GHEOGHE GHEOGIU - DEJ - ASCENSIUNEA RAPIDĂ

In octombrie 1945, nu Nicolae Ceauşescu a fost figura principală a Conferinţei PCR. Mai avea de aşteptat douăzeci de ani până să fie personajul principal din lumina reflectoarelor. Atunci, în 1945, miza a fost cine va fi numit secretarul general al partidului. Teoretic, cele mai multe şanse le avea Ana Pauker, cominternistă cu ştate vechi, considerată cea mai puternică femeie din mişcarea comunistă.



Ana Pauker



De ce nu a fost numită ea la conducerea PCR? Speculaţiile nu au găsit nici până astăzi explicaţie. O posibilă variantă a fost oferită de fiica cea mare a lui Gheorghiu-Dej, într-un interviu după 1990. Constanţa Gheorghiu a afirmat că pentru pregătirea conferinţei din octombrie 1945, Ana Pauker mersese la Moscova, unde a vorbit cu Molotov. Printre altele, despre viitoarea conducere comunistă a României. Când relatăm acestea trebuie să amintim că în septembrie 1944 Ana Pauker revenise în ţară ca reprezentantul la Moscova al tuturor comuniştilor români. După obicei, la Bucureşti cu toţii i s-au subordonat. Peste un an, la Moscova, tot ea trebuia „să facă propuneri" pentru viitorul secretar general.



Molotov



Logic, conducătoarea Ana Pauker începuse prin a-i argumenta lui Molotov de ce nu poate fi ea desemnată public secretar general. În primul rând pentru că era femeie, iar într-o ţară predominant agrară, femeia prin definiţie avea o poziţie de inferioritate. În paranteză fie spus, nici în ţara sovietelor nu fuseseră promovate femei în vârfurile conducerii. Este evreică - zisese fără a insista cu trimiteri la evenimentele anilor '30.



Ceauşescu lângă Gheoghiu- Dej



Este cetăţeană sovietică şi intelectuală s-ar mai fi „scuzat" ea. „Ubnita", („eşti deşteaptă", adică) i-ar fi lăudat Molotov realismul. După perfidele obiceiuri de partid, în conferinţa din octombrie 1945, Anei Pauker i-a revenit sarcina de a-l propune pe muncitorul Gheorghiu-Dej conducător al partidului. Această femeie fatidică a trebuit să înghită alegerea şefilor sovietici.

De la PCdR la PCR

Partidele comuniste din Europa nu au fost autonome, fiind secţii ale Internaţionalei Comuniste (Cominternul). Tocmai de aceea, în denumirile lor nu se utiliza atributul „ungar", „german", „român" etc., ci complementul de loc: „din Ungaria", „din Germania", „din România". Era clară afilierea la interesele Moscovei! În primăvara anului 1943 însă, când Aliaţii discutau problema deschiderii unui al doilea front în Europa, Stalin a dat primele semne de acceptare a solicitărilor partenerilor occidentali, printre care desfiinţarea Cominternului. În mai 1943, Gheorghi Dimitrov şi Dmitri Manuilski  (preşedintele şi, respectiv, secretarul Cominternului) au fost chemaţi de Stalin, pentru a li se comunica faptul că structura se desfiinţa.

Aceştia s-au conformat ordinului „tătucului", iar la 11 mai a fost convocată şedinţa Comitetului Executiv al Cominternului, care a decis autodizolvarea. Pe actul de desfiinţare a Internaţionalei a III-a şi-a pus semnătura şi Ana Pauker, alături de Maurice Thorez, Dmitri Manuilski etc. După război, partidele comuniste s-au prezentat pe scena politică ca fiind structuri naţionale, fără nicio afiliere la interesele Moscovei. Aşadar, începând din august 1944, avem de-a face cu Partidul Comunist Român, denumire confirmată de Statutul aprobat de Conferinţa din octombrie 1945.

CEAUŞESCU - ASCENSIUNE TIMPURIE IN CC AL PCR

La 16 octombrie 1945, în sala de festivităţi a Liceului „Mihai Viteazul" din Bucureşti, se deschideau lucrările Conferinţei Partidului Comunist. Nicolae Ceauşescu era în faţa unui test important. Se punea întrebarea dacă erau dispuşi tovarăşii cu experienţă să-l promoveze în Comitetul Central. Era sigur pe el pentru că  reorganizase Uniunea Tineretului Comunist, în 1944 şi, timp de câteva luni, în 1945, pusese la punct organizaţia din Sectorul I Galben al Capitalei.

Membru plin al CC, la 27 de ani

Atmosfera de la Conferinţa PCR a fost surprinsă pas cu pas de scribii „Scânteii", printre care şi Silviu Brucan. Iată cum descria el debutul evenimentului în paginile oficiosului partidului: „«Declar deschisă Conferinţa Generală a Partidului nostru!» Este vocea dură, a luptătorului, în care răzbate vigoarea de stejar puternic, adânc înfipt în pământ, a ceferistului Vasile Luca. Şi parcă cupola înaltă a sălii stă să se dărâme, atât de violent izbucnesc aplauzele. E într-adevăr copleşitor, emoţionant. Sunt acolo, în sală, oameni care au deschis pârtie nouă în viaţa ţării. Un ţăran înalt ca bradul - primul care a împărţit o moşie boierească. În altă parte, unul dintre muncitorii care şi-a ridicat glasul împotriva regimului antonescian".

