CEAUŞESCU - 1946 - CONTRACARAREA LIPOVENILOR DIN DELTA

 



Nicolae Ceauşescu la un miting organizat la Constanţa în 1946
Era considerat o tânără speranţă a conducerii PCR şi simpatizat
de Gheoghe Gheorghiu- Dej



Din februarie 1946, Nicolae Ceauşescu a fost trimis la Constanţa ca adjunct al lui Gheorghe Stoica (ilegalistul Moscu Kuhn), ajuns secretarul Comitetului Regional Dobrogea. Ceauşescu şi Stoica aveau misiunea să „întărească“ partidul din zonele Constanţa şi Tulcea. Să consolideze organizaţiile şi să-i pacifice pe lipoveni, care cereau alipirea la URSS.

După preluarea guvernării, comuniştii aveau nevoie să-şi consolideze puterea. Erau conştienţi că fără „asistenţa" Moscovei şi a Armatei Roşii n-ar fi ajuns să conducă România. Începând din martie 1945 însă, era nevoie ­să-şi întărească organizaţiile locale, pentru a putea face faţă alegerilor. În consecinţă, erau necesari oameni siguri în teritoriu. Aşa a ajuns Nicolae Ceauşescu în Dobrogea. Era trimisul Partidului în regiune, fiind considerat de tovarăşii din Comitetul Central un „element tânăr" capabil să facă faţă misiunii încredinţate.

Soseşte la Constanţa în februarie 1945. Organizaţia locală i-a repartizat o locuinţă în centrul oraşului, pe strada Sarmizegetusa, lângă biserica germană. N-a avut timp de acomodare. Judeţul Tulcea era în fierbere din cauza agitaţiilor lipovenilor, care solicitau alipirea Deltei la URSS.

În perioada războiului, Partidul avusese o relaţie bună cu lipovenii. Aceştia erau canalul de comunicare cu Uniunea Sovietică. Astfel, prin Deltă au ajuns la Moscova rapoartele comuniştilor români. Tot cu ajutorul lipovenilor se întorseseră din URSS, pe la Ismail, Ştefan Foriş şi Teohari Georgescu. Însă, imediat după 23 august 1944, lipovenii au contestat integritatea statului român, dorind secesiunea Deltei. Era o tactică a Moscovei de şantaj asupra românilor. La fel se întâmplase şi în Maramureş, unde avocatul Ivan Odoviciuc solicita, în numele minorităţii rutene, alipirea provinciei la Ucraina Sovietică. După 6 martie 1945, spiritele s-au calmat datorită instalării unui guvern pro-comunist, condus de dr. Petru Groza.

Însă problemele rămâneau, deoarece minoritarii puteau crea oricând noi agitaţii. Tocmai de aceea se impunea  control din partea Partidului Comunist. La scurt timp după ce a ajuns în Dobrogea, Ceauşescu s-a deplasat în judeţul Tulcea, pentru a studia problemele la faţa locului. A întocmit un raport către Comitetul Central, în care a prezentat situaţia Partidului la nivel local. Printre altele, spunea: „În Tulcea avem în total 5 plăşi. Au fost şi acolo unele reorganizări. Oraşul a fost împărţit în 4 cartiere, au comitete de cartier. Organizaţia a crescut în oraş bine, a ajuns la 1.500 oameni împărţiţi pe aceste cartiere. Plăşile nu sunt controlate. Eu am fost acolo acum 10 zile şi am mers în plăşi şi cam peste tot este situaţia că nu este comitet de plasă cum trebuie. De exemplu în Sulina - a fost şi iarna - şi la Sfântu Gheorghe de 4 luni nu s-a ţinut şedinţa de celulă. În general din decembrie nu a mai fost nimeni în regiunea aceea. Acolo este de fapt o regiune unde nu se poate merge iarna, pentru că este îngheţată Dunărea, dar nici în martie nu a fost nimeni. Cel mai bine stăm oarecum la Babadag, dar nici acolo nu e bine organizat".

Nicolae Ceauşescu, împreună cu activişti ai Regionalei PCR Dobrogea, la o acţiune desfăşurată în sala Elpis din Constanţa  Foto: Arhivele Naţionale



În urma vizitei în Deltă, Ceauşescu recomanda întărirea organizaţiilor de plasă şi şedinţe de partid.  Pentru el, argumentul dificultăţii transportului datorită condiţiilor geografice nu exista! Numai prin organizare şi control puteau fi ţinuţi în frâu lipovenii, credea Ceauşescu. Acestea fuseseră şi metodele recomandate de Lenin.

