CRUCIAŢII - CRUCIADE - 1

„Dumnezeu o vrea!“ Apelul lansat de papa Urban al II-lea in 1095 are un impact extraordinar asupra excedenrului de războinici nobili din Europa de apus. Atat nobilii, cat si oamenii sarmani nu au mai indurat gandul ca Orasul Sfant sa fie violat de necredinciosi.

Era concordiei 

In Europa, traditia pelerinajelor a inceput sa functioneze imediat dupa domnia imparatului roman Iulian Apostatul (secolul al IV-lea). Crestinii doreau sa mearga in locurile unde a trait Iisus si plecau pe jos, in calatorii anevoioase si pline de privatiuni, fara sa le pese nici de timpul pe care-l sacrificau si nici de suferintele care-i asteptau. Era, poate, un fel de a asculta ad litteram vorbele Mantuitorului si de a le pune in practica: "Cine isi va lasa tatal, pe mama sa, pe nevasta si pe copiii sai ca sa vina la mine, va primi inapoi insutit si a lui va fi viata vesnica."

Atunci cand, in anul 638, arabii cuceresc Ierusalimul, pelerinajele crestine nu sunt nicidecum afectate, Betleemul si Nazaretul continuand sa fie impanzinte de credinciosi veniti de peste mari si tari. Cu exceptia unui singur incident brutal (distrugerea, in 1009, a Sfantului Mormant de la Ierusalim, de catre califul El-Hakim al Egiptului, gest fanatic corectat de catre urmasul acestuia, care a ingaduit reconstruirea edificiului), coexistenta pasnica a crestinilor occidentali si a musulmanilor rasariteni nu este perturbata decat intamplator.

Aspiratia catre vesnica mantuire ii impinge atat pe cei de stirpe nobila, cat si pe tarani sa o apuce pe drumurile care duc catre Tara Sfanta. In 1054, bunaoara, au putut fi numarati vreo 3.000 de peregrini plecati din Picardia si Flandra, care nu au ezitat sa infrunte pericolele calatoriei si atacurile razlete ale beduinilor. In 1064, cateva sute de pelerini germani mai putin norocosi, condusi de episcopul Gunther din Blamberg, sunt nimiciti de aceiasi beduini. Epoca de echilibru pare sa-si zavorasca portile: pe 19 august 1071, turcii selgiucizi infrang armatele bizantine la Malazgerd si pun mana pe Ierusalim, aflat pana atunci sub dominatia arabilor fatimizi din Egipt. Pelerinajele la Sfantul Mormant sunt interzise.

Dieu li volt! 

Cea dintai cruciada este lansata la indemnul papei Urban al II-lea (al carui pontificat dureaza din 1088 pana in 1099), care, intr-o predica publica din 27 noiembrie 1095 - a zecea zi a Conciliului de la Clermont -, cheama la arme toata suflarea crestina, intru apararea credintei amenintate de noile invazii musulmane in Asia Mica si de cucerirea Niceei. Strigatul de adunare si apoi semnul de recunoastere in lupta este: "Dieu li volt!" - "Dumnezeu o vrea!".

Porniti buluc, fara arme si fara o cat de palida iscusinta ori experienta intr-ale razboiului, taranii marsaluiesc cu miile, recunoscandu-l drept capetenie pe Pierre l'Ermite (Petru Pustnicul), un "apostol" din Amiens atins de fanatism. Pelerinii nu au constiinta timpului lor istoric, isi inchipuie ca Hristos a trait cu doar putina vreme inaintea lor, asa ca sunt degraba ispititi sa-i perceapa pe evrei ca fiind ucigasii Mantuitorului (masacrele din Renania). Ajunsi la Constantinopol in august 1096, sunt sfatuiti de imparatul bizantin Alexius Comnen sa astepte cruciada seniorilor si a cavalerilor. Debordand de entuziasm, pelerinii nu-i dau ascultare si se reped din nou la drum spre Ierusalim, insa devin o prada usoara pentru turci, care ii nimicesc sau ii pun in lanturi.