Comitetul Central al Partidului a fost ales în ultima zi a Conferinţei, pe 21 octombrie 1945. Număra 27 de membri plini şi şapte supleanţi. În elita partidului a intrat cu această ocazie şi Nicolae Ceauşescu, în calitate de membru plin al CC al PCR. El mai făcuse parte din CC şi în 1944, în calitate de şef al UTC.



Emil Bodnăraş - trădător de ţară

 Atunci, structura de conducere a partidului fusese desemnată adhoc, pentru a face faţă nevoilor imediate ale organizaţiei. Ca şef desemnat al UTC, Ceauşescu intrase şi în CC. Acum însă, în octombrie 1945, poziţia sa a fost confirmată oficial, şi nu mai intra în structura de conducere a PCR doar în virtutea funcţiei. Tovarăşii îl considerau un activist de nădejde, care îşi merita locul în elita roşie.



Ana Pauker - Evreică bolşevică

 Totuşi, nu au lipsit criticile la adresa sa! Tovarăşii din închisoare l-au acuzat că la Doftana mâncase din porţia destinată unui coleg de celulă care era bolnav. La acea vreme, încălcarea cutumelor din penitenciar îi atrăsese o zdravănă corecţie fizică. El motivase dreptul mai mare al tânărului de-a supravieţui faţă de vârstnic. Acum, în octombrie 1945, Ana Pauker, conducătorul de facto al partidului, l-a susţinut pentru alegerea în CC, în ciuda incidentului de la Doftana. Nu trădase nimic în anchete şi închisori, îl lăudase „încercata tovarăşă". Era foarte tânăr în închisoare, a scuzat ea  individualismul fiului de ţăran.

Criterii de selecţie

Astăzi este greu de spus care au fost criteriile de selecţie pentru cel mai înalt for de conducere a partidului, la Conferinţa din octombrie 1945. Întrebat despre componenţa acestuia, fostul demnitar comunist Alexandru Bârlădeanu a afirmat  că tot Comitetul Central fusese o improvizaţie (Partea lor de Adevăr, Editura Compania, 2009). „A fost acolo un grup de oameni, povestea Bârlădeanu, care s-au cunoscut între ei şi s-au introdus unii pe alţii în CC, ţinând cont de simpatiile şi adversităţile ce le aveau. (...) Mai mult ca sigur că nu există nicio stenogramă de la alegeri (nu s-a găsit nici până astăzi, n.r.). S-au aşezat câţiva la o masă şi, pe baza unei liste alcătuite ad-hoc, au apărut ceilalţi."

Bârlădeanu era la Moscova în octombrie 1945, dar bănuiala sa este confirmată de un participant direct la evenimentele din toamna anului 1945 - Ana Pauker. Accesul în structurile de conducere se făcea pe bază de propunere. Cel care propunea prezenta şi o scurtă caracterizare a celui propus, după care delegaţii votau. În prima şedinţă plenară a CC ales, cea de la 22 octombrie, „tovarăşa Ana" a spus: „Toate caracterizările au fost un scandal. La unii tovarăşi s-a făcut caracterizarea aşa: «Tatăl lui a fost ţăran, mama lui nu a fost, s-a născut atunci şi deci îl recomandăm să fie membru în CC». Este o ruşine cum s-a făcut".


Ceauşescu lângă Gheoghe Gheorghiu - Dej



Într-adevăr, nu toţi membrii aleşi în primul CC de după război şi-au dovedit calităţile de „adevăraţi" comunişti. Cei din „nucleul dur" vor avea o lungă şi bogată carieră politică - Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu, Constantin Pârvulescu, Ion-Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraş. Despre alţii însă astăzi se ştiu puţine lucruri - Vasile Mârza, Andrei Pătraşcu, Ilie Popa, Elena Tudorache, Dumitru Focşăneanu, Petre Ion, Gheorghe Radnev etc.


Constantin Pârvilescu



În ceea ce-l priveşte pe Nicolae Ceauşescu, partidul nu a dat greş. A condus România timp de 25 de ani, dovedindu-se un „adevărat comunist" până la moarte. Când a fost dus la execuţie, de pe buzele sale răsuna Internaţionala...

"A fost acolo un grup de oameni care s-au cunoscut între ei şi s-au introdus unii pe alţii în CC, ţinând cont de simpatiile şi adversităţile ce le aveau."

Alexandru Bârlădeanu

demnitar comunist

Secretar la Sectorul I Galben

În vara anului 1945, după desfiinţarea UTC, Nicolae Ceauşescu a rămas fără nicio funcţie în partid. Însă era un „cadru de nădejde", iar tovarăşii nu se puteau dispensa de elanul şi tinereţea sa. Mai ales că dovedise calităţi organizatorice în timpul protestelor contra Guvernelor Sănătescu şi Rădescu. Aşadar, partidul i-a repartizat o sarcină dificilă, având încredere în capacităţile sale.