Între Dunăre şi Mare

Lipovenii nu erau singura problemă a comuniştilor în Dobrogea. Organizaţia avea nevoie de un „suflu nou". În iarnă fusese slăbită de un conflict de muncă din Portul Constanţa. Secretarul judeţean al PCR nu reuşise să satisfacă nemulţumirile muncitorilor, astfel că docherii declaraseră grevă. Şefii organizaţiilor locale aveau ordine clare să evite conflictele de muncă, pentru a nu compromite imaginea Partidului. Liderii PCR susţineau pe toate canalele că reprezentau interesele reale ale muncitorilor. Deci era exclusă orice grevă care-ar fi periclitat plata daunelor de război către sovietici.

Alături de Ceauşescu a fost trimis şi Gheorghe Stoica (Moscu Cohn), revenit din Uniunea Sovietică, după ce participase şi la războiul civil din Spania. De fapt, Stoica fusese numit secretarul Regionalei Dobrogea, Ceauşescu fiind adjunctul său. Aveau responsabilitate asupra judeţelor Constanţa şi Tulcea. Au fost ajutaţi şi de Constantin Câmpeanu, secretarul Regionalei Dunărea de Jos, cu sediul la Galaţi.

Despre activitatea lui Nicolae Ceauşescu la Constanţa există puţine mărturii directe. Marian Ciocan, secretar al Primăriei Constanţa după 23 august 1944, a relatat după moartea lui Ceauşescu următoarele: ­„Ne-am cunoscut în primăvara lui ,46 în port. E adevărat că Ceauşescu a fost la Constanţa. Dar nu aşa cum s-a scris mai târziu, ca prim-secretar judeţean de partid. Un astfel de post nu exista în 1946, deoarece PCR a fost organizat, până în ianuarie 1947, în comitete regionale. Funcţia de secretar în Comitetul Regional Dobrogea, teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, o exercita Gheorghe Stoica, fost luptător în Spania, care a venit din Bucureşti împreună cu Ceauşescu. Ceauşescu era protejatul lui Dej, care, nu se ştie din ce motive, ţinea foarte mult la el. Impresia pe care mi-am făcut-o despre Ceauşescu avea să se dovedească exactă. Un tânăr foarte îngrijit, dar nu prea deştept. Ceauşescu se lua foarte în serios, îşi dădea aere de om important. Se amesteca în toate, chiar şi în lucruri din care nu înţelegea nimic" (Thoma  Kunze, Nicolae Ceauşescu. O biografie, Vremea, 2002).

Prima aniversare comunistă în Dobrogea

Ajunşi la Constanţa, Gheorghe Stoica şi Nicolae Ceauşescu au găsit regionala neorganizată. Au încropit în grabă câteva manifestaţii cu ocazia zilei de 6 martie, după care au iniţiat acţiuni mai serioase de întărire a filialelor locale. În spiritul disciplinei de partid, Ceauşescu a evocat de-a fir a păr măsurile pe care le-a adoptat, într-un raport către Comitetul Central, depozitat la Arhivele Naţionale: „După 6 martie au mers săptămânal, în fiecare duminică, echipe de propagandişti la ţară, care cuprindeau în Constanţa 40-50 comune, iar în Tulcea 20-30. Cel mai reuşit a fost cu ocazia comemorării lui 1907. Am avut atunci în judeţul Constanţa ­55-60  de întruniri - în afară de întrunirile organizate cu forţele proprii locale - 55-60 de întruniri organizate de echipele noastre. După aprecierea noastră, am cuprins aproape 15.000 de oameni. De asemenea, în Tulcea echipele noastre au fost în vreo 42 de comune, unde au organizat întruniri, cu participarea a 6-7.000 de oameni. Pe urmă a continuat şi continuă trimiterea echipelor. Nu în aceeaşi proporţie, dar cuprind 40-50 de sate din Constanţa şi 20-30 din Tulcea în fiecare săptămână. Dar acestea sunt echipe mici formate din câte 3 tovarăşi; sunt numai echipe de agitatori".

Trimiterea oamenilor Partidului în localităţile celor două judeţe se făcea cu scopul recrutării unor noi agitatori. Se apropia campania electorală, iar comuniştii aveau nevoie de oameni siguri la nivel local. După cum spune şi Ceauşescu în raportul său: „Noi ­ne-am propus ca din aceste echipe să scoatem şi electori; să-i pregătim ca să meargă în permanenţă aceiaşi oameni, ca în perioada alegerilor să recrutăm din ele electori. Ei se familiarizează şi cu problemele ţărăneşti, se obişnuiesc să şi vorbească. Pentru aceasta noi am stabilit ca să meargă în permanenţă în aceiaşi plasă".

PCR 1945 - INCEPUTURI SINISTRE

Din presa anului 1945 şi din manifestările oficiale, reiese „unitatea de monolit" a Partidului Comunist. Aceasta era impresia pe care comuniştii voiau să o lasă adversarilor politici şi opiniei publice. Aşa sunau şi comandamentele ideologice: V.I. Lenin interzisese existenţa facţiunilor în partidele comuniste şi teoretizase „centralismul democratic". Orice decizie, adoptată în forurile de conducere, devenea obligatorie, iar cine o comenta defavorabil se făcea vinovat de „fracţionism". Însă, citind stenogramele şedinţelor conducerii, se vede că realitatea era departe de teorie. În cel mai mic şi mai slab partid comunist din Europa existau mai multe grupuri, fiecare aspirând să pună mâna pe funcţii cât mai înalte.



