joi, 15 septembrie 2011

CRAIOVA - PIATA MARSEU - PIATA NOUA

Incă de la începuturi piaţa Craiovei şi zona ei comercială cea densă s-a conturat în apropiere de centrul politic şi religios format din Casa Băniri şi biserica Sfântul Dumitru, în valea dinspre apus, numită foarte târziu „Elca”. Perimetrul pieţei şi al târgului cu „bolţi” (dughene zidite sau de lemn) era cuprins în sec. 15-17 între actualele străzi Madona Dudu, fostă Maxim Gorki (la nord), Sf. Dumitru, fostă Grigore Preoteas (la sud), Elca, fostă Krasnoff, astăzi Felix Aderca, în 2010 (la est) şi Matei Basarab, fostă continuare a străzii Sf. Dumitru spre nord până la intersecţia ci Madona Dudu (la vest).
Această zonă centrală a Craiovei şi a piţei sale s-a dezvoltat mai intens în a doua jumătate a sec.al 17-lea, culminând cu construirea Hanului Hurez în 1700 cu sprijinul domnitorului Constantin Brâncoveanu. Hanul s-a numit mai târziu, după evoluţia vremurilor, „Hanul nemţesc”, sau „Hanul Companiei Orientale”.
Hanul Hurez a devenit repede centrul comercial cel mai căutat din zonă, fiind şi puternic fotificat. Avea un plan dreptunghiular amplu îndreptat pe direcţia vest-est, cu latua lungă de circa 200 de metri paralelă cu actuala Str, Madona Dudu şi cu piaţa Elca de mai târziu, dar tot loc de piaţă şi în acele timpuri. Pe lungime se întindea din apropiere de la vest de actuala Str. Matei Basarab, până în apropiere de actuala Str. Unirii. Pe laţimea care era de circa 100 de metri, se întindea din apropierea Str. Madona Dudu de azi, până spre perimetrul pieţei Elca. Hanul avea rol comercial şi administrativ, cuprinzând trei curţi succesive de la vest (din vale) spre est (spre înălţimea Str. Unirii de astăzi). Primele două curţi erau destinate adăpostirii comerţului, iar cea de a treia „Caselor domneşti”, unei biserici private şi puşcăriei cu beciuri adânci. In „Casele domneşti” se stabileau boierii care primeau demnitatea de „Mare Ban” şi nu erau olteni. Apoi în ele au avut reşedinţa „ispravnicii de scaun ai Craiovii” (înlociuitorii „Marilor Bani” rămaşi în capitală lângă domnie), până în anul 1761 şi, mai târziu, caimacamii, până după „Regulamentul Organic”, 1831. Casele domneşti fuseseră construite înaintea Hanului Hurez, dar nevoia unei apărări comune a determinat alăturarea funcţională, în acelaşi sistem de fortificaţii, a hanului mănăstirii Hurez şi reşedinţei cârmuitorilor vremelnici ai Olteniei. Craiova nu a avut niciodată o fortificaţie colectivă, ci numai întăriri izolate ale unor curţi boiereşti.
In centrul comercial stabil al Craiovii şi în jurul Hanului Hurez se desfăşura anual un mare tărg cu odurată de peste trei săptămâni, între Sfânta Maria Mare şi Sfânta Maria Mică (între 15 august şi 8 septembrie). Tradiţia acelui târg era mult mai veche atunci când s-a ridicat Hanul Hurez.
Pe parcursul sec.al 18-lea, în jurul hanului şi al „Caselor domneşti”, Craiova comercială s-a dezvoltat progresiv şi mult. S-au extins, mai ales „bolţile”, adică magazinele de zidărie, sau paiantă, ale altor negustori care nu apucaseră să închirieze „bolţi” între zidurile hanului. Alături şi printre bolţi se strecurau tarabe volante cu produse mai ieftine meşteşugăreşti sau agricole. Mai spre marginea de sud a centrului comercial de atunci se afla o suprafaţă goală, pe care se întindeau numai tarabe, sau se vindea”la sol”, suprafaţă care s-a numit târziu „piaţa Elca”. Locul său se afla ca şi astăzi între Hanul Hurez şi biserica sfântul Dumitru „Băneasa”. Aceea era o piaţă preponderent agricolă şi permanentă, care beneficia şi de apă de la izvoare, precum cel al „Purcariului”.
Dezvoltarea comercială a oraşului a generat extinderea sa generală şi creşterea numărului de spaţii comerciale stabile, de „bolţi” şi de prăvălii mai puţin pretenţioase. Extinderea spaţiilor comerciale s-a produs cu predilecţie spre răsărit, pe actualul traseu al străzilor Madona Dudu (fostă Maxim Gorki), Lipscani (fostă 30 Decembrie), şi Alşex. Lahovari (fosta Romania Muncitoare). Prima stradă se termina la intersecţia cu actuala stradă Unirii, numită Uliţa Mare. Intersecţia se numea „Răscruciul Mare. Următoarea stradă amintită lega „Răscruciul Mare” cu „Răscruciul Mic”, piaţeta înghesuită în care rebuşau mai multe uliţe şi aflată la intersecţia cu Str. Buzeşti de astăzi. Dincolo de „Răscruciul Mic” continua traseul spre răsărit actuala Str. Alex. Lahovari , uliţa pierzându-se spre ieşirea de răsărit din oraş, pe direcţia de mai târziu a Str. 13 Septembrie. Acest traseu a a constituit în sec.18 şi 19 strada principală a oraşului, „Uliţa Principală”, sau „Podul Liscanilor”, ceva mai tîrziu ,când artera a fost „pavată” cu grinzi de lemn, după obiceiul vremii. Se numea „pod” din cauza acoperirii (podirii) cu lemn, iar al „Lipscanilor”, deoarece o o porţiunr a sa existau multe „bolţi” ce vindeau mărfuri importate din apus, mai precis dinspre Lipsca (Leipzig), mărfuri procurate prin intermedoiul negustorilor transilvăneni, supuşi ai Imperiului Habsburgic. Pe atunci mărfurile de import şi ,mai ales, cele de lux căpătaseră numele generic de „lipscănii”.
Pornind din „Răscrucii Mici” spre răsărit, actuala Str. Alex. Lahovari se înpărţea în porţiunea „Cojocarilor groşi”, la început, urmată de porţiunea „Cizmarilor” până la capătul dinspre răsărit. Tot pornind din „Răscruciul Mic”, dar spre apus, actuala Str. Lipscani se dividea într-o primă porţiune numită a „Braşovenilor”, urmată de porţiunea „Lipscanilor”, până în „Răscruciul Mare”. Deci, de la vest la est, „Uliţa Principală” avea următoarea succesiune de tronsoane comerciale: Maica Precista (Madona Dudu), Lipscani, Braşoveni, Cojocarii groşi şi Cizmarii.
Desigur că în paralel s-au dezvoltat negustorii sau locuinţe şi pe străzi adiacente, dintre care cea mai importantă era „Uliţa Mare” (actuala Str. Unirii).
Creşterea volumului comercial şi de locuire de-a lungul principalelor axe, a mărit continuu cieculaţia şi aglomeraţia. Concomitent s-a produs şi o creştere masivă a numărului de vânzători ambulanţi de mărunţişuri şi produse agro-alimentare. Aceia se aşezau pe ambele părţi ale uliţei în totală neorânduială orientală.
Ingustarea spaţiului de circulaţie a devenit cu totul dezagreabilă cumpărătorilor, negustorilor care nu-şi puteau desfăşura marfa afară şi reclama după pofta inimii şi cârmuitorilor urbei. La dezordinea de nedescris se adăuga lipsa aproape totală a salubrizării, mizeria de tip medieval. Voinţa negustorilor şi a cumpărătorilor stânjeniţi s-a exprimat prima dată în foaia comercială „Mercantilulu” din 18 februarie 1868. Era o publicaţie comercială de mici dimensiuni cu apariţie săptămânală, care oferea multe reclame şi informaţii negustorilor şi cumpărătorilor, alături de unele comentarii privind viaţa economică a oraşului. In „foaie” s-a propus ca Piaţa Craiovei „ a nu mai fi în tot lungul uliţei principale a oraşului ci a se organiza pe largi locuri anume amenajate, una în jurul bisericii Sfânta Treime, alta în jurul Episcopiei, alta lângă biserica Sfinţii Voievozi (Sfinţii Arhangheli) şi o a patra în jurul bisericii Sfântul Ioan Vechi, fărâmându-se chiliile bisericilor respective”. De observat că unul din locurile propuse pentru o piaţă era cel din apropierea Episcopiei, unde mai târziu avea să se amenajeze cea mai piaţă a oraşului, una dintre cele mai lăudate din ţară, „Piaţa Marşeu”, numită uterior „ Piaţa Nouă”.
Inainte de 1874-1875 pe locul fostelor „Case domneşti” şi a „Temniţei vechi”, ambele dispărute prin demolare, Primăria acceptase fiinţarea pescăriilor oraşului. După acel an, tot datorită aglomeraţiei, au fost mutate spre Episcopie, prin „Răscrucii Mici” şi apoi mutate din nou mai la nord, astfel că anul 1890 le-a găsit pe locul viitoarei „Pieţe Marşeu” – „Piaţa Nouă”.
In deceniile opt şi nouă ale sec.al 19-lea, piaţa oraşului s-a deplasat progresiv din zona Elca şi „Uliţa Principală” spre răsărit în zona „Răscruciului Mic”. Nai precis locul destinat pentru piaţă corespundea unei suprafeţe virane dintre actualele străzi Olteţ (fosta I.C.Brătianu), la nord, Romain Rolland (Edgar Quinet), la sud, 6 Martie (Str. Nouă Nr.2), la vest şi „Răscruciul Mic” la est. Pe această suprafaţă se aflau şi măcelăriile, alături de alte tarabe cu diverse.
Mai la sud imediat ce se ieşea din „Răscrucii Mici” spre biserica Sfinţii Arhangheli (pe Str. Buzeşti de astăzi), în faţă cu „Hotel Stăncescu” de mai târziu (care există şi astăzi 2010) s-au întins pentru un timp pescăriile. Intre zona măcelăriilor şi cea a pescăriilor se prelingea un şir lung de prăvălioare, cârciumi, bragagerii, vânzători de zaharicale turceşti, opincari, lumânărari, etc. Prăvăliile erau înghesuite pe grupuri de activităţi. Datorită comerţului cu peşte din această zonă „Răscruciul Mic” a mai fost numit o perioadă şi „Răscruciul cu peşte”.
Pentru a preciza mai bine aşezarea pescăriilor la sfârşit de sec. 19, peste drum de „Hotel Stăncescu” trebuie reiterat că acesta există şi în 2010, la sud de „Răscruciul Mic” (sau Piaţa Buzeşti) pe partea de apus a Str. Buzeşti (fostă Karl Marx. Clădirea acoperă trotuarul din faţa sa cu un „portic” cu boltă  prelungă susţinută de stâlpi greoi de zidărie plasţi pe limita trotuarului. Intre stâlpi sunt deschideri susţinute cu arcade. Pietonii circulă pe acel trotuar pe sub „porticul” clădirii, feriţi de ploi şi soare. Zidurile fostului hotel sunt foarte groase, după principiile timpului când a fost ridicat (la sfârşitul sec.al 19-lea. Pe timpul regimului comunist la parterul clădirii se deschiseseră unele magazine mici, cu intrare pe sub bolta prelungă. Intrarea în curtea din spatele fostului hotel se face pe sub o boltă a porţii, cu porţi grele pe timpuri. Pe centrul clădirii, spre stradă, se afla un balcon sprijinit pe nişte console de fier forjat cu podea de scândură. Lemnul balconului a dispărut de mult (nu mai exista nici în 1989). Aspectul faţadei fostului hotel este neogotic şi avea în 1989 tocăria originală la cele două etaje. Tot în 1989, în curtea din spatele clădirii, plină de mizerii şi noroi, într-un corp dinspre Str. Lipscani (fostă 30 Decembrie) îşi afla sediul  Intreprinderea Judeţeană de Recuperarea şi Valorificarea Materialelor Refolosibile (IJRVMR), care a mai rezistat acolo foarte puţin după 1990.  După 1948, restul fostului hotel a devenit locuinţe în proprietatea statului, cu chiriaşi de proastă calitate. Ingrijirea edificiului a lăsat de dorit deşi putea fi declarat monument istoric. La puţin timp după 1990 clădirea a intrat în administrarea, sau chiar proprietatea „Schelei de Foraj Craiova”, unitate cu posibilităţi financiare, care a trecut la repararea ei capitală. In schimb reparaţia a alterat grav caracterul istoric al clădirii, fiind placat cu gresie de culoare crem de sus şi până jos şi schimbându-i-se tocăria cu una de aluminiu învelit cu plastic, tocărie la modă şi cu geanuri „Teropan”. Desigur că modificări ample s-au întreprins şi în interior, cu efecte de consolidare dar de anulare a specificului originar.