Asteptand instructiunile lui Urban al II-lea, adevaratii razboinici isi pregatesc temeinic campania, armele si merindele, dupa care, sub comanda legatului pontifical Adhemar de Montheil, pornesc spre Orasul Sfant. Nu putini sunt rapusi de marsurile lungi, de dogoarea unui soare necrutator, de boli, de asedii, de luptele de hartuiala cu turcii si, nu in ultimul rand, de rafuielile intestine. Unii dintre ei, uitand de juramantul de vasalitate facut lui Alexius, dar si de adevaratul scop al calatoriei, isi delimiteaza propriile principate: Bohemond din Tarent s-a proclamat prin' de Antiohia, iar Baudouin din Flandra a atacat orasul Edesa (Urfa sau Osroen), de dincolo de Eufrat.

In 1099, din cei 150.000 de cruciati,combatanti sau necombatanti, au ajuns in preajma zidurilor Ierusalimului doar a zecea parte. Orasul, slabit de disensiunile dintre musulmani, capituleaza rapid, iar baronii franci, imbatati de succes, reconstituie la fata locului sistemul feudal european, impartindu-si cuceririle si instituind un domeniu crestin care va fi condus de Godefroy de Bouillon, cel ce, cu toata modestia, se va autoproclama "advocatus Sancti Sepulchri", dar care, de fapt, va fi stapanul "Regatului crestin al Ierusalimului".

In goarna luptei pentru cea de-a doua cruciada sufla, in luna martie 1146, unul dintre cei mai faimosi si mai stimati oameni ai crestinatatii occidentale, Bernard de Clairvaux. Recucerirea Edesului de catre turci starnise din nou mania crestinatatii occidentale si ridicase la lupta mii de aventurieri. Insa in loc sa ajunga unde-si propusesera, nimeresc in Damasc (1148), unde sufera o infrangere usturatoare. Relatiile dintre Regatul Cruciat, vecinii sai bizantini si conducatorii musulmani din imprejurimi devin mai inveninate ca oricand.

Jamais deux sans trois... 

Cruciadele - daca nu punem la socoteala cruciada albigenzilor impotriva catharilor, cruciada copiilor, cruciada saracilor sau mult mai tarzia cruciada impotriva husitilor - au fost in numar de 8. Mari si late cat doua continente. Provocata de recucerirea Ierusalimului de catre Saladin, in 1187, cea de-a treia cruciada nu a reusit sa anexeze decat orasul Acra. Zece ani mai tarziu, a patra cruciada nici macar nu a ajuns in Tara Sfanta. Dupa Conciliul din Laterano, papa Inocentiu al III-lea face publica bula intitulata Quia maior, in care cheama la lupta lumea crestina. O lupta, cea de-a cincea, fara monarhi europeni, angajati aproape toti in propriile cruciade. O lupta care se va sfarsi absurd, fara lupta, in apele Nilului, care tocmai inundase pamanturile Egiptului.

Asedii, morti, raniti si iar drumuri colbuite, sete, foamete, dragoste de Dumnezeu, iubire pentru Allah. Teatrele bataliilor se schimba, din Tunis pana inapoi in Constantinopol... Intra in scena Carol de Anjou, Ludovic cel Sfant, regele Edward al Angliei, iar numarul invinsilor este intotdeauna mai mare decat cel al invingatorilor. O ecuatie al carei repetitiv rezultat e consfintit si de a opta si ultima cruciada, in care majoritatea soldatilor crestini mor la granitele Siriei, intoxicati cu apa nepotabila, rapusi de ciuma si de dizenterie.