Ana Pauker, Teohari Geogescu (centru) şi Vasile Luca
(otriadă nefastă şi criminală)



Venită din cer

Startul în cursa pentru şefia partidului fusese dat odată cu sosirea Anei Pauker la Bucureşti, la 16 septembrie 1944. Fusese trimisă de sovietici, cu un avion militar. La acel moment era considerată cel mai important comunist român, cu cea mai spectaculoasă carieră la nivel internaţional. La scurt timp a urmat-o Vasile Luca, secundul ei din anii războiului petrecuţi în Uniunea Sovietică. Luca reuşise să se impună ca principal colaborator al „tovarăşei Ana", înlăturându-i din graţiile acesteia pe Constantin Doncea şi pe Manole H. Manole. „Încă din această perioadă, adică în anul 1943-1944, eu consideram că Anei Pauker îi revine rolul să devină secretarul general al partidului, astfel că influenţa pe care dânsa a exercitat-o asupra mea a fost întărită şi de acest considerent", declara Vasile Luca în 1954, în stare de arest. Ea, spera Luca, avea să deschidă cărările spre posturi-cheie în partid şi în stat colaboratorilor din perioada războiului. Inclusiv lui.

Din toamna lui 1944 şi până în 1949 s-au întors pe rând Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Gheorghe Vasilichi, Petre Borilă, Dumitru Coliu, Mihai Burcă, Valter Roman, Leonte Răutu, Mihail Roller, Tatiana Bulan, Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Gaston Marin, Vasile Malinschi, Gheorghe (Gogu) Rădulescu. Toţi aceştia se vor regăsi în deceniile următoare în conducerea partidului comunist. Sovieticii au socotit că experienţa dobândită de ei în URSS este de folos pentru clădirea României comuniste. Au primit funcţii în armată, economie, ca diriguitori ai culturii. Şi, de asemenea, în aparatul central de partid. Unii dintre ei s-au implicat şi în jocurile de putere de la vârful partidului. Alţii s-au mulţumit cu postura de tehnocraţi.

Lupta politică

În 1945, facţiunile se identificau numai prin liderii lor: Ana Pauker şi Gheorghe Gheorghiu-Dej. Taberele din partid nu erau clar configurate. Camarazi cu Gheorghiu-Dej din închisoarea Caransebeş s-au alăturat apoi Anei Pauker: Teohari Georgescu, Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu. Parte dintre cei care fuseseră departe de ţară au ajuns în anturajul lui Gheorghiu-Dej. Gh. Gaston Marin şi Alexandru Bârlădeanu, bunăoară, primul venit din Franţa, al doilea din Uniunea Sovietică, au făcut echipă cu fostul ceferist. La fel Petre Borilă, cu stagii lungi în Uniunea Sovietică. Pe el avea să îl înlocuiască Ceauşescu în funcţia de ministru adjunct al Forţelor Armate, în 1950.

Nicolae Ceauşescu stătuse la închisoarea Caransebeş şi în lagărul de la Târgu-Jiu cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, unde se comportase ca ucenic al acestuia într-ale politicii. După venirea Anei Pauker de la Moscova, a reuşit să îi câştige simpatia acesteia. „Eu ştiam în primii ani după ce am venit de la Moscova că Ceauşescu era foarte simpatizat de Ana Pauker, a rememorat Alexandru Bârlădeanu după 1990 impresiile sale din primii ani ai comunismului românesc (Lavinia Betea, Partea lor de adevăr, Compania, 2008). Ana îl simpatiza pe Nicu pentru că acesta se comportase foarte frumos la închisoare. Acest lucru însemna că nu devenise informator al gardienilor şi că era în relaţii bune cu cei vechi".

Tânărul Nicolae Ceauşescu avea cunoştinţe în tabăra „moscoviţilor". Pe Vasile Luca, bunăoară, îl indicase drept martor al apărării în procesul judecat la Braşov, în 1936. Întemniţat la Doftana, Luca nu s-a prezentat la judecata mai tânărului său tovarăş. Cu Mihail Roller, falsificatorul istoriei României după canoanele marxism-leninismului, lucrase în mişcarea antifascistă. Fuseseră chiar arestaţi împreună, în toamna lui 1934. Şi familia Sarei Sighelboim, soţia lui Roller, îi era cunoscută. Împreună cu fratele ei, Avram, cuvântase în vara lui 1939 la petrecerea din Parcul Veseliei.