Actuala Str. Olteţ, care răzbătea, ca şşi astăzi, în nordul „Răscruciului Mic”, se numea în deceniul opt al sec.al 19-lea, strada Primăriei. Aceasta deoarece trecea prin faţa Primăriei de atunci, aflată în spatele actualului părculeţ „English Park”. Urmând această stradă dinspre „Uliţa Mare”, prin faţa Primăriei, se răzbătea direct în locul destinat pentru piaţă şi măcelării. Mai târziu această stradă s-a numit I.C.Brătianu (1923), iar după 1948 şi până la sfârşitul anilor 60 s-a numit Vasile Roaită. Ulterior, cârmuirea comunistă a oraşului a dat dovadă de imaginaţie şi a numit-o la repezeală Str. Olteţ. Aşa a rămas şi sub noul regim până în 2010. Vasile Roaită fusese cosiderat un tânăr erou comunist din timpul grevelor CFR din 1933 şi mort trăgând de sirena ce anunţa venirea trupelor de represiune. In realitate, s-a dovedit, după trei deceni,i că fusese un trădător al colegilor de grevă şi că sirena lui suna pentru da semnale trupelor de represiune. Comuniştii l-au scos din panteonul lor.
Strada Romain Rolland  de astăzi, stradă paralelă spre sud cu Str.Olteţ, răzbate şi ea în Piaţa Buzeşti (fostă Răscruciul Mic). Până în anii 60 ea unea fosta Str. 6 Martie (Str Nouă Nr. 2) cu „Răscruciul Mic”, ca şi str. Olteţ. In deceniul opt al sec.al 19-lea, Str. Romain Rolland se numea „strada Plăpumarilor”, după ponderea meşteşugarilor şi a negustorilor aciuiţi pe laturile ei. Ulterior a fost rebotezată la îndemnul profesorului latinist Fontanin, drept „strada Copertarilor”. După primul război mondial ea a primit numele de Edgar Quinet până după 1948.
Inainte de 1948, ca şi în prezent deschiderea sub formă de piaţă prelungă din fostul „Răscruciul Mic” a făcut parte din Str. Buzeşti, care pornea din Str. Justiţiei (Str. A.I.Cuza), din faţa „Pieţei Marşeu” (azi Teatrul Naţional) şi continua spre sud pînă la biserica Sfinţii Arhangheli.
După numai două, trei decenii de concentrare a unei noi pieţe în zona de la „Răscruciul Mic” s-a simţit din nou nevoia descongestionării uliţelor şi despărţirea clară a comerţului „bolţaşilor” de cel al agricultorilor, măcelerilor, negustorilor de peşte şi de cel al artizanilor şi micilor meseriaşi. Era o necesitate a modernizării oaşului în pas cu vremurilor noi.
Incă din ultimul deceniu al sec.al 19-lea s-a conturat noua mare piaţă a Craiovei, viitoarea „Piaţă Marşeu”, sau „Piaţa Nouă”. De la începuturi ea s-a limitat între Str. Boerescu, la răsărit, şi Str. Sabinelor (mai târziu Str. Joules Michelet), la apus. Str. boerescu începea din Str. Justiţiei (A.I.Cuza) cobora spre nord şi traversa Str. Ştirbei Vodă (actuala Calea Bucureşti) şi se termina în Str. Sf. Spiridon (azi Vasile Conta), chiar la est de altarul bisericii Sfântul Spiridon. Strada Sabinelor pornea din Str. Justiţiei şi cobora în diagonală spre Valea Vleicii (adică spre nord-vest).  Pe cealălaltă axă, Piaţa cea nouă se întindea de la Str. Justiţiei, în sud, până la Str. Ştirbei Vodă, în nord. Intisa suprafaţă dintre străzile amintite avea o pantă pronunţată ce cobora din Str. justiţiei spre Str Ştirbei Vodă (Calea Bucureşti de astăzi).
Când Primăria a luat asupra ei amenajarea noii pieţe, a apărut necesitatea ca piaţa să se repartizeze pe trei trepte, pe trei terase largi care să preia toată diferenţa de nivel. Lucrările au început în 1890 , în paralel cu lucrările Palatului de Justiţie alăturat. Nu este greu de imaginat cât de jalnic trebuie să fi arătat acea parte de oraş în acel an 1890. de o parte terenul viran pe care urma să se aşeze piaţa cea nouă şi de altă parte, alături terenul cu molozul rezultat din demolarea fostei mănăstiri Episcopia.
Prima terasă a noii pieţe, cea de la primul nivel, se afla la cota str. Justiţiei. Urma terasa de mijloc, amenajată la mijlocul pantei. Cea de a treia terasă a pieţei se afla la cota cea mai de jos, egală cu nivelul Str. Ştirbei Vodă (Calrea Bucureşti de azi). Intre terasa întâia şi a doua, precum şi între a doua şi a treia, s-au construit două şiruri continue de clădiri tip vagon, cu magazine şi magazii. Acestea erau lungi şi paralele, în principiu cu străzile Justiţiei şi Şerban Vodă.
Cele două şiruri continui de clădiri erau menite să despartă cele trei terase şi să constituie, totodată nucleul comerţului stabil din piaţă, să joace rolul „bolţilor„ tradiţionale. Aveau acoperişuri de ţiglă roşie în două ape, una spre o terasă şi cealaltă spre terasa următoare. Faţadele primelor construcţii aveau panouri din cărămidă aparentă înconjurate de contururi tencuite în alb. Faţadele erau ornamentate de tocăria magazinelor amintite şi de obloanele care se lăsau jos la închiderea programului.
Aceste clădiri, care despărţeau terase cu nivel diferit, erau construite aşa încât să „speculeze” înclinarea terenului. Astfel, şirul continuu al clădirii dintre terasa superioară şi cea medie, prezenta spre terasa de sus numai un singur nivel – parter. In schimb spre terasa din spate, cea mijlocie, care se afla mai jos, prezenta o înălţime dublă, parter plus etaj. Etajul reprezenta spatele magaziilor magazinelor de la terasa superioară. Deci fiecare magazin din prima terasă avea un spaţiu de vânzare şi o magazie alăturată în spate.
La parterul dinspre terasa mijlocie, sub acel etaj cu magazii, se aflau alte magazine orientate, de această dată, spre terasa mijlocie, daci poziţionate cu faţa spre terasa lor şi cu spatele spre cea de deasupra. Acest şir de magazine dinspre terasa mijlocie îşi aveau şi ele propriile magazii săpate în teren sub magazinele de la terasa superioară. In acest fel, magazinele de jos aveau şi ele atât un spaţiu de vânzare, cât şi câte o magazie, asemănător celor de deasupra.
Şirul de clădiri dintre primele două terase era străpuns de trei scări, late de circa 3 metri, cu multe trepte, destul de abrupte şi cu balustrade de mână pe lături. Scările erau acoperite de bolţi. O a patra scară de comunicaţie între primele terase se afla la limita de răsărit a şirului de magazine, lângă gardul de zidărie ce despărţea piaţa de Str. Boerescu (Str. Borzeşti, mai târziu). In total acest şir de clădiri comerciale tip vagon, era format, de la est la vest, din patru tronsoane, două mai prelungi, de circa 25 de metri, una scurtă  de 6-8 metri şi ultima, dinspre apus, tot de circa 25 de metri, dar cu altă arhitectură decât primele două, cele care aveau modele cu cărămidă aparentă şi care făceau parte din clădirile iniţiale ale pieţii.
Şirul al doilea de clădiri, cel care despărţea terasa mijlocie de cea de la nivelul Str. Ştirbei Vodă (Calea Bucureşti de astăzi), era străpuns de o singură scară acoperită de o boltă. Ca şi în cazul precedent, mai exista o scară la extremitatea estică, lângă Str. Boerescu (Borzeşti).
Pe terasa a treia, cea de la nivelul Str. Ştirbei Vodă mai exista încă o clădire cu un şir de magazine numai la parter. Acesta era ornamentată tot cu panouri de cărămidă aparentă. Ea era paralelă chiar cu marginea trotuarului străzii Ştirbei Vodă. Şirul magazinelor din această clădire era străpuns de două treceri dinspre terasa pieţii spre stradă., împărţindu-l în trei tronsoane. Acest şir de magazine era mai scurt decât celelalte două dintre terase. El nu începea, la est, de lângă Str. Boerescu, ci de la o distanţă de 20-25 de metri mai spre vest, spre Vale Vlăicii. Rămânea pe această latură un spaţiu larg şi pavat de acces dinspre stradă spre terasa pieţii, terasă cuprinsă între două şiruri de magazine, cel dinspre terasa mijlocie şi cel dinspre stradă. Aceea era una dintre căile de acces ale vehiculelor  cu mărfuri pentru magazine.
Un alt acces dinspre Calea Bucureşti se afla la capătul de apus al şirului de magazine amintit, adică în partea dinspre Valea Vlăicii a terasei. Acolo, o stradelă pornea din Calea Bucureşti spre terasa mijlocie ocolind primul şir de clădiri, apoi pe cel dintre terasa mijlocie şi cea de jos. Ajungea în latura de vest a terasei mijlocii. Aceasta era calea principală de aducere a mărfurilor spre terasa mijlocie, cea mai largă şi mai importantă.
Intrând pe această cale dinspre Calea Bucureşti, căruţele şi carele hurducau pe un caldarâm din bolovani de râu. In dreapta, adică spre vest, spre Valea Vlăicii, se afla o clădire prelungă, de roşu. Avea aspect de depozit de cereale şi urca până la nivelul terasei din mijloc. In partea de apus  a terasei de mijloc, acel drum bolovănos se termina într-o suprafaţă mai largă, pavată tot cu bolovani de râu. Pe acea suprafaţă se opreau carele şi căruţele cu mărfurile lor, se dejugau boii şi se scoteau hamurile de pe cai, după care li se dădea apă şi furaje. De acolo stăpânii atelajelor cărau mărfurile la locurile de expunere în piaţă, loc pentru care probabil plătiseră o taxă.
In acea parcare a atelajelor, de foarte multe ori se făcea şi comerţ direct din care sau căruţe, mai ales dacă produsele erau cereale ambalate în saci şi care se vindeau cu „baniţa”, sau animale de curte, miei, oi, capre, gâşte, curcani, găini sau chiar purcei. In funcţie de anotimp, din atelaje se mai vindeau lubeniţe, pepeni, varză, struguri pentru vinificaţie particulară, gogoşari, gogonele şi castraveciori, en gros, pentru conserve de iarnă, dovleci albi, saci cu nuci, etc. Orice act de comerţ pe teritoriul pieţii era desigur taxat în folosul Primăriei.
Terasa superioară, cea de la nivelul străzii Justiţiei (A.I.Cuza), avea pe centru Hala măcelarilor. Spre răsărit, adică spre Str. Boerescu (Str. Borzeşti) se afla o clădire de magazine cu plan de sfert de cerc, clădire care racorda de departe, din interiorul trotuarului, Str. Justiţiei cu Str. Boerescu. Conturul ei avea o lungime de 40-50 de metri. Pe colţul dintre Str. Justiţiei şi Str. Boerescu a existat până la desfiinţarea pieţii un chioşc metalic al începutului de sec. 20, cu plan decagonal, dar care de la depărtare părea circular. Vindea ziare, tutun, chibrituri, plicuri, timbre şi multe mărunţişuri de toaletă. Un alt chioşc cu plan pătrat se afla spre apus, aproximativ în dreptul laturii de apus a Halei măcelarilor. Era mai mic ca suprafaţă, dar vindea acelaşi tip de produse amintite. Cele două chioşcuri era plasate mult mai aproape de trotuarul străzii Justiţiei (A.I.Cuza), mai în faţa liniei Halei măcelarilor. Trotuarul din faţa halei era foarte lat, astfel că pe el se întindea adesea comerţul ambulant de tip oriental.