Un razboi intre sensuri 

In Europa occidentala, cruciadele sunt considerate, in mod traditional, niste ispravi eroice. Nu toti istoricii par a fi insa de acord cu acest punct de vedere. In lumea musulmana, cruciadele sunt percepute drept niste atacuri crude, pline de salbaticie, ale crestinilor impotriva Islamului. Chiar si astazi, anumite discursuri ale integristilor islamici folosesc cuvantul cruciada pentru a desemna atacurile Apusului impotriva lor. Ar trebui poate spus ca exista si viziuni ale ortodoxiei care par congruente cu aceasta perspectiva, atitudine determinata, in buna masura, de jefuirea Constantinopolului, in timpul celei de-a patra cruciade.

Aici, s-ar cuveni facuta o paranteza. Nu toate actiunile cruciatilor au fost eroice, chiar percepute cu ochiul crestinului occidental. Cruciatii au comis atrocitati nu doar impotriva musulmanilor, ci si impotriva evreilor sau chiar a altor crestini. Pomenita cruciada a patra nu a ajuns niciodata pana in Palestina. In schimb a distrus Constantinopolul, capitala Imperiului Bizantin. Multe relicve si obiecte de valoare rapite de acolo se afla si acum in colectiile venetiene sau ale Vaticanului, iar falia dintre crestinismul oriental si cel catolic s-a adancit atunci enorm.

Intre termenii cruciada si jihad exista niste concordante interesante. In Vest, cuvantul cruciada are conotatii pozitive (de pilda, in aria politicilor sociale se folosesc cu succes termenii cruciada impotriva pauperitatii, cruciada impotriva drogurilor s.a.m.d.), in vreme ce termenul jihad are conotatii exclusiv negative, fiind asociat unui razboi sfant manat de fanatism. In lumea musulmana, termenul jihad poseda conotatii pozitive care includ si sensul de lupta spirituala impotriva propriei persoane.

Explicatia de dictionar a cuvantului cruciade este urmatoarea: "Expeditii militare intreprinse intre secolele XI si XIII, cu intentia initiala de a-i izgoni pe musulmani din locurile sfinte din Palestina si a reimpune crestinismul." Formula "intentia initiala" este mai mult decat graitoare.

Cavalerii Templului 

Nascut oficial in 1118 la Ierusalim, Ordinul Templierilor avea sa fie strans legat de viata Regatului Ierusalimului si de Cruciade, inainte de a fi dizolvat, la inceputul secolului al XIV-lea, de catre Phillipe le Bel (Filip cel Frumos). Adevarata armata regulata a crestininilor din Tara Sfanta, Ordinul nu dadea seama de actiunile sale decat suveranului pontif si era scutit de impozite si dijme catre stapanii laici sau catre cler. Istoria oficiala a retinut faptul ca 9 cavaleri (Hugues de Payns, Geoffroy Bisol, Payen de Montdidier, André de Montbard, Godefroy de St-Omer, Rosal, Archambaud de St-Amand, Godemar si Geoffroy) din nord-estul Frantei si din Flandra s-au reunit la Ierusalim si au creat Ordinul Sarmanilor Cavaleri ai lui Hristos.

Principala lor preocupare era de a-i proteja pe toti pelerinii veniti la Ierusalim. Li s-a dat drept cartier general un teren situat pe ruinele Templului lui Solomon. In acest chip, au devenit Cavalerii Templului sau Templieri. In 1127, papa convoaca un conciliu la Troyes, prin care consfinteste existenta ordinului si, mai ales, ii asigura independenta totala - morala si financiara. Acelasi conciliu va proclama un concept nou: cel de calugar-soldat. Enormul capital de simpatie de care se vor bucura va face din templieri cel mai bogat ordin al vremii. De-a lungul cruciadelor, multi dintre ei isi vor lasa viata pe altarul credintei.

Razboinici fiind, nu vor sti sa-si negocieze reconversia, spre deosebire de Ospitalieri, dupa desfiintarea Regatului Ierusalimului. Urmariti cu inversunare de Phillipe le Bel, pentru bogatia lor uriasa dar si pentru aroganta pe care le-o insuflase deplina lor autonomie, toti templierii din Franta vor fi acuzati de erezie, iar marele maestru al ordinului, Jacques de Molay, va fi ars de viu in mijlocul Parisului, pe Ile de la Cité, la 22 decembrie 1314.