Lui Ceauşescu, lupta politică din primii ani ai comunismului românesc nu i-a fost străină. A asistat de aproape la jocurile de culise. Învăţăturile dobândite în acea perioadă îi vor fi utile până în 1989.

Economie şi cultură

În 1945, prioritare erau şi chestiunile economice. Conform Convenţiei de Armistiţiu, România avea datorii mari către Uniunea Sovietică, iar pentru a fi plătite era necesar ca economia să funcţioneze. Reforma agrară, stăpânirea speculei, reorganizarea transporturilor - toate acestea se dovedeau dificil de stăpânit. La acel moment, partidul nu dispunea de specialişti în economie, inginerie şi alte specialităţi tehnice. Până la formarea de noi „cadre", aveau să îi dobândească, cerându-i înapoi pe specialiştii de origine română aflaţi în Uniunea Sovietică. Alexandru Bârlădeanu, Gogu Rădulescu, Vasile Malinschi, Gheorghe Gaston Marin au pus umărul la construcţia economiei după model sovietic.

Dintre activişti cu stagii în Uniunea Sovietică aveau să se recruteze şi conducători ai „frontului ideologic", căruia îi era subordonată inclusiv cultura. Cel mai longeviv dintre aceştia se va dovedi Leonte Răutu, şeful secţiei de Agitaţie şi Propagandă a CC între 1948 şi 1965. În 1965, când Ceauşescu ajunge secretar general al PCR, a fost promovat membru al Secretariatului (nucleul restrâns de conducere), unde coordona propaganda, presa, editurile, Institutul de Istorie a Partidului, ziarul „Scînteia", revista „Lupta de clasă", Şcoala Superioară de Partid „Ştefan Gheorghiu".

"Eu consideram că Anei Pauker îi revine rolul să devină secretarul general al partidului." - spunea Vasile Luca

Campion la vânătoarea de „fascişti"

În momentele dificile, fostul lider al comuniştilor din închisori era rareori susţinut de foştii lui colegi. Autoritatea Anei Pauker, plus combativitatea lui Vasile Luca, descurajau intervenţiile. Nicolae Ceauşescu îndrăznea din când în când să mai pună câte-o întrebare. Astfel, la una dintre primele întruniri ale liderilor PCR de după instalarea Guvernului Groza, a vrut să ştie când va începe arestarea „fasciştilor".

Spusele i-au fost consemnate în stenograma şedinţei aflată la Arhivele Naţionale."Cu profesorii aceştia, cu alde Istrate Micescu", a detaliat el la care fascişti se referă. S-au făcut nişte liste şi o să fie ridicat, l-a temperat Teohari Georgescu pe mai tânărul său „tovarăş". „Să nu-l lase să intre în facultate?", a insistat Ceauşescu. „Să-l mai lase, ca să aibă de unde să-l ia", i-a răspuns fostul lui coleg de la închisoarea Caransebeş, ajuns între timp ministru de Interne.

Injuriile generalului sovietic Susaikov

Primii au ajuns în ţară cei însărcinaţi cu „democratizarea" armatei. În acest scop, în cursul lunii aprilie 1945 au revenit în ţară o mie de „panduri" din Divizia Tudor Vladimirescu. Divizia fusese creată în 1943, în URSS, din prizonierii români capturaţi de sovietici. De organizarea ei se ocupase Ana Pauker, ajutată de comunişti din România care luptaseră în războiul civil din Spania. După 23 august 1944, Divizia a luat parte la război pe frontul de vest, fiind înglobată în Armata Roşie.

Activiştii Diviziei „Tudor Vladimirescu“  au contribuit la comunizarea Armatei. Majoritatea s-au înrolat pentru a scăpa de prizonierat. Structura armatei s-a schimbat abia după epurările masive de după câţiva ani. 

Dintre fondatorii ei, Petre Borilă nu a mai mers pe front, ci a rămas la Bucureşti din toamna lui 1944. Dumitru Coliu, Mihai Burcă, Dumitru Petrescu, Gheorghe Stoica au revenit în România în 1945. În vara aceluiaşi an a revenit în ţară şi Valter Roman, odată cu altă divizie formată pe teritoriul URSS - „Horia, Cloşca şi Crişan". 

„În aprilie 1945 am venit în ţară cu un lot de 1.000 de panduri, recunoştea Mihai Burcă într-o autobiografie aflată la dosarul său de cadre, care au fost pregătiţi pentru democratizarea armatei". Pentru a fi trimişi ca „lucrători politici", adică propagandişti, în unităţile Armatei române operative de pe front. Astfel a explicat el în cuvântul său de la Plenara din decembrie 1961 ce se înţelegea în 1945 prin „democratizare".

În spatele iniţiativei s-au aflat, evident, sovieticii. „Noi am informat conducerea partidului despre situaţia Diviziei, a mai spus Burcă în 1961, şi despre unele probleme care se pun în legătură cu această trecere a noastră în Armata română, tov. Susaikov ne-a chemat, pe Coliu şi pe mine, şi ne-a înjurat şi insultat pentru faptul că am informat conducerea partidului nostru".

