PERSONALITĂŢI - WILLIAM DAMPIER - PIRAT, EXPLORATOR, CERCETĂTOR

Greu de găsit în toată galeria marilor personalităţi istorice o figură comparabilă cu cea a lui William Dampier. Judecaţi şi dumneavoastră: acest om a fost, totodată, marinar, pirat, căpitan de vas, militar, explorator, scriitor de succes şi multe altele. A trecut de nenumărate ori pe lângă moarte, a sfidat pericolele cu bărbăţia şi curajul tipice marilor spirite cutezătoare şi a lăsat în urma sa realizări aproape incredibile. Polivalent, deseori genial, preponderent nobil, uneori tâlhar şi cartofor, om de litere, savant şi spadasin redutabil - vă invit să-i cunoaşteţi viaţa, aventurile şi opera ştiinţifică. O să-l admiraţi cu siguranţă!

Marii eroi ai mărilor din categoria lui Sir Francis Drake, Sir Walter Raleigh sau James Cook îşi văd poziţiile de marcă serios clătinate de personalitatea lui William Dampier, un om din nefericire mai puţin cunoscut decât rivalii săi în ale explorărilor şi pirateriei.

Istoria a fost oarecum nedreaptă cu el, memoria colectivă reţinând mai mult faptele sale de piraterie, comparativ cu alte realizări, cu mult mai interesante decât jefuirea corăbiilor.

Uitat pe nedrept de biografi şi istorici, Dampier este primul om din istorie care a navigat de trei ori în jurul lumii, primul britanic care a explorat porţiuni necunoscute până atunci din Australia şi Noua Guinee şi - realizările mai mici sunt şi ele importante - primul om care a descoperit şi descris fructul comestibil al arborelui de pâine.

Lui i se datorează şi introducerea unor noi cuvinte în limba engleză: conform Oxford English Dictionary, lui i se datorează apariţia cuvintelor precum tortilla, barbecue, chopsticks, nucile cashew şi fructul avocado. Tot el a lansat în vocabularul ştiinţific termeni precum subspecie, leu de mare sau chiar briza mării !

Vă vine să credeţi sau nu, dar tot el este cel care l-a descoperit şi salvat pe naufragiatul Alexander Selkirk, adevăratul Robinson Crusoe!

Iar şirul realizărilor sale spectaculoase nu se sfârşeşte deloc aici, după cum veţi descoperi în continuare.

La fel ca mulţi alţi oameni celebri prin faptele lor, William Dampier s-a născut în sărăcie, climatul pauper de acasă ascuţindu-i din fragedă pruncie caracterul şi spiritul său răzbătător.

Orfanul care a devenit pirat

A văzut lumina zilei în luna august a anului 1651, în oraşul Somerset, ca fiu al unui fermier sărac. Părinţii săi au murit pe când avea doar 7 ani. Zece ani mai târziu, întărit de lipsuri şi răutatea oamenilor, adolescentul William decide să se facă marinar. Prima sa călătorie pe apă are loc la bordul unei nave comerciale care călătorea frecvent spre Newfoundland. A doua incursiune pe ocean avea să-l ducă mult mai departe, spre însorita şi exotica insulă Java, din Arhipelagul Indonezian. Plictisit de munca monotonă de pe o navă comercială, Dampier ţinteşte mai sus. Îl găsim aşadar, în anul 1673, angajat în Marina Regală, luând deja parte la cele două bătălii maritime de la Schooneveld, desfăşurate în luna iunie a aceluiaşi an. Serviciul său militar a fost scurtat brusc şi brutal de o boală gravă; în consecinţă, polivalentul personaj de mai târziu a fost nevoit să se întoarcă în Anglia natală, unde a bolit timp de mai multe luni. Norocul nu i-a surâs nici pentru următorii câţiva ani, răstimp în care Dampier a fost, pe rând, tăietor de lemne în Mexic, şef de plantaţie în Jamaica şi agricultor în Haiti.

Anul 1679 a fost hotărâtor pentru el; atunci l-a întâlnit pe Bartholomew Sharp, căpitan de navă de piraţi şi celebritate vie a vremurilor sale. Sătul de existenţa mediocră spre mizeră pe care o ducea, William Dampier acceptă fără să stea pe gînduri propunerea căpitanului Sharp. Iată-l deci pirat pentru prima dată în decursul tumultuoasei sale vieţi!

Cu această ocazie a făcut şi prima sa călătorie de-a lungul globului terestru, călătorie "condimentată" din plin cu jafuri. Astfel, în decursul aceluiaşi an, efectuează un raid în apele Istmului Panama, ocazie cu care participă la abordajul câtorva nave spaniole. Încrezători în norocul lor, piraţii, în rândul cărora figura deja la loc de cinste şi eroul nostru, au întreprins o expediţie de jaf şi asupra aşezărilor spaniole din Peru, înainte de reîntoarcerea triumfală în Caraibe.

Momentan mulţumit cu ocupaţia sa, Dampier părea că şi-a găsit, în sfârşit, vocaţia şi nu ar fi renunţat pentru nimic în lume la rău-famata ocupaţie de tâlhar al mărilor.

Continuă deci în aceeaşi notă şi călătoreşte spre Virginia, unde se înhăitează cu piratul John Cooke. Cei doi întreprind o expediţie de jaf în Peru, Galapagos şi Mexic. Expediţia le aduce, pe lîngă bogăţii considerabile, şi noi admiratori care voiau să se facă piraţi. Steaua lui Cooke avea să apună subit pe când acesta era în Mexic, iar piraţii l-au ales căpitan pe Edward Davis. Acesta, prieten foarte bun cu Dampier, îl ia pe eroul nostru pe nava sa, Cygnet, iar pe data de 31 martie 1696, cei doi pornesc în traversarea Pacificului, intenţionând să ajungă în Indiile de Est. Ajung în Guam şi Mindanao din Arhipelagul Filipinelor.