La Sectorul I Galben al Bucureştiului (Capitala era împărţită la acea vreme în patru sectoare: Negru, Roşu, Albastru şi Galben) lucrurile nu stăteau deloc bine. Deşi aşezat central, cu celule de partid la Primăria generală, câteva ministere şi unele obiective industriale (Titan-Nădrag, Semat IAR, Astra Vagoane, Ford România, Cartea Română, Cartea Rusă etc.), nu existau decât 541 de membri de partid, grupaţi în 78 de organizaţii (întreprinderi şi cartiere). Spre exemplu, Sectorul Albastru avea 1.849 de membri de partid, cel Negru 1.306, iar cel Verde 581.

Ceauşescu şi-a arătat calităţile de bun organizator şi la conducerea Sectorului I Galben al Capitalei

Secretar al Sectorului Galben era un anume Milea, care acţiona sub îndrumarea lui Miron Constantinescu, şeful organizaţiei Bucureşti. Se pare că tovarăşul Miron n-a fost mulţumit de prestaţia sa, iar în august s-a adresat Comitetul Central pentru a-i da un om de încredere. Rămas fără o responsabilitate în partid, Nicolae Ceauşescu a fost numit în fruntea Sectorului I Galben, începând deîndată acţiunile organizatorice. Se apropia Conferinţa Partidului Comunist, iar muncitorii trebuiau să ia cunoştinţă cu doctrina comunistă. Mai mult, aceştia trebuiau să-i cunoască pe liderii organizaţiei, prin diverse întruniri publice.

l-a sprijinit pe Bodnăraş

Acţiunile au crescut în intensitate în octombrie. Astfel, la 9 octombrie, Ceauşescu a închiriat sala cinematografului Dacia, adunându-i pe muncitorii de la Ford România, Cartea Românească, Quadrat şi Moara Asan pentru a face cunoştinţă cu Emil Bodnăraş. Acesta era secretar general al Preşedenţiei Consiliului de Miniştri şi unul dintre cei mai importanţi lideri ai partidului, cu relaţii solide la Moscova.

În anii '50, Ceauşescu avea să-l cunoască îndeaproape pe Bodnăraş, care i-a fost şef direct, în calitate de ministru al Apărării. Se spune că în 1965, unul dintre cei mai puternici susţinători ai lui Nicolae Ceauşescu pentru preluarea conducerii partidului ar fi fost Emil Bodnăraş. Mobilizaţi de activiştii din fabrici, muncitorii au venit în număr mare la sala Dacia, Bodnăraş având plăcerea să vorbească în faţa unei săli arhipline. Adunarea a fost prezidată de muncitorul Tiţa Florea de la Tehnica Aeronautică Română, care i-a dat cuvântul lui Nicolae Ceauşescu, amfitrionul întrunirii. Acesta le-a vorbit participanţilor despre „lupta claselor muncitoare" din România de-a lungul timpului şi despre beneficiile aduse „celor ce muncesc" de Guvernul Groza. Apoi în centrul atenţiei a intrat Emil Bodnăraş, care timp de o oră a vorbit despre „Poziţia PCR faţă de desfăşurarea evenimentelor interne şi externe". Au fost „înfieraţi" liderii ţărănişti şi liberali, care erau acuzaţi că sabotau interesele României, prin „agitaţiile" pe care le făceau peste graniţe.

Atmosfera de la Conferinţa partidului

Desfăşurarea Conferinţei PCR din octombrie 1945 a fost redată pe larg în „Scânteia", organul de presă al partidului. În sală au luat loc reprezentanţi ai Guvernului, ai Armatei, ai partidelor şi organizaţiilor politice.

La Conferinţa PCR din 1945, tovarăşii care petrecuseră războiul în URSS s-au reîntâlnit, în cadru oficial, cu ilegaliştii rămaşi în ţară  Fotografii: Arhiva personală valeriu petrescu

In prima zi a fost ales prezidiul, a fost ascultat salutul organizaţiilor, al partenerilor de guvernare - Partidul Social Democrat, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor, PNŢ-Anton Alexandrescu. Prin glasul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, auditoriul a luat cunoştinţă de conţinutul a zeci de telegrame adresate Conferinţei.

Şedinţa de a doua zi dimineaţă s-a deschis cu intonarea Internaţionalei. După aceea, Gheorghe Vasilichi, ilegalist, luptător în Spania şi în Rezistenţa Franceză, a adus un omagiu eroilor comunişti căzuţi în diferite împrejurări. Evident, multele victime ale Marii Terori Staliniste au fost omise din enumerare. În onoarea eroilor comunişti s-a ţinut un minut de reculegere.