Iadul din partid

„Partidul din închisori", dominat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, nutrea la rândul lui speranţe că va avea un cuvânt de spus după război. După revenirea Anei Pauker, a fost pus deseori în dificultate, s-a plâns Gheorghiu-Dej peste ani. „Aveam câteodată manifestări din astea,  mă cuprinsese o nostalgie după timpurile din ilegalitate, a spus Gheorghiu-Dej la plenara din decembrie 1961. Am spus: ce frumos era atunci, chiar în închisoare, mă simţeam un om liber, un om puternic, cu toate că eram în mâinile duşmanului. Era aşa o atmosferă, încât gândeam că m-aş duce la orice muncă, numai să scap din iadul acesta. Era o jucărie lupta aceasta cu cercurile adverse, faţă de lupta aceasta din conducere". Tot el a mai sintetizat schema după care aveau loc şedinţele PCR. „În şedinţele noastre, primul care lua cuvântul era Luca. Parcă era un făcut. Şi ţinea un discurs de un ceas. Când începeau discuţiile intervenea Ana, şi spunea câte ceva, cu hocus-pocus, cu autoritatea ei".

Economişti şcoliţi în URSS  

Alexandru Bârlădeanu, basarabean de origine, a rămas în 1940 în provincia natală, iar în 1941 a ales să stea în URSS. În 1943 a fost trimis la Moscova, pentru studii doctorale în economie. „La Moscova am fost pregătit pentru aspirantă la Institutul de Planificare «Plehanov», a relatat el după 1990. Cu mine a reuşit şi Vasile Malinschi, cel care a fost după aceea ministru al Comerţului şi guvernator al Băncii Naţionale. În toamna lui 1943, am sosit la Moscova, dar n-am apucat să termin teza la Institutul «Plehanov», pentru că, în 1946, m-am întors în România. După 23 august 1944, am început imediat să fac demersuri să mă întorc în România, unde se aflau toate rudele mele, inclusiv familia tatălui meu, familie care, de această dată, n-a mai rămas în Basarabia, ci s-a întors în ţară. Abia în 1946 mi s-a aprobat să plec şi eu, doi ani după ce România a devenit aliata URSS".

 Vasile Malinschi, colegul lui Bârlădeanu, originar de la Bălţi, şi-a terminat studiile doctorale în capitala URSS, a devenit membru al PCUS,  lucra şi trăia în Moldova Sovietică. „După terminarea aspiranturii, se scria într-un referat de cadre aflat la dosarul său de la Arhivele Naţionale, a condus sectorul economic al Academiei de Ştiinţe a URSS (Centrala Moldovei Sovietice) şi a fost profesor principal de economie politică la Universitatea din Chişinău şi Institutul Pedagogic Moldovenesc. A lucrat la comisia CC al Partidului Comunist al R.S.S.M. şi a publicat o serie de studii în Buletinul Academiei de Ştiinţe a URSS". A venit în România în 1949 şi a ocupat mai multe funcţii, în specialitatea sa de economist.

Tot din URSS a revenit în ţară şi Gheorghe (Gogu) Rădulescu, care a avut una dintre cele mai lungi cariere din istoria comunismului românesc. Începută în anii '30, în grupul studenţilor comunişti, sfârşită în decembrie 1989.

 

Propagandiştii

Diriguitorii culturii din anii '50 lucraseră în timpul războiului la două posturi de radio din Uniunea Sovietică. Leonte Răutu, bunăoară, a fost numit în fruntea redacţiei române de la Radio Moscova în 1942, la propunerea lui Constantin Doncea. Mihail Roller, responsabilul cu „adaptarea" istoriei României conform grilei de interpretare marxiste, a lucrat la cel de-al doilea post de radio care emitea din URSS în limba română. Înfiinţat pe lângă Internaţionala a III-a pentru propagandă, era condus de Ana Pauker. Acolo au lucrat ca redactori Valter Roman, Betti Birman (viitoarea soţie a lui Vasile Luca). În martie 1944, Ana Pauker, Vasile Luca şi Manole H. Manole îi cer aprobare lui Dimitrov să îl transfere pe Roller la Radio România Liberă. „Constatând activitatea slabă a redacţiei, scriau semnatarii documentului, insistăm asupra chemării tovarăşului Roller, considerând aceasta ca un real ajutor, care trebuie acordat redacţiei" (Partidul comunist din România în anii celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, 2003).