Piratul devenit savant

În anul 1688, corabia Cygnet era trasă la mal pe coasta de nord-vest ale Australiei, lângă King Sound. În timp ce restul piraţilor reparau corabia, spiritul ştiinţific şi curiozitatea nativă a lui Dampier au prins viaţă.

Şi iata-l pe piratul nostru lăsând la o parte sabia şi toporul de abordaj, pentu a lua pana de scris, cu care a făcut note şi observaţii în premieră despre fauna, flora şi aborigenii descoperiţi aici. Dampier părea că şi-a găsit vocaţia adevărată.

Cu voie de la căpitanul Davis, Dampier, însoţit de doi amici piraţi, porneşte să exploreaze Insulele Nicobar. Modifică o canoe şi, după ce supravieţuiesc unei furtuni pe mare, cei trei ajung în Aceh, în Insula Sumatra.

După multe alte aventuri, Dampier se întoarce în Anglia în anul 1691, după ce ocolise Capul Bunei Speranţe, aducând cu sine mai multe jurnale pline de însemnări valoroase. Nu era singur, fiind însoţit de doi băştinaşi tatuaţi, un prinţ local pe nume Jeoly, alături de mama sa. Dampier i-a cumpărat ca sclavi, expunându-i în faţa publicului londonez. Ce să-i faci, nimeni nu-i perfect...

Porţile ştiinţei aveau să se deschidă pentru Dampier, după ce sunt publicate jurnalele sale, grupate într-o lucrare intitulată "New Voyage Round the World".

Lucrarea este publicată în anul 1697, devenind o carte de senzaţie în rândul membrilor Amiralităţii Britanice.

Pe baza acestei realizări, doi ani mai târziu, William Dampier este investit la comanda corabiei HMS Roebuck de către o comisie a Amiralităţii, precum şi de regele William al treilea, devenit peste noapte un admirator şi susţinător al fostului orfan.

Misiunea sa era aceea de a explora coasta de est din New Holland, nume dat de olandezi Australiei.

Savantul devenit explorator

Expediţia a pornit în data de 14 ianuarie 1699, prea târziu pentru a ocoli Capul Horn, răvăşit de furtuni cumplite, Dampier fiind obligat să înconjoare Capul Bunei Speranţe.

Urmând ruta olandezilor spre Indiile de Est, Dampier a ajuns în Insula Dirk Hartog, în dreptul unui golf pe care l-a botezat Shark Bay, din vestul Australiei. A debarcat şi a început prima descriere detaliată a Australiei. A continuat cu explorarea coastei de nord-est, botezând un grup de insule cu numele de Arhipelagul Dampier, ajungând ulterior în locul denumit astăzi Roebuck Bay. Din acest punct, s-a îndreptat spre Timor, apoi a ajuns pe rând în Noua Guinee şi câteva insule din Arhipelagul Bismarck, cartografiind Strâmtoarea Dampier

În tot acest timp, a continuat să colecteze şi să descrie diverse specii de plante şi animale.

Din nefericire, apa sărată a oceanelor începuse să afecteze iremediabil lemnul corăbiei sale, iar tâmplarul de la bord nu a fost capabil să remedieze situaţia. Dampier a fost aşadar nevoit să abandoneze investigarea coastei de est a Australiei. Ghinionul părea să se ţină scai de el. Roebuck era atât de avariată, încât echipajul nu a mai putut face altceva decât s-o abandoneze, în apele Insulei Ascension, pe data de 21 februarie 1701. Dampier şi echipajul din subordine au fost nevoiţi să aştepte timp de 5 săptămâni până să fie salvaţi de o altă corabie britanică şi transportaţi în Anglia.

Cu toate că unele însemnări valoroase au fost pierdute odată cu scufundarea HMS Roebuck, Dampier a reuşit să salveze mare parte din rezultatul observaţiilor sale.

(Recent, în anul 2001, epava corabiei Roebuck a fost descoperită în apele din jurul Insulei Ascension de către o expediţie efectuată de specialiştii din cadrul Western Australian Museum.)

Culmea ghinionului se concretizează la întoarcerea acasă, Dampier fiind inculpat de Curtea Marţială, sub acuzaţia de cruzime!

În timpul călătoriei, îl debarcase şi trimisese la puşcărie, în Brazilia, pe George Fisher, un recalcitrant membru al echipajului. Acesta s-a întors între timp în Anglia şi l-a reclamat pe Dampier la Amiralitate. Piratul savant a scris un memoriu în care dezminţea acuzaţiile, dar nu a avut succes. Judecat, a fost găsit vinovat şi exclus din Marina Regală.

Exploratorul care a marcat ştiinţa

Dezamăgit, Dampier - după ce a scris şi publicat o continuare relatărilor privind expediţiile sale, intitulată "A Voyage to New Holland" -, s-a reapucat de piraterie.

Războiul dintre Anglia, pe de o parte, şi Spania aliată cu Franţa, pe de alta, a izbucnit în anul 1701, Londra cerând pe un ton imperios ca toţi piraţii de naţionalitate britanică să atace navele spaniole şi franceze, lovind astfel interesele comerciale şi activităţile economice ale celor două rivale.

În faţa pericolului franco-spaniol, Dampier a fost reabilitat de urgenţă, fiind numit comandant al navei de război St. George, echipată cu 26 tunuri şi deservită de 120 oameni. St. George era acompaniată de o navă mai mică, Cinque Ports, cu 16 tunuri şi 63 oameni.