Leontin Sălăjan - fost Silaghi Leontin

După-amiază, Gheorghe Gheorghiu-Dej a început citirea raportului politic. S-a întrerupt, pentru a relua a doua zi dimineaţă. Ulterior, acest raport a fost tipărit într-o broşură. Număra în jur de 80 de pagini şi avea structura tipică unor astfel de documente: situaţia internaţională, istoria partidului, situaţia economică, sarcinile de viitor.

În şedinţele următoare delegaţii au luat cuvântul la secţiunea „discuţii la raport". Printre vorbitori s-au numărat Vasile Vaida, secretarul Comitetului Regional Cluj, ilegalistul Nicolae Goldberger, Silaghi Leontin (viitorul ministru al Apărării Leontin Sălajan), dar şi Sanda Stoica, muncitoare din Brăila, sau Ioana Smarandache, ţărancă din judeţul Romanaţi, care a expus „situaţia jalnică a ţărănimii în timpul regimului antonescian", după cum consemna „Scânteia".


Lucreţiu Pătrăşcanu



Vineri a vorbit Lucreţiu Pătrăşcanu despre situaţia economiei postbelice şi despre tactica de urmat în alegeri. Ziua de sâmbătă a fost rezervată raportului referitor la viitorul statut al partidului, ţinut de Ana Pauker, şi discuţiilor referitoare la acest act fundamental al PCR. Punctul culminant al Conferinţei a fost atins duminică dimineaţă, când cei 320 de delegaţi au ales Comitetul Central al PCR. 

Ana Pauker i-a luat partea lui Ceauşescu la alegeri. Deşi fusese acuzat că mâncase suplimentul de hrană a unui tovarăş bolnav, la Doftana, „vinovatul“ a fost iertat.

IOAN VODĂ CEL CUMPLIT

 

 

 

Oricat veti cauta in colbul istoriei noastre un personaj asemanator Voievodului Ion Armeanul, rar veti gasi vreunul. Oricat veti cauta in Istoria Universala un razboinic asemenea Mariei Sale, nu veti afla unul care sa se apropie de bravura, forta si neinduplecarea sa. Readucerea aminte a faptelor si vietii unuia dintre cei mai straluciti strategi ai Europei crestine, este o adevarata datorie de onoare.

Europa alienata

Secolul XVI al erei noastre surprindea Batranul Continent intr-o etapa de tensiuni sociale, fierbere politica si consolidare a artelor si civilizatiei Apusului. Imperiul Spaniol se afla la apogeul fortei si dezvoltarii sale. Fanaticul rege catolic Filip al II-lea era cel mai bogat monarh al vremii, in porturile peninsulei hispanice acostand galioane pline cu comori si sclavi adusi din Europa, Africa, Asia si America. Anglia isi definitiva noua sa orientare constitutionala reformata, alaturi de revizuirea politicilor coloniale. Franta se vedea aproape condusa de miscarea hughenotilor. Taratul moscovit era o imensa pustietate asupra caruia flutura steagul insangerat al unei adevarate fiare, Ivan cel Groaznic pe numele sau.

Pe fondul acestei Europe alienate si dezbinate, Imperiul Otoman continua sa muste hulpav bucati din trupul Continentului cel Vechi. Forta sa militara si cruzimea pasalelor inspaimantau orice armata. Si acesta in ciuda faptului ca la Stambul domnea Sultanul Selim cel Betiv, un suveran care nu calcase in viata sa pe un camp de batalie, un notoriu obsedat sexual interesat doar de frumusetea roabelor din Balcani si Caucaz si nu in ultimul rand un mare betivan, dupa cum i-a ramas si numele. In aceste conditii, intr-un marunt voievodat romanesc, apare un mare conducator de osti, pe care numai soarta cea nedreapta alaturi de o tradare devastatoare, l-au oprit sa nu schimbe fata Europei.

Armeanul cel Cumplit de Viteaz

Dupa moartea Marelui Stefan, tronul Moldovei a fost ocupat vremelnic de fiul sau, Bogdan cel Chior. Fiul celui din urma, Stefan cel Tanar sau Stefanita Voda, muri la randul sau fara de urmasi legitimi. Pe tron se inscauna Petru Rares, un copil din flori al lui Stefan cel Mare . In scurta sa perioada de domnie, Moldova a stralucit totusi datorita talentului sau diplomatic, Petru Rares dovedindu-se un voievod iubit de popor, care baga iarasi groaza in randurile dusmanilor. Urma apoi cruda domnie a lui Voda Alexandru Lapusneanu, ale carui excese si carnagii au ramas intiparite chiar si in literatura romaneasca, sub pana lui Costache Negruzzi. In tot acest rastimp, un alt vlastar din trupul lui Stefan cel Mare, crestea necunoscut in strainataturi, departe de ochii celor care se luptau intre ei pentru tronul Moldovei. Este vorba de fiul bastard al lui Stefan cel Tanar, Ioan sau Ion, depinde de cronicar. Mama acestui adevarat stranepot al lui Stefan cel Mare a fost o femeie de neam armean din familia Serpega. Vitejia, gandirea strategica, forta fizica si neinduplecarea o mosteni de la tatal sau, Stefan cel Tanar, descris in letopisete drept un personaj dintr-o bucata, cu un caracter bataios. De la mama sa, Ioan Voda a mostenit o fizionomie tipic armeneasca, ten masliniu inchis la culoare, o frunte inalta si lata, dar neromaneasca, dupa cum aminteste si B.P. Hasdeu, par des si negru, nas oriental precum al tuturor negutatorilor armeni care strabateau Moldova.