ROMANIA - PIERDERILE UMANE IN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X

 

Intrarea României în vâltoarea Primului Război Mondial, în anul 1916, după doi ani de expectativă militară și agitație diplomatică, a avut un singur ţel: eliberarea fraţilor români şi a teritoriilor locuite de ei de sub asuprirea Imperiului Austro-Ungar, obiectiv susţinut şi de către statele membre ale coaliţiei Antantei, cu condiţia intrării României în război de partea lor. Nu se putea pune problema reunificării Basarabiei și a Bucovinei deoarece Rusia făcea parte din Antantă. reîntregirea cu aceste teritorii rămânea să o decidă istoria viitoare.

Având ca obiectiv politic întregirea ţării prin unirea Transilvaniei, Crişanei, Banatului, Maramureşului şi Bucovinei, planul de campanie al armatei române la intrarea în război, a fost elaborat mai mult cu „inima decât cu mintea“ urmărind realizarea, prin acţiuni militare, a obiectivului politic stabilit de către factorii de decizie politico-militară ai ţării.

Insufleţirea patriotică, dorinţa de a se uni cu fraţii lor de peste Carpaţi, susţinută printr-o intensă şi abilă propagandă, nu era însă asigurată şi printr-o pregătire militară şi asigurare materială corespunzătoare.

Aşa spre exemplu, la mobilizare contingentele chemate sub arme erau obligate să se prezinte cu două rânduri de lenjerie de corp, în timp ce o parte din soldaţi erau încălţaţi cu opinci şi nu aveau nici armamentul individual necesar.

S-a făcut multă tevatură privind asigurarea trupelor cu muniţie. Bunăoară, se afirma ca o mare realizare producerea de către „uzinele“ militare şi cele militarizate sau care produceau pentru armată între 1/14 ianuarie 1914 şi 15/28 august 1916 a 133.160.000 cartuşe pentru
armamentul individual şi a 88.000 cartuşe de mitralieră. La o primă vedere cifrele sunt oarecum impresionante, doar pentru un novice în problemele militare, ținând seama de efectivele la intrarea ţării în război, care se ridicau la 833.601 militari cu armament de foc din care 658.088 militari de operaţii. Se constată că pentru fiecare luptător, din armata de operaţii, reveneau 202 cartuşe. In ceea ce priveşte producţia de muniţie pentru cele 614 mitraliere şi 40 mitraliere la escadroanele de cavalerie reveneau 143 cartuşe. In ceea ce priveşte Stabilimentele militare de bază (Arsenalul, Pirotehnia şi Pulberăria armatei), „cu toate că îşi măriseră capacitateade producţie în perioada neutralităţii, totuşi nu erau în măsură la 1 august 1916 să asigure zilnic decât 2 proiectile de fiecare tun şi un cartuş de fiecare armă“

Recurgerea la importuri ar fi satisfăcut într-o mai mare măsură atât nevoia de muniţie şi alte categorii de armament, numai că odată cu declanşarea Primului Război Mondial, în august 1914, niciuna din marile puteri nu a mai livrat niciun gram de praf de puşcă, sau tub de cartuş, până ce România nu îşi stabilea poziţia cu privire la intrarea în război de partea uneia dintre marile alianțe.

Odată cu intrarea în război a României, la 15/28 august 1916, ţările membre ale Antantei au început să livreze spre România o serie de materiale contractate de către guvernul român. Datorită situaţiei geostrategice și ca urmare a configuraţiei fronturilor, pe diferitele teatre de operaţii militare, livrările urmau a se face pe căi ocolitoare, prin Oceanul Ingheţat de Nord, prin portul nordic Arhanghelsk al Rusiei deschis traficulului naval și în lunile de iarnă. Munițiile trebuiau apoi să străbată cu trenul imensul teritoriul al Imperiului rus spre România. O altă cale de aprovizionare era prin Iran, sau Vladivostok trecând apoi tot prin teritoriul rusesc pe distanțe foarte lungi..

Oricare ar fi fost itinerarele, abia în primăvara anului 1917 au sosit primele materiale de război contractate de guvernul român, dar şi acestea serios „vămuite“ de acţiunile submarinelor germane, cât şi de o serie de atacuri banditeşti suferite pe teritoriul Rusiei.

Un prim semnal de alarmă al incompetenţei unor cadre militare, cu precădere aflate pe treptele superioare ale piramidei militare, a fost dat de catastrofala înfrângere de la Turtucaia (1-6 septembrie 1916).

Aici, Divizia 17 infanterie comandată de generalul Constantin Teodorescu şi formată cu precădere din rezervişti nu a putut apăra capul de pod românesc. Despre pierderile suferite de trupele române la Turtucaia lucrări de amplă circulaţie din perioada ultimei jumătăţi al secolului al XX-lea păstrează o tăcere nejustificată. Ba mai mult, în unele lucrări, aşa cum este şi primul volum din „România în anii primului război mondial ediţia din 1987“ se subliniază pierderile suferite de trupele bulgare (172 ofiţeri şi 7.742 soldaţi echivalând cu 25 la sută din efectivele angajate.