Dampier cel bun la toate duce o luptă dură cu o navă franceză de război, încheiată nedecis, dar reuşeşte să captureze trei mici corăbii spaniole şi un vas de 550 tone.

Întors în Anglia, pe baza reputaţiei sale este angajat pe bani grei de piratul Woodes Rogers ca pilot al navei Duke.

La bordul lui Duke, Dampier a reuşit, pe data de 2 februarie 1709, să-l descopere pe naufragiatul Alexander Selkirk, omul care, odată ajuns în Anglia, i-a servit lui Daniel Defoe drept model inspiraţional pentru celebrul personaj fictiv Robinson Crusoe.

Dampier avea, însă, şi alte motive de satisfacţie; printre altele, expediţia sa a fost plină de succes, piratul cercetător reuşind o captură de peste 200.000 guinee, echivalentul sumei de 20 milioane lire sterline la nivelul anului 2009.

Din nefericire, William Dampier, una dintre cele mai strălucitoare figuri din panoplia eroilor mărilor din perioada Vârstei de Aur a Pirateriei, a murit la Londra, în anul 1715, cu doar trei zile înainte de a-şi primi partea din pradă, care l-ar fi făcut un om foarte bogat pentru acele vremuri.

Acest om cu spirit cutezător a călătorit pe oceanele lumii peste 200.000 de mile marine şi a explorat tărâmuri unde nu călcase picior de european. A fost navigator, pirat, om de ştiinţă, militar, explorator, hidrograf şi naturalist.

Fostul fiu de ţăran sărac era admirat şi invidiat, în egală măsură, de High Life-ul britanic de atunci. A fost centrul şi sufletul multor banchete şi petreceri simandicoase, oameni bogaţi şi influenţi i-au căutat compania şi prietenia, doar Istoria l-a uitat pe nedrept.

Foarte puţini ştiu, bunăoară, că autorul Jonathan Swift, în cartea sa Călătoriile lui Gulliver, l-a menţionat pe William Dampier drept un marinar de talia lui Gulliver, Swift fiind un admirator al piratului-savant. Iar fără el, lumea literaturii mondiale nu l-ar fi avut niciodată pe Robinson Crusoe. William Dampier este pomenit în romanul "Ultima călătorie a corabiei fantomă", scrisă de celebrul Gabriel Garcia Marquez.

Charles Darwin, părintele evoluţionismului, a fost influenţat foarte mult de scrierile lui Dampier, pe care le studia cu aviditate. Într-un pasaj din memoriile sale, Darwin declară că lucrările lui Dampier au fost adevărate "mine de informaţii" pentru ştiinţa şi cunoaşterea umană. Alt mare admirator al său a fost exploratorul James Cook.

Dampier a fost primul cercetător care a studiat curenţii aerieni, lucrarea sa "Discurs despre vânturi" fiind recomandată tuturor ofiţerilor de marină de către Horatio Nelson, alt admirator al lui Dampier.

Alexander Humboldt a fost încă o personalitate care a fost influenţat de opera ştiinţifică a piratului-cercetător. Multe plante descrise în premieră în timpul expediţiilor sale i-au primit numele, ca un tribut ştiinţific adus ulterior de cercetători. Specii precum Dampiera incana, Hoary dampiera, Willdampia formosa sunt câteva din multitudinea plantelor descrise de-a lungul călătoriilor.

Tot Dampier a fost primul cercetător care a studiat şi descris pinipedele (focile) din genul leilor de mare; de fapt, denumirea de leu de mare, dată acestor foci la care masculii au o coamă scurtă şi aspră, a fost data de Dampier pe baza asemănării cu coamele mult mai cunoscuţilor lei din savanele Africii.

Singurul motiv pentru care acest cutezător şi deschizător de drumuri nu a primit recunoaşterea binemeritată a fost pirateria.

Deşi piraţii britanici jefuiau deseori doar corăbii spaniole, franceze sau olandeze, devenind astfel, la nevoie (adică în caz de război), oameni foarte utili pentru Coroana Britanică, şi cu toate că Dampier avea numeroşi prieteni, susţinători şi admiratori în înalta societate britanică, atunci când trupul piratului William Kidd se legăna în spânzurătoare, la Execution Dock, s-au auzit câteva voci importante care propuneau aceeaşi soartă şi pentru William Dampier.

Ar fi fost cu adevărat un sfârşit nedrept şi crud pentru unul dintre cei mai mari exploratori britanici.

CEAUŞESCU - RIDICAREA FAMILIEI

Pe fraţii Ceauşescu, prea mulţi pentru o moştenire mică, nevoile i-au împins către o viaţă mai bună, la oraş. Unul câte unul, urmând traseul celor mari, Niculina şi Marin, ceilalţi s-au aciuat, mai devreme sau mai târziu, în Bucureşti. După Nicolae Ceauşescu, cel care avea să confere celebritate Scorniceştiului, fraţii mai tineri au părăsit locurile de baştină. Şi-au încercat norocul în diverse meserii: chelner (Florea), strungar (Nicolae Andruţă), ucenic la uzinele „Mărgineanca" (Ilie). Doar mezinul Ion a venit în Capitală direct la învăţătură, pentru a desluşi tainele electrotehnicii. A fost, se pare, şi mai ghinionist, deoarece o boală de tinereţe i-a afectat temporar studiile la Moscova. Adevărata „consacrare" au cunoscut-o cu toţii mai târziu, când Nicolae Ceauşescu a ajuns în fruntea partidului.