PERSONALITĂŢI - SALADIN (Al-Malik an-Nâsir Salâh ad-Dîn Yûsuf)

Era anul 1096 atunci cand, la chemarea Papei Urban al II-lea, crestinatatea isi trimitea razboinicii impotriva necredinciosilor, in ceea ce va ramane in istorie sub numele de prima Cruciada. In numele dreptei credinte, Europa crestina mobiliza o armata cum nu se mai vazuse nicicand si, sub obladuirea Vaticanului, punea bazele unui conflict ce avea sa dureze secole intregi. Paradoxal, pe fondul razboaielor dintre crestini si musulmani, tocmai figura unui conducator „pagan” ajungea sa simbolizeze virtutile cavaleresti, atat de cantate la curtile aristocratilor europeni.

Trecusera aproape cinci decenii de la primele atacuri cruciate asupra cetatilor musulmane din Orientul Apropiat. Acra, Maarat, Antiohia si chiar Ierusalimul cazusera, rand pe rand, in fata armatelor pestrite, formate deopotriva din tarani, preoti, cavaleri si capete incoronate, iar in Cetatea Sfanta se puneau bazele asa numitului Regat al Ierusalimului. Era momentul in care, la Tikrit (pe teritoriul Irakului de azi) se nastea cel care avea sa devina simbolul rezistentei musulmane in fata europenilor si, mai mult, cel care avea sa arate Europei adevaratele virtuti ale unui razboinic.


Mausoleul din Damasc al lui Saladin



Leul deşertului 

Saladin se nastea dintr-o familie kurda la Tikrit, in anul 1137. Fiu al guvernatorului din Baalbek, el deprindea tainele invataturii la cea mai vestita scoala musulmana, Medressa din Damasc, acolo unde lua contact cu stiintele dar si cu arta razboinica si strategiile militare ale inaintasilor sai. Inca de la o varsta frageda, Saladin – Salah ad-Din, pe numele sau adevarat - intra in serviciul emirului Nur ad-Din, completandu-si educatia cu lectiile de lupta oferite de chiar unchiul sau, Shirkuh, unul dintre cei mai temuti si respectati comandanti de osti ai vremii.

La numai 23 de ani, Saladin porneste alaturi de Shirkuh in prima sa campanie razboinica, cea indreptata impotriva Fatimizilor din Egipt. Victoria rasunatoare a celor doi nu va trece neobservata, tanarul fiind numit mare sfetnic al califului Al-Adid, in timp ce unchiul sau devenea vizir al Egiptului, functie pe care Saladin o va prelua noua ani mai tarziu. Pe langa vaditele sale aptitudini razboinice, tanarul kurd isi dovedea din plin si calitatile de guvernator. Sub indrumarea sa, economia Egiptului era revitalizata, asta in timp ce armata era schimbata radical, conform cu noile cerinte ale vremurilor.

Odata cu moartea protectorului sau, Nur ad-Din, in 1174, Saladin devine sultan al egiptenilor, declarandu-si independenta fata de orice alt lider musulman. Mai mult, casatorindu-se cu vaduva mult mai varstnica a lui Nur ad-Din, proaspatul sultan obtinea si tronul Siriei, odata cu toate titlurile si averea celui decedat. De acum, nimic nu il mai putea opri pe noul lider musulman sa isi indeplineasca visul de o viata, acela de a elibera Tara Sfanta de sub dominatia cruciata.

