ISTANBUL - BLACHERNES - FOTO



Palatul lui Constantin Porphigenetul - Tekfur

 

Palatul lui Constantin Porphirogenetul - Tekfur



Interior din actuala biserică Notre Dame din Blachernes



Intrarea în curtea bisericii Notre Dame din Blachernes




Grădina Bisericii Panaya Paramithias numită Notre-Dame din Blachernes



Biserica Sf. Petru şi Sf. Marcu (Moscheea Atik Mustafa)



Biserica Sf. Petru şi Sf. Marcu (Moscheea Atik Mustafa)



Biserica Sf. Petru şi Sf. Marcu (Moscheea Atik Mustafa)



Palatul lui Constantin Porphirogenetul - Tekfur



Castellion



Palatul Dunării



Turnul Anemas şi Isaac Angelos



Ruine din Palatul Anastasius



Palatul lui Constantin Porphirogenetul - Tekfur



Fortificaţii ridicate de Manuel I Comnen



Icoana Sfintei Theclea - Blachernes





Turnul Anemas şi Isaac Angelos



Palatul lui Constantin Porphirogenetul - Tekfur



Palatul lui Constantin Porphirogenetul - Tekfur



Vestigii din Palatul Dunării



Fortificaţii ridicate de Manuel  I Comnen



Grota Bisericii Sfânta Theclea

 

Macheta domeniului imperial de la Blachernes
1-Biserica Theotokos 2-Capela Soros 3-Palatul Dunării
4- Palatul Ocean 5-Palatul Anastasias 6-Palatul lui Alexis Comnen
7- Turnul Anemas 8-Băile imperiale 9-Palatul lui Manuel Comnen
10-Capela 11-Palatul Impărătesei Germane 12-Turnul lui Isaac Angelos



CEAUŞESCU - PARTICIPANT LA EPURAREA GRUPULUI "PAUKER"

In 1952, Nicolae Ceauşescu a trecut cu bine un important test al carierei sale. S-a alăturat grupului Dej împotriva „grupului Pauker“.

In luptele politice de la vârful partidului, purtate când la Bucureşti, când la Moscova, întotdeauna în culise, tânărul membru al CC a ales tabăra câştigătoare. Nici nu avea cum să fie altfel. Ceauşescu nu părea legat de „grupul moscovit" al Anei Pauker (născută Hana Rabinsohn), Vasile Luca (Luka Laszlo) şi Teohari Georgescu. Îşi petrecuse anii de detenţie pe perioada războiului alături de „Bătrân", aşa cum îl numeau colaboratorii pe Gheorghiu-Dej. Lui îi datora şi funcţiile importante din partid, pe care le-a dobândit până atunci. Iar devotamentul arătat împotriva celor trei „deviatori", n-a rămas fără efecte pentru Ceauşescu. 

Simpatizat de „tovarăşa Ana"

Pe Ceauşescu, Ana Pauker se pare că-l simpatizase. Cea supranumită în partid „Passionaria" s-a întors de la Moscova în 1944. În perioada următoare, l-a descoperit printre cadrele partidului şi pe activistul originar din Scorniceşti. Despre el vorbea frumos de câte ori avea ocazia. Conform lui Alexandru Bârlădeanu, Ana Pauker îl aprecia pentru comportamentul său din perioada detenţiei. S-a bucurat de sprijinul ei când i-a fost mai greu. În octombrie 1945, cu ocazia Conferinţei PCR, Ana Pauker l-a propus ca membru plin în Comitetul Central. În ciuda unor greşeli ale „trecutului", când furase suplimentul de hrană al unui coleg din închisoare, la Doftana.  Pe Vasile Luca îl cunoştea, se pare, chiar din anii ilegalităţii. La procesul intentat lui Nicolae Ceauşescu în 1936, la Braşov, adolescentul îl invocase pe Vasile Luca drept martor al apărării.



Vasile Luca



 Respins de „triadă"

La începutul deceniului şase, Nicolae Ceauşescu nu se mai afla în graţiile „triadei". Se apropiase tot mai mult de Gheorghiu-Dej. În ianuarie 1950, când s-au redistribuit sarcinile activiştilor de frunte ai partidului, nici unul nu-l dorise prin preajmă. Teohari Georgescu a respins propunerea ca tânărul Ceauşescu să fie trimis în Ministerul Afacerilor Interne. Mai mult, „tovarăşa Ana" îl considerase „slab la organizare" şi, în consecinţă, incapabil să ocupe funcţii la Secţia Agrară a CC. Nici Vasile Luca nu-l simpatiza defel. Astfel încât Ceauşescu a fost trimis în subordinea lui Emil Bodnăraş, la Ministerul Apărării Naţionale. Nu-i de mirare că doi ani mai târziu, s-a aliat cu Gheorghiu-Dej şi cei credincioşi lui. Simţise tânărul general de unde bătea vântul puterii... 



Ana Pauker

Devierea de dreapta  

Primul act al luptelor politice dintre grupurile Dej şi Pauker s-a desfăşurat la Kremlin, în 1951. În cadrul unei întâlniri, la care a participat şi Miron Constantinescu, Stalin l-ar fi îndemnat pe Dej la mai multă „vigilenţă revoluţionară" în propriul partid. Un asemenea sfat, interpretat ca un îndemn la epurări interne după modelul celor lansate deja în Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, a fost desigur mană cerească pentru Gheorghiu-Dej. Unul câte unul, V. Luca, A. Pauker şi  T. Georgescu au fost „puşi în discuţie" în cadrul Comitetului Central, eliberaţi din funcţii, anchetaţi.

Soţii Pătrăşcanu, la întoarcerea din URSS, în 1944 Foto: Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului 

Mai mult, Luca, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri (1949-1952) şi ministrul Finanţelor (1947-1952), a fost arestat, judecat şi condamnat. El a fost prima ţintă a „atacului". În februarie 1952, la o lună după ce îşi încheiase reforma bănească, Luca a fost acuzat că se izolase de conducerea partidului. Găsit vinovat de „deviere de dreapta", a fost arestat în luna august şi nu a mai ieşit din închisoare până la sfârşitul vieţii (1963).



Teohari Georgescu



La 10 martie 1952, ziua în care Luca a fost înlocuit de la conducerea Ministerului de Finanţe cu Dumitru Petrescu, s-a declanşat şi ofensiva împotriva Anei Pauker. I s-a reproşat, printre altele, colectivizarea accelerată. Ea a fost scoasă treptat din funcţii: din Secretariatul şi Biroul Politic al CC al PMR (27 mai 1952), de la Ministerul Afacerilor Externe (11 iulie 1952), vicepreşedinţia Consiliului de Miniştri (16 septembrie 1952). După ce a fost anchetată o perioadă de timp, a fost exclusă din partid (mai 1954). Atunci i s-a retras şi ultima funcţie pe care o mai deţinea, de membru al Biroului Organizatoric. În fine, Teohari Georgescu a fost înlăturat din Ministerul de Interne, Biroul Politic, Secretariatul şi Biroul Organizatoric al CC al PMR în mai 1952.

Faptă şi răsplată

Pe locurile vacante au fost promovaţi alţi „tovarăşi", oameni de încredere ai lui Gheorghiu-Dej. Printre cei cooptaţi s-a aflat şi Nicolae Ceauşescu. Pentru devotamentul său faţă de gruparea lui Gheorghiu-Dej, tânărul general a primit două demnităţi. La 27 mai 1952, în urma Plenarei CC al PMR, a pătruns în Biroul Organizatoric (alături de Alexandru Moghioroş, Gheorghe Apostol, Petre Borilă, Chivu Stoica, Ana Pauker, Gheorghe Stoica, Leonte Răutu, Gheorghe Florescu, Sorin Toma, Liuba Chişinevschi). În plus, împreună cu Gheorghe Stoica şi Ghizela Vass, i s-a recunoscut calitatea de membru plin al CC. Roata destinului s-a mai învârtit o dată. Şi l-a apropiat pe Ceauşescu tot mai mult de vârful partidului.

1952 a fost anul în care Pauker, Luca şi Georgescu au pierdut bătălia pentru putere.

„Reabilitarea" lui Pătrăşcanu şi răfuielile târzii din partid

În acelaşi timp, puţin ştiută, se consuma în detenţie drama unui alt fruntaş al PMR. După război, Lucreţiu Pătrăşcanu a fost primul lider „roşu" arestat în statele est-europene comuniste. Mulţi alţii i-au urmat, victime ale răfuielilor interne de partid: Traicio Kostov (Bulgaria), Laszlo Rajk (Ungaria), Rudolf Slanski, Vladimir Clementis (Cehoslovacia), Koci Xoxe (Albania).

Avocatul comuniştilor

În anii ilegalităţii, Lucreţiu Pătrăşcanu luase apărarea comuniştilor în procesele intentate lor. S-a implicat în toate acţiunile partidului şi a participat la îndepărtarea Mareşalului Antonescu de la putere. Spre sfârşitul anului 1944, a fost marginalizat. Conducerii ziarului „Scînteia" i s-a interzis să-i mai publice o vreme numele. În 1947 ajunsese un paria printre liderii comunişti. Deciziile politice importante le afla din presa vremii. Deşi a păstrat portofoliul Ministerului de Justiţie, iar pentru mulţi părea în plină ascensiune, nu a fost informat despre arestarea fruntaşilor ţărănişti la Tămădău şi nici despre proiectul noii Constituţii. 