Dezastrul suferit de trupele române este semnalat însă în mai multe lucrări apărute în perioada interbelică. Astfel, în lucrarea lui Constantin Kiriţescu „Istoria Războiului pentru Întregirea României, 1916-1919“, ediţia a II-a, se dau următoarele cifre: pe câmpul de luptă au căzut morţi sau răniţi grav în jur de 160 ofiţeri şi circa 6.000 trupă şi grade inferioare. La care trebuie să adăugăm pe cei 480 de ofiţeri şi circa 28.000 de alţi militari căzuţi în prizonierat, despre care nu se cunosc date precise privind repatrierea la încheierea acestei prime mari conflagraţii a secolului al XX-lea.

De remarcat faptul că din efectivele trupelor ce apărau „capul de pod“ de la Turtucaia s-au salvat aproximativ 2.000 de militari care au reuşit să treacă Dunărea, pe malul de nord, şi alţi circa 3.500 care s-au retras în grupuri răzleţe spre Silistra.

„Un automobil trece în goană printre şirurile de fugari, îndreptându-se spre malul Dunării este ... generalul Teodorescu care-şi părăseşte armata şi cetatea. Un locotenent de marină îl îmbarcă pe bordul vedetei nr. 7 ... şi vasul porneşte cu mare viteză spre celălalt mal. Comandantul şi-a salvat trupul; el poate acum să privească de pe malul românesc, sfârşitul tragic ... al armatei, părăsită, în voia soartei, lipsită de conducător“

Contemporan cu evenimentele, generalul Alex. Averescu nota: „La Turtucaia a fost un adevărat dezastru: forţe ca la un Corp de Armată, parte măcelărite, parte capturate ... Cine va explica pierderea atâtor vieţi omeneşti şi această ruşine ... ?“

In ceea ce priveşte plecarea generalului Constantin Teodorescu din capul de pod de la Turtucaia, presa vremii a făcut mare „tamtam“ susţinând faptul că generalul Teodorescu şi-a părăsit oamenii ce-i comanda, lăsându-i de izbelişte la sud de Dunăre. De aceste aprecieri nefavorabile ale presei s-a lăsat, probabil, impresionat şi Constantin Kiriţescu în monografia sa privind Primul Război Mondial în aprecierile ce-l privesc pe generalul Constantin Teodorescu.

Adevărul este însă că el a primit ordin să treacă pe malul de nord al Dunării pentru a nu cădea, un general român prizonier în mâinile armatei bulgare, ceea ce era o mare dezonoare pentru armata română. Sigur, ordinul este ordin, dar generalul mai

avea şi un pistol la îndemână şi onoarea sa nu i-ar fi permis să-şi părăsească trupele. Dovadă că el nu a fost nici judecat, nici condamnat ulterior pentru executarea ordinului primit.

Degringolada deciziilor pripite a continuat cu „Manevra de la Flămânda“ care deşi nu s-a soldat cu pierderi umane deosebite a dus la stagnarea ofensivei pe frontul din Transilvania, armatele române trecând la apărare pe un aliniament nefavorabil, creând timp la dispoziţia

forţelor Puterilor Centrale pentru concentrarea de trupe şi restructurarea dispozitivului în scopul trecerii la ofensivă pentru străpungerea apărării de pe Carpaţii Meridionali şi Orientali. In acel timp un număr important de divizii româneşti se deplasau de pe un front pe altul în marşuri istovitoare. S-a dovedit încă odată adevărul dictonului conform căruia „generalul care nu ştie să piardă o provincie pierde întreaga ţară“.

Deşi în multe acţiuni numeroşi militari români au săvârşit acte cu adevărat eroice, neprecupeţindu-şi viaţa pentru apărarea gliei străbune, sub presiunea celor 41 de divizii ale agresorilor, trupele române s-au repliat pe aliniamente succesive până pe linia Carpaţilor Răsăriteni, până pe cursurile inferioare ale Putnei, Siretului şi pe linia Dunării maritime, unde ofensiva inamicului a fost stăvilită împreună cu armatele ruse, sosite târziu, spre sfârşitul anului 1916.

In cursul celor 135 de zile (15/28 august 1916-28 decembrie 1916/10 ianuarie 1917) armata română a pierdut aproximativ 250.000 de militari - morţi, răniţi şi dispăruţi, ceea ce reprezenta circa o treime din efectivele mobilizate în anul 1916.

A urmat, în cursul iernii şi primăverii anului 1917, amplul proces de reorganizare reinstruire şi dotare a marilor unităţi române, concomitent cu menţinerea în cooperare cu cele trei armate ruse plasate și ele pe aliniamentul de apărare pe care fusese oprită înaintarea inamicului la sfârşitul anului anterior.