Razboaiele credinţei 

Vestea masacrelor si ororilor comise de crestini in prima Cruciada devenise deja legendara. Numai in Cetatea Sfanta, soldatii condusi de Godefroy de Bouillon, ucisesera aproape 70.000 de civili neinarmati, asta in timp ce la Maarat, razboinicii europeni se dedasera la acte de o violenta nemaintalnita, totul culminand cu canibalismul recunoscut si iertat atunci de Biserica. Cruzimea primilor cruciati nu ramasese, insa, doar o amintire trista. Noul lider al Regatului Ierusalim, Guy de Lusignan, alaturi de nemilosii sai apropiati, Raymod de Tripoli, Gerard de Rideford si Balian de Ibelin continuau, la scara mare, persecutiile si crimele impotriva musulmanilor, evreilor si chiar a crestinilor ortodocsi (in fond, Marea Schisma avusese loc in 1054, cu putin timp inaintea Primei Cruciade).

In acelasi timp, Saladin isi extinsese influenta asupra califatelor din Mosul si Allepo, inconjurand Regatul Ierusalimului, pentru prima oara, cu teritorii musulmane, aflate in mana unui singur lider. Desi noul monarh oriental incercase sa evite luptele cu puternicii cavaleri europeni, ciocnirile erau inevitabile. Intr-o prima batalie, cea de la Montgisard, in anul 1177, Saladin cunostea o infrangere zdrobitoare. Din cei aproape 30.000 de soldati aflati sub comanda sa, peste 27.000 erau ucisi de catre razboinicii templieri, intr-o batalie ce amintea, mai mult, de un masacru.



Dinar din aur din timpul lui Saladin

Cu toate acestea, armata europenilor era departe de a-si putea impune influenta asupra teritoriilor ocupate de musulmani. Armistitiul dintre cele doua tabere, incheiat dupa batalia de la Montgisard, nu era decat o solutie de compromis pentru ambele forte combatante, sleite de indelungile confruntari. Si totusi, excesele cavalerilor cruciati, materializate in atacuri repetate asupra caravanelor musulmane, nu puteau decat sa rupa o pace si asa destul de fragila.

Cea de a doua confruntare venea la 10 ani dupa episodul de la Montgisard. Deplini increzatori in reusita bataliei, templierii condusi de Guy de Lusignan porneau prin soarele arzator al desertului pentru a-l infrunta pe Saladin si noua sa armata. Avea sa fie unul dintre cele mai negre episoade din toata istoria cruciadelor. Lipsit de viziune si de simt strategic, Guy isi indrepta cei peste 20.000 de soldati, echipati cu infricosatoarele armuri ale epocii, prin caldura torida a desertului sirian, in cautarea musulmanilor aflati sub comanda lui Saladin. Efectele unei asemenea actiuni necugetate au devenit vizibile dupa numai cativa kilometri de mars. Hartuiti de arcasii calari ai lui Saladin si extenuati de caldura si de lipsa apei, europenii deveneau, astfel, o prada usoara pentru cel care, mai tarziu, avea sa fie denumit „Leul desertului”. Mai mult, pentru a evita pierderile inutile de oameni, Saladin ardea ierburile uscate din jurul taberei europene, orbind cu fum pe cei care se mai puteau ridica la lupta. In zorii zilei de 4 iulie, in zona cunoscuta drept Hornurile de la Hattin, cavaleria musulmana decima, intr-un atac fulger, pe aproape toti razboinicii cruciati. Dintre cei peste 20.000 de crestini, doar 3000 mai supravietuiau pentru a lua drumul sclaviei. Insusi Guy de Lusignan cadea prizonier, alaturi de o intreaga suita de cavaleri; fratele sau Amalric al II-lea, Raymod de Tripoli, Gerard de Rideford, William de Montferrat, Humphrey de Turon sau Plivain de Botron fiind doar cativa dintre cei capturati de Saladin.


Cairo - Citadela lui Salah al Din

Pe fondul victoriei de la Hattin, liderul musulman pornea catre Ierusalim, cetate pe care o cucerea in acelasi an, la 2 octombrie 1187. Contrar tuturor asteptarilor, Saladin nu va repeta gestul europenilor, acela de a masacra populatia civila, ba mai mult, el permitea tuturor locuitorilor crestini sa paraseasca orasul impreuna cu toata averea pe care o puteau duce.