La apus de Hala măcelarilor se întindea, în rând cu ea, o clădire prelungă cu magazine. Aceasta din urmă, împreună cu Hala şi clădirea curbată dinspre Str. Boerescu, formau un front paralel cu Str. Justiţiei. Intre ele şi rândul de clădiri ce despărţeau terasa superioară de cea mijlocie, era cuprinsă o suprafaţă largă şi prelungă de expunerea mărfurilor. In general pe această terasă a pieţii se vindeau produse manufacturate şi industriale, materiale de construcţii de mic volum, olărie, mobilier simplu şi ieftin,confecţii din nuiele, paporniţe din împletituri vegetale şi chiar din pănuşe de porumb, ştergare de picioare din pănuşi de porumb, obiecte de lemn de uz casnic, obiecte de metal forjat, inclusiv din aramă şi cositor, burlane şi jgheaburi de tablă, confecţii de mică serie şi cojoace, pălării de postav sau de pai şi mulţime de obiecte de artizanat, precum covoare, carpete, ştergare, basmale, milieuri şi altele. Uneori îşi întindeau pe jos rogojinile, sau diverse carpete, ţăranii cu zarzavaturi şi fructe ce nu mai încăpeau pe terasa mijlocie unde era locul lor. In partea de apus a terasei superioare, paralelă cu latura de apus a pieţii a existat un timp o mare hală ce adăpostea „Fabrica de Gheaţă” a oraşului.
Pe terasa mijlocie a pieţii, care avea cea mai mare întindere dintre cele trei şi care avea cea mai mare căutare şi aglomeraţie, se vindeau numai produse proaspete de legumicultură, cereale, fructe, flori de curte ţărănească, păsări, ouă, lactate în cantităţi mici şi tot ce se putea găsi într-o gospodărie modestă de agricultor. Totul era etalat pe mese speciale din ciment, sau pe jos, pe felurite scoarţe mai groase sau mai subţiri şi, mai des, pe rogojinile tradiţionale. Reclama strigată pe toate tonurile era o obişnuinţă ce dădea colorit pieţei, iar tocmeala făcea parte din protocolul tranzacţiilor celor mai mărunte.
In partea de apus a terasei mijlocii, acolo unde parcau carele şi căruţele pe platforma pavată cu bolovani de râu, duminica se vindeau cu mare tocmeală şi se cumpărau cu pasiune porumbei din toate variantele speciei şi din toate culorile. Se mai vindeau iepuri şi păsări cântătoare.
Terasa cea de jos, de la nivelul Căii Bucureşti, era destinată comerţului cu lactate şi pescărie. In perioadele de vârf ale vânzărilor din vară, sau toamnă, aici se întindeau şi grămezi de lubeniţe, pepeni, dovleci albi şi chiar legume de toamnă, între şirul clădirilor destinat în special pescăriilor, cel aflat chiar pe trotuarul Căii Bucureşti şi şirul de clădiri ce despărţea terasa de jos de cea mijlocie. Pe această suprafaţă se adusese un şir de mese ca şi pe terasa mijlocie. In toată piaţa existau şi tarabe de lemn în faţa magazinelor aliniate.
Şirul de clădiri de lângă Calea Bucureşti, cel care era destinat pescăriilor, a fost demolat pe la începutul anilor 60 şi pe locul lor şi al terasei de jos a pieţei s-a organizat autogara centrală a oraşului, de unde plecau autobuze către toate destinaţiile rurale din judeţ. Tot atunci a fost demolată şi clădirea magazie care limita spre vest drumul de acces urcător spre terasa de mijloc. Pe locul ei a fost extins suprafaţa autogării. Acea autogară nu a avut viaţă lungă, până prin toamna anului 1968, sau primăvara anului 1969 când s-a deschis şantierul viitorului Teatru Naţional pe locul „Pieţei Noi”.
Magazinele celor patru şiruri de magazine din piaţă aveau, în marea lor majoritate, umbrare din pânză multicoloră, cu posibilităţi de întindere şi repliere, după vreme şi după programul magazinului.
Hala măcelarilor mai există şi astăzi, fiind mutată în piaţa cea nouă amenajată pe Calea Bucureşti. Este constituită dintr-o structură metalică, cu stâlpi şi grinzi de fontă şi oţel. Toate ansamblurile turnate din fontă sunt ornamentate în stilul sfârşitului de sec. 19, după modelul de hale din Occident, unde a şi fost executată hala. Spaţiul dintre stâlpii metalici este umplut cu zidărie până pe la mijloc, circa 2,5-3 metri, iar în rest, până sus sub straşină totul era de sticlă de jur-împrejur. Sticla este montată în rame mari de metal între stâlpi, rame rotunjite în partea superioară ca ornament suplimentar al clădirii.
Ramele cele mari sunt subîmpărţite de altele mai înguste şi tot rotunjite în partea superioară. In centrul acoperişului halei se află un dreptunghi prelung înconjurat de un geamlâc înalt de circa 1 metru, geamlâc ce contribuie la luminarea suplimentară a centrului halei. El este adăpostit sub un acoperiş suplimentar, mai ridicat faţă de cel principal, astfel că se creează imaginea unei pagode scunde. Geamlâcul este subîmpărţit de mulţime de rame rotunjite în partea superioară.  Hala a fost păstrată şi mutată pe noul amplasament pentru valoarea ei istorică şi artistică. Toată hala era înconjurată cu o straşină din tablă zincată cu ornamente în dreptul colţurilor şi al jgheaburilor de scurgere. Acele jgheaburi şi burlane de curgere ornamentate s-au pierdut şi s-au înlocuit cu unele insipide.
Şirurile de clădiri dintre cele trei terase şi cel de lângă trotuarul Căii Bucureşti erau acoperite cu ţiglă solzi, în stil românesc. Cele două clădiri din dreapta şi din stânga Halei măcelarilor, de pe prima terasă, erau acoperite cu tablă, fiind construite în altă etapă de la începutul sec.al 20-lea. Cele două chioşcuri amintite, de pe trotuarul dinspre Str. Justiţiei erau acoperite cu solzi de tablă zincată. Aveau forma acoperişurilor diferită, dar cu forme rotunjite asemănătoare unor coifuri medievale. Cel din colţul Str. Boerescu avea un acoperiş semisferic cu un moţ central cu luminator şi cu acoperiş propriu supraînălţat faţă de restul semisferei. Chioşcul dinspre apus, cu plan patrulater, avea partea centrală a acoperişului îm formă de piramidă cu opt laturi inegale şi rotunjite. Straşina lui avea un unghi mai teşit decât unghiul piramidei amintite, ca borurile unei pălării. Acel acoperiş se asemăna cu coifurile unor luptători asiatici. Oricum nu constituia o curiozitate pentru arhitectura acoperişurilor din vremurile în care fusese construit şi se asemăna cu mai toate din ţară, probabil comandate la aceeaşi companie naţională sau externă.
Piaţa Craiovei a avut renume naţional în toate timpurile, fiind apreciată elogios chiar de călătorii străini din perioada medievală. Piaţa Marşeu (Piaţa Nouă) a avut însă darul să ridice la cozele cele mai înalte aprecierea despre bogăţia produselor şi a Olteniei. Ea era o încântare pentru străinii de oraş, o sinteză a bogăţiei, a ofertei foarte mari şi a ieftinătăţii. Mai în glumă, sau mai în serios, pe tot întinsul României se spunea că la Craiova „merg câinii cu covrigi în coadă”.
Talentul comercial al oltenilor a depăşit fruntariile regiunii lor, afirmându-se prin comerţ ambulant, sau statornic, în mai toate oraşele mari ale ţării, dar mai ales în Bucureşti unde „oltenii” constituiau o prezenţă cotidiană pe străzi. Ei vindeau zilnic legume şi fructe din coşuri mari şi lăbărţate de nuiele, purtate de o „cobiliţă” purtată pe umeri. Strigătele lor de reclamă răsunau prin tot Bucuteştiul.
Intreaga „Piaţă Marşeu” era plină de colorit, de gălăgie, de viaţă intensă, de concurenţă, de tocmeală pe diverse octave, de bucurii, de tristeţi, de oameni cinstiţi, de hoţi, de grabă, de aşteptare, de curăţenie, de murdărie. Avea o viaţă aproape continuă chiar dacă nu se făcea comerţ pe timp de noapte. Noaptea se făcea aprovizionarea pieţei şi aşezarea mărfurilor. Noaptea se făcea de pază lângă mărfuri şi se făcea curăţenia cea mare în absenţa cumpărătorilor. Noaptea se spuneau poveşti şi se făceau socoteli visătoare, sau reale. Noaptea se făceau rugăciuni şoptite, dar şi chefuri la care eru invitaţi şi paznicii şi jandarmii ce patrulau. Aşa era viaţa Craiovei şi a pieţei celei mari.
Terasa superioară, pe aliniamentul din spatele Halei măcrlarilor, era ticsită de produse manufacturate, specifice muncii şi talentului gospodăresc de la ţară. Diversitate de forme, de materiale şi de colorit. Era o plăcere să se privească, să se admire, să se examineze şi să se probeze exponate sosite din toate colţurile Olteniei, dar şi din diverse zone ale ţării. Până la desfiinţarea pieţei, în 1969, mai existau încă mulţi producători manufacturieri în lumea satului: olari, împletitori, tâmplari, fierari, ţesători, cojocari, pielari, brodeze, sticlari, sculptori în lemn, pictori naivi şi alţii. Noua piaţă organizată de regimul comunist le-a răpit posibilitatea de afirmare şi chiar le-a îngrădit activitatea şi comerţul.
Caldarâmul terasei de sus a piaţei era invadat, timp de mai bine de şapte decenii, de grămezi mari şi mici de ceramică pictată, lucioasă sau mată, sau nepictată. Privirea rămânea încântată de farfuriile mari şi mici, adânci sau plate, de căni, cănuţe, ulcioare, ulcioraşe, vase ceramice mari pentru provizii sau murături, oale pântecoase şi graţioase, ploşti, bibelouri, jucării ceramice, fluere cu apă sau fără apă, rame, ceşti, pahare, platouri,vaze, glastre de flori, lulele şi multe, multe altele. Coloritul divers şi desenele aplicate măreau diversitatea ceramicii expuse în adevărate mormane. Imprejurul acestora persista mirosul specific al pământului ars.
Obiectele de lemn erau reprezentate de copăi mari şi mici, linguri, linguroaie, căuşe, platouri, tocătoare, tăvi, fusuri, furci de tors lână, furci şi greble pentru furaje, lopeţi pentru zăpadă, fluiere, taburele cu trei sau patru picioare, măsuţe joase obişnuite la ţară, scaune simple sau cu spătar, jcării, bibelouri,, cuţite pentru tăiat hârtie, putini, butii şi butoaie, slăvine, căni, pahare, toporişti late pentru tocături în bucătărie, bastoane, cârje, mojare de diverse dimensiuni, numite popular „piuliţe”, în care se zdrobeau cu un mai de lemn diverse produse agricole pentru bucătărie, rame pentru fotografii şi tablouri, sau cu oglinjoare , obiecte ornamentale pentru birou, roţi de care şi căruţe, căpăţâni de roată, cutii, cutioare, tabachere, port-ţigarete, jocuri de table sau şah, unele trocuri masive din lemn scobit folosite la zdrobirea grâului pentru colivă, şi aşa mai departe. Lemnul de diverse esnţe era ales după destinaţia obiectelor confecţionate, putând fi natural, lăcuit, vopsit sau incizat cu fierul roşu pentru ornamentare. Multe obiecte e lemn erau sculptate cu multă măiestrie şi migală.
Mulţi meşteşugari produceau marfa lor chiar în piaţă, la locul de vânzare şi sub privirile curioşilor. Printre aceştia erau lemnarii, împletitorii, ţesătorii sau ţesătoarele, brodezele, pielarii, cojocarii, cizmarii şi mai toţi artizanii.
Impletiturile din nuiele naturale sau cojite (albe), din pănuşe de porumb şi din pai, aveau şi ele o diversitate foarte mare prin utilitate şi formă: paporniţe, sacoţe, poşete, cufere, geamantane, coşuri de rufe, mobilier de grădină cu scaune şi mese, ştergătoare de picioare, cuiere, colivii, jardiniere, jucării, bătătoare de covoare cu palmete înflorate, pălării de pai bărbăteşti şi de soare pentru femei şi copii, coviltire pentru spatele carelor şi căruţelor, etc.
Pe pereţii din spatele Halei măcelarilor, sau pe diverşi suporţi şi chiar pe jos se expuneau o multitudine de ţesături sau broderii. Se etalau covoare cu modele specific olteneşti sau chiar din cârpe ţesute, carpete, cergi,, fuste cu model naţional, ii, iţari, cămăşi cu modele naţionale pe piept („cu râuri”), ciorapi, cingători, panglici, broboade, basmale, mânuşi, cipici, papuci, scurte de pânză sau piale, „tablouri” ţesute pentru pereţi, cojoace, curele,traite, poşete, sacoşe, plase, samare, desagi, saci, funii, feţe de masă cu broderii sau desene ţesute cu fire divers colorate, feţe de pernă şi cearceafuri, pleduri, ştergare, prosoape, şervete de masă, punguţe brodate şi alte minunăţii migăloase.