Gheorghiu-Dej, alături de troica Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu Foto: Arhivele Naţionale

În anturajul său, serviciile speciale au introdus câţiva „prieteni" care l-au tentat cu oferte de a fugi din ţară. La 28 aprilie 1948 a fost reţinut într-o vilă din Băneasa şi sub paza „oamenilor de la partid". Pentru început, a fost anchetat de o comisie de partid compusă din Teohari Georgescu, Iosif  Ranghet şi Alexandru Drăghici. Indicat drept „duşman al poporului" în iunie 1948, a fost apoi arestat, sub acuzaţia de agent al Siguranţei şi al serviciilor de spionaj anglo-americane. Din 1952, împotriva lui s-au folosit metode dure de anchetă. Judecat între 6 şi 13 aprilie 1954 împreună cu mai mulţi „complici", Lucreţiu Pătrăşcanu a fost condamnat la moarte şi executat imediat.

Mai mult ca sigur că Nicolae Ceauşescu ştia despre anchetarea fostului ministru al Justiţiei. Dacă nu din faza iniţială, cel puţin spre final. În 1954, Ceauşescu devenise secretar al Comitetului Central cu probleme organizatorice. Printre altele, era responsabil şi de coordonarea ministerelor de Interne şi al Forţelor Armate. Amănunte despre caz trebuie să-i fi oferit şi Alexandru Drăghici, şeful Departamentului Securităţii Statului (1953-1957), unul dintre apropiaţii de-atunci ai „Tovarăşului".

Peste ani, când a ajuns primul om „din partid şi din stat", Ceauşescu a redeschis ancheta. A fost un minunat prilej să scape de Drăghici, un rival incomod. Începând din 1967, victimele şi foştii anchetatori au fost interogaţi de o comisie condusă de colonelul Grigore Răduică.
Într-un final, la Plenara CC al PCR din 22-25 aprilie 1968, Lucreţiu Pătrăşcanu a fost reabilitat. „Toate acuzaţiile aduse (...) au reprezentat plăsmuiri grosolane", a declarat participanţilor Ceauşescu. Cu aceeaşi ocazie, el a trimis săgeţi şi către Gheorghiu-Dej, care „intervenise în mersul anchetei". Alexandru Drăghici a fost scos din funcţii, degradat şi trecut în rezervă cu gradul de soldat. 

Destine diferite

Cei trei găsiţi vinovaţi de „deviere de dreapta" au avut destine diferite. Dintre toţi, cel mai mult a suferit Vasile Luca. „Dovedit" că fusese agent al Siguranţei şi că subminase economia naţională, Luca a fost condamnat la moarte. Ulterior, pedeapsa i s-a comutat la muncă silnică pe viaţă. A fost încarcerat la Aiud, unde a decedat în 1963. Sănătatea mintală îi fusese puternic zdruncinată după ce căzuse din înaltul poziţiei pe care o ocupase după război.   

După ce a fost exclusă din funcţiile importante pe care le ocupa, Ana Pauker a muncit la Editura Politică, unde traducea cărţi din limbile germană şi franceză. A fost şi ea arestată, pentru o scurtă perioadă de timp, în februarie 1953. A respins toate acuzaţiile care i s-au adus: sionism, legături cu servicii secrete occidentale, promovarea legionarilor în partid. Până la moarte, nu a avut drept de semnătură pe traducerile sale. A decedat în 1960, din cauza cancerului de care suferea.

Fostul ministru de Interne Teohari Georgescu a fost arestat la 18 februarie 1953. Şi lui i s-au adus învinuiri că ar fi fost agent al Siguranţei. În plus, i s-a reproşat că, după război, încheiase un pact de colaborare cu liderii legionari. A fost anchetat timp de trei ani, fără a fi condamnat în final. Eliberat din închisoare, a fost trimis la „munca de jos". A lucrat corector la Întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918".  Abia în 1968 au fost reabilitaţi Luca, Pauker şi Georgescu. Dintre ei, doar ultimul mai trăia. Ancheta, declanşată de Nicolae Ceauşescu, a stabilit că cei trei nu erau vinovaţi în vreun fel.

In prima etapă Cauşescu i-a înfierat pe „deviaţionişti"

In discursul rostit la 23 august 1952, Nicolae Ceauşescu a devenit mult mai îndrăzneţ împotriva celor scoşi din funcţii. Tânărul general i-a acuzat făţiş de toate relele. La acea dată, Vasile Luca şi Teohari Georgescu erau deja „istorie", iar poziţia Anei Pauker era tot mai şubredă în aparatul de partid. Nicolae Ceauşescu a reproşat „linia antimarxistă, antileninistă pe care au încercat s-o opună liniei juste a partidului". În opinia lui Ceauşescu, ei „tindeau să frâneze dezvoltarea industriei socialiste şi transformarea socialistă a agriculturii şi să creeze condiţiile pentru restaurarea capitalismului în Republica Populară Română".

NOMENCLATURA COMUNISTĂ - AUGUSTIN ALEXA

Augustin Alexa (n. 9 februarie 1911 - d.?) a fost un lider comunist român.

A fost muncitor CFR în orașul Cluj. În anul 1939 a devenit membru al PCR. A fost ales ca membru al CC al PMR / PCR (1948-1974).

In perioada 6 aprilie 1951 - 28 ianuarie 1953, a îndeplinit funcția de ministru al transporturilor. In anul 1953 primeşte gradul de prim-consilier juridic de stat, asimilat cu gradul de general-locotenent şi este numit în funcția de procuror general al RPR / RSR (1953-1973), fiind direct implicat în toate marile anchete şi procese politice ale perioadei.

In mai 1961 a fost decorat cu Medalia "A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România".

La 8 februarie 1971 (Decretl 38 / 1971) i s-a conferit ordinul Steaua Republicii Socialiate România, clasa I. 

NOMENCLATURA COMUNISTA - ADY LADISLAU

Inceput de carieră mizerabilă

Nascut în 1911 la Târgu-Mures, Ady Ladislau a fost unul dintre cei mai înalti functionari ai aparatului represiv comunist din deceniul al saselea. Membru al PCR înca din ilegalitate, a facut închisoare în timpul lui Carol al II-lea, fiind condamnat în 1937 în procesul Anei Pauker. Scriitorul Pavel Câmpeanu - el însusi membru PCR cu vechime de  ilegalist - si care l-a cunoscut pe Ady Ladislau în lagarul de la Târgu Jiu, într-o carte a sa publicata relativ recent, spunea despre el ca "era vlastarul unei înstarite familii maghiare din Târgu-Mures", si ca era de un "primitivism incurabil, cu o deosebita vocatie a brutalitatii, vorbind o româna cu totul criptica". Ady Ladislau reprezinta un caz tipic de individ lipsit de scrupule care a stiut sa profite din plin de epoca tulbure în care a trait, dar mai ales de relatiile sale din ilegalitate, dar si de relatiile pe care le-a stabilit cu Dej în timpul detentiei de la Târgu Jiu. În primele luni de dupa 1944 a fost numit în secretariatul CC al UTC, alaturi de Ivanca Sariski, Dumitru Baciu si Nicolae Ceausescu. Dupa o scurta “misiune” la Târgu-Mures a fost promovat sef al Sectiei Relatiilor Externe din Comitetul Central al PMR, iar din 20 noiembrie 1951 consilier al ministrului de Interne Teohari Georgescu, ocupându-se cu problemele de înzestrare si financiar-contabile ale MAI. Într-un timp foarte scurt, a ajuns pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei militare din Securitate. Apoi, brusc a venit dizgratia.

Final de carieră murdară 

Ca înalt functionar în Ministerul Afacerilor Interne a folosit un nume de împrumut, Alexandru Mureseanu. În contextul epocii, un nume românesc "dadea" mai bine printre multele figuri cu nume bizare de rusi, maghiari, evrei si bulgari. Contextul epurarii MAI dupa asa zisa "devierea de dreapta" a Anei Pauker, Teohari Georgescu si Vasile Luca a fost pentru el un prilej de promovare. La sedinta Biroului Politic din 23 iunie 1952, la propunerea lui Iosif Chisinevschi, a fost numit ministru adjunct la Interne. Ady Ladislau a primit efectiv, din 26 iunie 1952, sarcinile de care se ocupase Marin Jianu, fostul secretar de stat de la Interne. Una dintre acestea era si coordonarea activitatii Directiei Generale a Penitenciarelor. În aceasta calitate, a îndrumat în mod direct activitatea comisiei de triere a detinutilor din coloniile de munca. Cu data de 1 septembrie 1953 a fost avansat la gradul de general-maior de Securitate, în timp ce, de la 30 noiembrie 1952 devenise deputat în Marea Adunare Nationala, din partea Regiunii Autonome Maghiare. Ady Ladislau - unul din cei mai înalti functionar din aparatul represiv comunist - s-a dovedit un soldat disciplinat al partidului, îndeplinind toate dispozitiile pe care le primea de la ministrul Draghici. În mod cu totul surprinzator, în 1955 a fost scos din conducerea Directiei Generale a Penitenciarelor, iar din 1959 a fost îndepartat din MAI, apoi arestat, întrucât s-a descoperit ca, în cursul arestarii sale din ilegalitate acceptase colaborarea cu Sigurantta.

