzi, cu diferite bunuri, care nu figurau în listele inițiale întocmite în 1916. Acestea au fost predate Ministerului Român de Interne, urmându-se aceeași procedură de inventariere și de întocmire a unui proces-verbal. Intreaga operațiune de identificare, sortare și predare a celor 1.443 de lăzi a avut loc între 19 iunie și 27 iunie 1935, lucrându-se efectiv de la orele 8:00 la 17:30. In documentele întocmite s-a făcut precizarea că nici o ladă nu mai avea sigiliul original, deci era clar că lăzile fuseseră desigilate, iar o bună parte din ele erau foarte degradate. Singurele bancnote restituite Băncii Naționale a României au fost cele românești, în valoare totală de 198.000 lei. Au mai fost găsite și alte câteva bancnote străine, stivuite printre cele românești, care au fost predate Ministerului de Finanțe.
Acest transport a însemnat prima restituire din istoria Tezaurului României la Moscova, constând în documente vechi, cărți rare, planuri, hărți, arhive, acte, manuscrise, obiecte bisericești, covoare, carpete, depozite, tablouri, picturi, schițe, desene, colecții de artă și bunuri aparținând persoanelor particulare sau instituțiilor de stat.
La data de 28 iunie 1935 delegatul român G. Paraschivescu a semnat un raport de recepționare a acestor bunuri, cu specificația că nu s-a predat nici o cantitate de aur și nici bijuterii sau alte obiecte de valoare.
După preluarea puterii de forțele comuniste în 1945 și a prezenței trupelor sovietice în țară, problema tezaurului nu a mai fost ridicată de autoritățile române, fiind aproape uitată. In mod neașteptat, la 12 iunie1956 ziarele relatau despre faptul că tezaurul românesc aflat la Moscova urma să fie restituit. Comunicatul oficial afirma că „poporul sovietic a păstrat cu grijă toate aceste opere de artă, care reprezintă o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au privit întotdeauna aceste valori ca un bun inalienabil al poporului român însuși”. Era cea de a doua restituire parţială.
Lista bunurilor restituite includea Tezaurul de la Pietroasele, 120 de tablouri semnate de Nicolae Grigorescu (dintr-un total de 1350 de picturi, gravuri și desene), vase liturgice din aur și argint, cărți și miniaturi vechi, bijuterii, 156 de icoane, 418 tapițerii, 495 obiecte de cult religios, etc. In total, expoziția deschisă la București în august 1956 cu obiectele sosite din URSS a inclus nu mai puțin de 39.320 de piese, dintre care 33.068 de monede de aur și 2.465 de medalii, 1.350 de tablouri și desene, restul de circa 2.500 de obiecte fiind obiecte de orfevrărie medievală, broderii liturgice, icoane și stofe vechi.
Literatura comunistă a vremii punea restituirea tezaurului pe seama unei porniri „spontane și amicale” din partea URSS și acredita ideea că întregul tezaur ar fi fost restituit, informație care abia după căderea comunismului în România a putut să fie mai detaliat cunoscută. România era însă nemulțumită, fiindcă "grosul" Tezaurului, constituit din cantitatea de 93,4 tone de aur, nu fusese niciodată restituită.
După căderea comunismului în România și în Rusia, președintele României, Ion Iliescu, l-a trimis la Moscova, în vara anului 1994, pe ambasadorul Traian Chebeleu, cu sarcina de a solicita Kremlinului „găsirea unei soluții de rezolvare a problemei Tezaurului României”. Noua conducere de la Kremlin a preluat scrisoarea oficială a Administrației Prezidențiale de la București și a răspuns că „pentru Rusia, așa zisa problemă a Tezaurului românesc depozitat la Moscova nu mai există”.
Situația părea fără ieșire, cu atât mai mult cu cât Moscova a trimis la București o delegație, în toamna anului 1994, care i-a comunicat președintelui Ion Iliescu că „problema Tezaurului, la nivel oficial, diplomatic și politic, între cele două țări, a fost definitiv rezolvată prin Protocolul semnat la Moscova, pe 6 septembrie 1956, inclusiv toate anexele sale, de academicianul Mihail Ralea, reprezentantul oficial al Guvernului Republicii Populare Române, în problema Tezaurului României, protocol care prevedea restituirea bunurilor istorice către Guvernul Republicii Populare Române”. Acest protocol a fost însă semnat numai de academicianul Mihail Ralea, nu și de ceilalți membri ai delegației României, și anume: ambasadorul României la Moscova, Mihail Dalea, adjunctul ministrului Culturii, Constantin Prisnea, directorul Institutului de Artă al Academiei Republicii Populare Române, academicianul Gheorghe Oprescu, academicianul și poetul Tudor Arghezi, academicianul Oțetea și de directorul Galeriilor Naționale de Artă, Marin Bunescu. Toți acești delegați români nu au fost de acord să semneze acel protocol, în schimb l-au lăsat doar pe academicianul Mihail Ralea să semneze protocolul oficial și anexele sale, iar ceilalți membri ai delegației române doar au fost prezenți la semnarea oficială a protocolului și a anexelor sale.
Dar iată că tot delegația Moscovei i-a prezentat președintelui Ion Iliescu o soluție de rezolvare a problemei, prin mărirea exponențială a schimburilor economice și comerciale dintre cele două țări, oferind României un pachet de 32 de proiecte economice și comerciale, care să se deruleze prin intermediul firmelor private, din care proiectul cu nr. 32 să se denumească „restituirea componentei de metale prețioase către Banca Națională a României”. De fapt, acest proiect ar fi însemnat chiar restituirea monezilor și lingourilor de aur către Banca Națională a României.