Terasa superioară a pieţei mai oblăduia tarabe cu fier lucrat, cu sticlărie, oglinzi, mobilier şi tocărie pentru locuinţe, cu pietrărie, cu cizmărie, croitorie, pielărie şi cu multe alte meşteşuguri. Unii meşteşugari sau negustori aveau spaţii închiriate, iar alţii vindeau mai ieftin, după tocmeală, în aer liber.
Ici şi acolo, pe toate terasele apăreau, strigându-şi serviciile, ambulanţii cu zaharicale şi răcoritoare tradiţionale, precum braga, moştenite de la turci sau din tot spaţiul balcanic, în special de la albanezi. Cărucioarele lor cu coviltir sau fără ofereau: îngheţată la cornet, sugiuc, acadele, alviţă, baclava, mere glazurate, floricele de porumb îndulcite şi lipite în bulgări coloraţi, bomboane de diverse culori şi forme, inclusiv nelipsiţii „peştişori”, dropsuri lipite la capăt de beţişoare, vată de zahăr, sirop, nuga, zahăr ars, bomboane fondante. Câte culori, câte gusturi, câte atracţii pentru copii şi cei ce veneau de la ţară ! 
Printre vânzatori se strecurau şi tocilari, geamgii ambulanţi, vânzători de loţiuni şi „parfumuri”, ţigănci ghicitoare în „ghioc” şi chiar frizeri de ocazie.
Terasa de mijloc era destinată aproape în exclusivitate produselor agroalimentare. Ea era „Piaţa”. Totul era expus pe mesele de beton sau pe jos , pe scoarţe sau rogojini. Această piaţă de zarzavaturi, fructe şi cereale era de o bogăţie excepţională, chiar în epoca tristă când cârmuitorii comunişti introduseseră sistemul de exploatare a ţăranilor prin celebrele „cote”. Toate zarzavaturile erau bine curăţate şi spălate, erau triate pe calităţi. Se expuneau cât mai atractiv pentru privire şi se vindeau la grămăjoare, la chite, sau la suta de bucăţi în toate cazurile când vânzătorii nu aveau cântare. Legumele, fructele sau alte produse agricole se găseau sub toate variantele şi din toate soiurile adaptate Olteniei. Era o concurenţă acerbă în diversitate şi calitate. Erau minunate, spre exemplu, grămezile de roşii, de la cele galbene, la cele de culoarea rodiilor, la cele prelungi, sau „inimă de bou”. Unele roşii erau din soiuri sau ajunseseră la dimensiuni gigant. Surprinzătoare era şi diversitatea soiurilor de mere, pere, struguri, pepeni, salate, ridichii şi cepe. Printre legume şi fructe se găseau oricând unele produse preparate animaliere, ouă şi păsări vii.Se ofereau ouă de găină, de bibilică, de raţă, de gâscă, sau de curcă. Găinilşe sau celelalte păsări de curte se vindeau cu bucata, dar şi cu legătura, câte două trei legate de piciooare. Cupărătorul aprecia greutatea păsării, sau a legăturii şi intra în jocul tocmelii, după ce încerca cu degetul pela spate dacă pasărea „avea ouă”. Se oereau şi produse lactate în cantităţi mici, ca produse seundare în raport cu vegetalele. Fiecare ţăran expunea cam tot ce produceaşi îi prisosea în gospodărie. Terasa de mijloc rămânea însă patria vegetalelor.
Terasa de jos era a lactatelor şi a pescăriilor. Lactate se vindeau atât în magazinele din şirul de clădiri ce despărţea terasa de jos de cea de mijloc, cât şi în restul spaţiului, pe mese de beton aliniate. Oferta de lactate era şi ea deosebit de variată şi abundentă.
Pescăriile se aflau ân şirul de clădiri de lângă Calea Bucureşti (fostă Şerban Vodă). Deşi înainte de război peştele era un aliment aproape nelipsit de la masa românilor, după naţionalizare oferta a scăzut brusc. Comerţul cu peşte proasrăt sau sărat a diminuat aşa de mult prin anii 50 încât i s-a găsit loc în Halas de carne. Clădirile care serviseră comerţului cu peşte au fost demolate şi ele după 1960 pentru a lărgi suprafaţa autogării „centrale”, autogară fără amenajări în afara unor magherniţe pentru dispecerat şi pentru case de bilete, fără peroane sau afişaje.
Lactatele au plecat şi ele din terasa de jos în aceiaşi ani. Ele se vindeau totdeauna pe gustate, foarte igienic, cu degetul cumpărătorului introdus în produs şi apoi lins. Incepând gustatul la începutul sectorului de lactate, cumpărătorul reuşea să iasă sătul la celălalt capăt. Se ofereau o bogăţie de brânzeturi, de oaie, de vacă, din amestec, smântână, iaurt, unt, lapte proaspăt, lapte bătut, caş, sau urdă. Doniţele, găleţile, tăvile, oalele de pământ, toate erau protejate cu tifon.
Lăptăresele aveau cănuţe de 250, 500, sau 1000 de mililitri, pentru a turna în vasul clientului. Cei cu brânză şi unt aveau cântare vechi care se ridicau cu un deget şi indicau pe o scală gradată. Astfel de cântare rudimentare, cu o singură terezie, se foloseau şi în alte părţi ale pieţei. Cu timpul s-au oferit de către piaţă, contra cost pe oră, cântare cu două terezii tronconice, cântare care se mai folosesc şi în 2010 în piaţa modernă.
Iaurtul se vindea în borcănele care se includeau în preţ, cu bocănele la chimb, sau se vindea cu „măsura” de 500, sau 1000 de mililitri. Măsura se umplea prin tăierea măiastră a iaurtului din doniţăşi aşezarea lui în recipientul numit „măsură”. Era un iaurt atât de bine închegat şi de consistent încât se tăia uşor în feliuţe orizonale cu o unealtă plată specială. Odată „măsura” umplută, conţinutul se deşerta în recipientul clientului, cu laudele de rigoare pentru produs, din partea vânzătorului.
Această zonă a pieţii avea un miros specific şi chiar greu de suportat, atât din cauza brânzeturilor cât şi pescăriilor. Toamna suprafeţele goale ale terasei erau invadate de grămezile cu lubeniţe, pepeni, varză, cartofi, gogoşari, sfeclă roşie şi aşa mai departe.
Totdeauna se produceau întrepătrunderi între destinaţiile celor trei terase, unele produse migrând către locurile mai goale din zone destinate altor produse. Faptul se datora bogăţiei de produse şi variaţiiilor de coacere impuse de anotimpurile capricioase.
Vânzătorii se împărţeau în patru categorii: vânzătorii permanenţi, cu magazine sau tarabe închiriate pentru tot cursul anului, vânzătorii ambulanţi ce nu absentau niciodată, ţăranii şi precupeţii. Ca şi în zilele de acum, 2010, precupeţii erau plaga pieţii pentru că măreau preţurile şi momente de lipsuri procedau la speculă. Aşteptau pe bieţii ţărani la barierele oraşului şi le cumpărau produsele „en gros” şi le revindeau la preţuri cu cîştig. Aceasta pentru că foarte mulţi ţărani şi ţărance preferau să nu mai piardă timp prin piaţă şi nici să mai plătească taxe de expunere pentru puţinele produse cu care veneau. Precupeţii ieşeau în câştig atât prin cumpărarea mai ieftină de la ţărani, cât şi prin umflarea preţurilor către cumpărători. Printre precupeţi se infiltraseră şi ţiganii, mai ales în comerţul cu animale şi produse manufacturate. Astăzi tradiţia precupeţilor se continuă cu şi mai multă străşnicie, iar autorităţile, probabil mituite, se fac a nu o putea eradica.
Toamna, în piaţă, se vindeau „pe gustate” tot felul de licori bahice: must, vin, ţuică şi rachiu din diverse fructe respinse de pomii roditori.
Piaţa aceasta foarte întinsă şi bogată atrăgea zilnic, ca un magnet, orăşeni şi călători ocazionali. Printre aceştia, ca în toate timpurile se strecurau Gură-cască şarlatani şi hoţi de buzunare. Avea organizarea, mirosul, coloritul şi fondul sonor al pieţelor balcanice cu influenţe orientale.
In anii 50 Piaţa Nouă era o Agora către care se îndreptau aproape zilnic mii de persoane. Toată lumea pleca înarmată cu plase de cumpărături, nişte plase artizanale, făcute aproape toate în propria casă. Erau plase grosolane împletite de gospodine din sfoară rezistentă, sau din alte şnururi. Multe plase se făceau din resturi de pânză rezistentă de prin”rezervele „ casei. Erau plase grosolane şi încăpătoare, ca după război, plase care puteau duce toate „chilipirurile” depistate în cale. Nu existau pieţe de cartier sau magazine de legume-fructe de cartier, iar „oltenii” cu cobiliţe se răriseră după război. Oamenii cărau ca furnicuţele, cu plasele, cu cărucioare amărâte, cu paporniţe, sau cu sacii. După război şi în primele decenii ale „socialismului victorios” exista la fiecare cultul „rezervelor”, aşa că se căra cu mult mai mult decât se cerea pentru consumul normal zilnic, sau săptămânal.
Abia târziu, pe la sfârşitul anilor 60 a început să dispară uşor, acel „obicei al săracului” de a căra plase pline sau goale. Omul cu plasa, sau paporniţa s-a pierdut din peisajul cotidian odată cu modernitatea în concepţii şi cu diversificare comerţului de stat. Omul cu plasă mare a dispărut încet din peisajul craiovean, dar „Piaţa” a strălucit până momentele demolării ei şi când încă era puternic sectorul particular în comerţul agroalimentar. De altfel importanţa acestui sector, devenit sărăcios, nu s-a piersdut niciodată, a constituit o creangă de salvare prin anii 80de restricţii socialiste ;i s/a revigorat dup[ r[sturnarea din 1990.
In orice caz, noua piaţă organizată sub regimul comunist, mai la răsărit, pe Calea Bucureşti nu a mai atins niciodată bogăţia şi coloritul „Pieţii Marşeu”, cu toate că după 1990 ea a fost puternic modernizată şi supravegheată, bine acoperită şi sectorizată pe tipuri de produse, bine salubrizată, bine păzită. Vechiul colorit s-a pierdut în lupta cu modernitatea şi cu retragerea ţăranilor, cu produsele lor, din faţa unor „pieţari” a-tot-puternici şi agresivi pe care Administraţia nu-i îndepărtează sau nu-i pune cu botul pe labe. Acum, în 2010 „piaţa liberă” din Craiova şi din marile oraşe este dominată de o mafie agresivă, de culoare tuciurie, care impune preţurile şi timorează pe cei mărunţi veniţi să-şi vândă produsele. Piaţa Craiovei s-a ţiganizat în mod pronunţat şi periculos, murdărită de vorbirea brutală şi de obiceiurile acestei specii umane inferioare.  

       

CRAIOVA - ANI DE CUMPANA

Craiova a suferit multe nenorociri în istoria ei, dintre care cele mai multe rămân pierdute şi uitate de posteritate. Unele au fost consemnate documentar, iar altele pot fi deduse din natura unor evenimente istorice. O înşiruire exhaustivă ar fi următoarea:
-  1446 – Cutremur mare cu magnitudine aproximată cu mijloace moderne, la 7,3 Mw.
-  1471 – Cutremur pe data de 29 august. Este primul cutremur vrâncean determinat cu mare grad de precizie. A fust manifestarea seismică cea mai virulentă din sec.al 15 –lea şi a provocat distrugeri în toate ţinuturile de locuire românească. In Ţara Românească domnea Radu al III-lea cel Frumos, iar în Moldova, Ştefan cel Mare.
- 1655 – Craiova a devenit unul din centrele de rezistenţă al răscoalei seimenilor, răscoală care a produs mari distrugeri oraşului, prin arderea de case boiereşti, cărţi religioase şi titluri de proprietate. Vodă Constantin Şerban a înăbuţit răscoala trimiţând o oaste numeroasă împotriva seimenilor de la Craiova.
-   1689 - 1690 – Oltenia  a fost teatru de război între turci şi austrieci.