"Pe la sfârsitul deceniului sase arhiva fostei Sigurante din Cluj a fost mutata. Dintr-un pachet de dosare s-au desprins câteva. Printre ele si cel care-l privea pe fostul arestat Ady Ladislau, si pe care un functionar mai curios l-a rasfoit si apoi - probabil speriat de ceea ce citise - a anuntat Securitatea. Ce a urmat nu e greu de închipuit. Nu stiu ce s-a mai întâmplat cu el, mai stiu doar ca nevasta-sa, o basarabeanca, pe nume Tamara Mungiu, l-a parasit…"

CHARLES DE GAULLE LA CRAIOVA 1968

Intre 14 şi 18 mai 1968, pe timp ce manifestaţiile şi mişcările stufrnţeşti se succedau la Paris, generalul de Gaulle a întreprins o călătorie oficială în România, lăsând pe Premierul său, Georges Ponpidou să rezolve o criză internă căreia ninio persoană nu-i putea prevedea amploarea. Republica Socialistă România, un stat satelit al URSS, era condusă pe atunci, din martie 1965, de către Nicolae Ceauşescu, care iniţiase o politică externă relativ independentă de Moscova.
De Gaulle avea ca scop pentru acea călătorie să ţeasă o reţea de acorduri culturale, comerciale, tehnologice şi politice cu Bucureştiul, după cum făcuse la Praga, Varşovia, Budapesta, sau Sofia. El dorea, ca astfel, să apropie întreaga Europă, de la Atlantic la Urali, pentru a se impune în faţa celor două blocuri politico-militare care dominau lumea. El a călătorit în compania lui Maurice Couve de Murville, ministrul său de Externe, care, în 1966, dusese deja cu mesaje în Jugoslavia, în Polonia, în Ungaria şi în Bulgaria.
După o escală de două zile la Bucureşti, a vizitat oraşul de provincie Craiova, în ziua de 16 mai 1968, unde a fost primit de populaţie cu entuziasm real, dar şi organizat pe un traseu lung ce l-a purtat pe la uzina Electroputere, Combinatul Chimic şi marea Termocentrală de la Işalniţa. Era un traseu menit să dea greutate realizărilor regimului comunist din Romania de după război. Vizitarea obiectivelor a avut loc în prezenţa lui Nicolae Ceauşescu.
In după amiaza zilei, la un miting impresionant din Piaţa Unirii a oraşului, dominată de Palatul Administrativ, charles de Gaulle a rostit o cuvântare, după un ''bun venit'', rostit de Nicolae Ceauşescu. Preşedintele francez a reafirmat dorinţa sa de a construi o Europă unică ''de la Atlantic la Urali'', adică o Europă ''fără cortină de fier'', care să fie capabilă de a asigura pacea ei şi a lumii.
 La Craiova, a sosit cu un avion TAROM, linia aviatică naţională română, împreună cu Doamna de Gaulle, cu Nicolae Ceauşescu şi soţia sa, împreună cu Couve de Murville şi cu suitele. Delegaţia franceză a fost primită de preşedintele Consiliului Popular a judeţului Dolj şi de Primarul oraşului şi, în fapt de toate autorităţile locale. Buchete de flori, surâsuri, soare şi prietenia dintre Franţa şi România, într-un oraş străvechi al ţării, unde cu un secol în urmă se cânta deja Marseillaise pe timpul revoluţiei.
Se ştia de vizită atât în ţară, cât şi în tot oraşul, aşa că oficialităţile au planificat un program calculat minut cu minut. Se cunoştea traseul de deplasare, locul lucrătorilor de la fiecare întreprindere de-a lungul lui. Cei doi şefi de stat au parcurs traseul craiovean într-o maşină decapotabilă din care salutau mulţimea de pa trotuare. Se pregătiseră intreprinderile care trebuiau vizitate până la cel mai mic amănunt. Se pregătiseră  locurile unde urmau a fi luate mesele oficiale ale zilei, precum şi meniurile şi locul de odihnă. S-au vizitat întreprinderile Electroputere, Combinatul Chimic şi Termocentrala de la Işalniţa. In fiecare din cele trei obiective industriale muncitorii au întrerupt lucrul în semn de respect şi s-au rostit cuvântări. De altfel, lucrul se întrerupsese în aproape tot oraşul pentru ca traseul urmat de preşedinţi să fie înţesat de populaţie care ovaţiona şi arunca cu flori, sau flutura steguleţe ale celor două ţări.
Doamna de Gaulle, însoţită de Doamna Elena Ceauşescu  a avut organizat un alt program, fără conotaţii politice, ci culturale.
La ora 12 şi cincizeci de minute s-au reîntâlnit în «Parcul Poporului» pentru prânz, la Restaurantul Debarcader, într-o ambianţă naturală de excepţie, realizată de un peisagist francez, Redont, cu şase decenii înainte. Cuplurile preşidenţiale erau aşteptate de un grup restrâns de oficialităţi, presă şi de o gardă de onoare. Când a coborât din maşină, de Gaulle a salutat cu mâna pe cei din faţă, a privit atent împrejur, a mai făcut câţiva paşi, apoi, bătând pas de front, cu mâna la chipiu s-a îndreptat direct la o persoană cunoscută, cel ce fusese generalul român Polihron Dumitrescu, dându-i un raport scurt în limba franceză. Toată asistenţa era nelămurită, în frunte cu oficialii de mâna a doua, cu presa şi cameramanii.
Preşedintele Franţei, generalul Charles de Gaulle, a dat onorul şi raportul unui ilustru necunoscut general român, din Craiova. Pentru cei din ''Protocolul '' român scena nu avea nici un secret, pentru că ei erau cei ce organizaseră acea întâlnire ''întâmplătoare''. Cei doi generali fuseseră colegi şi buni prieteni la Şcoala Superioară de Război de la Paris, între anii 1922-1924. Preşedintele Charles de Gaulle dorise să ajungă în oraşul de provincie, Craiova, pentru a-şi revedea un coleg şi prieten român din tinereţe, prieten care-i fusese şi şef de clasă. Şi pentru că la Şcoala Superioară de Război de la Paris, ca şi la alte şcoli militare din lume, era obiceiul ca şefului de clasă să i se dea raportul, Preşedintele Charles de Gaulle a procedat, cu nostalgie, ca în urmă cu patru decenii şi jumătate, când şi-a revăzut ''superiorul'' de clasă.
Tot cu ocazia acelui dineu Preşedintele de Gaulle a dat lui Nicolae Ceauşescu o listă cu treisprezece persoane care să primească viză de emigrare în Franţa. Ceauşescu a aprobat-o pe loc. Printre cei ce au emigrat s-a aflat şi domnul Dan Niculescu, cu soţia şi sora acesteia – nepoatele politicianului conservator Constantin Argetoianu.
După prânz, generalul de Gaulle a mers să se odihnească la Vila Jianu de lângă Grădina Mihai Bravul, vilă de protocol construită pe timpul lui Gheorghe Gheorghiu- Dej. Se atibuise Preşedintelui Franţei camera nr. 5, la etaj, pe latura stângă a edificiului. Acolo i se pregătise un pat special, pe măsura înălţimii sale ieşite din comun, şi un ambient pe măsură.
Un anume autor a propagat o legendă care spunea că Preşedintele Franţei ar fi dormit la parterul vilei, în camera unui însoţitor, unde s-a prelungit patul cu un fotoliu. Desigur că faptul nu este adevărat. Patul ar fi putut fi prelungit şi în încăperea rezervată iniţial şi păzită corespunzător.
In după amiaza aceea a avut loc un impresionant miting în Piaţa Palatului Administrativ, iar seara, la 19.30, a fost organizat un dineu oficial în Sala Maură, din Restaurantul Minerva. Inainte cu puţin de ora 21, generalul Charles de Gaulle s-a ridicat şi s-a retras discret... Unii au considerat că retragerea a avut ca motiv problemele sale de sănătate, legate de purtarea unei sonde pentru urină, dar destinaţia era deja cunoscută prin Protocolul vizitei.
După scurt timp maşina sa a parcat pe strada Ulmului, în partea de răsărit a oraşului, la casa generalului Polihron Dumitrescu Era fosta sa casă a românului, care fusese retrocedată în grabă, renovată şi remobilată, pentru a nu se divulga adevărata lui stare materială sub regimul comunist. Soţia generalului Dumitrescu, care era franţuzoaică, şi generalul, au fost asiguraţi că toată atenţia acordată de ''regim'' va avea caracter definitiv. Au fost asiguraţi că totul le aparţine, dar au fost rugaţi să nu divulge prin ce au trecut în perioada precedentă de ''democraţie populară''. Să se arăte mulţumiţi de viaţa rezervată la bătrâneţe.
Intre cei doi generali s-a desfăşurat o întâlnire intimă şi destul de lungă. Oficiile de gazdă au aparţinut numai soţiei generalului Dumitrescu, bazată pe ajutorul material al autorităţilor. In stradă, generalul era aşteptat de o mică coloană de patru maşini oficiale, iar toate mişcările erau supravegheate discret de lucrători de la ''Securitate''. Spre ora 23, înaltul oaspete a ajuns la la Vila Jianu, de lângă Gradina Mihai Bravul, unde a fost pus la curent cu mersul evenimentelor în Franţa. Presat de evenimentele neplăcute din Franţa, din acel mai 1968, a trebuit să-şi scurteze călătoria cu douăsprezece ore. La Paris criza socială devenise de necontrolat. Cu toate acestea, greu, dar cu fermitate Charles de Gaulle a reu;it să o stingă şi să iasă învingător în faţa unui popor isterizat şi îndoctrinat parţial de comunism şi maoism.
 Polihron Dumitrescu, un ilustru necunoscut al Craiovei până la acea dată a vizitei, s-a născut în comuna Milcov, judeţul Olt, la 14 noiembrie 1893. A urmat Şcoala militară de ofiţeri de infanterie între 1911-1913, absolvind-o, ca şi colegii săi, cu gradul de sublocotenent. In 1916 a fost avansat locotenent, la intrarea în Marele Război, iar în 1917 la gradul de căpitan pe frontul din Moldova. După Marele Război, în 1921, a urmat cursurile anului I la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti, unde s-a clasat pe locul fruntaş.  Ca urmare a fost trimis să-şi continue studiile, din anul II şi III (1922-1924), la Şcoala Superioară de Război de la Paris. Intâmplarea a făcut ca atunci să-l cunoască pe Charles de Gaulle şi să se împrietenească. La sfârşitul anului II de studii, Polihron Dumitrescu s-a clasat primul, astfel că în anul III a fost numit şef de clasă şi avansat la gradul de maior. După terminarea şcolii cei doi s-au despărţit, urmându-şi fiecare destinul. Prin 1967, poate începutul lui 1968, Preşedintele Franţei şi-a amintit de fostul său coleg de clasă. Era la apogeul carierei sale, dar şi la vârsta senectităţii, când amintirile răscolesc. Aşa că a dispus să fie căutat apreciatul coleg român.
Pe vremea regelui Carol al II-lea, în 1933, maiorul Dumitrescu a fost avansat locotenent-colonel, apoi, în 1937 la gradul colonel, şi în final, în anul 1943, la gradul de general de brigadă. A deţinut funcţia de subşef de Stat Major al Armatei a III-a, între 22 iunie 1941- 20 februarie 1942, pe cea de comandant al Diviziei 21 Infanterie, între 20 martie–5 octombrie 1943, de director al Invăţământului Superior Militar, între 5 octombrie 1943–15 martie 1944, de comandant al Diviziei 21 Infanterie, între 15 martie–20 decembrie 1944 şi comandant secund al Comandamentului Militar al Capitalei, între 20 decembrie 1944–12 mai 1945.
A fost decorat cu Steaua României, clasa a III-a, în 1945 şi trecut în rezervă la 9 august 1947. Ce viaţă a dus în următorii 21 de ani, până la reîntâlnirea cu marele său coleg nu se ştie, dar se bănuieşte şi din faptul că i se naţionalizase casa. Fusese probabil tratat ca majoritatea ofiţerilor superiori ce luptaseră pe frontul de răsărit. Povestea vieţii lui s-a sfârşit la 30 martie 1977, în Bucureşti. Generalul a lăsat o carte de amintiri de război publicată târziu, după căderea regimului comunist.