Unul câte unul, şi-au găsit loc în câte un minister. Marin, plecat din ţară cu legături comerciale încă din timpul lui Gheorghiu-Dej, a devenit şeful Agenţiei Economice a României din Austria. Scos „basma curată" după legăturile cu legionarii din tinereţe şi matrapazlâcurile din GAC „Drumul lui Lenin" Scorniceşti, Nicolae Andruţă a ajuns în Ministerul de Interne. Ilie a făcut carieră în Ministerul Apărării Naţionale şi în istorie, pe când Ion a devenit adjunct al ministrului Agriculturii şi Industriei Alimentare. Surorile, ceva mai modeste, nu au aspirat la cariere excepţionale. Doar Lina Bărbulescu a părăsit agricultura pentru scaunul de inspector al învăţământului oltean. 

Marin, delegat în străinătate

Marin Ceauşescu (1916-1989) a fost băiatul cel mai mare al soţilor Andruţă şi Lixandra. Cu fratele său celebru a avut două lucruri în comun. Şi unul, şi altul au aderat la mişcarea comunistă în ilegalitate şi au învăţat cizmăria. În timpul războiului, pe frontul de Est, Marin Ceauşescu a servit patria la atelierele de cizmărie ale Comandamentului de Armată. S-a înrolat în Divizia de voluntari „Horia, Cloşca şi Crişan", înfiinţată în 1945, în URSS, din prizonieri de război. Cu soldaţii diviziei s-a înapoiat în ţară, când Armata Roşie „a eliberat" România „de sub jugul fascist".



Marin Ceauşescu alături de soţie şi fiică





Marin Ceauşescu



Fotografie de familie - Elena, Andruţă, Lixandra, Nicolae şi Nicu



După război, a profesat cizmăria în ateliere bucureştene şi, pentru o perioadă, a fost gestionarul unui depozit de vinuri. În 1954, după un an de cursuri în Cehoslovacia, a devenit economist la Direcţia industriei pielii. Doi ani mai târziu, a părăsit din nou România cu destinaţia Praga. Pentru mulţi ani, a ocupat funcţia de delegat permanent al Agenţiei Economice Române de acolo. A urmat cursurile liceului, Şcolii Superioare de Partid „Ştefan Gheorghiu" şi Facultăţii de Economie Generală „de la distanţă".

Florea, ziaristul

Mai mic în vârstă şi în funcţii decât fraţii săi, Florea Ceauşescu (1922-2006) a fost o prezenţă mai discretă în viaţa publică înainte şi după 1989. Dintre rude, cel mai bine se înţelegea cu Marin, fratele care „servea patria" din străinătate. Despre el s-a zvonit însă că simpatizase în tinereţe cu Mişcarea Legionară.



Florea Ceauşescu

 Cum dosarul său de cadre nu se află la Arhivele Naţionale, acest amănunt din biografie nu poate fi verificat. S-a căsătorit cu Ioana Necă, originară tot din Scorniceşti, în 1946. Potrivit lui Ilie Ceauşescu, după război, Florea a lucrat chelner (1946) şi „negustor" (1949) în Bucureşti. Din 1949, a obţinut şi carnetul de membru de partid. I s-a găsit un rost la „Steagul Roşu", organul de presă raional Bucureşti, iar mai târziu la „Scînteia".

Nicolae Andruţă



Marin Ceauşescu (stânga), Zoe şi Nicolar Andruţă  1977

 Nicolae Andruţă Ceauşescu (1924-2000) a primit la naştere prenumele tatălui şi al unui frate mai mare. Pe al doilea, se zice, dintr-o „neglijenţă" a părintelui său, care îl declarase la Primărie într-un moment de tandreţe cu zeul Bachus. Că tatăl uitase că mai avea acasă un Nicolae e pe undeva de înţeles. Acesta era deja al şaselea nou-născut.


Nicolae Andruţă Ceauşescu

Din declaraţiile de mai târziu ale fraţilor săi, reiese că Nicolae Andruţă (Nicu, pentru consăteni) a învăţat strungăria şi a simpatizat legionarii. A scăpat de verificările membrilor de partid, care au „puricat" PMR. Nicolae cel mic a devenit secretarul organizaţiei de bază Scorniceşti. Împreună cu tatăl său şi cu Ioan Bărbulescu, socrul Linei (Elena), tăia şi spânzura în comuna natală. Până când, în 1951, o Comisie a Secretariatului CC al PMR a denunţat abuzurile comise de Ceauşeştii rămaşi acasă. A scăpat din nou, mai mult ca sigur ocrotit de fratele mai mare.


Familia Ceauşescu - Arhiva Muzeului Judeţean Slatina



Din categoria rudelor care fie n-au putut, fie n-au vrut să facă o carieră, face parte Niculina (născută în 1914), căsătorită Rusu. O altă soră, Maria (1920), s-a căsătorit cu Neculai Agachi.

Ea a lucrat ca muncitoare la Electromagnetica, unde a ajuns şef de secţie. În schimb soţul lui tanti Riţa, aşa cum îi  spuneau femeii rudele apropiate, a avut o carieră fulminantă. După 1964, a devenit director general al Combinatului Siderurgic Hunedoara şi, mai apoi, ministru al Industriei Metalurgice. 

Lina

Sora cea mică, Lina (Elena), căsătorită Bărbulescu, a avut un traseu deosebit. La început a fost ţărancă la CAP Scorniceşti. Împreună cu soţul Vasile Bărbulescu a urcat treptat în funcţii. Cumnatul lui Ceauşescu a fost „ales" preşedinte la CAP Scorniceşti, apoi membru în Consiliul Agriculturii şi în cele din urmă a dirijat toată agricultura ţării. La rândul ei, Elena s-a „specializat" în predarea istoriei. A promovat fulgerător, fiind instalată în fruntea Inspectoratului General al învăţământului oltean.