- 1681 – Cutremur mare la 8 august, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino. Magnitudine între 7-8 Mw.
- 1701 – Cutremur mare la 11 spre 12 iunie între orele 12-2 noaptea, resimţit cu trei şocuri succesive.
-  1716 – 1718 – Oltenia a fost din nou teatru de război între turci şi austrieci. Imperiul austriac a ocupat ţinutul în 1716 şi a rămas pe loc în baza tratatului de la Passariwtz din 1718. In următorii 21 de ani Oltenia s-a aflat sub o administraţie austriacă riguroasă, sfidătoare şi chiar abuzivă, fapt ce nu a plăcut românilor olteni. Dările erau prea riguros calculate şi încasate, pe când sub vasalitatea turcilor acele dări se puteau tocmi şi chiar micşora prin corupţie. Austriecii au evacuat Oltenia în 1737, fapt consfinţit prin pacea de la Belgrad, din 18 septembrie 1739. Pacea s-a încheiat în urma unui război austro-ruso-turc. De reţinut că austriecii au ocupat Craiova în 1716, cu doi ani înainte de încheierea păcii de la Passarowtz şi au părăsit-o în 1737, cu doi ani înaintea încheierii păcii de la Belgrad. In 1737 turcii au ocupat imediat Craiova, după plecarea austriecilor.  In mod real, austriecii au ocupat Oltenia între 1716-1737, iar legal între 1718-1739.  
- 1738 – Cutremur devastator pentru toate provinciile istorice româneşti, la 31 mai în jurul orei 11 spre prânz.
-  1768-1774 – In războiul ruso-turc dintre acei ani Craiova a fost din nou pustiită. Se atestă repararea Fântânii Obedeanu în anul 1774, la sfârşitul războiului. In acei ani aceasta era una dintre fântânile de la care se căra apa cu sacaua în oraş.
- 1789-1791 – Ocupaţie vremelnică austriacă în război cu Imperiul Otoman. Iarna dintre anii 1789-1790 a fost extrem de grea, iar austriecii au ars toate gardurile, magaziile, grajdurile şi alte acareturi gospodăreşti din lemn. Soldaţii austrieci au fost încartiruiţi câte 10-12 prin casele mai arătoase. Tot în 1789 este consemnată o nouă devastare a Fântânii Obedeanu.
- 1790 - Cutremur în ziua de 26 martie în jurul orei 21 („la două ore din noapte”). Era ziua de marţi „din săptămâna luminată”. Mari pagube la case şi biserici.
- 1795 - Rpidemie de ciumă care a produs în jur de 1000 de decese.
- 1796 - Marele incendiu produs în luna ianuarie datorită panicii cu care populaţia ardea victimele ciumei. Doar ariile locuite de boieri au scăpat deoarece erau înconjurate de grădini. Incendiul a mistuit complet mahalalele înghesuite şi atelierele meşteşugarilor.
- 1799 - Ostaşi turci, uniţi într-o trupă de jaf, proveniţi din supuşii lui Pazvan Oglu, paşa din Vidin, numiţi de locuitori „pazvangii”, au atacat Craiova fără veste şi fără ştirea conducerii centrale. Turcii s-au limitat la jefuirea prăvăliilor din centrul târgului, din piaţa Elca, şi a câtorva case boiereşti de margine şi neapărate. Oraşul a fost cuprins de panică. De remarcat că Pazvant Oglu era bosniac de origine, oştean otoman şi a servit un timp ca mercenar pe domnitorul fanariot Nicolae Mavrogheni.
- 1800 - Turcii pazvangii lui Pazvant Oglu şi cârjalii s-au întors asupra Craiovei, dar de această dată locuitorii i-au întâmpinat înarmaţi. Jefuitorii turci au atacat tot partea comercială a oraşului dar au întâmpinat rezistenţă neaşteptată. Pulberăria oraşului a sărit în aer, producând un incediu greu de stăpânit, incendiu care a distrus, în final, centrul comercial. Totul din acea zonă s-a făcut scrum. Mărturiile spun că fumul şi mirosul greu de la tăbăcării făcea aerul de nerespirat. Turcii nu s-au ales cu nimic, dar craiovenii cu mare pagubă. (relatare a cronicarului Dionisie Ecleziarhul) In toamnă o altă trupă de pradă s-a abătut asupra oraşului, cea a cârjaliilor de la sud de Dunăre. Populaţia s-a refugiat spre nord. Intr-o scrisoare a Paharnicului Brăiloiu către Casa de negoţ Hagi Pop din Sibiu, se arată că turcii au urmărit pe refugiaţi, dar au fost bătuţi. După acel ultim jaf, au scăpat nearse casele Brăiloilor, Glogoveanu, Bengescu, Jianu, Earfara, Geanoglu, Pârşcoveanu, Ştirbei, ale Cîmăraşului Jane dinspre „Târgul de Afară”, case în care se aflau închişi arnăuţi (Târgul de Afară se găsea pe atunci pe la biserica Hagi Enuşi).
- 1801 - Răscoală mahalalelor şi a sărăcimii din preajma Craiovei. Mulți au rămas fără o pâine în urma pieirii atelierelor de tot felul, arse iar agenții lui Samurcaș, un grec pus de vodă, caimacan, nu țineau cont de starea în care ajunseseră țăranii de pe moșia Craiovei și puneau oamenii pe cărbuni aprinși, ca să-i silească să dea visteriei tot ce aveau. Banul Radu Golescu, care ar fi trebuit să conducă oltenia era tot timpul plecat, la Paris sau la București. In jur de 3 000 de țărani și săraci, înarmați cu tot ce aveau la îndemînă, s-au răsculat după ce oamenii lui Samurcaș au biciuit niște copii. Samurcaș a fugit și s-a întors doar după cîteva luni, trimis de domn, dar cu puterile limitate de aceasta dată, pentru că domnia numise ca Ban al Craiovei pe Nicolae Brîncoveanu, cel ce a reprezentat ..o revenire scurtă, în vremi de grea restriște a falnicei institutții medievale..
- 1802 - Invazie de jaf  a supuşilor lui Pazvant Oglu, Paşa de la Vidin în primăvară, prin luna aprilie. Marele Ban Nicolae Brîncoveanu s-a remarcat apărând orașul și alunând turcii. Cârjalii au intrat în Oltenia pe la Cleanov (Mehedinţi) atacând bâlciul de acolo. De teamă lumea avută a Craiovei a plecat în refugiu spre Transilvania. Femeile de naem erau deghizate în ţărănci. Turcii au urmărit pe fugarii olteni până la Râmnic şi Ocnele Mari fără rezultat, după care s-au întors spre Craiova. Au încercat să prade din nou orașul, dar au fost respinși de oastea neoficială şi populară a pandurilor. In fruntea pandurilor s-a aflat, tînărul sluger al boierului Glogoveanu, Tudor Vladimirescu. Acesta a cules laudele tuturor pentru vitejia sa, devenind astfel o personalitate cunoscută, pentru prima dată.
- 1802 – La 14 octombrie 1802 s-a produs un mare cutremur în cursul dimineţii, la ora 7 dupăo mărturie veche şi la 10,55 după calculele actuale. Deşi a avut magnitudine de 7,9 Mw nu s-au semnalat mari distrugeri, probabil pentru faptul că totul fusese deja distrus de raziile turceşti.
- 1806 – Turcii au intrat din nou în Craiova pe timpul războiului cu ruşii (1806-1812), dar s-au retras la venirea trupelor ruseşti. Ruşii au ocupat, la rândul lor, oraşul până în 1812.
- 1806-1812 – Ocupaţia rusească. Pe timpul acelei ocupaţii casele boiereşti au fost transformate în spitale, sau folosite pentru cazarea trupelor.
- 1808 – Turcii au atacat din nou Craiova, profitând de lipsa pandurilor din zonă. Nu au făcut jafuri sau incendii , dar au luat în robie 50-60 de persoane, în majoritate fete pentru haremurile paşalâcului din Vidin.
-  1814 – O nouă epidemie de ciumă.
- 1815 – Turcii din paşalâcul Vidin, aflaţi într-o stare de nesupunere faţă de guvernul central, au atacat din nou Oltenia, dar nu au ajuns la Craiova, ci numai până la Strehaia. Cu toate acestea craiovenii s-au refugiat. Au venit trupe turceşti supuse sultanului ca să apere oraşul. Au stat un an în marginea Craiovei, dar i-au stânjenit şi sărăcit viaţa.
- 1821 – După revoluţia lui Tudor Vladimirescu, turcii au ocupat din nou Craiova, venind de la Vidin împreună cu Caimacanul domnesc care se refugiase acolo. Vidinul se afla la acea dată sub ascultare faţă de sultan. Turcii au stat toată iarna în oraş, timp în care au cerut toate cele necesare, inclusiv cazare. Multe case au ars, printre care cea a lui Tache Bengescu.. In iulie 1822 s-au retras la Vidin, după ce administraţia militară turcă a ţării a fost înlocuită de domnitorul cel nou Grigore al IV-lea Ghica.
- 1829 – Craiova este din nou ocupată de ruşi. Au luat casele boiereşti pentru spitale (casele Gănescu, Glogoveanu, ale Almăjencii, hanul lui Dumba, etc.). Ocupaţia ţaristă a durat în principate, între 1828-1834, perioadă de calmare a vieţii şi de reorganizare şi modernizare într-o serie de domenii.
- 1829-1830 – In Craiova bântuie ciuma adusă de ruşi. S-au adus moaştele Sfântului Grigore Decapolitul de la mănăstirea Bistriţa. La craiova au fost întâmpinate de muzica militară, constituită de curând de Marele Spătar Alecu Ghica.
- 1853 - Ocupaţie a trupelor ruseşti până în 1854 când s-au retras pentru războiul di Crimeea cu puterile europene aliate cu Turcia.
- 1854 – Ocupaţia austriacă, sub comanda lui Coronini,  a înlocuit pe cea rusă până în 1856.
- 1916-1918 – Ocupaţia germană din timpul primului război mondial.

CRAIOVA - CUTREMURE

Cutremurele resimţite de populaţia Craiovei în ultimile cinci secole au fost mult mai puţine decât cele produse în mod real. Unele cutremure, cu intensitate mai mică, chiar dacă au fost resimţite uşor, nu au fost consemnate în mărturii scrise şi au fost uitate repede. Foarte multe cuptemure sub 7 Mw sunt deterninate şi datate în prezent, dar nu au avut efecte nefaste. Au rămas reprezentative cele consemnate în următoarea listă :
-  10 octombrie  1446 Cutremur Magnitudine 7,3 Mw – determinare ulterioară.
- 29 august  1471 Este primul mare cutremur vrâncean datat cu mare grad de precizie şi care a afectat toată locuirea românească. Cele anteriore au datări mai puţin precise. Din toate cronicile reiese ca acesta a fost, de departe, cel mai violent cutremur din secolul al XV-lea, seism care a avut loc in vremea domniei lui Stefan cel Mare. Cronicarii români si straini sunt unanimi referindu-se la „marele cutremur din toata Tara Moldovei, Valahia si Ardeal”. Cronicarii notau: „In acelaşi an (6979-1471), luna august, ziua 29, atunci a fost cutremur cumplit...si chiar in toata lumea, pe vremea cand şedea domnul la pranz”- la ora 11 ziua. A fost cutremurul cel mai puternic din sec.al 15-lea, cu o Magnitudine de peste 7 Mw. A provocat mai distrugeri în toate cele trei provincii istorice româneşti. Cutremur menţionat de cronicarul Miron Costin.
- 24  noiembrie  1516  Cutremur Magnitudine 7,2 Mw – determinare ulterioară
-   8  noiembrie 1620  între orele 13-14. Magnitudine între 7-8 Mw
- 8 august 1681 Cutremur mare  pe timpul domniei lui Şerban Cantacuzino. Magnitudine 7-8 Mw.
-  31  mai spre 1 iunie  1701 (calendar vechi)  11 iunie spre 12 iunie  (calendar vechi) între orele 12 şi 2 din noapte, cutremur cu trei şocuri succesive, resimţit mai puternic în Transilvania şi spre Podolia, dar cu multă teamă în restul ţinuturilor române, inclusiv la Craiova. Magnitudine 7 Mw. Resimţit pe arie foarte întinsă. Bariera munţilor nu a apărat transilvania.