Iliescu a fost încântat de oferta ruşilor și a predat problema, spre rezolvare, consilierului său pe probleme speciale, Ioan Talpeș. Acesta s-a arătat însă sceptic față de oferta Moscovei și a cerut, ca o dovadă de bună credință, ca partea rusă să predea României un set de 12 monede de aur, ce provin din primul transport al Tezaurului la Moscova, din primul tren și din prima ladă, conform listei de inventar existentă în arhive.
Partea rusă s-a conformat și a trimis imediat un delegat la București, în decembrie 1994, cu cele 12 monede de aur cerute de Ioan Talpeș, numai că nici o autoritate românească nu a mai dorit apoi să le mai primească. Abia în data de 6 martie 2008, cu actul de donație nr. 1.272, emis de Ministerul Culturii și Cultelor, Muzeul Național de Istorie a României, donație înregistrată cu nr. 867/06.03.2008, s-a reușit predarea acestor 12 monede istorice de aur, ediții din Franța și Belgia, dintre anii 1854 și 1909, în greutate totală de 77,09 grame. Șeful Cabinetului Numismatic și Tezaur Istoric din cadrul Muzeului Național de Istorie a României, Ernest Oberländer Târnoveanu a semnat actul de primire și a certificat că „toate monedele prezentate sunt autentice”.
Problema tezaurului românesc a fost ridicată pentru prima dată la nivel internațional de România la Conferința de Pace de la Paris în ședința Comisiei Reparațiunilor, ținută la 8 aprilie 1919. România a solicitat ca Germania și alte puteri învinse să fie obligate să restituie României suma de 322.154.980 lei aur, reprezentând contravaloarea stocului metalic (aur) depozitat în Rusia, la care se adăuga suma de 7.000.000 reprezentând contravaloarea bijuteriilor Reginei Maria, precum și valoarea întregului depozit făcut de România la Moscova, respectiv suma de 7,5 miliarde lei. S-au invocat două motive pentru această cerere: în primul rând s-a spus că decizia transferării tezaurului în Rusia a fost motivată de presiunea militară germană și că starea de lucruri existentă în Rusia era – și ea – imputabilă tot Germaniei.
Tratatul de la Versailles, încheiat în iunie 1919, nu a făcut mențiune însă despre această problemă, în schimb a făcut răspunzătoare Germania și asociatele sale de toate pierderile pricinuite guvernelor aliate. Suma despăgubirilor urma să fie stabilită de o Comisie a Reparațiunilor, care, deși sesizată de România, a respins pretențiile de despăgubire ale acesteia. Obligația Rusiei de a restitui tezaurul a fost însă confirmată de rezoluția Conferinței Economice Internaționale de la Genova (1922).
Și după aceasta s-au mai făcut eforturi pentru a rezolva problema tezaurului, dar nu s-a reuşit nimic. In 1936, în contextul unei ușoare încălziri a relațiilor dintre România și URSS, au fost restituite o serie arhive românești, dar de mică însemnătate raportate la întregul ansamblu de bunuri depozitate la Moscova. Cu aceeași ocazie însă au fost repatriate şi rămășițele pământești ale lui Dimitrie Cantemir.
Date fiind relațiile frățești dintre guvernele României comuniste și cel sovietic, după 1945, problemele potențial litigioase dintre cele două țări erau evitate cu grijă de partea română. Una dintre ele era cea a restituirii integrale a tezaurului, în perioada comunistă făcându-se relativ puține eforturi reale de a discuta problema cu partea sovietică. Una dintre tentative – probabil cea mai importantă - s-a consumat în 1965, când Nicolae Ceaușescu făcea prima sa vizită în URSS în calitate de secretar general al Partidului Comunist Român. Reacția sovietică a fost însă brutală. Potrivit declarației lui Leonid Brejnev, conducătorul de atunci al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, problema era „veche de 50 ani”, „ținea de raporturile dintre Rusia țaristă și România regală” și că aurul fusese transportat în 1918 la Perm, Omsk, Saratov și Kazan pentru a se păstra, informațiile din acest punct lipsind. In plus, Brejnev invoca faptul că România regală avea și ea datorii față de Rusia în valoare de 300.000.000 de dolari, ceea ce ar corespunde la 274 de tone de aur, iar reparațiile în valoare de 300.000.000 de dolari pe care România fusese obligată să le plătească în urma celui de-al doilea război mondial fuseseră inferioare pagubelor suferite de URSS. Se concluziona că problema era de fapt una politică și nu una financiară, astfel că problema trebuia considerată închisă. După acest episod, chestiunea nu a mai făcut obiectul discuțiilor cu guvernul sovietic.
La 4 iulie 2003 s-a încheiat Tratatul privind relațiile prietenești și de cooperare dintre România și Federația Rusă. Partea rusă a refuzat reglarea problemei tezaurului prin tratat; în schimb s-a agreat totuși constituirea unei comisii de istorici români și ruși care să studieze chestiunea. Comisia s-a întâlnit pentru prima dată în perioada 19- 21 octombrie 2004, la București, copreședinții acesteia fiind profesorul Ioan Scurtu, respectiv academicianul Alexandr Oganivici Ciubarian. Cu toate acestea lucrările comisiei nu au avansat foarte mult până în prezent.
In 19 aprilie 2004 firma germana Capital Consulting a transmis catre Banca Nationala a Romaniei, o oferta de retrocedare a celor 93,4 tone de aur din partea Moscovei, dar BNR nu a raspuns niciodata acestei oferte, venită pe canale private, din partea Kremlinului.
Rusia a acceptat sa dea inapoi cel mai vechi papirus din Europa, descoperit la Mangalia în 1959. Ştirea a apărut în ziua de 19august 2001 în varianta internet a ziarului Adevărul.