CEAUŞESCU - INCREDEREA LUI CHARLES DE GAULLE 1968

In plină criză politică franceză, De Gaulle a vizitat România 

Celebrele greve din mai 1968 din Franţa nu l-au împiedicat pe generalul Charles de Gaulle să-şi onoreze vizita în România, pregătită cu mult timp înainte de începerea protestelor. Sosit la Bucureşti, preşedintele francez l-a copleşit cu laude pe Nicolae Ceauşescu, pentru “miracolul economic din Carpaţi”, dar şi pentru deschiderea politică pe care o promova.

România anilor ’60 era o “pată de culoare” în lumea comunistă, prin deschiderea faţă de ţările capitaliste, începută cu cîţiva ani înainte de moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. În calitate de ministru de Externe, -Ion Gheorghe Maurer vizitase cele mai importante cancelarii occidentale, transmiţînd mesajul de “independenţă faţă de sovietici” promovat de guvernul de la Bucureşti. Occidentalii au crezut sincer că ţara noastră diferea faţă de “suratele” socialiste, mărturie stînd amintirile lui Alexandru Bîrlădeanu, conform cărora România fusese invitată să adere la Comunitatea Europeană!

Franţa, sora mai mare

In istoria omenirii, anul 1968 a marcat un “cutremur politic” legat de mişcările sociale pentru ceea ce va fi numit ulterior “drepturile omului”: Cehoslovacia (“Primăvara de la Praga”), Franţa (“mai 1968″), SUA (apogeul mişcării “hippy”). Pentru România, anul 1968 a marcat începutul unei politici externe de mare anvergură, “comunismul naţional” promovat de Nicolae Ceauşescu fiind receptat cu simpatie la Paris, Bonn, Londra sau Washington. Cel care i-a oferit lui Ceauşescu imaginea de “ambasador al socialismului” a fost fără îndoială preşedintele francez Charles de Gaulle, care a efectuat o vizită la Bucureşti în perioada 14-18 mai 1968, foarte mediatizată în epocă. De Gaulle l-a tratat pe liderul român ca fiind un egal politic al său, adresîndu-i cele mai copleşitoare laude şi decorîndu-l cu ordinul “Marea Cruce a Legiunii de Onoare”. Apreciat astfel de unul dintre cei mai importanţi lideri ai celui de-al doilea război mondial, Nicolae Ceauşescu a căpătat curaj, prezentîndu-se în anii următori lumii democratice ca un “deschizător de drumuri”.



Ceauşescu şi De Gaulle în Piaţa Prefecturii - Craiova



Mitingul dedicat lui charles De Gaulle - 16 mai 1968

Discurs elogios

 Decorarea lui Nicolae Ceauşescu s-a făcut la 14 mai 1968, în prima zi a vizitei generalului de Gaulle la Bucureşti. Cu această ocazie, preşedintele francez a ţinut un discurs elogios la adresa României şi conducătorului ei: “Domnule Preşedinte, amintindu-ne ceea ce a fost, evocînd ceea ce este, gîndindu-ne la ceea ce va fi şi mai ales după ce v-am ascultat astăzi, menţionînd prin cuvinte alese ceea ce este comun ambelor noastre ţări, vizita care, în urma amabilei voastre invitaţii am onoarea s-o fac în România, în numele Franţei, apare ca un eveniment ce poate fi hotărîtor în relaţiile dintre cele două ţări ale noastre şi, totodată, în evoluţia Europei în mijlocul universului în care trăim.


Craiova - Coloana oficială Cheles De Gaulle

Fireşte, dintotdeauna, şi mai ales în întîmplările tragice în care, de-a lungul acestui veac, au fost aruncaţi românii şi francezii, niciodată, în orice situaţie s-ar fi aflat, ei nu s-au privit altfel decît cu multă stimă şi simpatie. Aceasta s-a datorat afinităţilor profunde care, dincolo de depărtările geografice, de frămîntările istorice şi de meandrele politice, unesc două ramuri ale lumii latine. Aceasta se datoreşte excepţionalelor asemănări spirituale şi sufleteşti care există între cele două ţări. Dar aceasta se mai datoreşte şi faptului că, din instinct şi din raţiune, ţările noastre şi-au format aceeaşi concepţie despre dreptul tuturor popoarelor, începînd cu cel francez şi cel român, de a dispune liber de soarta lor, aceeaşi concepţie despre principiul potrivit căruia echilibrul Europei trebuie clădit pe independenţa, personalitatea şi demnitatea fiecărei naţiuni şi, în sfîrşit, aceeaşi concepţie despre rolul primordial pe care, în consecinţă, continentul nostru este chemat să-l dejoace în destinul omenirii. Într-adevăr, dacă România şi Franţa înţeleg astăzi, ca şi odonioară, să se întîlnească, ele nu trebuie să se întîlnească numai în sfera abastractă a sentimentelor şi a raţiunii. Dumneavoastră şi noi ştim prea bine că în orice epocă, dar mai ales în epoca noastră, solidaritatea trebuie să se exercite în practică şi să-şi dobîndească mijloacele corespunzătoare. Pe scurt, trebuie să cooperăm”.

Impotriva Războiului rece

“Acţiunea comună a României şi Franţei nu trebuie să se mărginească numai la schimbul de mărfuri, de cunoştinţe şi specialişti şi nici numai la omagii cordiale reciproce. De vreme ce ţările noastre sînt independente, şi ca atare răspunzătoare de ele însele şi faţă de celelalte ţări, vremurile noastre se pretind un efort politic conjugat, al cărui obiectiv – dedus din însăşi fiinţa lor – trebuie să fie unirea Europei.

Cum putem admite, şi noi, şi dumneavoastră, fiind vorba de ţări atît de bogate în raţiuni şi experienţă, cum sînt ţările Europei noastre, prelungirea unei situaţii în care multe dintre ele fac parte din două blocuri opuse, sînt supuse unor orientări politice, economice şi militare provenind din afară şi suportă prezenţa permanentă a unor forţe străine pe teritoriul lor? Nu! La dumneavoastră, ca şi la noi, se consideră că, din acest război rece care a urmat împărţirii de la Ialta, nu poate rezulta decît o despărţire artificială şi sterilă, dacă nu chiar nimicitoare în cele din urmă; că acesta este contrar fiinţei Europei, care, de-a lungul veacurilor, s-a străduit neobosită spre unire şi care astăzi întrevede, mai limpede ca niciodată, prilejul şi obligaţia de a se uni; că, prin urmare, nu mai există pentru Europa nici ideologii, nici hegemonie care să precumpănească faţă de binefacerile extinderii, înţelegerii, cooperării între toate părţile care o compun.”