Moldovenii si-au denumit intotdeauna domnitorii bastarzi dupa numele mamei, ca o ramasita straveche a matriarhatului in taramurile locuite de daci. Astfel, Alexandru Voda a fost numit Lapusneanu, dupa mama sa, Lapusneanca. Petru Voda a ramas cu numele de Rares, dupa Raresoaia, porecla mamei sale. Prin urmare, in aceiasi nota, poporul l-a numit Ioan Armeanul pe stranepotul lui Stefan cel Mare. In anul 1561, la varsta de aproape 40 de ani traiti in anonimitate, Ioan Armenul se face remarcat pentru prima data intr-un context destul de neobisnuit. Datorita situatiei politice nefavorabile, paraseste regatul polon si apare drept refugiat in Crimeea, la curtea hanului tatar Mehmet Kalga, a carui admiratie si prietenie o cucereste definitiv, dupa ce-l insoteste pe tatar intr-o campanie de lupta contra armatelor rusesti. Acolo, intr-o lupta crancena de pe malul Volgai, remarcabilul sau sange rece alaturi de forta-i fizica de proportii herculeene, au smuls strigate de admiratie incercatilor calareti ai stepelor. Simpatia lui Kalga-Han pentru Ioan era atat de puternica incat trimite o scrisoare regelui polonez Sigismund-August : "Te rog foarte mult a binevoi a tine in gratiile tale pe acest fiu de domn din Moldova". La acea data regatul polonez tremura de frica tatarilor. Pana la urma, ura boierilor impotriva lui Bogdan Lapusneanu, fiul lui Alexandru, precipita situatia in favoarea lui Ioan Armeanul, ale carui eforturi de a cuceri tronul Moldovei ajunsesera deja la urechile imparatului Germaniei, regilor Ungariei si Poloniei, precum si sultanului turc. Profitand de situatia-i favorabila si bazandu-se pe curajul sau nemaiintalnit, Ioan ajunge in sfarsit Voievod al Moldovei.

Doi ani cat o eternitate

Inscaunat in luna februarie a anului 1572, Ioan a domnit doar pana in iunie 1574, cand moartea sa de martir l-a trecut deopotriva in istorie si legende. Primele clipe de domnie au fost marcate de tensiuni si hartuiri reciproce cu regatul polonez. Exelent politician, Ioan Voda redobandeste pentru Moldova cetatea Hotinului, cea mai puternica fortificatie romaneasca din acele timpuri. Crestin de rit armean inca din nastere, luteran in Polonia, convertit la islam in Stambul, Ioan Voda trece la ortodoxie in uralele multimii. Un strateg de talia sa, animat de ambitia libertatii ar fi trecut la catolicism daca s-ar fi inscaunat rege al Spaniei sau ar fi aderat la confucianism, daca astfel ar fi devenit suveran al Chinei.

In scurta sa domnie, Ioan a savarsit o serie de reforme nemaivazute pana atunci in Tarile Romane. Cunoscator al limbilor turca, greaca, polona si armeana, domnitorul aplica controlul personal al actelor emise de cancelaria domneasca. Decide schimbarea capitalei de la Suceava la Iasi, trece la eliberarea oamenilor de rand de sub jugul boierilor si clerului. Pentru a salva averea tarii, ordona sa fie batute monezi nationale de arama in loc de aur si argint. Prima inscripitie in limba romana apartine banilor de arama pe care Ion Voda a ordonat sa se inscriptioneze "Teara Moldovei". Tot el impune o strictete de fier contributiilor fiscale ale oricarui moldovean, fie el simplu taran sau logofat. Toate aceste masuri nu au facut decat sa inteteasca ura boierimii si a clerului contra lui Ion Voda. Parca pentru a inaspri situatia, Ioan Voda se tine tare si nu face rabat de la principiile sale. Astfel, pe o inalta fata bisericeasca care ar fi savarstit pacatul sodomiei, o pedepseste prin arderea de viu. Pentru a-l consola, Ioan Voda aminteste preotului nefericit ca este mai bine sa-i arda trupul cel pacatos aici pe pamant, decat sufletul sa-i fie ars pe veci in Gheena. Pe un boier care tradase trei domnitori anteriori si se facuse haiduc, Ioan Voievod il ingroapa de viu in pamant, cerand familiei boierului sa nu fie mahnita, deoarece numai pamantul putea inghiti un asemenea ticalos.