Ion, mezinul familiei

Mezinul familiei, Ion Ceauşescu (foto), născut în 1932, a urmat primele patru clase primare în comuna natală. I-a fost mai uşor în adolescenţă decât fraţilor. Când a venit în Bucureşti (1949), Nicolae cel mare era deja membru de vază al partidului. Ion s-a înscris la Şcoala medie electrotehnică pe care a absolvit-o după patru ani. Având origine socială sănătoasă şi sprijin din partea fratelui, a fost trimis la studii, la Moscova.

Din cauza unei boli (nespecificată în dosarul de cadre) a abandonat cursurile Facultăţii de Electrotehnică (1955). A stat internat timp de doi ani în spital la Moscova şi Bucureşti. După ce s-a însănătoşit, a fost angajat muncitor legumicol la Combinatul agroalimentar 30 Decembrie 1947. Apoi a ajuns şef de brigadă. „Tânăr cu perspective", purtând un nume cu rezonanţă în viaţa politică, Ion Ceauşescu a devenit o „partidă". Alexandru Ienciu, directorul combinatului, i-a devenit socru. La fără frecvenţă, a urmat cursurile Facultăţii de Agronomie din Bucureşti.

Şi-a depus candidatura pentru primirea în PMR în 1958. „În munca profesională, tov. Ceauşescu Ion este un bun exemplu, caută să dea produse de bună calitate, lucru ce a făcut să fie apreciat de conducerea politică şi administrativă a Combinatului 30 Decembrie. Faţă de calităţile bune pe care le are tov. Ceauşescu Ion, mai are şi unele lipsuri ca puţina delăsare în muncă fapt ce face să nu fie exigent în unele împrejurări", scrie într-o recomandare a Biroului Raional Vidra al UTM.

„În perioada de candidatură nu lua cuvântul la adunările generale de partid, era o fire cam timidă", avertizau membrii comisiei care analiza activitatea aspiranţilor la calitatea de comunist cu acte. Avea în schimb atuuri, căci, după stagiul obligatoriu de doi ani, a devenit membru de partid.

Fraţii, în 1960

O prezentare succintă a fiilor soţilor Andruţă şi Lixandra se regăseşte în dosarul de cadre al lui Ion Ceauşescu. Documentul datează din 1960: „Un frate a fost muncitor cizmar - membru de partid din ilegalitate, iar în prezent este ataşat comercial în Cehoslovacia (Marin Ceauşescu, n.r.), al doilea este secretar al CC al PMR (Nicolae Ceauşescu), al treilea este maistru mecanic - membru de partid (Florea Ceauşescu), altul este ofiţer anul IV la Academia Militară (Ilie Ceauşescu), este membru de partid, fost UTC-ist, şi ultimul a fost strungar, iar în prezent este ofiţer de Miliţie (Nicolae Andruţă), membru de partid.".

Ilie Ceauşescu

Ilie Ceauşescu (1926-2002) a făcut şcoală mai multă decât ceilalţi fraţi ai săi. A absolvit şapte clase primare în Scorniceşti (1933-1940). A plecat apoi în Capitală. A încercat să se angajeze ca ucenic la Uzinele „Mărgineanca", dar a fost respins din cauza „lipsei de pregătire". S-a întors acasă, unde a devenit membru al Uniunii Tineretului Muncitoresc (UTM). Alături de fratele său Nicu Andruţă a activat în organizaţia locală a PMR. După propriile declaraţii, era „responsabil educaţie politică în celula Scorniceşti Olt".


Ilie Ceauşescu

 Intre 1947 şi 1950, primea salariu de la Cooperativa de Consum. A petrecut o perioadă şi pe Şantierul Naţional „Gheorghe Gheorghiu-Dej", de la Bumbeşti-Livezeni. S-a „distins" în brigadă, ca responsabil cu agitaţia şi propaganda în şut. „În august ziua 13 anul 1948 când am venit şi am rămas la munca câmpului până la 5 oct. 1949 (1948, de fapt; n.n.) când am plecat la Cercul Teritorial Olt să plec militar unde am fost dat plus de contigent", scrie Ilie Ceauşescu în autobiografia întocmită la 24 martie 1949.



Caracterizarea Comisiei de verificare, redactată în 1949, este pozitivă, în ceea ce îl priveşte pe Ilie Ceauşescu: „Ţăran sărac, a dus muncă de lămurire în alegerile din 1946. A dus muncă de lămurire în rândurile tineretului din comună, organizându-l, îl caracteriza Comisia de Verificare. A luat parte la munci voluntare, pe şantier, şi plăteşte cotizaţia. În prezent devine (sic) casier la cooperativă unde se poartă bine. E un element tânăr şi cu perspective. Lipsuri: nu a citit material de partid din care cauză are nivelul politic scăzut. Tov(arăşul) trimis la o şcoală de partid poate deveni un bun activist de partid".

Nicolae Ceauşescu, mama-Lixabdra Alexandra şi tatăl-Andruţă



De acasă, a plecat din nou în 1952. Definitiv. A urmat, Şcoala Militară Politică (1952-1953), Academia Militară (1955-1959) şi, prin „diferenţă de examene", a obţinut diploma de absolvent al Facultăţii de Istorie (1963). O ţine apoi, din doctorat în doctorat, la Academia de Ştiinţe Social-Politice „Ştefan-Gheorghiu".