miercuri, 17 august 2011

IMPERIUL ROMAN - CEL MAI LUNG APEDUCT

Apeductul de la Gadara, din Iordania, avea, conform cunoştiinţelor de astăzi, o lungime în jur de 170 de kilometri, fiind cel mai lung apeduct de pe întinsul Imperiului Roman.
Numeroase tronsoane au fost reparate în sec.al 19-lea, în sudul Siriei şi în nordul Iordaniei. Lucrări de reperare şi explorare sistematice a parcursului său, au fost organizate de arheologi germani la începutul sec.al 20-lea, Iordania şi de francezi în Siria.

Vedere din antica aşazere Gadara

Apeductul capta izvoarele de la Dill, la poalele muntelui Hermon. Se traduce Muntele înzăpezit şi face parte din lanţul muntos Anti-Liban, care atinge înălţimea de 2814 metri. Azi muntele Hermon se află la frontiera dintre Siria şi Liban. După războiul se şase zile, din 1967, Izraelul a ocupat laturile lui de apus şi de sud. Il controlează, în continuare, ca punct strategic, dar şi că este un loc foarte bogat în surse de apă.
Apeductul traversa şesurile Siriei printr-un canal subteran, până la Adhara. In continuarea parcursului iordanian a ridicat probleme tehnice romanilor, pentru-că platoul calcaros era străbătut de văi profunde şi dificil de trecut cu pod de canal. Romanii au ales să urmeze conturul văilor, săpând un tunel în faleze. Urmând relieful pe o curbă de nivel traseul s-a dovedit mult mai lung (106 Km măsuraţi de arheologii germani), dar mult mai uşor de pus în operă decât prin poduri cu arcade pentru un canal suspendat. In final, apeductul servea oraşele din Decapol, Adila şi Gadara, la răsărit de lacul Tiberiada. Porţiunea sa cea mai spectaculoasă are 94 Km şi reprezintă cel mai lung tunel cunoscut din antichitate. Pe o anumită porţiune, apeductul a urmat un apeduct subteran de origine helenistică. Tehnica folosită a presupus săparea unor puţuri care s-au unit prin tunele cu pantă dulce.

Vrstigii la Gadara - Iordania

Decapol (zece polisuri) desemna 10 oraşe principale situate la răsărit de râul Iordan, oraşe probabil fondate de coloni greci sau macedoneni pe timpul regelui seleucid Antiochos ai III-lea. Intrate în stăpânire romană, în anul 63 e.A, acestea s-au considerat fericite şi eliberate deoarece, anterior, se aflaseră mereu în conflict cu evreii şi nabateenii din vecinătate. Prin Pax Romana s-a pierdut, cu timpul, sensul de ligă a acelor oraşe.

Antica Gadara (azi Umm Qais)

Nu există încă o datare precisă a construirii acestui apeduct impresionant prin lungime şi prin străbaterea unor terenuri sterpe şi excesiv de uscate. Nu există texte care să stea mărturie, dar este sigur că lucrarea a fost realizată în sec.al 2-lea, sau al 3-lea e.N, după anexarea romană a Arabiei Petrea, în 106 e.N. Lucrările par a fi fost începute după vizita în zonă a împăratului Hadrianus, între anii 129-130 e.N. Unii autori au lansat ipoteza că Apeductul Gadara nu a funcţionat niciodată pe toată lungimea ci pe porţiuni.


antica Gadara (Umm Qais)
 Apeductul a permis dotarea oraşelor semi-deşertice, din răsăritul Iordanului, cu instalaţii urbane de civilizaţie tipic romane, precum fântâni monumentale (nimphaeum) sau băi şi terme publice, piscine private, grote pentru răcorire, etc..