Parteneri strategici

In viziunea lui Charles de Gaulle, ţara noastră putea fi o punte de legătură între “blocul socialist” şi “Europa capitalistă”, România şi Franţa trebuind să conlucreze pentru “pacea şi progresul” continentului: “Ceea ce continentul nostru aşteaptă de la Bucureşti, de la Moscova şi de la Paris, ca şi de la Bonn, de la Roma şi de la toate celelalte capitale ale sale, este marea mişcare care-l va uni pentru pace şi progres. Franţa, domnule preşedinte, este hotărîtă să înainteze spre acest ţel şi este foarte dispusă să ducă această acţiune la bun sfîrşit, cot la cot cu România. Ea speră deci că întîlnirea noastră va da un imbold ambelor ţări spre o apropiere a politicii lor. La drept vorbind, în clipele de grele încercări din istoria lor, aceasta s-a mai întîmplat adeseori. Dar atunci scopul era doar apărarea lor. De astă dată este vorba ca cele două împreună să ajute întreaga Europă să se clădească şi să se reînnoiască”.

 

CEAUŞESCU - ULTIMILE 100 DE ZILE

(preluate din cartea Ceausescu - Ultimele 100 de zile fatale de Carol Roman, Ed.Carro)
• 14 septembrie – Nicolae & Elena Ceauşescu în Vizită de lucru la Iaşi (cuvântare)
• 15 septembrie – Nicolae & Elena Ceauşescu participă la deschiderea anului de învăţământ la Iaşi (cuvântare)
• 16 septembrie – Nicolae & Elena Ceauşescu Adunare populară în municipiul Suceava (cuvântare)
• 18 septembrie – Nicolae & Elena Ceauşescu Adunare populară la Botoşani (cuvântare)
• 20 septembrie – Primire delegaţie Chineză (cuvântare)
• 22 septembrie – Vizita preşedintelui Afganistanului (cuvântare)
• 23 septembrie – Şedinţă CPEx. al CC al PCR (cuvântare)
• 24 – 25 septembrie – Convorbiri economice româno – iraniene
• 27 septembrie – Nicolae Ceauşescu primeşte vizita unei delegaţiii militară din Coreea de Nord (cuvântare)
• 29 septembrie – Nicolae Ceauşescu primeşte delegaţii din Zambia şi Palestina (cuvântare)
• 2 octombrie - Nicolae & Elena Ceauşescu efectuează o vizită de lucru în Ialomiţa. Vizită la industria alimentară din capitală (cuvântare).
• 4 octombrie – Nicolae & Elena Ceauşescu efectuează o vizită de lucru la ICS, inginerie tehnologică.
• 5 octombrie – Consfătuire de lucru la CC al PCR (cuvântare).
• 6 – 8 octombrie – Nicolae Ceauşescu participă la festivităţile de la Berlin consacrate împlinirii a 40 de ani de la înfiinţarea R.D. Germane (dată la care începe degringolada regimului comunist din această ţară). Pe 7 octombrie au loc întâlniri cu Jivkov şi Honeker şi secretarul P.C. Vietnamez.
• 9 octombrie – Nicolae & Elena Ceauşescu efectuează o vizită în pieţe agroalimentare din capitală. Întâlnire cu Yasser Arafat.
• 10 octombrie – Nicolae & Elena Ceauşescu efectuează o vizită în pieţe şi la institutele de cercetări.
• 12 octombrie – Şedinţă CPEx. al CC al PCR. Întâlnire cu conducerea comisiei economice româno-americană (cuvântări).
• 14 octombrie – Nicolae & Elena Ceauşescu participă la deschiderea celei de a XV – a ediţie a Târgului Naţional Bucureşti; – Nicolae & Elena Ceauşescu efectuează o vizită judeţul Bistriţa (cuvântări).
• 16 octombrie – Nicolae & Elena Ceauşescu participă la un miting popular la Bistriţa; primirea delegaţiilor ţărilor socialiste la TIB (cuvântare).
• 18 octombrie – Telegrame legate de realegerea lui Nicolae Ceauşescu; şedinţa Tratatului de la Varşovia (cuvântare).
• 19 octombrie – Primiri: trimisul Iranului
• 20 octombrie – Şedinţă CPEx. al CC al PCR. (cuvântare).
• 21 octombrie – Elena Ceauşescu prezidează Plenara Consiliului Naţional al Ştiinţei şi Învăţământului (cuvântare Elena Ceauşescu).
• 23 octombrie – Primiri: reprezentantul Ciprului (cuvântare)
• 24-25 octombrie – La Plenara lărgită a CC al PCR, Nicolae Ceauşescu prezintă expunerea „Cu privire la problemele socialismului, ale activităţii ideologice, politico-educative, de dezvoltare a conştiiţei revoluţionare, de formare a omului nou, constructor conştient al socialismului şi comunismului în România”.
• 26 octombrie –– Nicolae & Elena Ceauşescu efectuează o vizită de lucru în Capitală; apariţia în presă de date de recolte false („Scânteia”, „România liberă”, ş.a.)
• 27 octombrie – Nicolae Ceauşescu susţine o cuvântare la Marea Adunare Naţională.
• 28-30 octombrie – Nicolae & Elena Ceauşescu efectuează o vizită de lucru la Brăila, cuvântare la miting, acordarea titlului de „erou agrar” pentru judeţul Brăila.
• 3 noiembrie – Apariţia unei cărţi standard Elena Ceauşescu în Siria.
• 7 noiembrie – Conferiţe judeţene de partid
• 8 noiembrie – Ziarele „Scânteia”, „România liberă”, ş.a. susţin campania pentru realegerea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de secretar general; Vizită în industri şi unităţi ştiinţifice din Bucureşti.
• 9 noiembrie – Conferinţa organizaţiei municipale Bucureşti. (cuvântare)
• 10 noiembrie – Consfătuirea secretarilor cu probleme economice la CC al PCR; apariţia unei cărţi standard Nicolae Ceauşescu în Tanzania.
• 14 noiembrie – Primiri: ministrul de externe cubanez, ziarist din China, apariţie carte standard Nicolae Ceauşescu la Bogota.
• 16 noiembrie – Interviu „Prensa Latina”, mesaj Nicolae Ceauşescu pentru studenţi.
• 18 noiembrie – Interviu pentru presa RPD Coreeană, apariţia în „Scânteia”, „România liberă”, ş.a. de picturi reprezentându-i pe Elena şi Nicolae Ceauşescu.
• 19 noiembrie – Interviu Kuweit; coperţi cărţi.
• 20 – 24 noiembrie – Are loc Congresul al XIV – lea al P.C.R. Cuvântări Nicolae si Elena Ceauşescu; întâlniri cu prim-secretari din Bulgaria, RDG, Afganistan, Coreea, Cuba etc. Congresul îi realege pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, continuând cu intensitate cultul personalităţii acestora.
• 25 noiembrie – Mesaje de felicitare către Nicolae si Elena Ceauşescu.
• 27 noiembrie – Interviu acordat unui ziarist din Nigeria.
• 29 noiembrie – Nicolae & Elena Ceauşescu efectuează o vizită în unităţi industriale şi de cercetare din Bucureşti.
• 1 decembrie – Cuvântare la CPEx. al CC al PCR.
• 2-3 decembrie – La Malta se desfăşoară întâlnirea la nivel înalt americano-sovietică.
• 4 decembrie – Întâlnirea, la Moscova, între Nicolae Ceauşescu şi Mihail Gorbaciov, cu prilejul participării la întâlnirea la nivel înalt a conducătorilor statelor membre ale Tratatului de la Varşovia. Are loc un schimb dur de replici între cei doi, încheiat cu o ameninţare din partea lui Mihail Gorbaciov care-i cere lui Nicolae Ceauşescu să îmbunătăţească nivelul de trai al populaţiei şi să respecte drepturile omului.
• 5 decembrie – Ziarele „Scânteia”, „România liberă”, ş.a. prezintă decretul aberant al Consiliului de Stat cu privire la mărirea a burselor studenţilor; reacţii în şcoli şi facultăţi; Primire: ministrul de externe al RPD Coreeană.
• 8 – 10 decembrie – Presa abundă de declaraţii din ţările în curs de dezvoltare laudative la adresa lui Nicolae Ceauşescu.
• 11 – 12 decembrie – Şedinţa comună a CC al PCR, a Biroului Permanent şi birourilor secţiunilor Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale avizează planurile de dezvoltare economică pe 1990, fixează pentru 11 martie data alegerilor pentru MAN şi consiliile populare şi ascultă o informare a lui Nicolae Ceauşescu cu privirea la şedinţa de la Moscova a Tratatului de la Varşovia.
• 14 decembrie – Nicolae Ceauşescu susţine o cuvântare în faţa Marii Adunări Naţionale. Un grup de oponenţi ai regimului dictatorial a încercat să organizeze o acţiune restrânsă la Iaşi, prin adunarea în Piaţa Unirii a unor intelectuali, studenţi şi muncitori sub egida Frontului Popular Român. Mitingul a fost preîntâmpinat de autorităţi.
• 16 decembrie – Izbucnesc manifestările antidictatoriale şi anticomuniste la Timişoara. Intervenţia forţelor de ordine se soldează cu zeci de morţi şi răniţi.
• 17 decembrie – Şedinţă a CPEx al CC al PCR cu privire la evenimentele din Timişoara.
• 18 – 20 decembrie – Vizita oficială de prietenie în Republica Islamică Iran a lui Nicolae Ceauşescu (fără Elena). Cu prilejul vizitei este semnat Programul pe termen lung pentru dezvoltarea cooperării economice, comerciale şi tehnici dintre cele două ţări.
• 19 decembrie – La Timişoara se declanşează greva generală şi se cere demisia lui Nicolae Ceauşescu. Generalul Ştefan Guşă, şef al Marelui Stat Major, raportează la Bucureşti că în stradă nu se află huligani, ci muncitori de la toate întreprinderile timişorene. El ordonă trupelor să intre în cazărmi. El ordonă trupelor să intre în cazărmi.
• 20 decembrie – Timişoara devine primul oraş liber de comunism. Se constituie Frontul Democratic Român, formaţiune politică antitotalitară. Seara, Nicolae Ceauşescu revine în ţară. El se adresează populaţiei, prin intermediul Televiziunii, în legătură cu evenimentele de la Timişoara, declarând că acestea sunt opera unor huligani şi nu au nimic comun cu clasa muncitoare.
• 21 decembrie – Decret prezidenţial de instituire a stării de necesitate în judeţul Timiş. Mitingul din Capitală, convocat de Nicolae Ceauşescu este întrerupt de grupurile de protestatari, care se regrupează în faţa Hotelului Intercontinental, a ambasadei SUA şi în Piaţa Romană. În cursul nopţii se trage în demonstranţi şi se degajează terenul cu ajutorul blindatelor.
• 21- 22 decembrie – Au loc confruntări armate şi demonstraţii populare împotriva regimului comunist la Arad, Sibiu, Braşov, Cluj-Napoca. Soldate cu numeroase victime.
• 22 decembrie – În jurul orei 12:08, Nicolae şi Elena Ceauşescu fug din sediul CC al PCR cu ajutorul unui elicopter. După o scurtă escală la Snagov cei doi sunt lăsaţi în zona Titu şi preluaţi de miliţie. În jurul orei 18:00 cuplul Ceauşescu este luat şi depus într-o unitate militară din Târgovişte. Se desfăşoară prima şedinţă a Comitetului Frontului Salvării Naţionale, compus din vechi comunişti şi dizidenţi, prezidată de Ion Iliescu. Au loc lupte de stradă în principalele oraşe din România.
• Pe 24 decembrie în România este proclamată Victoria revoluţiei.
• Pe 25 decembrie, în urma unui simulacru de proces organizat de CFSN (care durează 55 de minute!), Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt condamnaţi la moarte prin împuşcare. Sentinţa este executată în aceeaşi zi în jurul orei 15:00.
• În după-amiaza zilei de 30 decembrie cadavrele cuplului Ceauşescu sunt înmormântate în mare secret la Cimitirul Ghencea din Bucureşti.