Caderea leului 

Vestea pierderii Ierusalimului in fata armatelor musulmane soca Europa. Nimeni nu isi putea imagina ca teribila armata a templierilor fusese infranta intr-un mod atat de categoric. La indemnul Papei, aristocratii europeni porneau in cea de a 3-a Cruciada, condusi fiind de un alt lider emblematic, nimeni altul decat Richard Inima de Leu, regele Angliei.


Cairo- Citadela lui Salh al Din


Acesta nu va reusi insa sa recucereasca Ierusalimul. Slabit de campania care durase aproape trei ani, fara victorii majore si cu armata decimata de lipsuri si boli, Richard se intorcea in Anglia, nu inainte de a incheia una dintre cele mai frumoase si mai durabile prietenii din istorie, cea cu liderul musulman, Saladin. Adversari pe campul de lupta, cei doi au dat dovada de un puternic respect si un cavalerism fara echivoc in relatiile din afara conflictelor.
Chiar daca Locurile Sfinte ramaneau, astfel, in mainile sale, Saladin nu s-a putut bucura prea mult de victorie. Cuprins de febra, sultanul cadea la pat, acolo de unde nu se va mai ridica niciodata. La 4 martie 1193, la numai 55 de ani, se stingea din viata cel mai mare lider musulman din istoria cruciadelor. Legenda spune ca in momentul in care apropiatii sai au desfacut portile vistieriei in care se credea ca se afla comoara monarhului, acestia a fost uimiti sa o gaseasca goala. Saladin isi impartise toata averea saracilor, nepastrand pentru el nici macar banii necesari pentru înmormantare.

FEMEI PIRAT

Ar putea parea ciudat ca intr-o societate marcata de violente si faradelegi, asa cum era cea a piratilor, femeile sa isi poata gasi un loc si sa poata influenta in vreun fel cursul istoriei. In fond, o veche cutuma marinareasca interzicea accesul persoanelor de sex feminin pe orice nava care iesea din port, infractiune care deseori se solda cu moartea celui vinovat de o astfel de incalcare a regulilor nescrise. Si totusi, intr-o lume dominata de imaginea puternica a barbatului, cateva femei se impuneau prin forta in fata tabuurilor vremii.

Cine si-ar fi imaginat ca in universul marcat de figura lui Barba Neagra, sangerosul pirat britanic, a lui Bartholomew Roberts sau a nu mai putin cunoscutului capitan Kidd, doar cateva dintre numele celebre ale asa numitei Epoci de Aur a piratilor din Caraibe, sau in lumea extrem de dura a pirateriei mediteraneene si asiatice, si-ar fi putut face loc imaginea unor femei? Istoria este, insa, una imprevizibila, iar fenomenul piratilor in fuste pare a se contopi cu insasi inceputul acestei activitati atat de blamate in toate timpurile. Daca o enumerare a femeilor pirat de la inceputuri si pana in secolul XX ar reprezenta o piatra de incercare pentru orice istoric, Descopera isi propune sa va prezinte doar cateva dintre numele personajelor care, ascunse in spatele hainelor barbatesti, isi permiteau sa rescrie istoria violenta a pirateriei mai abitir decat o facusera barbatii de-a lungul timpului.

Anne Bonny si Mary Read – cuplul terorii din Caraibe 

In genere, secolele al XVI-lea si al XVIII-lea sunt asociate cu loviturile sangeroase ale piratilor din Caraibe si cu perioada acestora de glorie, asa numita Epoca de Aur a pirateriei. Walter Kennedy, Jack Rackman, Edward England, Thomas Tew, Emmanuel Wynne si Christopher Condent sunt doar cateva dintre numele celor pe care nu ti-ai fi dorit sa ii intalnesti in acele vremuri. Raspandind teroarea pe mari si in coloniile Lumii Noi, piratii aveau sa cunoasca, insa, un cuplu cum nu le mai fusese dat niciodata sa afle.