Ura sa impotriva boierilor si preotimii nu cunoaste margini, in opinia voievodului aceste doua clase sociale fiind vinovate de slabirea tarii, jaful taranilor si cultivarea unei adevarate arte a tradarii si intrigilor. Pentru a controla si limita puterile boierimii si influenta clerului, Ioan Voda face o miscare politica fara precedent pana atunci in istoria interna a principatelor romane. Spre surpriza tuturor, redutabilul voievod ia mosiile manastiresti pentru a le darui unor boieri. Tot asa procedeaza si cu mosiile, domeniile turmele, si hergheliile boierimii. In scurt timp, aceste bogatii erau daruite unor manastiri. Astfel, scandalurile, invidia si ura dintre preotime si boieri se tineau lant. Succesul voievodului era de o simplitate neobisnuita. Ioan nu-i lasa nici pe boieri nici pe preoti sa abuzeze de roadele muncii taranilor. Razesii erau taria armatei, cu cat erau mai bine hraniti cu atat luptau mai destoinic. Domnitorul, totusi, nu i-a improprietarit pe tarani, deoarece se temea ca o astfel de masura ar fi nascut o criza ce ar fi dus la situatii anarhice in Moldova. In schimb, lua taxa de la tarani doar o zecime din cat le luau boierii. Prin acesta metoda, a reusit in scurt timp sa umple vistieria tarii si totodata sa devina eroul maselor populare. Evident, datorita acestor masuri si-a atras Ioan numele de cel Cumplit sau cel Rau, dupa cum il aminteste un cronicar mitropolit.

Intrigile boierimii au atins cele mai indepartate colturi ale Europei. Despre mazilirea si uciderea lui Ion-Voda se vorbea nu numai in cancelariile din Ungaria, Polonia, Valahia sau Stambul. Pana si in indepartata Franta se puneau la cale planuri care vizau inlaturarea sa de la tron. In acea perioada, Moldova platea Inaltei Porti un tribut anual de 40.000 de galbeni. Turcii observara prosperitatea tarii in timpul domniei lui Ioan si aproape dublara tributul. Insa, Ioan Voda cel Cumplit nu putea accepta lacomia turcilor. Tot mai multe amenintari se strangeau la adresa sa. Cea mai mare venea din partea Doamnei Chiajna in persoana. Acesta adevarata Lady MacBeth a istoriei romanesti platise deja in avans multi galbeni Inaltei Porti in scopul cumparararii tronului Moldovei pentru fiul sau, Petru Schiopul sau Petru cel Tanar. Turcii se pregatesc de razboi. In fata unei asemenea amenintari , Ioan Voda cel Cumplit tine in fata divanului boieresc o cuvantare ramasa la cunostinta noastra datorita lui cronicilor lui Grigore Ureche. Neinduplecatul voievod prezinta situatia si se pregateste de razboi impotriva celei mai mare forte militare din vremea sa.



Mănăstirea armenească Zamca renovată pe timpul lui
Ioan Vodă cel Cumplit



Moldoveni si Cazaci - Luptatori fara egal

Ioan Voda studiase arta militara a turcilor, tatarilor, polonezilor si germanilor, astfel incat cunostea atat punctele tari, cat si pe cele slabe alte armatelor respective. Aici intervine geniul sau militar desavarsit. Intr-un avant de-a dreptul revolutionar, Ioan Voda anticipeaza importanta artileriei si a infanteriei pe campul de lupta. La momentul respectiv, niciun alt suveran european nu gandea atat de vizionar. Franta avea la acea data doar 30-40 de tunuri, Ioan Voda avea 200 de guri de foc. Tunurile europene din acea perioada erau niste masinarii imense, greoaie si foarte dificil de manevrat. Ion Armeanul este constient de acest neajuns si isi doteaza armata cu tunuri mult mai mici si mai mobile. Daca un tun de la curtile Europei putea fi carat cu 4 sau 6 cai, un tun modovenesc patentat de voievod putea fi deplasat cu o singura pereche de cai. Modovenii se distingeau prin revolutionara lor artilerie de camp, fapt subliniat si de Nicolae Balcescu care declara: "Artileria la romani a fost mult mai in buna stare decat la cele mai multe neamuri". Cu nimic mai prejos se prezenta armata moloveneasca compusa in mare masura din razesi si boieri de rang mic. Toti acesti oameni erau caliti in lupta si cunosteau la perfectie arta manuirii armelor. Luptele de sute de ani cu turcii, tatarii, ungurii si polonezii au dus la desavarsirea unui tip de razboinic de neinvins in Europa. Arcasii moldoveni erau superiori in tactica si mobilitate celor occidentali.

O alta arma pe care se bazau razesii luptatori erau teribilele ghioage sau fusturi. Realizate din lemn de esenta tare si ghintuite la capat, acestea puteau usor zdrobi coifurile si armurile vrajmasilor. Sabia era la mare cautare, tipul de palos moldovenesc aducea mai degraba la forma cu iataganul. Razesii nu au ales niciodata sabiile grele si impractice de tip european, folosite indeobste de polonezi si unguri. Fiecare grup de infanterie avea cate o ceata de sateni inarmati cu coase folosite pentru a taia picioarele cailor sau ale calaretilor, in functie de conjunctura luptei. Caii moldovenesti erau o rasa unica, din nefericire disparuta azi. Extrem de pretuiti de hanii tatari sau pasalele turcesti, caii moldavi nu au fost foarte aratosi, dar erau deosebit de iuti si de rezistenti. La nasterea manjilor, razesii le taiau narile pentru a inlesni astfel procesul respiratiei accelerate pe timp de galop. Codul martial al moldovenilor se rezuma la un singur alineat: "Fugarul carele va lasa campul bataliei, sa fie pedepsit cu o moarte mai cumplita decat aceea ce i s-ar fi putut intampla in lupta din partea vrajmasului".