-  31  mai  1738  (calendar vechi)  11 iunie  (calendar nou) în jurul orei 11 (în exprimarea vremii „la 5 ceasuri din zi” „pe când dormea vodă Constantin”- adică Constantin Mavrocordat) cutremur devastator. S-a făcut simţit 15 minute (?!) şi a ţinut mai multe zile în şir dar zguduirile nu au fost la fel de puternice (replici). "din cutremur clopotele singure se trageau si omul abia putea sta in picioare" Se aminteşte că s-a resimţit cu efecte grele până la Niş unde era cantonată armata otomană, s-au prăbuşit parţial fortăreţele turceşti de pe Dunăre, la Nicopolis s-au prăbuşit patru moschei. In ţară s-au multe crăpături de pământ şi au răbufnit gaze rău mirositoare. La Bucuresti "palatul domnului (Curtea Veche) s-a crapat in mai multe locuri. A fost cel mai înspăimântător cutremur al sec.al 18-lea. Magnitudine 7,5 Mw. Resimţit înspăimântător pe arie foarte întinsă. Bariera munţilor nu a apărat Transilvania.  
-  26 martie 1790 (calendar vechi) 6 aprilie (calendar nou) în jurul orei 21 (în exprimarea vremii „la două ceasuri din noapte”), cutremur care a adus multe pagube oraşului, biserici şi case căzute. Cutrenurul a avut mare întindere în toate cele trei  principate româneşti, atingând şi Banatul, Ucraina până la Kiev, Crimeea până la Kerson, Podolia şi Constantinopolul. Era ziua de marţi „din săptămâna luminată”. Magnitudine în jur de 7 Mw. Durată mare, de circa 5 minute. S-a resimţit pe arie foarte întinsă
- 14 octombrie 1802 (calendar vechi), sau 26 octombrie 1802 (calendar nou) s-a produs la ora de 10,55, după aprecierile seismologilor de astăzi (INFP). Unele mărturii din acele vremuri l-au plasat la ora 7 dimineaţa, iar altele mai târzii la ora treisprezece şi jumătate.  Magnitudine 7,9 Mw.
S-a resimţit în toată ţara. In Bucureşti a durat două minute şi jumătate. S-a produs chiar în ziua în care trebuia să-şi facă intrarea în Bucureşti Constantin Ipsilanti, noul domn fanariot desemnat de ''Poartă''. Pagubele au fost mari şi pe alocuri s-au produs crăpături adânci în pămâmt.
- 09 septembrie 1804 s-a produs un alt cutremur de mai mică intensitate.
- 05 martie 1812 (calendar vechi) ora 12,30 Cutremur apreciat de INFP vând o               Magnitudine 6,5 Mw
- 13 decembrie 1827, cutremur într-o zi de marţi la ora 4 dimineaţa. Nu este consemnat de  lista INFP (Institutul National de Fizica Pamântului)
- 14 noiembrie 1829, cutremur într-o zi de joi dimineaţa la ora 11, consemnat astăzi pentru data de 26 noiembrie 1829, ora 01,40 (calendarul nou). Magnitudine 7,3 Mw
- 11 ianuarie 1838 (Ghenar) la ora 4 dimineaţa, cu mari prăbuşiri de case şi biserici şi cu mulţi morţi. Consemnat astăzi de INFP pentru data de 23 ianuarie 1838 (calendar nou) ora 18,45. Magnitudine 7,5 Mw. Cu şapte ani înainte, în 1831, cârmuirea Craiovei decisese să nu mai permită construirea în oraş decât a caselor din zidărie, ca măsură specială împotriva deselor incendii. La cutremur tocmai casele cele de zidărie au avut mai mult de suferit. In anul 1837 tocmai se terminase ridicarea turnului „Şcolii Centrale” cu mare satisfacţie pentru oraş. Turnul a fost distrus de cutremur, trebuind să fie recunstruit în anii următori.
- 29 ianuarie 1838 (Ghenar), aceeaşi lună, la ora 12 ziua (cca 11 februarie 1838 calendar nou). A fost vorba propbabil de o replică puternică. Acel cutremur nu este consemnat astăzi în evidenţa INFP (Institut Naţional de Fizica Pământului)
- 31 august  1894 Cutremur puternic pentru sud-estul ţării şi fără urmări majore la Craiova.  Magnitudine 7,1 Mw
- 06 octombrie 1908 ora 21,40 Cutremur consemnat numai de INFP. Magnitudine 7,1 Mw. Cutremur de mare intensitate difuzat din nord-est spre sud-vest, pe o mare suprafata de teren, de la Tr. Severin pana-n Dorohoi. Un ziar a relatat: "Cetatenii fugeau de prin case dezbracati, inchinandu-se. Femeile fugeau prin curti si pe strazi cu copiii in brate, tipand. Ceasornicele s-au oprit. Clopotele de la biserici sunau, sunau si au produs o panica si mai mare". Cutremurul a avut 3 momente explozive la interval de 3 minute. Ultima faza a produs "zguduituri înfricosatoare" si "formidabile bubuituri subterane".  S-au daramat mai ales locuinţele vechi.
- 10 noiembrie 1940 ora 01,39,07. Cutremur consemnat de INFP şi rămas în amintirea ultimei generaţii, cu prăbuşiri de blocuri în Bucureşti şi cu circa 500 de victime şi 300 de răniţi. Magnitudine 7,7 Mw. In anii anteriori mai fuseser[ cutremure moderate în 1929, 1934, 1938, 1939 şi unul mai bine resinţit cu aproape trei săptămâni înainte, la 22 octombrie 1940, ora 8,37, cu magnitudine de 6,2-6,4 pe scara Richter.
- 04 martie 1977 ora 21,21,57 Cutremur puternic resimţit în sudul ţării consemnat de INFP şi rămas în amintirea generaţiei recente ca devastator. S-au raportat 1570 de morţi şi 11.300 de răniţi, şi pagube de 2 miliarde de dolari SUA. Magnitudine 7,4 Mw
- 31 august 1986 ora 00,28,37 Cutremur resimţit de populaţie dar fără pagube de vieţi omeneşti şi nici materiale importante. Magnitudine 7,1 Mw 
- 30.mai 1990 ora 10,40,06 Cutremur consemnat de INFP şi resimţit puternic de populaţie. Fără pagube de vieţi omeneşti sau materiale. Magnitudine 6,9 Mw
- 31 mai 1990 ora 00,17,48, la numai cca 14 ore de cel anterior, probabil o replică puternică. Cutremur consemnat de INFP Magnitudine 6,4 Mw
- 27 octombrie 2004 ora 20,34,36 Cutremur consemnat de INFP. S-a resimţit mai mult la Bucureşti şi la etajele înalte şi de către oamenii mai sensibili aflaţi în repaus. Magnitudine 6 Mw
Principalele zone seismice delimitate prin frecventa de producere a cutremurelor
Desi pe teritoriul Romaniei au fost identificate multe zone epicentrale (practic, pe intregul teritoriu al tarii s-au semnalat seisme de mai mica sau mai mare intensitate), totusi, din punct de vedere al frecventei si al intensitatii seismelor generate, cateva dintre aceste regiuni seismice ies, cu claritate, in evidenta. Aceste zone epicentrale, care determina gradul de seismicitate al tarii, sunt: regiunea Vrancea, zona Fagaras-Campulung, zona Banat (de adâncime), Dobrogea si platforma continentala a Marii Negre, Crisana, Maramures, Podisul Transilvaniei si Campia Romana. Arii epicentrale de importanta locala mai exista in zone din Oltenia, in Bucovina, in diferite regiuni subcarpatice. Nu in ultimul rand, in Romania se mai fac, uneori, simtite, si seisme produse in afara teritoriului actual al tarii, in Ucraina, in Peninsula Balcanica (Serbia, Bulgaria, Grecia, Macedonia), chiar si unele seisme mai violente din Turcia.
Consideraţii privind cutremurul din 4 martie 1977
De departe, cea mai importanta dintre regiunile seismogene ale Romaniei este Vrancea; in zona situata la Curbura Carpatilor Orientali se produc cele mai frecvente seisme din Romania, care sunt cutremure cu focar adanc, avand cele mai mari magnitudini si cu efecte distrugatoare manifestate pe arii foarte intinse. Practic, zona Vrancea este responsabila de peste 90% din totalul cutremurelor produse in Romania, eliberand peste 95% din energia seismica. Vrancea este o zona seismica cu activitate aproape permanenta, generand numeroase cutremure mai mult sau mai putin puternice, in fiecare secol. Aceasta activitate seismica este determinata de faptul ca Vrancea se afla la contactul mai multor placi sau sub-placi tectonice, blocuri litosferice a caror dinamica este extrem de complexa.Add to Google BuzzAdaugă la FacebookAdaugă la DeliciousAdaugă în DiggAdaugă la RedditAdaugă la StumbleUponAdaugă la MySpaceAdaugă la Technorati
Vineri, 4 martie 1977. Lună plină. Primăvara bătea la uşă. Apăruseră deja mugurii copacilor. La televizor – filmul bulgăresc Dulce şi Amar. Preşedintele Nicolae Ceauşescu aflat în Nigeria, participa la dineul oficial dat de preşedintele african. Nimic nu prevestea urgia care urma să se abată asupra României…
La ora 21,22 seismul, cu magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter, loveşte ţara noastră. Violenţa lui s-a înregistrat atât pe verticală cât şi pe orizontală, în direcţia nord-sud şi est-vest. Epicentrul a fost în zona Vrancea, la o adâncime de circa 110 km, planul în care s-a produs prăbuşirea straturilor fiind de aproximativ 60°. Toate staţiile seismice de pe glob, aflate pe recepţie, au reperat cutremurul, prima care a prins, procesat şi analizat informaţiile primite în urma cutremurului, fiind cea de la Golden – Colorado (Statele Unite). Energia distructivă eliberată de seism a fost egală cu cea emisă de zece bombe atomice de tipul celei aruncate asupra Hiroshimei!
Intre 40-55 de secunde de groază!  Pereţii s-au prăbuşit, geamurile s-au spart, focul a izbucnit! Unii s-au repezit îngroziţi pe scări sau spre ieşiri; alţii au rămas încremeniţi în casă, paralizaţi de teamă. Aceeaşi teamă care i-a îndemnat pe alţii să se arunce de la etaj. S-au înregistrat chiar şi cazuri de femei care au născut înainte de vreme.
Preşedintele Nicolae Ceauşescu a fost informat imediat despre cutremur. Banchetul de gală a fost întrerupt câteva minute mai târziu. Informaţiile care i-au parvenit iniţial, vorbeau despre un cataclism de 10 grade şi despre distrugerea totală a Bucureştiului. Stabilind legătura cu ţara, Preşedintelee Nicolae Ceauşescu a cerut informaţii instituit starea de necesitate pe teritoriul României şi a transmis atribuţii pentru îndeplinirea scopului fundamental, scoaterea oamenilor de sub dărâmături. In 20 de minute Romania a reuşit să se mobilizeze şi a oeganizat scoaterea victimelor de sub dărâmături, fără oprire timp de mai multe zile. A doua zi, la ora 8,15 minute, o aeronavă având la bord familia Ceauşescu şi restul delegaţiei, ateriza pe aeroportul Otopeni. Intervenţia lui a fost capitală în următoarele zile. De altfel din ziua de 5 martie a dat ordin pentru implicarea armatei în operaţiunile de salvare şi de curăţirea terenurilor şi a arterelor de molozul prăbuşit.

A doua zi, 5 martie s-a dat un comunicat pe ţară, prin care se consemnau la în stare gravă de avarie 550 de imobile şi estimarea a 30 de morţi şi 300 de răniţi. Cifrele privind clădirile avariate au crescut galopant în zilele următoare. Datele următoare aveau să oglindească adevărata dimensiune a dezastrului, atât în cele nouă judeţe lovite de seism, cât şi în Craiova şi judeţul său. Statistica finală consemnează că în Dolj au fost avariate peste 40.000 de clădiri din fondul vechi de locuinţe, 537 dintre ele prăbuşindu-se. Numai 28 de blocuri de locuinţe, cu peste patru etaje au suferit avarii mari. Au fost înregistraţi 41 de morţi şi 812 răniţi. O parte din aceste victime s-au înregistrat la Fabrica de Confecţii de pe B-ul 1 Mai (acum b-ul Ion Antonescu), clădire modernă cu patru etaje şi hale ample de lucru . Acolo au murit 10 persoane, iar alte 40 au fost rănite din cauza panicii create şi a aglomerării pe scări, unde au cedat balustradele. Clădirea fabricii, în sine, nu a suferit avarii grave.