Copilaria celei care urma sa devina una dintre figurile de temut ale pirateriei, Mary Read, ar putea parea rupta dintr-un roman de aventuri. Fiica nelegitima a unei sotii de marinar, Mary a fost nevoita inca din primii ani ai vietii sa poarte hainele fratelui sau decedat si sa se dea drept acesta in fata bunicilor si a rudelor sale. Desi pare incredibil, nimeni nu a sesizat faptul ca in spatele mastii masculine si a comportamentului baietos se ascundea, de fapt, o tanara. Sarada a continuat timp de aproape 13 ani, pana in momentul in care ultima sa ruda apropiata, bunica, trecea in nefiinta. Obisnuita, insa, sa poarte aceleasi haine si fiindu-i greu sa isi schimbe comportamentul, Mary avea sa continue sa se poarte asemenea baietilor si chiar se va angaja alaturi de marinari la obositoarele munci din porturile britanice.

De aici si pana la recrutarea sa pe una dintre corabiile vremii nu a mai fost decat un pas. Intrata in randul navigatorilor catre Americi, Mary Read cadea, totusi, la scurt timp dupa angajarea sa, in mainile piratilor condusi de celebrul Calico Jack si a misteriosului sau acolit, nimeni altcineva decat Anne Bonney.

Diferita de cea a lui Mary, povestea Annei Bonney nu este, insa, mai putin spectaculoasa. Obisnuita inca de la varsta de 13 ani cu aventurile amoroase, englezoaica parea sortita unei vieti plina de picanterii si detalii scandaloase. Cu toate acestea, destinul ei avea sa se schimbe radical odata cu intalnirea piratului Jack Rackman (Calico Jack). Indragostiti nebuneste unul de celalalt, cei doi parteneri incep sa strabata marile in cautarea potentialelor victime, nu putine la acea perioada, lasand uitarii vechile preocupari ale Annei.

Faptul ca si Mary Read, odata demascata ca femeie, a intrat in anturajul celor doi, banuindu-se chiar ca ar fi avut legaturi amoroase cu Anne Bonney si Calico Jack, nu ar trebui sa ne mire. In fond, caracterul celor trei era extrem de asemanator. Cert este ca in cronicile si insemnarile oficiale ale vremii, cele doua tinere sunt mentionate pe lista celor mai periculosi si violenti pirati, lucrand intotdeauna impreuna si dand lovitura dupa lovitura in apropierea Jamaicai, doar mobilizarea exemplara a autoritatilor ducand la capturarea acestora.

Se spune despre cele doua femei pirat ca au reprezentat unele dintre cele mai aprige modele de talhari din toate timpurile. Primele la dueluri si abordajele navelor inamice, neintrecute in manuirea pistoalelor si a spadei, cele doua femei ar fi ramas singure in fata autoritatilor, incercand sa lupte chiar si dupa ce membrii echipajului le parasisera. Chiar si asa, darzenia Anney ramane exemplara numai si prin replica data lui Calico Jack in momentul in care acesta a dorit sa o vada pentru ultima oara inainte de propria executie. Dorind sa isi ia ramas bun de la fosta sa partenera de viata si de talharii, Jack Rackman primea o replica mai mult decat acida : « Imi pare rau sa te vad aici, dar daca ai fi luptat ca un barbat, nu ai fi ajuns acum sa fii spanzurat ca un caine !». Astfel se incheia o legatura care urma sa ia, insa, drumul legendei.

Calico Jack nu avea sa scape de spanzuratoare. In fapt, la numai o zi dupa procesul sau, sentinta se si executa. Tinerele au reusit sa scape pacalind autoritatile si ramanand insarcinate, fapt ce evita pedeapsa capitala. Chiar si asa, Mary Read in varsta de 31 de ani, se stingea in inchisoare in 1721, la mai putin de un an dupa capturare. Frigurile si febra care o atinsesera in detentie s-au dovedit mai puternice decat pericolele de pe mare.