Marturiile cronicarilor straini cu privire la spiritul de lupta al romanilor din acele vremuri sunt edificatoare: "Ei se bat cu o asemenea indrazneala si dispret fata de dusmani, cu o asemenea incredere in sine, incat cu o mana de oameni infransesera mari armate ale vecinilor" spune Graziani. "E un popor totdeauna foarte ciudat, capritios, tafnos, dar atat de dur si razboinic incat nu o data a dat lectii acelora care nu-l lasau in pace" citim la Vigenere. "Neamul moldovenesc e feroce, cam barbar, dar foarte ager in arta militara" declara Reichersdorf. "Ostasii moldoveni sunt viteji si mesteri in lupta, desi sunt niste tarani prosti, luati de la plug" ne spune Bielski. "Sunt oameni groaznici si foarte viteji; si nici ca este pe fata pamantului un alt popor care pentru gloria razboinica si eroism sa apere o tarisoara mai mica contra mai multor dusmani, atacandu-i si respingandu-i fara incetare" zice si Orzechowski.

In acelasi timp, in istoria universala isi fac aparitia teribilii cazaci. La marginea hotarului Poloniei cu tinuturile tatarasti apare o natie compusa in mod egal din fugari refugiati din Rusia, Polonia, Moldova, Kalmukya si Cerchezia. Vorbeau o limba amestecata pe care o intelegeau cu totii. Urau de moarte pe musulmanii turci si tatari precum si pe polonezii cei catolici. Impotriva acestora porneau in fiecare an in expeditii de jaf si pedepsire, fiind condusi de cate un ataman. Resedinta lor era la gurile Niprului si Volgai unde isi injghebasera chiar si o flota de barci cu care jefuiau negutatorii turci si genovezi. Erau luptatori rebeli, violenti si temperamentali. In lupta dadeau dovada de o cruzime nemaintalnita nici macar la tatari. Ingroziti, turcii i-au denumit Cozaq, adica "nebun liber". Bazandu-se pe credinta comuna ortodoxa, Ioan Voda angajeaza douasprezece sotnii cazacesti sa lupte de partea sa impotriva Semilunei. Istoria nu i-a dat alti aliati, polonezii si ungurii, vecinii crestini ai Moldovei, tremurau de frica ienicerilor. Atamanii cazaci Pokotilo si Swiercewski i-au fost credinciosi voievodului pana la moarte.

Prima mare victorie a lui Ioan Voda cel Cumplit a fost cea de la Jiliste, langa Ramnicu Sarat. Acolo cei 9.000 de modoveni si sotniile cazacesti decimeaza o armata formata din 20.000 turci, 40.000 de munteni si 2.000 de secui, practic intreaga armata a lui Petru cel Schiop, care marsaluia din Tara Romaneasca pentru a se sui pe tronul Moldovei. Petru cel Schiop scapa cu greu, refugiindu-se in cetatea Brailei. Ioan Voda cel Cumplit inainteaza pana la Targoviste unde il inscauneaza pe aliatul sau Vintila Voda. Napraznicul voievod se indreapta apoi spre Braila unde se angajeza in asediul cetatii. Turcilor nu le venea inca sa creada. O solie din cetate ajunge la Ion Voda cu un mesaj simbolic: zece gloante, zece ghiulele si zece sageti. Ion Voda nu gusta ironia amara a turcilor si taie buzele, urechile si nasurile turcilor dupa care-i rastigneste in fata cetatii, transmitandu-le turcilor ca aceasta soarta urmau sa aiba si cei din cetate, daca nu-i deschideau portile. Turcii se incapataneaza. Voievodul ordona escaladarea zidurilor, iar Braila cade in mainile moldovenilor si cazacilor. Urmeaza scene de cosmar pentru musulmanii din cetate. "Nimeni nu fu crutat; sangele curgea parau in Dunare. Nu au fost ucisi doar oamenii, pana si cainii au trecut prin sabie. Nu a ramas piatra pe piatra. Focul mistui ce nu a ucis sabia" ,aminteste cronicarul polonez Gorecki.