Mascarada procesului lui Nicu Ceauşescu
sub regimul lui Ion Iliescu



BASARABIA - CHIŞINĂU CAPITALĂ ŢARISTĂ BBB X

        Cu câţiva ani înaintea instaurării ocupaţiei ruseşti, Chişinăul era încă un târg fără prea multă importanţă din ţinutul Lăpuşnei, ridicat apoi de administraţia ţaristă la rangul de reşedinţă a Basarabiei, proaspăt anexată la Imperiul rus. In continuare se va încerca să se urmărească care a fost evoluţia târgului moldovenesc de la începutul secolului al XIX-lea până când a devenit cel mai important centru al Basarabiei.

      Pentru început, să schiţăm în câteva cuvinte evoluţia Chişinăului din timpul Principatului Moldovei. Într-un document din 1436 este pomenită seliştea Chişinăului de pe râul Bâc. Întemeietorul satului a fost Vlaicu, fostul pârcălab al ţinuturilor Hotin, Orhei şi Cetatea Albă, nimeni altul decât unchiul lui Ştefan cel Mare. La 1576, alt document atesta faptul că satul Chişinău deţinea mori în Bâc, fiind vândut de Vaşutca, strănepoata lui Vlaicu, fostului ureadnic de la Iaşi, Dragoş, pentru 500 de zloţi tătăreşti. Mai târziu, în 1641, găsim satul ca fiind închinat mânăstirii Sfânta Vineri din Iaşi.

 

La 2 mai 1666 un ispisoc al lui Duca Vodă pomeneşte pentru prima oară despre „târgoveţii din Chişinăi.”  Privilegiul de târg fusese primit mai devreme, în intervalul 1661-1665, când domnise Istrate Dabija. Aşa reiese dintr-un act de hotărnicie de la Mihai Racoviţă, care menţionează: „făcându-se Chişinăul târg nou în zilele Domnului Dabija voievod…”

 

Şi Dimitrie Cantemir, enumerând localităţile mai importante ale Principatului Moldovei, vorbeşte despre Chişinău ca despre un „târguşor de puţină însemnătate” din ţinutul Lăpuşnei, având o populaţie compusă „din creştini, armeni şi jidovi” şi fiind cârmuit de un şoltuz şi mai mulţi pârgari, cum se obişnuia în toate oraşele Moldovei.

 

Cam aceasta avea să rămână situaţia şi după un veac, când, prin pacea încheiată între ruşi şi turci la Bucureşti în 1812, jumătatea de răsărit a Moldovei va fi anexată Imperiului rus. Iniţial, în timpul războiului, Chişinăul a devenit reşedinţă a administraţiei militare ţariste, regim menţinut şi în primii ani de după anexare. Acolo şi-a avut reşedinţa amiralul Ciceagov, comandantul militar al noii provincii, şi tot acolo s-au stabilit primii guvernatori ai Basarabiei, Scarlat Sturdza, Harting, Bahmetiev şi Inzov, cu toţii având grade de generali în armata rusă.

Aceasta ne lămureşte de ce a fost ales ca sediu Chişinăul, după ce o vreme se părea că va fi preferată Tighina. El avea o excelentă poziţie strategică din punct de vedere militar în primul rând. Alte avantaje ale noii capitale erau evidenţiate într-un raport din 1813 al protoiereului Petre Kuniţki, primul rector al Seminarului teologic de aici: „Oraşul Chişinău este cel mai potrivit pentru reşedinţa ocârmuirei regionale sau guberniale şi pe motivul că el se găseşte în mijlocul regiunii şi de aceea că el pe de o parte are îndestul lemn şi piatră pentru clădiri, iar pe de altă parte – stepă largă şi apă de izvor, precum şi aer curat, din care cauză acest oraş este mai populat decât celelalte oraşe de aici. În el, ca şi în oraşele Bălţi şi Făleşti, se fac iarmaroace mari, unde engrosiştii cumpără cirezi mari de boi şi de cai şi o mulţime de piei şi de lână, şi le exportă cu mare folos în ţinuturile austriace şi nemţeşti.”

 

Unii călători ruşi erau şi ei plini de admiraţie pentru noul oraş al imperiului. Storojenko în 1829 nota: „Privirea mea aluneca pe dealurile acoperite cu vii şi pomi fructiferi… Chişinăul era ca pe palmă. De departe el părea un oraş mare şi frumos; se vedeau bisericile albe şi casele mari; soarele ardea pe cupolele şi crucile templelor; clădirile păreau că sunt în mijlocul grădinilor şi totul la un loc forma o panoramă splendidă.”  Iar alt călător, Demidov (1838), spunea: „Despre Chişinău nu putem spune nimic, în afară de aceea doar, că el este foarte vast şi că el, ca şi Roma, este aşezat pe câteva coline.”

 

Dar aceste păreri optimiste contrastau evident cu altele, care dovedeau mai multă atenţie în a privi evoluţia oraşului, ca şi a întregii provincii, în cadrul imperiului în care au fost încorporate cu forţa. Care a fost această „evoluţie” a unui teritoriu aflat sub ocupaţie străină, ne edifică marele geograf francez E. Reclus: „Clădirea principală a oraşului este uriaşa puşcărie cu patru turnuri cu dinţi, care se înalţă deasupra caselor joase.”. Nu era altceva decât simbolul puterii ocupante, şi mulţi ani aceasta a fost singura clădire a statului de acolo. Kiseliov nu vedea în Chişinăul de sub ruşi decât „un sat mare, murdar şi prost, cu patru sau cinci case de piatră”; un alt călător afirma că străzile fără nume ale oraşului „erau cufundate vara în praf, primăvara şi toamna în noroi, iar noaptea în întuneric”.