CEAUŞESCU - AMĂNUNTE DIN CERCETĂRILE PENALE ULTERIOARE EXECUŢIEI

Copiii lui Nicolae Ceauşescu au suferit un tratament bestial din partea camarilei lui Ion Iliescu, care se considera o purtătoare de revoluţie, dar care era o şleahtă de slugoi trădători.  Copiii au suferit pe nedrept pentru faptele părinţilor şi ale PCR, în general. Au fost arestaţi, anchetaţi, iar Zoia şi Nicu şi-au găsit sfârşitul în urma unor lungi suferinţe. Membrii familiei Ceauşescu au fost cercetaţi pentru subminarea economiei naţionale, pentru că ar fi beneficiat personal şi nejustificat de bunuri şi valori scoase din circuitul economic naţional prin fosta Gospodărie a Comitetului Central al Partidului Comunist Român.


Valentin, Nicu şi Zoe Ceauşescu

Dosarul 25/P/SP/1993 i-a avut ca protagonişti principali pe Elena şi Nicolae Ceauşescu, fiii acestora Zoia, Valentin şi Nicu. Nu au scăpat de anchetă nici partenerii de viaţă ai copiilor cuplului dictatorial, respectiv Mircea Oprean (soţul Zoiei), Poliana Cristescu (soţia lui Nicu), Iordana Borilă (fosta soţie a lui Valentin) şi Roxana Dună (iubita şi viitoarea soţie a lui Valentin).

Expertiza contabilă

Principalele probe împotriva acestora au fost mărturiile angajaţilor din cadrul Gospodăriei, dar şi o expertiză contabilă realizată în 1990, document care a stabilit valoarea prejudiciului ca urmare a cheltuielilor făcute în scop personal de membrii familiei Ceauşescu şi achitate de Gospodăria de Partid, în perioada cât au condus România. În total, peste 210 milioane de lei, pagubă socotită prin neachitarea chiriilor la stat, a alimentelor, a îmbrăcămintei, a încălţămintei, a bijuteriilor, a mobilierului sau a transportului.

In iunie 1999, procurorul Augustin Lazăr a decis închiderea dosarul penal motivând, în cazul cuplului Ceauşescu, că există autoritatea de lucru judecat, aceştia fiind condamnaţi la moarte şi executaţi şi pentru aceste fapte. În cazul copiilor, scoaterea de sub urmărire penală  a fost motivată prin faptul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, întrucât „făptuitorii, în condiţiile de atunci, nu se puteau opune dorinţei soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu de a primi bunuri în valoare de milioane de lei şi alte avantaje, de teama de a nu li se întâmpla ceva".

Zoia şi Valentin, alături de părinţii lor, Elena şi Nicoale Ceauşescu,

la 15 ianuarie 1972

210 milioane de lei ar fi trebuit să achite familia Ceauşescu pentru bunurile pe care nu le-a plătit în perioada cât a condus România.

Datoriile presupuse

În cadrul anchetelor deschise imediat după Revoluţia din 1989 s-a realizat şi o expertiză contabilă, iar specialiştii au încercat să afle de ce bunuri s-a bucurat fiecare membru al familiei Ceauşescu fără a le plăti la Gospodăria de Partid. Totodată, anchetatorii au scormonit în conturile deţinute la CEC de membrii familiei Ceauşescu. Elena şi Nicolae Ceauşescu n-aveau bani la CEC, aveau însă copiii, cei mai mulţi Zoia Ceauşescu. Oricum, fiecare avea „rezerve" de peste un milion de lei. Singurul care a declarat conturi în străinătate a fost Valentin Ceauşescu. „Am un cont de circa 1.000 de lire sterline la o bancă din Londra - „Midland" - şi 1.500 de mărci la „Deutsche Bank"- sucursala din Frankfurt. Nu cunosc numerele conturilor; extrasul de cont privitor la depozitul din RFG poate fi găsit cu ajutorul fostei soţii, Iordana Borilă", a precizat Valentin Ceauşescu organelor de anchetă în dosarul privind subminarea economiei naţionale.


Valentin Ceauşescu



Datoriile către stat:

Nicolae şi Elena Ceauşescu    187.217.432 de lei
Nicu Ceauşescu                         5.463.572 de lei
Zoia Ceauşescu                         3.357.269 de lei
Mircea Oprean                         2.770.321 de lei
Iordana Borilă                           1.888.119 de lei
Poliana Cristescu                       2.852.578 de lei
Roxana Dună                               146.293 de lei
Oricum, toate cercetările din acei ani au fost făcute cu patimă răzbunătoare. Pe deasupra cheltuielile presupuse nu se pot compara cu jaful practicat de noii conducători parveniţi ai României.

 

Bani găsiţi la CEC, în 1989:

Nicu Ceauşescu           1.223.873 de lei
Valentin Ceauşescu      1.223.873 de lei
Zoia Ceauşescu           1.450.020 de lei

Sumele erau mari, dar foarte mulţi gestionari, magazioneri, ofiţeri de securitate, activişti de partid, ciobani şi afacerişti clandestini, miniştri, sau conducători de întreprinderi, deţineau sume mult mai mari (dar nu plasate la vedere). Din arhivele CEC ar fi trebuit să fie extrasă şi lista multor alţi posesori de averi în lei, pentru a se face o comparaţie.

Nicu Ceauşescu, catalogat ca impertinent

Mezinul familiei Ceauşescu, Nicu Ceauşescu, supranumit pe nedrept „Prinţişorul", era sufletul Elenei Ceauşescu, cea despre care ştia că-i achita toate cheltuielile. El a dat o scurtă declaraţie procurorilor cu privire la modul în care a beneficiat de posibile bunuri ale statului. „La data de 10 decembrie 1983 m‑am căsătorit cu Cristescu Poliana şi am locuit împreună până în aprilie 1985, în locuinţa din strada Cosmonauţilor 2-4. Când m-am mutat în locuinţă, aceasta era mobilată în întregime: sufrageria, dormitor, birou, bucătărie, hol. În perioada decembrie 1983 - octombrie 1987, am locuit efectiv în această locuinţă, până în aprilie 1985 a locuit aici şi Cristescu Poliana. Cheltuielile legate de locuinţă, chirie, întreţinere, gaz, electricitate le suporta Elena Ceauşescu. Eu nu am plătit efectiv nimic din aceste cheltuieli".