Dincolo de infrangere, dincolo de moarte, dincolo de uitare

Succesele militare ale voievodului il indreapta spre recucerirea Cetatii Albe si a Chiliei, denumite de turci Akkerman, respectiv Bender. In acest scop isi indreapta armele spre Bugeac, unde valurile de turci si tatari pribegi alungasera deja populatia romaneasca. Batalia de la Lopusna a fost un nou exemplu de strategie militara spontana, adaptata la teren si la armatele turco-tatare. Raidurile lui Ioan-Voda devasteaza cele doua cetati construite de Stefan cel Mare, iar populatia musulmana care se instalase acolo este masacrata fara crutare. La Tighina si Cetatea Alba, Ioan-Voda infrange trei corpuri de armate turcesti. In lupta de la Roscani, voievodul isi uimeste ostasii, demonstrandu-si forta herculeeana. Un tun se impotmolise in noroi, singur, Ioan-Voievod apuca tunul de franghii si il smulge, tragandu-l pe o pozitie noua de unde trage asupra turcilor. Forta colosala a voievodului este atestata de marturiile cazacesti. Pentru a-si distra ostenii obositi, Ioan Voda obisnuia sa franga in maini potcoave de cai.

Exasperati de victoriile domnitorului, otomanii trimit in vara anului 1574 o noua expeditie militara. Armata uriasa era compusa din turci, tatari si munteni. Un puhoi de 200.000 de oameni se indrepta contra celor circa 35 mii de luptatori ai voievodului Ioan. In acelasi timp, o alta oaste de tatari se pregatea sa-l atace pe voievod. Impotriva armatei turcesti care se apropia de Dunare, voievodul il trimise pe Ieremia Golia, omul sau de incredere. Avand parca o presimtire Ioan il pune pe Golia sa jure pe Cruce si Evanghelie ca nu va trada. Insa, langa lacul Cahul, Golia impreuna cu cavaleria moldoveana tradeaza si trece de partea turcilor pentru 30 de pungi cu galbeni…Sosirea unei noi armate de tatari copleseste oastea moldo-cazaca si o obliga sa se retraga in satul Roscani din apropiere. Exasperati de rezistenta romanilor, turcii ataca in valuri succesive. Dupa ce moldovenii resping al treilea val de ieniceri, turcii trimit in lina intai pe Ieremia Golia si oamenii sai. Tradatorii sunt macelariti de sageti si ghiulele. Uluiti, cu pierderi uriase, turcii incerca un nou asalt. Dezastrul vine insa din partea naturii. Seara se porni o ploaie torentiala care uda pulberea necesara tunurilor romanesti. Furia romanilor nu mai putea fi oprita, ataca cu sabiile pozitiile turcilor care-i copleseau numeric. Urmeaza trei zile de canicula ucigatoare. Ioan-Voda mai ramasese doar cu 7.000 de osteni. Respinsese timp de o saptamana atacurile concentrate a 200.000 de dusmani.

Oamenii sai suferau cumplit de sete. Nobletea si sacrificiul sau unic ii impun sa se preda in schimbul crutarii soldatilor sai. Primul pas il fac turcii care-i trimit o solie in cea de a patra zi. Ion cel Viteaz accepta sa se predea cu trei conditii: ostenii moldoveni supravietuitori sa fie crutati, cazacii sa fie lasati sa se intoarca la setciile lor zaporojene, iar el personal sa fie trimis viu si nevatamat sultanului Selim al II-lea. Turcii primira. Ahmed Pasa jura de 7 ori pe Coran, Petru cel Schiop care ravnea Moldova, jura la randul sau de 7 ori pe Biblie. Ostenii sai plangeau, multi nu vroiau sa-l lase sa se duca la turci. Voievodul lasa credinciosilor cazaci armele si bijuteriile sale. In cortul turcilor, respinge toate acuzatiile seraskirului, declarandu-i ca nu va vorbi decat cu sultanul. Mandria sa infioara pe turci. Atunci, un aventurier italian din Napoli, pe numele sau Scipione Cigalla, trecut la islam cu numele de Cigalazade, savarsi infama fapta. Sperand la o recompensa, infipse cutitul in inima voievodului neinarmat. Ienicerii incurajati, taiara capul trupului lipsit de viata, dupa care legara puternicul sau trup de patru camile care, fiind biciuite, sfasiara in bucati corpul eroului. Intr-un ritual dement, ienicerii se inghesuie sa culeaga oasele domnitorului, fiind convinsi ca ramasitele viteazului erau moaste si talismane. Pasalele isi umezesc iataganele in sangele sau, rugandu-se lui Allah sa le dea si lor curajul si puterea lui Ion Voda.

In fata unui asemenea spectacol oribil, moldovenii dezarmati din suita domnitorului sar cu pumnii goi pe turci. Sunt ucisi pana la ultimul de ieniceri, drept lectie pentru oricine ar fi incercat sa se rascoale contra Semilunei. Vazand cum isi tin turcii cuvantul, cazacii ataca cu furia disperarii. Supravietuiesc doar 12, in frunte cu atamanul Swiercewski. Impresionati de bravura zaporojenilor, turcii cedeaza si-i lasa in viata chiar si pe cazacii raniti. Astfel s-a savarsit din istorie unul dintre cei mai viteji conducatori ai romanilor. Fratele sau, Nicoara Potcoava, ajunge ataman al tuturor cazacilor zaporojeni, si ocupa vremelnic tronul Modovei. Astazi, cei doi eroi sunt pe nedrept trecuti in uitare…