Totuşi, dacă ruşii ar fi avut mai multă grijă pentru noua provincie, Chişinăul ar fi putut să prospere. Până la 1812 domnitorii moldoveni îl înzestraseră cu nu mai puţin de opt biserici: Visterniceni, Buicani, Catedrala Arhanghelului Mihail, Biserica Bunei Vestiri, Sfântul Ilie, Biserica Înălţării, Biserica Naşterii Maicii Domnului şi Biserica Grecească. Aceasta indică îndeajuns marele număr al locuitorilor săi şi prosperitatea economică de care se bucura la începutul secolului al XIX-lea. Imediat după 1812 ruşii aveau să-i dea importante privilegii comerciale, după cum afirmau istoricii sovietici, dar aceasta n-a făcut decât să împetriţeze populaţia şi să producă o adevărată explozie numerică. Încă în 1817, englezul W. McMichael, care a trecut prin Chişinău, remarca:

„Printre mulţimea ciudată, deosebeai pe ofiţerul rus trecând iute în droşca-i uşoară, pe frumosul şi voinicul ţăran moldovean, contrastând cu soldatul împărătesc cu trăsăturile de calmuc, puţini turci, din pătura cea mai de jos, şi mulţi armeni, aşa de numeroşi aici, că ocupă o stradă întreagă. În mijlocul norodului şedeau zarafii evrei, cu măsuţe înaintea lor, pe care erau răspândiţi zecchini de Veneţia, galbeni olandezi, fonduchi, stamboli şi alte feluri de aur turcesc, amestecat cu greoaia aramă a copeicilor ruseşti.”

 

Iar medicul german I.H. Zucker confirma aceasta în 1834: „Poate că niciun oraş din localităţile vestice ale Europei nu prezintă un aşa de izbitor amestec de naţiuni ca Chişinăul.

Murdarul ovrei polonez şi elegantul rus, ţăranul moldovean şi armeanul negustor, grecul, cazacul, un grup de ţărani bulgari şi o bandă de ţigani nomazi, funcţionarul polon şi boierul, negustorul german şi bărbosul chirigiu rus, toţi merg unul lângă altul pe străzile Chişinăului, fiecare cu costumul lui original, fiecare vorbind limba lui şi păstrându-şi obiceiurile.”

 

Dar românii Chişinăului continuau să spere că anexarea Basarabiei nu era definitivă. Viceguvernatorul provinciei, Vighel, vorbea de acest lucru chiar şi în 1823: „Moldovenii erau încredinţaţi că administraţia regională nu poate rămâne mult timp la Chişinău şi îşi făceau case mici, înconjurate cu garduri de nuiele, cu toate că multe din ele erau închiriate la stat cu preţuri mari.” (13)

În 1818, cu ocazia promulgării Constituţiei provinciei Basarabia, ţarul Alexandru I a venit la Chişinău. Cu ocazia acestei înalte vizite, oraşul a îmbrăcat culori orientale, după cum ne spune istoricul Veltman: „Cucoanele sosite s-au îmbrăcat în tot luxul Orientului şi al Europei, şi dacă soţia viceregelui, ca o bună gospodină, n-ar fi observat la timp îmbrăcămintea oaspeţilor, împăratul ar fi găsit toate cucoanele învălite în şaluri turceşti scumpe, iar pe boieri în căciuli şi în papuci pe deasupra meşilor galbeni şi roşii. Cu câteva momente înaintea sosirii împăratului, şalurile au fost luate, iar căciulile de pe câteva sute de capete au fost aruncate grămadă în dosul coloanelor.” (14)

În anii imediat următori înăbuşirii revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu şi a mişcării eteriste (1821-1823), la Chişinău s-au refugiat nenumăraţi români şi greci din principate, speriaţi de eventualele represiuni turceşti. Astfel, la Chişinău au sosit: principele Moldovei Mihail Şuţu cu numeroasa sa familie; postelnicul Ioan Schina, fiul fostului domn al Munteniei Caragea, cu soţia; familiile Rosetti şi Moruzi; vistiernicul Gheorghe Roznovanu; postelnicul Dimitrie Statachi; doi postelnici Plaghino; văduva hatmanului Bogdan cu fiica ei Mariola Bogdan; postelnicul Iacovachi Rizo, unul dintre cei mai înfocaţi eterişti; boierul Mano; boierul basarabean Petrachi Mavrogheni, care îşi petrecea mult timp la Iaşi, cumnat cu sora lui Mihail Sturdza, viitor domn al Moldovei; fostul boier muntean Varlam; Constantin Ghica, fratele principelui Gheorghe Ghica; Herescu; doi Ghica din Moldova etc. Locuitorii Basarabiei le erau însă ostili acestora, după cum afirma acelaşi Veltman: „Moldovenii în general doreau succes turcilor şi se bucurau din toată inima când se tăia capul fanarioţilor, deoarece în fiecare din ei vedeau pe viitorii domnitori ai săi.” Şi tot Veltman aprecia că în acei ani, din cauza exodului de eterişti şi fanarioţi, populaţia Chişinăului crescuse de la 12.000 la 50.000 de suflete. „Chişinăul în acea vreme era rezervorul de prinţi şi de boieri nobili din Constantinopol şi din cele două principate”, afirma el.

În aceste condiţii, oraşul se degrada şi mai mult. Un călător rus din 1829 consemna: „Intru în oraş, merg pe nişte străzi înguste şi murdare şi mă aştept că înainte voi găsi clădiri asiatice sobre, dar liniştite. Zadarnică speranţă!”  Iar Vighel se destăinuia: „Eu n-am văzut un sat mai urât şi mai dezordonat decât el. Din depărtare, el încă seamănă a ceva, dar intrând în el, eu am rămas cu gura căscată…”.