Lucrurile se complica in cazul Annei Bonney . Desi fusese condamnata la moarte prin spanzurare, sentinta urmand a fi indeplinita imediat dupa momentul nasterii, fosta femeie pirat dispare brusc din inchisoare si din registrele autoritatile. In ciuda povestilor care sustin ca Anne si-ar fi reluat activitatile pirateresti, cel mai probabil, aceasta si-a schimbat identitate si s-a casatorit cu un fermier bogat din California. Fosta iubita a lui Calico Jack s-a stins din viata, daca e sa dam crezare surselor care o vad in Statele Unite ale Americii, la venerabila varsta de 82 de ani, dupa ce daduse nastere la nu mai putin de 10 copii.

Ching Shih – o femeie pirat la superlativ 

Daca in Europa piratii nu isi permiteau un numar foarte mare de corabii, in Asia lucrurile se petreceau la o scara cu mult mai mare decat si-ar fi putut imagina cineva. Daca ne gandim ca in secolul al XIX-lea, flota chinezoaicei Ching Shih numara peste 1800 de corabii si circa 80.000 de oameni, ar fi suficient sa ne formam o idee despre importanta acestui fenomen in marile si oceanele Asiei. O simpla trimitere la Invincibila Armada spaniola, care a numarat „doar” 130 de vase, poate sublinia mai mult decat se poate exprima in cuvinte.

Cazierul chinezoaicei este unul impresionant chiar si in zilele noastre. Prostitutie, jocuri de noroc, acte de violenta, rapiri si crime… nimic nu pare sa fi omis Ching Shih de-a lungul timpului. Chiar daca prima parte a vietii sale ramane si azi un mister, femeia pirat a inceput sa se afirme ca un puternic lider militar al talharilor in 1807, odata cu moartea sotului ei, Zheng Yi, un celebru proscris chinez a carui familie se putea mandri cu peste doua secole de actiuni de piraterie.

Atat de mare devenise flota chinezoaicei si atat de puternice erau loviturile sale incat aceasta si-a permis sa perceapa taxe in locul imparatului in multe dintre orasele si satele de coasta. Nici chiar flota imperiala nu putea face fata unei asemenea armate a piratilor astfel incat singura solutie a fost aceea de a incheia un pact cu acestia si de a le permite sa-si pastreze prada adunata de-a lungul anilor si sa scape nepedesiti in ciuda tuturor crimelor comise. Surprinzator, Ching Shih a acceptat oferta imparatului si, dupa ce s-a maritat chiar cu fiul sau adoptiv, aceasta s-a retras din viata tumultoasa de pirat si s-a dedicat afacerilor cu jocuri de noroc. Chiar si dupa moartea sa, survenita in 1844, chinezoaica este considerata drept cea mai importanta figura din lista femeilor pirat care au bantuit vreodata marile in cautarea prazii.

Date suplimentare

• Primele marturii ale existentei femeilor pirat vin din Antichitate, mai precis din anul 600 e.A, si se refera la o alta chinezoaica, Ch’iao K’uo Fuu Jeen.
• Cel mai mare numar de femei pirat a fost inregistrat in randul vikingelor. Demne de renumele sotilor lor, acestea au terorizat marile timp de secole, incapand cu printelese Rusila, Sela sau Stikla in secolul al V-lea si pana la Alfhild si Wigbiorg, in secolul al IX-lea.
• Una dintre figurile importante ale pirateriei feminine o reprezinta Grace O’Malley, Grainne Ni Mhaille pe numele sau irlandez, o femeie pirat ce a scandalizat intreaga Anglie a secolului al XVI-lea, prin actiunile sale indreptate impotriva navelor ce tranzitau apele irlandeze. In folclorul irlandez, Grace O’Malley este considerata o veritabila eroina.