Nicu Ceauşescu, la 22 de ani

Mâncarea lui Nicu, trimisă cu avionul

Şeful Serviciului reprezentare din cadrul Gospodăriei de Partid, Radu Burciu, cercetat la rândul său pentru complicitate la subminara economiei, a povestit că membrilor familiei Ceauşescu li se trimitea mâncare zilnic la domiciliile din Bucureşti. În perioada în care Nicu Ceauşescu a fost prim-secretar al Comitetului PCR din Sibiu, alimentele acestuia erau trimise cu avioane Tarom, care făceau curse regulate Bucureşti-Sibiu, în container sigilat, însoţit de un ofiţer din Ministerul de Interne.


Nicu Ceauşescu cel condamnat pe nedrept



„Când avioanele nu puteau decola din cauza ceţii sau a altor fenomene meteorologice, mâncarea era trimisă tot în container, cu maşini speciale, de asemenea, cu însoţitor", a explicat fostul şef al Gospodăriei. Radu Burciu a arătat că alimentele familiei Ceauşescu valorau 160.000-180.000 de lei lunar. „Repet, membrii familiei Ceauşescu nu achitau contravaloarea lor", a ţinut să precizeze Burciu.





Valentin Ceauşescu


Codurile secrete ale imobilelor

Unul dintre angajaţii Înteprinderii de Cazare şi Alimentaţie, Florin Ciorbă, a povestit procurorilor că societatea la care lucra funcţiona ca „o casă de comenzi". Ciorbă se ocupa de livrarea alimentelor, fiind în permanenţă însoţit de un subofiţer din trupele de Securitate. El a arătat modul în care erau codificate locuinţele atunci când livra mâncarea:  SR 1 - locuinţa lui Nicolae Ceauşescu, SR 2 - locuinţa mamei Elenei Ceauşescu - Alexandrina Petrescu, SR 3 - locuinţa lui Nicu Ceauşescu, SR 4 - locuinţa Zoiei Ceauşescu şi a lui Mircea Oprean, SR 5 - locuinţa din strada Cerchez unde a locuit Valentin Ceauşescu până la divorţ şi unde locuia fosta soţie, Iordana Borilă, şi copilul lor, Daniel-Valentin, SR 6 - animalele familiei Ceauşescu, SR 7 -locuinţa Polianei Cristescu, SR 8 - locuinţa lui Vasile Bărbulescu - cumnatul lui Nicolae Ceauşescu, soţul Elenei Ceauşescu, SR 9 - locuinţa lui Zamfir Rusu - cumnatul lui Nicolae Ceauşescu, soţul Niculinei Ceauşescu.


„Haita"  de câini a familiei Ceauşescu

Radu Burciu a explicat că pentru hrana câinilor familiei Ceauşescu, Gospodăria cheltuia zilnic între 600 şi 700 de lei. „În privinţa animalelor, cunosc că era o turmă întreagă: Nicolae Ceauşescu avea patru câini labrador - Corbu, Şarona, Şoimu şi Rodica; Valentin avea un câine cocker, Nicu Ceauşescu avea un câine lup, Elena Ceauşescu avea un câine pripăşit, la care ţinea, Zoia Ceauşescu şi Mircea Oprean aveau şi ei doi. Pentru toţi se trimitea mâncare de la sectorul Reprezentare", a povestit Burciu.



Nicu Ceauşescu la proces


Fostul şef al Secţiei Reprezentare a povestit mai multe tabieturi ale membrilor familiei Ceauşescu şi despre relaţiile pe care le avea cu aceştia. „Nu pot preciza câte costume avea Nicolae Ceauşescu, însă ştiu că dacă îmbrăca într-o zi unul, a doua zi nu-l mai purta. Probabil că-l dădea la curăţat", a spus Burciu. „Aş mai vrea să mai adaug atât, impertinenţa lui Nicu Ceauşescu, care venea şi solicita diverse obiecte de îmbrăcăminte şi încălţăminte", şi-a vărsat oful Radu Burciu. „Menţionez că pentru familia Ceauşescu, în înţelesul larg pe care l-am arătat, toate aceste obiecte erau gratuite şi le ridicam de la un atelier special aparţinând Întreprinderii de Confecţii şi Tricotaje Bucureşti", a conchis fostul oficial Radu Burciu.



Zoe Ceauşescu


Acuzaţii

Nicu Ceauşescu s-a născut, în Bucureşti, la 1 septembrie 1951 şi a încetat din viaţă la Viena, la 25 septembrie 1996, fiind bolnav de ciroză. Acuzat iniţial pentru genocid, omor deosebit de grav şi subminarea economiei naţionale, a fost condamnat în cele din urmă doar la cinci ani pentru nerespectarea regimului muniţiilor şi armelor de foc.

Zoia şi Valentin, clinciuri cu părinţii

Fiica şi fiul cel mare ai Elenei şi ai lui Nicolae Ceauşescu au părăsit vila din Primăverii a dictatorilor pentru a trăi liniştiţi alături de iubirile lor. Zoia şi Valentin Ceauşescu au trăit mereu discret. Şi-au  iubit părinţii, dar n-au putut niciodată să-i ia locul „Prinţişorului" în inima lor. Zoia a reprodus în faţa anchetatorilor ultimele momente în care şi-a mai văzut părinţii în viaţă. Era 21 decembrie 1989, iar Elena şi Nicolae Ceauşescu se aflau la sediul CC al PCR, unde ajunsese şi Valentin. Au chemat-o şi pe Zoia, iar fata le-a zis pe moment că e prea târziu. Trecuse deja de ora 21.00, iar părinţii săi o asiguraseră că nu este nimic grav.


Zoe, Valentin şi Nicu Ceauşescu în dreapta imaginii.



Zoia şi Valentin Ceauşescu au fost foarte apropiaţi

de-a lungul vieţii 

Niciun moment n-a prevăzut calvarul în care avea să intre. Totuşi, de curiozitate, Zoia şi soţul său, Mircea Oprean, au mers, în jurul orelor 22.00, la sediul Comitetului Central (CC). „Înainte de a pleca am dat telefon lui Manea (Manea Mănescu, fost premier comunist al României - n.r.), care ne-a aşteptat la intrarea „B" şi ne-a zis că o să le facem o mare bucurie, prin venirea noastră. Manea ne-a condus în apartamentul unde se aflau părinţii mei," şi-a amintit Zoia, la 3 ianuarie 1990.

„Mama mi-a spus că nu sunt probleme"

Îşi amintea perfect ultima întâlnire cu părinţii săi. Înainte de a intra în apartamentul în care erau părinţii şi fratele său Valentin, Zoia a povestit că a dat nas în nas cu unchiul său, Vasile Bărbulescu, dar n‑au apucat decât să se salute, întrucât bărbatul se grăbea să ajungă în oraş. Elena, Valentin şi Nicolae Ceauşescu serviseră masa când a ajuns Zoia.  „Am discutat cu mama, care susţinea că nu sunt probleme, dar şi cu Valentin, care spunea că lucrurile sunt grave, mai ales la Timişoara, dar i-am explicat şi eu şi mama că este alarmist", a mai arătat fiica fostilor dictatori. Ea şi-a amintit şi de telefonul primit de tatăl său de la Timişoara, unde Revoluţia era în toi.

Discuţia secretă de la Comitetul Central

„A venit cineva de la secretariat care a anunţat că la telefon este Coman de la Timişoara (generalul-colonel Ion Coman - numit comandant unic la Timişoara, cel care a condus represiunea din data de 17 decembrie 1989 - n.r.). Tatăl meu a vorbit la telefon într-o altă cameră decât cea în care ne aflam noi, conversaţia telefonică a fost scurtă, unul-două minute.Nu ştiu ce au discutat cei doi la telefon, când s-a întors tatăl meu, Valentin l-a întrebat ce s-a întâmplat, dar nu i-a răpuns", a spus Zoia despre seara în care Nicolae Ceauşescu îşi pregătea fuga. Zoia şi-a mai amintit că tatăl său a chemat-o într-o cameră alăturată pe Elena Ceauşescu, unde i-a transmis ceva foarte rapid, în maximum un minut. „Imediat după aceea eu, soţul meu şi Valentin am plecat, întrucât tatăl meu a spus că este obosit şi doreşte să se culce". A doua zi, a rememorat Zoia, a început calvarul. Părinţii ei au fugit cu elicopterul de pe CC al PCR, iar casa ei a fost spartă.



Nicu Ceauşescu la 17 ani


„Ruptura" din 1984

Pentru că nu se simţea în siguranţă a plecat împreună cu Mircea Oprean la vărul ei, Gheorghe (Dodu) Petrescu care stătea în Dorobanţi. Sâmbătă, 24 decembrie 1989, a luat legătura cu noile autorităţi şi a fost pusă sub pază iniţial în casa bunicii, Alexandrina Petrescu, din complexul Primăverii. Soţul ei, Mircea Oprean s-a întors acasă să-i aducă schimburi. Zoia a povestit că a fost dusă la TVR, unde a discutat cu un general care s-a prezentat Tudor şi cu Dan Marţian , „cărora le-am explicat că nu am unde locui în siguranţă, mi s-a propus ca variantă să fiu dusă într-o unitate militară şi eu am acceptat, după ce am vorbit cu soţul meu, care nu ştia unde sunt".