Ca urmare a creşterii explozive a populaţiei, oraşul trebuia extins şi salubrizat. Noul plan al oraşului a fost aprobat în 1834 de guvernatorul Feodorov, inclusiv proiectul noilor străzi. În 1836 a fost construită monumentala Catedrală a Naşterii lui Christos, amenajându-se şi grădina din jurul ei. S-au ridicat şi bisericile catolică şi lutherană, şi mai multe edificii publice. Alte biserici pe care ruşii le ridicaseră sau aveau să le ridice în Chişinău au fost: Sfântul Gheorghe (1819), Sfântul Haralambie (1826), Biserica Tuturor Sfinţilor (1830), Sfântul Teodor Tiron (1858), Sfânta Treime (1869), Biserica Adormirii Maicii Domnului (1892) şi Sfântul Dimitrie (1902).

 

Cu toate acestea, în acţiunea de resistematizare a oraşului s-au produs multe abuzuri şi nedreptăţi. În 1823, Vighel ordona ca vacile şi oile locuitorilor care, nepăzite, invadaseră grădina publică, să fie sacrificate şi date ca hrană deţinuţilor de la închisoare. Tot el a dărâmat multe case noi sub pretextul alinierii străzilor. A dărâmat inclusiv o fabrică de bere şi nişte mori de pe Bâc, cu ocazia desfiinţării forţate a heleşteelor istorice. De asemenea, spunea călătorul german I.G. Kohl, dacă autorităţilor li se părea că o clădire era „proastă” sau „urâtă”, pe clădire se scria cu vopsea: „spre dărâmare”, dându-se şi termen în acest sens. La unele clădiri se dărâma numai câte un balcon sau câte o porţiune, necesară reorientării străzii. Ca urmare, oraşul nou, construit pe un loc viran, s-a transformat în cartiere regulate. Din 1830 până în 1850 oraşul a crescut vertiginos, dar şi-a pierdut treptat din caracterul moldovenesc. În 1824 încă, funcţionarul Longhinov scria că la Chişinău „este o regiune barbară, unde oamenii fără vină sunt înăbuşiţi în închisori, prădaţi, bătuţi şi arşi.”

 

Mulţi călători străini atestau creşterea explozivă a oraşului: Storojenko, Nadejdin, I.G. Kohl, X. Hommaire de Hell, J. Vujić, I. Kraszewski. Ei constatau concomitent şi împestriţarea populaţiei. Dar polonezul Kraszewski (1843) adăuga: „Totuşi, costumele amintesc încă, că tu eşti aici şi nu în alt loc. Moldovenii, în căciuli de miel, în mantale lungi, grecii în fesuri, bulgarii etc., care se mişcă pe străzi, care stau lângă pragurile caselor cu lulele; mărturisesc că această regiune nu aşa de mult este cucerită de aşa-zisa civilizaţie. În rând cu aceste rămăşiţe ale Orientului, se întâlneşte eleganţa în frac, comandat la Viena, în mănuşi galbene de piele subţire; lângă armeanul bărbier, flaşneta cântă ariile lui Donizetti şi Bellini, valsurile lui Strauss; în rând cu vânzarea vinurilor basarabene, madame, care a venit direct din Paris, deschide magazin de mode.” Dar peste tot acest talmeş-balmeş, el constata că „limba dominantă pe străzi este limba moldovenească, adică cea românească.”

 

Caracterul predominant românesc al Chişinăului a mai fost recunoscut şi de rusul Garşin: „Chişinăul este un oraş care nu are nimic rusesc. Pe străzi nu se aude niciodată vorbindu-se ruseşte, ci numai în yiddiş şi moldoveneşte.” Şi vorbind tot despre locuitorii Chişinăului, Vighel arăta: „Nimeni din ei nu ştia ruseşte şi n-a avut curiozitatea să vadă Moscova sau Petersburgul; din vorbă cu dânşii se putea observa că ei considerau nordul nostru ca o ţară sălbatică. În schimb, mulţi din ei se duceau la Viena.”.

Călătorul sârb J. Vujić (1840) admira şi el oraşul, bisericile, gimnaziul, cancelaria guvernatorului, primăria, cazarma soldaţilor. Despre aceşti soldaţi el spunea că aveau şi o orchestră bună, „pe care când o asculţi ţi se umple sufletul de bucurie.”.

 

Noi lucrări de modernizare s-au desfăşurat în a doua jumătate a secolului. Astfel, până în 1862, străzile erau nepavate, fiind brăzdate cu şanţuri primitive pentru scurgerea apei, pline de noroi şi impracticabile. Abia la 1860 Chişinăul a fost legat de Rusia prin fir telegrafic, datorită convenţiei telegrafice încheiate de Alexandru Ioan Cuza cu Rusia în acelaşi an, iar între 1870-1877 s-a construit calea ferată Chişinău-Odesa. Din 1912 s-au introdus tramvaiele electrice pe străzi. Tot la începutul secolului al XX-lea a fost introdusă lumina electrică pe străzi. A fost construit un apeduct şi s-au înmulţit mereu clădirile publice şi particulare. Oraşul căpăta din ce în ce mai mult un aspect rusesc, asemănător cu oraşele din stepă. Limba pe străzi începea să fie cea rusă. Iar românii erau împinşi tot mai mult spre periferiile numite Buicani, Visterniceni, Schinoasa, Sfânta Vineri, Melestiu, Frumoasa etc.

Aceasta a fost, în mare, situaţia capitalei Basarabiei pe parcursul secolului stăpânirii ruseşti. Dar şi capitala a continuat să rămână românească, în ciuda tuturor măsurilor luate pentru a o rusifica.