In Craiova a fost avariat grav palatul Universităţii, Colegiul Nicolae Bălcescu (Carol I-ul), palatul Palace, Hotel Bucureşti de la intersecţia Str. Unirii cu Str. Grigore Preoteasa (Str. Sf. Dumitru), Muzeul de Artă (Palatul Jean Mihail), Muzeul de Istorie (fosta Şcoală Madona Dudu construită în 1905 dar consolidată între 2008-2009), Biblioteca Judeţeană „Aman”, Liceul „Fraţii Buzeşti”, Facultatea de Mecanică (fostul Liceu Ştefan Velovan), sediul Colegiului de Avocaţi de pe Str. Mihai Vitezul, Tribunalul Judeţean (fosta Casă Glogoveanu), Teatrul de Păpuşi, dar şi alte multe sedii de unităţi de stat cu sedii prin clădiri vechi de dinainte de cel de al doilea război mondial. Au suferit distrugeri grave şi economic iremediabile aproape toate clădirile de pe Calea Unirii, între Piaţa Prefecturii şi Str. Kogălniceanu, aproape toate clădirile de pe Str. Maxim Gorki (Str. Madona Dudu), mulţime de clădiri de pe fostele străzi Lipscani, Lahovari, Buzeşti şi, în general majoritatea clădirilor din vechiul centru comercial al oraşului, dar şi dinspre cartierele exterioare.
Distrugerile s-au resimţit pe tot întinsul oraşului, dar au fost remediate pe parcursul anului 1977-1978. A fost imprimată o asemenea grabă lucrărilor de reparaţii încât majoritatea s-au realizat foarte prost, de mântuială şi cu scopul acoperirii rapide a rănilor vizibile din pereţii şi structurile clădirilor. Dorinţa autorităţilor era să ascundă cât mai repede urmările dezastrului, prntru a satisface dorinţa şefului statului, fără a se gândi pericolul din perspectivă. Metoda folosită curent a fost legarea zidurilor cu tendoane de oţel cu plăci şi piuliţe la capete. Acele tendoane nu vor putea face faţă unor alte eforturi mari din partea zidurilor, în cazul altui seism major.
Cel mai bine au rezistat blocurile de locuinţe construite sub regimul comunist şi, mai ales cele construite din prefabricate din beton (pereţi, tavane, scări, etc)şi în mod deosebit prefabricate spaţiale, adică cele cu încăperi prefabricate integral pe cale industrială. Multe din cele înalte de 8 etaje au suferit „rupturi” de structură la nivelul etajelor doi, sau trei, lăsâne să se vadă fierul beton din armături. Remedierile s-au rezumat la aplicarea unor simple manşoane de beton. Oricum şi multe blocuri mai scunde au avut au avut de suferit, dar la ele reparaţiile s-au rezumat la acoperiri cu o nouă tencuială şi zugrăveală.
De şi la 4.03.1977 s-au produs multe avarii grave şi deteriorări la biserici şi alte lăcaşuri de cult, la ora seismului acestea nu erau, în general, ocupate cu credincioşi. Dar potenţialul de afectare a unor mase mari de persoane există, astfel încât prezintă interes modul de avariere. După cum se ştie, bisericile, prin modul lor de construcţie şi prin volumul lor specific, cu acoperirea deschiderilor cu arcuiri şi bolţi care produc împingeri în pereţi şi cu turnuri înalte care constituie mase importante ce pot intra în vibraţie independentă faţă de restul construcţiei, au constituit întotdeauna o categorie de clădiri care au avut mult de suferit la acţiunea cutremurului.
La Craiova căzut turla Bisericii Catolice şi a celei Luterane, iar Biserica din strada Brestei s-a prăbuşit. De altfel toate bisericile au suferit stricăciuni mai mari sau mai mici, dar totul a fost acoperit cu tencuială şi corectări de picturi. Rănile au rămas ascunse şi periculoase. Nimeni din conducerea comunistă a oraşului nu s-a preocupat de avariile bisericilor.
DECRET PREZIDENŢIAL
Cu privire la instituirea stării de necesitate pe teritoriul Republicii Socialiste România (…)
În temeiul art. 75, pct. 13 din Constituţia Republicii Socialiste România , preşedintele Republicii Socialiste România, comandantul suprem al Forţelor Armate 
DECRETEAZĂ:
Art. 1 – Se instituie starea de necesitate pe întreg teritoriul Republicii Socialiste România.
Art. 2 – Toţi activiştii de partid şi de stat, ai organizaţiilor de masă şi obşteşti sunt mobilizaţi la sediile organelor de partid şi de stat şi în mijlocul oamenilor muncii, pentru a participa cu toate forţele la acţiunile legate de înlăturarea efectelor cutremurului.
Art. 3 – Toate unităţile forţelor armate, unităţile Ministerului de Interne, formaţiunile gărzilor patriotice, sunt puse în stare de alarmă pentru a acorda ajutorul necesar – cu toate mijloacele materiale şi umane de care dispun – populaţiei şi unităţilor economice şi sociale afectate de cutremur.
Art. 4 – Unităţile Ministerului de Interne şi ale Ministerului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor vor lua măsuri urgente pentru punerea imediată în stare de funcţionare a întregii reţele de transport şi telecomunicaţii.(…)
Art. 6 – Ministerele şi consiliile populare vor lua de îndată măsuri pentru asigurarea aprovizionării neîntrerupte a populaţiei cu apă, pâine şi celelalte produse alimentare de primă necesitate.
Art. 9 – Toate unităţile socialiste din zonele afectate de cutremur sunt obligate să ia măsuri imediate pentru salvarea bunurilor, pentru restabilirea în cel mai scurt timp a activităţii şi desfăşurarea normală a procesului de producţie.
Art. 10 – Întreaga populaţie aptă de muncă este obligată să participe la toate acţiunile organizate pentru înlăturarea consecinţelor cutremurului. (…) 
Nicolae Ceauşescu, Preşedintele Republicii Socialiste România,Comandant Suprem al Forţelor Armate ale Republicii Socialiste România    
Adevărul este că după sosirea Preşedintelui în ţară totul s-a pus în mişcare în mod alert, disciplinat şi cu elan. Autoritatea lui de dictator a avut un caracter benefic. Hotărârile se executau şi nu se comentau. A supus unui efort susţinut tot aparatul de stat şi de partid, precum şi armata şi trupele de interne.In următorii doi ani toate unităţile economice ale statului au primit sarcina de a răspunde de reabilitarea unor imobile proprietate de stat folosite ca locuinţe. Reparaţiile urmau a se face cu mijloacele proprii ale unităţilor, fără nici o decontare a cheltuielilor din partea statului. De sigur că acţiunea era urmărită de organele locale de partid şi de stat după un program prestabilit, dar aceasta nu a împidicat sustragerile grosolane de materiale şi nici lucrările de proastă calitate în cele mai multe cazuri. Majoritatea lucrărilor de reabilitare şi consolidare s-au executat fără aportul vreunui expert constructor, ci după experienţa muncitorilor trimişi de unităţile răspunzătoare. Toate depzitele de materiale au primit sarcina să conlucreze perfect cu populaţia particularilor în procurarea de materiale, fapt care anterioe se lovea de diverse restricţii. Intreprinderile de  stat au primit permisiunea să vândă materiale disponibile particularilor, alt fapt interzis anterior.
Ar mai fi de adăugat că instituţia asigurărilor de stat, numită prescurtat ADAS nu a acordat decât despăgubiri limitate şi chiar derizorii cetăţenilor cu locuinţe particulare. Spre exemplu, în cazul casei noastre din Str. Valter Mărăcineanu Nr. 1 lucrările de reabilitare au costat circa 49.000 lei, iar ADAS nu a acordat decât 9.000 lei Suma a fost stabilită de un expert constatator înainte de începerea lucrărilor. La suma cheltuită ar trebui să adaug şi sumele ce ar fi trebuit cheltuite cu forţa de muncă pe care am folosit-o gratis şi abuziv prin munitorii de la întreprindere (faptul nu era comentat de nimeni în acea perioadă de necesitate).
Situaţia edilitară din 2010
Sute de clădiri din Craiova sunt vulnerabile în cazul unui cutremur. Indiferent de zona pe care s-ar afla pe harta seismică, un imobil ridicat înainte de anii ’70 nu va rezista unui cutremur de 7 grade pe scara Richter. Mai sigure, din punct de vedere al riscului seismic, sunt locuinţele construite după anii '80. Autorităţile locale craiovene, care ar trebui să ţină o evidenţă a acestor imobile, nu au decât o listă cu cererile proprietarilor care solicită expertizarea şi consolidarea propriilor locuinţe. „Ordonanţa nr. 20/1994 prevede că solicitările privind expertizarea şi consolidarea clădirilor cu un grad seismic ridicat se fac de către proprietari sau administratori. Cererile ajung la primărie, sunt centralizate şi trimise către consiliul judeţean, primesc un aviz din partea Inspectoratului Teritorial în Construcţii (ITC) şi sunt trimise către ministerul de resort, de unde se primeşte finanţarea. Până în prezent, la Primăria Craiova există doar opt astfel de cereri. Şapte vin din partea proprietarilor persoane fizice şi una din partea unei asociaţii de proprietari din cartierul Valea Roşie“, a precizat Cristian Burada, inspector teritorial şef al ITC Craiova.
Numai că din precizările arhitectului - şef al Consiliului Judeţean Dolj, Dan Radu Papp, judeţului nu i-au mai fost alocate de cinci ani fonduri pentru expertizarea şi consolidarea unor astfel de imobile.
Locurile mai rezistente decât casele
De-a lungul timpului, în Craiova au fost consolidate mai multe clădiri de interes public, cum ar fi instituţii de învăţământ, de cultură şi numai două blocuri, 12 şi 13 din Valea Roşie. Printre instituţii ar fi Universitatea din Craiova, Facultatea de Mecanică, Muzeul Olteniei, fostul Teatru de Păpuşi. În municipiu, nici o clădire nu este marcată cu bulină roşie deoarece nu se încadrează în clasa I cu risc seismic ridicat. Clădirile vechi ale municipiului, construite înainte de 1970, se încadrează în clasa a II-a şi a III-a. Numai că acestea sunt de ordinul sutelor, iar autorităţile nu bagă mâna în foc dacă ar mai rămâne în picioare în cazul unui seism de peste 8 grade pe scara Richter. Nimeni nu face presupuneri pentru a nu crea panică, dar măcar ar putea afişa mai mult interes pentru consolidarea acestora. În cazul proprietăţilor private, sarcina de a se îngriji de consolidarea clădirii care prezintă pericol de prăbuşire îi revine numai proprietarului. Puţini dintre craioveni ştiu că statul le acordă facilităţi dacă sunt interesaţi de expertizarea şi consolidarea propriei case. „Persoanele fizice interesate pot obţine credite cu dobânzi mici. Sunt nişte facilităţi pe care proprietarii le pot obţine dacă sunt interesaţi să-şi consolideze imobilul cu un grad ridicat de prăbuşire“Autorităţile dau asigurări că nu există în oraşul nostru clădiri cu un grad ridicat de prăbuşire în cazul în care s-ar produce un cutremur. Acestea şi mai ales blocurile construite de după cutremurul din 1977, când s-a făcut şi o nouă zonare seismică a României, au fost proiectate ca să reziste la un cutremur de peste 8,5 grade pe scara Richter.
Avertizare
Experţi ai ONU au tras un semnal de alarmă: un cutremur precum cel din Italia este posibil să se producă şi în România. Ţara noastră este una dintre cele mai expuse ţări din Europa la dezastrele provocate de un cutremur. Un milion de români ar fi în pericol din cauza clădirilor prost construite sau învechite. De altfel chia Bucureştiul este considerat drept capitala cu cel mai mare risc seismic din Europa, dar în urma megalopolisului Istanbul.
Peportalul national de Administraţie Publică se spune acum în 2010 : Un cutremur de intensitatea celui produs in urma cu 30 de ani ar putea produce un dezastru in Dolj. In centrul istoric al municipiului Craiova, 60% din cladiri ar trebui sa poarte bulina rosie. Multe cladiri calamitate dupa cutremurul de la 4 martie sunt si in cartierul Valea Rosie. Situatia acestora este grava, insa raspunderea este pasata intre Ministerul Transporturilor, Constructiilor si Turismului si Primaria Craiova. Una dintre sutele de cladiri vechi afectate de cutremurul de la 4 martie este cea care adaposteste Colegiul National ''Carol I-ul'', care anul trecut a primit, de la Guvern, pentru consolidare 600.000 de lei.