Luptând nu doar cu inamicul, dar şi cu o serie de lipsuri (cazare, alimente şi furaje, medicamente, îmbrăcăminte călduroasă etc.) şi cu frigul şi mai ales cu necruţătoarele boli ale mizeriei: tifosul exantematic, febra recurentă ş.a., trupele române au plătit un important

tribut de vieţi omeneşti, alături de jertfele date de către populaţia civilă refugiată în teritoriul dintre Carpaţii Răsăriteni şi Prut.

In cumplita încleştare din vara anului 1917, în timpul bătăliilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, armata română a suferit noi pierderi. Astfel numai în timpul Operaţiei ofensive de la Mărăşti (11/24 iulie-19 iulie/1 august 1917) pierderile Armatei 2 române s-au ridicat la 4.879 de militari morţi, răniţi sau dispăruţi, dintre care 109 ofiţeri, în timp ce în cursul confruntărilor de la Mărăşeşti (24 iulie/6 august-6 august/3 septembrie 1917), Armata 1 română a pierdut 27.410 oameni (din care 410 ofiţeri), morţi, răniţi şi dispăruţi și exemplele ar putea continua.

 

Dacă pentru statele participante la Primul Război Mondial operaţiile militare au încetat la 11 noiembrie 1918, armata română a fost nevoită să continue acţiunile sale pentru apărarea României Intregite din decembrie 1918 până la 30 martie 1920 când a avut loc „evacuarea teritoriului de la est de Tisa până la linia stabilită de Conferinţă“ (linia Clemenceau).

„Intre 14 februarie şi 28 martie 1920 întregul teritoriu unguresc a fost evacuat şi trupele noastre au fost retrase pe noua linie de frontieră trasă de Conferinţa păcii şi acceptată de noi“ – a subliniat Constantin Kiriţescu în opera sa.

In timpul acestei campanii duse pentru apărarea României Intregite şi apărarea Europei de bolșevism, armata română a plătit din nou un important tribut de sânge. Astfel, în cursul acestei campanii pierderile armatei române s-au ridicat la 188 ofiţeri şi 11.478 trupă şi grade inferioare, din care 69 ofiţeri şi 3.556 trupă au căzut pe câmpul de luptă.

Făcând un bilanţ al pierderilor suferite de armata română, Buletinul de Informaţii al Secţiei a II-a a Marelui Cartier General al armatei române, din 30 iunie 1919, preciza că din rândul militarilor armatei române au căzut în lupte sau seceraţi de boli circa 330.000 de militari, dintre care 85.000 de militari (ofiţeri şi soldaţi), căzuţi pe câmpul de luptă, la care se adăugau circa 155.000 (de ofiţeri şi trupă), morţi dintre răniţii şi bolnavii din spitale, 60.000 ofiţeri şi trupă morţi din rândul prizonierilor şi 20.000 de militari mari mutilaţi de război.

Datele de mai sus sunt confirmate şi în documentul prezentat de delegaţia română Comisiei de reparaţii din februarie 1921 în care se estimează că pierderile armatei române se ridicau la 335.000 militari morţi sau dispăruţi şi 75.491 invalizi. Din rândurile populaţiei civile au pierit peste 650.000 de oameni, răpuşi de boli, foamete, mizerie şi represalii prin execuţii de către trupele de ocupaţie. Intre cele două cifre nu există nicio discrepanţă. Datele mai complete, înregistrate în anul 1921, vin tocmai să confirme pe cele estimate de Marele Cartier General român, completându-le cu pierderile suferite de populaţia civilă din teritoriile căzute sub ocupaţie străină.

Făcând totuşi un bilanţ pe baza documentelor existente ajungem la concluzia că jertfa de vieţi plătite de poporul român în această primă mare conflagraţie a secolului XX se ridică la aproximativ 985.000 de oameni, morţi pe câmpul de luptă, în spatele frontului, în spitale din rândul răniţilor sau bolnavilor şi în teritoriile ocupate de armatele Puterilor Centrale. La această cifră se adaugă cei 75.491 de invalizi de război ca urmare a rănilor din cursul luptelor.

Prin comparaţie, cei ce şi-au sacrificat viaţa în slujba idealului unităţii statale depline reprezintă 33% din totalul efectivului mobilizat din România, în timp ce pentru alte state membre ale Antantei aceste cifre se ridicau la 10,66 % (Marea Britanie), 17,48 % (Rusia) şi 18,29 % (Franţa), date calculate tot din efectivele mobilizate.

Care au fost factorii ce au determinat acest spirit de sacrificiu, ce anume a însufleţit masa de ostaşi cât şi corpul de comandă, în luptă, cum se explică faptul că aceiaşi ţărani în haină militară au făcut supremul sacrificiu pentru întregirea Patriei, ei ce cu doar zece ani în urmă au fost împroşcaţi cu gloanţe, iar unele din sate au fost rase cu tunul de pe suprafaţa pământului, dar şi care au fost cauzele obiective ale unor asemenea pierderi enorme sunt întrebări al căror răspuns le dau calităţile poprului român.