Cum am trăit noi cutremurul
In seara sinistrului mă întorceam de la cinematograf împreună cu Carmen, şi Cosmin, care era mititel, de numai şapte ani. Tremuratul brutal al terenului şi al casei s-a produs exact în momentul când intram în camera lui mamare pentru a-I da bună seara şi a ne derula impresiile, după un vechi obicei familial. Zguduiturile au fost atât de violente încât deşi nu mai trăisem un astfel eveniment sinistru ne-am dat imediat seama că trăiam un cutremur. Eu, Carmen şi cosmin ne-am repezit spre ieşirea principală din faţa casei, spre stradă. Vasa trosnea din toate încheeturile şi parcă atmosfera era umplută de un urlet surd. Prin casă cădeau diverse obiecte mici de pe poliţr, rafturi, sau de pe mobile. Unele obiecte zornăitoare se răsturnau prin interiorul bufetelor, sau al vitrinelor. Totul forma însă un singur zgomot de fond. Terifiant era geamătul casei şi al pământului, când am ieşit afară. Cei tineri am ajuns la baza scărilor de afară în câteva secunde, în schimb biata mamare, la cei 82 de ani a rămas mult în urmă şi, uitată, spre ruşinea mea.  La capătul de jos al scării din faţa casi ne găseam la la numai 3 metri de poarta gardului de fier, pe care o închisesem cu cheia la reîntoarcerea de la cinema. Cu mişcări disperate am încerct să o deschid repede, dar din nu ştiu ce motive nu m-a ascultat de la primele încercări de răsucirea cheii (probabil că o închisesem temeinic cu două răsuciri de cheie şi am încercat să o trag după prima răsucire. In acele clipe de groază toata lumea gemea împrejurul nostrum, iar casa părea că-şi va prăbuşi etajul asupra nostră, cuprinşi între ea şi gard. In disperare de cauuză l-am apucat pe Cosmin, l-am ridicat şi am avut intenţia să-l arunc peste gard dincolo de pericolul prăbişirii faţadei peste noi. In aceeaşi clipă Carmen a reuşit să deschidă poarta şi ne-a eliberat spre stradă. Acolo ne-am repezit la câţiva metri, pe trotuar în dreptul gardului de lemn al grădinii de zarzavaturi cu care eram vecini, teren pe care l-am cumpărat după 18 ani. Pe trotuarul nostrum numai zbaterea terenului era înfricoşetoare, în rest nu ne mai ameninţa nimic. Sub privirile noastre casele se chinuiau să reziste la zguduieli, stâlpii de telefoane şi de electricitate  se balansau, iar firele lor se arcuiau nebuneşte, se încolăceau şi vele electrice scoteau flame prin scurtcircuitare. Flamele scoteau sunetele specifice sfârâitoare şi lumini fulgerătoare. Cosmin a început să svâncească de frică, dar l-am apropiat strâns de mine şi l-am asigurat că nu este nici un pericol pentru noi, că trebuie să aşteptăm “puţin”. Mamare s-a târât şi ea până la capătul de sus al scării, neavând posibilitatea să le coboare repede. Ea aştepta soarta cu stoicismul şi cu curajul care o caracterizase toată viaţa. Urletul pământului şi zgomotul tenebrous al oraşului este greu de descries, dar împreună formau un concert înfiorător. Nu aşi fi crezut niciodată că trotuarul îmi va pune la încercare rchilibrul şim că ar putea tremura ca piele unui cal ce caută să aunge muştele.
Zecile de secunde s-au scurs repede, iar pământul s-a potolit. Oraşul a început să-şi schimbe geamătul, lăsându-se dominat de vocile şi strigătele oamenilor ieşiţi de prin case şi blocuri, împreună cu manifestările tuturor animalelor de prin curţi, sau de pe străzi. Extreme de puţine maşini în mişcare, iar bezna a acoperit oraşul şi aşa foarte puţin iluminat pe străzi. Pe la unele ferestre s-au aprins lumini, pe la alttele nu, ci numai lumânări pâlpâitoare.
Noi am intrat repede în casă, necunoscând nimic pe atunci de iminenţa unor replica ale ciutremurelor. La noi nu se întrerupsese lumina, dar casa ni s-a părut stranie cu obiectele răsturnarte, cu televizorul pornit dar fără imagine, cu ecranul fâsâind pe fond de liniuţe şi punctişoare gri. Camerele erau învăluite în praf fin de zugrăveală şi tencuială deranjată. Mult timp casa a pierdut mirodul obişnuit al familiei. Pe mine m-a obsedat luni de zile un iz ca de oţet, greu de descries, un iz menit să-mi amintească că trăiam un alt episode de viaţă, u iz pe care am luptat să-l along prin lucrări rapide de reparaţii şi consolidare.
Imi amintesc că de cum am făcut o plimbare prin camerele de la parter, m-am esprimat cu voce tare că : “ Nu mai avem casă ! ”. Pereţii erau traversaţi de fisuri în diagonală, iar tavanele şimai mult, La parter, în partea de apus a verandei alăturate camerei lui mamare, pe atunci, se produsese o fisură ţerpuitoare spre în sus. La etaj, în camera ce acoperea pe cea a lui mamare, se produsese o fisură mult mai lată, prin care se putea vedea în afară. Sobele din ambele camere fuseseră fisurate, astfel că cea din camera cea mică a trebuit dezafectată în zilele următoare. La subsol, în bucătărie totul se afla la locul lui, în schimb în încăperea de alături, în cămară totul era răvăşit, borcanele căzute de pe rafturi, iar frigiderul răsturnat.
Am încercat imediat să luăm legătura cu mama, care locuia într-un bloc solid de la începutul Str. Dezrobirii. Nu a fost posibil, liniile telefonice erau blocate de traffic şi probabil afectate în multe puncte ale oraşului. Ne-am apucat să strîngem spărturile de prin casă până la miezul nopţii. Mamare şi Cosmin s-au culcat la un momrnt dat, fdar eu şi Carmen am mai stat de veghe trebăluind în haosul produs. Intre timp s-a reluat transmisia TV, care cu reţinere a anunţat producerea dezastrului şi a chemat la calm. La radio comunicatul s-a dat cu ceva timp înainte. Mama a reuşit să ia legătura cu noi, prin telefon după circa o jumătate de oră, tocmai când se pregătea să plece pe jos pe străzile ca de smoală, colindate de oameni speriaţi, dar şi de ţiganii jefuitori prin impuls genetic. De a doua zi lumea umbla tembelă pe străzi pentru a vedea urmele lăsate de cutremur, în general, şi la cunoscuţi, în special
Replici ale cutremurului s-au mai produs, dar nu s-au mai simţit. Oricum, ele erau anunţate cu întârziere prin mijloacele de informare naţionale. De a doua zi am încercat să reînnodăm viaţa normală sub umbra efortului de a reface casa. Ne-a fost greu, dar am învins. A fost prima mare încercare a vieţii noastre, a celor tineri din familie. Pe timpul reparaţiilor, care au durat circa trei luni, am dormit toţi într-o cameră, strcurându-ne printre mobilele aşezate unele peste altele,înatmosferă de praf şi de miros de zidărie sau de sudură. Pe timpul nopţii rau foarte atent la orice zgomot, pentru că mult timp lucrările au lăsat accesul deschis prin ferestre sau uşi. Treaba de la serviciu trebuia să decurgă în condiţii normale, ca şi şcoala lui Cosmin, care şi aia era grav avariată. Cu toată teama care o trăiam, nu puteam să-i întrerupem învăţătura şi poate nici nu eram încă prea conştienţi de pericol. Astăzi nu aş mai recomanda niciunui copil să urmeze clasele primare sau gemnaziale la şcoli vechi de peste 100 de ani reparate pe atunci, precum şcoala “Traian”, “Trişcu”, “Tudor Vladimirescu” şi nici să înveţe la Liceul “Carol I-ul”, fost “Nicolae Bălcescu, sau “S.M.1”. Imi amintesc cu groază cât de avariate erau zidurile acestui liceu la etajul al doilea, câte fisuri largi se produseseră şi cum s-au făcut reparaţii numai prin “consolidare” cu tendoane de oţel beton, cu şuruburi la capete şi plăci de fier strânse de acele şuruburi.  Spre vară totul a intrat în normal aşa că am putut pleca şi mare în concediul scurt, de numai 12 zile, de care beneficiam pe atunci.
Preşedintele Nicolae Ceauşescu în momentul cutremurului
Pantelie Tutuleasa era pe atunci regizor si operator la Sahia Film şi făcea parte din delegatia oficială ce-l insoţea pe Nicolae Ceauşescu in Nigeria. El a relatat:
 "Ziua de 4 martie in Nigeria a presupus pentru delegatia Romaniei un program foarte dens, legat de provincia Biafra. Biafra era fost stat secesionist (in perioada 1967-1970) si aici se gaseau cele mai mari rezerve de petrol ale tarii. "Nigeria era bogata in petrol. Noi pe atunci eram singurii din Europa care faceam instalatii de foraj cu posibilitatea de a descoperi zacamant la o adancime de cinci kilometri. Miza mare era petrolul, de-aia s-a dus Ceausescu acolo. In 1977, Romania era foarte cunoscuta in lume. Masurile de politica externa ale Romaniei au culminat cu neparticiparea tarii, in august 1968, la interventia militara din Cehoslovacia. Pentru Occident, Ceausescu a reprezentat atunci posibilitatea unei noi orientari in cadrul sistemului comunist. Aceasta si explica curtea asidua ce i s-a facut din afara in anii '70-'80 si desele lui iesiri in lume.”
Tutulesa a continuat: “La 4 martie 1977, seara, la receptia din capitala Nigeriei, Lagos, in cinstea vizitei delegatiei din Romania, conform programului, s-a inceput cu discursuri de ambele parti. "El a tinut un discurs foarte bun, dar chinuit... De ce? La un moment dat au inceput sa soseasca mesaje care veneau pe telex. Au venit pe toata suprafata discursului. Mai tarziu am aflat ce era cu ele: ora 21:27 - mesajul preciza ca blocul de la Continental este o ruina; ora 21:34 - mesajul preciza ca blocul de la cofetaria Casata s-a prabusit. Si asa mai departe. Discursul lui era de un calm desavarsit. Elena Ceausescu, care statea alaturi de seful statului nigerian, parea trista. Noi nu intelegeam ce se intampla, dar dupa privirea ei am inteles ca se petrece ceva grav acasa", isi aminteste Pantelie Tutuleasa. La inceput, stirile ajunsesera in Nigeria pe cai ocolite, erau confuze, vorbind ba despre un cutremur de gradul 10, ba despre o revolta. Varianta preponderenta era cea despre cutremur”.
“După restabilirea legaturii cu ţara, Nicolae Ceauşescu a cerut un raport sumar al situaţiei din ţară şi a dat primele ordine de acţiune, insoţite de un apel catre populaţie. "Decretul prezidenţial ce trebuia să apară pe prima pagină in Scânteia a doua zi, 5 martie, l-a dictat prin telex din Nigeria." Seara, după discursul ţinut la banchetul oficial, Ceauşescu l-a anunţat în particular, prin intermediul translatorului, pe şeful statului nigerian, Olusegun Obasanjo, ca are probleme acasă şi că trebuie să plece urgent. "Toată lumea era stresată si grabită. Bagajele trebuiau facute in cel mai scurt timp. Liderul nigerian l-a condus pe Nicolae Ceauşescu până la aeroport. Documentele care urmau să fie semnate în cadru oficial au fost parafate în salonul aerogarii aeroportului din Lagos, în mod cu totul excepţional."
Pentru orele următoare, Tutuleasa subliniaza ca traseul pana la aeroport a fost dificil: "Am mers peste 10 kilometri, pe o autostrada suspendata. Un efort pentru o coloana oficiala cu masina blindata in fata. Si toate astea, la 11 noaptea". Atmosfera din avion era tensionata. "Cei care erau chemati de el plecau cu o fata hotarata si se intorceau pamantii. Am inteles ca era foarte suparat si foarte nervos. Nu dormise toata noaptea. Trebuia sa aiba toate stirile de acasa si le avea prin intermediul pilotilor". "Inca de cand am aterizat, la Otopeni, soarele se vedea prin praf. Dimineata zilei de 5 martie era plina de praf de la daramaturi", isi aminteste Tutuleasa. Dupa un zbor in care cei din avion n-au prea vorbit intre ei, aparuse revelatia dezastrului. Instalatiile de control al traficului aerian nu functionau, asa ca aeronava prezidentiala a fost dirijata la sol de o statie instalata pe un camion.  
Era o sta
ţie militară independentă, care încă funcţiona într-o ţară în care timpul se oprise la ora 21:22.