Nicolae, Elena şi Valentin Ceauşescu

Trecea la o altă etapă, deşi din 1984, relaţiile cu părinţii săi se răciseră considerabil. De altfel, în iarna anului 1984 s-a mutat cu soţul său din casa Elenei şi a lui Nicolae Ceauşescu din cauza divergenţelor tot mai dese. Şi Valentin Ceauşescu a povestit anchetatorilor despre relaţia avută cu părinţii săi, dar şi despre căsătoria cu Iordana Borilă şi despre divorţul de aceasta.

Valentin, despre Iordana şi Roxana

„Sunt fiul lui Nicolae Ceauşescu, fostul preşedinte al României şi al Elenei Ceauşescu, fostă prim-vice-prim-ministru al Guvernului. Am făcut studiile gimnaziale şi liceale în Bucureşti, iar din anul 1965 am fost admis la Facultatea de Fizică a Universităţii Bucureşti. Din 1967 am continuat studiile în Anglia, trei persoane buriseri ai statului român: primeam fiecare 100 de lire sterline lunar de la Ambasada română din Londra şi ne plăteam taxele de studii, căminul şi hrana" - aşa şi-a început Valentin declaraţiile. În 1970 s-a întors în ţară şi s-a căsătorit cu Iordana Borilă.

Valentin Ceauşescu a relatat procurorilor detalii despre situaţia lui locativă. „Până  la căsătorie am locuit în Bulevardul Primăverii nr. 50, la reşedinţa părinţilor. După căsătorie, la circa o lună m-am mutat cu soţia în strada Matei Voievod, nu reţin numărul; locuinţa era mobilată, era dotată cu frigider şi televizor; îmi aduc aminte că exista un contract de închiriere. Am locuit aici până în anul 1973, când ne-am mutat în strada Brîncuţei, nu reţin numărul. Cât am locuit în strada Matei Voievod, eu şi soţia plăteam chiria şi întreţinerea casei, ştiu asta cu siguranţă. Când ne-am mutat în Brîncuţei am luat o parte din mobila din Matei Voievod; soţia a avut şi ea mobilă de la părinţii ei; am mai luat o bibliotecă din Primăverii, care fusese în apartamentul meu. Precizez că în Matei Voievod am avut două camere, iar în Brîncuţei trei camere. Cheltuielile legate de locuinţa din Brîncuţei - chirie, întreţinere, lumină, telefon le suportam eu şi soţia mea".



Zoe Ceauşescu şi curtezanul Petre Roman.
Pe tatăl lui, Walter Roman, soţii Ceauşescu îl dispreţuiau
pentru originea evreiască şi ataşamentul de URSS


Despre fiul Daniel

Valentin l-a amintit şi pe fiul său, Daniel: „precizez că în anul 1981 s-a născut fiul meu Daniel Valentin. Din anul 1987, din vară, m-am despărţit de soţie şi ulterior am divorţat. M-am mutat înapoi în Bulevardul Primăverii, circa un an. Din vara anului 1988 m-am mutat la prietena mea, Roxana Dună, în strada Batiştei, efectiv până la sfârşitul lunii decembrie 1989". În final, Valentin a recunoscut că a beneficiat de o serie de avantaje, dar, susţine că, a crezut tot timpul că toate cheltuielile erau plătite de părinţii săi: „Cu privire la învinuirea care mi se aduce, recunosc că am beneficiat de serviciile Sectorului Reprezentare din cadrul fostei Gospodării de partid, dar doresc să se consemneze că am avut permanent convingerea că aceste servicii sunt plătite de părinţii mei".

"Recunosc că am beneficiat de serviciile fostei Gospodării de partid, dar doresc să se consemneze că am avut permanent convingerea că acestea sunt plătite de părinţii mei.''

Valentin Ceauşescu,  fiul cel mare al Elenei şi al lui Nicolae Ceauşescu

Reabilitare

Zoia Ceauşescu s-a născut la 1 martie 1949 şi a încetat din viaţă la 20 noiembrie 2006, în urma unui cancer pulmonar. Cu doar două săptămâni înainte a muri, numele Zoiei a fost reabilitat când s-a decis şi retrocedarea bunurilor confiscate după 1989.

Lupta pentru avere

Valentin Ceauşescu s-a născut la 17 februarie 1948. După Revoluţie a stat departe de ochii presei şi a dus o luptă asiduă în instanţe pentru redobândirea averii confiscate după 1989. De altfel, o mare parte dintre tablouri şi obiecte de artă i-au fost restituite.

Fiica, revoltată de demolarea bisericilor

Mircea Oprean a vorbit la Parchet şi despre relaţiile încordate dintre Zoia şi mama sa, Elena, care încerca tot mai des să-şi depărteze copiii de Nicolae Ceauşescu. „Personal am avut neplăceri din partea Elenei Ceauşescu, când am organizat conferinţa „Economicitate, Securitate şi Fiabilitatea Autovehiculelor", la care au participat peste 200 de specialişti din învăţământ, cercetare şi producţie. După părerea Elenei Ceauşescu, participanţii la conferinţă veneau să se plimbe în Bucureşti şi să producă pagube statului, cu diverse cheltuieli", şi-a amintit Oprean. Scandalurile s-au accentuat în 1984, în perioada în care se desfăşura acţiunea de demolare a multor monumente istorice din Bucureşti. „Zoia şi-a exprimat de mai multe ori protestul făţiş faţă de această acţiune şi mai cu seamă în legătură cu Biserica «Mihai-Vodă»", a explicat Oprean.

Spaima lui Ceauşescu: iradierea sau otrăvirea

Moartea suspectă a liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, despre care se zvonea că ar fi fost iradiat sau otrăvit de sovietici, l-a determinat pe Nicolae Ceauşescu să pună la punct un sistem strict de pregătire a mâncării pentru el şi familia sa. Declaraţiile angajaţilor Complexului Agricol Vlăsia, ale foştilor bucătari şi ale securiştilor care-l păzeau pe dictator scot la iveală măsurile excesive de protecţie a alimentelor.
Maestrul bucătar Nicolae Popescu a povestit că gătea pentru membrii familiei Ceauşescu, la sediul Întreprinderii de Cazare şi Alimentaţie, supravegheat de un medic militar şi doi subofiţeri din cadrul Direcţiei a V-a a Securităţii. „Hrana se trimitea în containere sigilate cu maşina Securităţii sau cu un autoturism al întreprinderii, însoţit de un subofiţer", a declarat Nicolae Popescu.
Şeful Direcţiei Agroindustriale, Daian Nicodin, care avea în subordine Complexul Vlăsia, unde se cultivau legumele şi se creşteau animalele pentru hrana nomenclaturii de partid, a arătat că unitatea era păzită în permanenţă de Securitate. „De la fiecare animal sacrificat, de la fiecare sortiment de mezel produs zilnic sau lapte se prelevau probe care făceau obiectul analizelor de laborator la Sanepid 10, urmărindu-se nu numai lipsa încărcăturii bacteriene, a compoziţiei, proporţia carne-grăsimi, conţinutul de sare, dar şi alte examinări mult mai costisitoare privind conţinutul de metale grele, chiar iradiere", arată Daian Nicodin.

Vacile de lapte, păzite de subofiţeri

Fostul director a vorbit despre măsurile excesive luate în 1986 după explozia de la centrala nucleară de la Cernobîl (Ucraina), când specialişti de la Ministerul Sănătăţii au venit şi au testat toate furajele animalelor de la Vlăsia. În final, s-au schimbat paiele cu unele aduse de la o fermă din Arad, drept aşternut pentru cele opt vaci care furnizau lapte familiei Ceauşescu. Aceste vaci aveau regim special, fiind supravegheate non-stop de un subofiţer al Securităţii. „La complexul de la Vlăsia, pe o suprafaţă de 40 de hectare pe care se cultivau legumele pentru familia Ceauşescu, era interzisă folosirea de îngrăşăminte chimice sau de erbicide", a mai povestit Daian Nicodin.

"Hrana se trimitea în containere sigilate cu maşina Securităţii sau cu un autoturism al întreprinderii, însoţit de un subofiţer.''
Nicolae Popescu bucătarul familiei Ceauşescu

Zoia şi Mircea Oprean, idila de la malul mării

Mircea Oprean (61 de ani), soţul Zoiei Ceauşescu, anchetat şi el pentru subminarea economiei naţionale, întrucât nu şi-ar fi plătit o serie de cheltuieli, a povestit anchetatorilor, la 16 ianuarie 1990, cum s-a cunoscut cu fiica Elenei şi a lui Nicolae Ceauşescu. Era în vara lui 1980. „La sfârşitul lunii august şi începutul lunii septembrie, când mă aflam în vacanţă pe litoral, la Eforie Nord, Zoia era la Neptun cu ocazia unei conferinţe internaţionale de matematică. A mers la Neptun cu un prieten, Dodu Petrescu, văr cu Zoia.

Despărţiţi şase luni

„Dodu a sunat-o pe Zoia şi a spus că se află la Neptun şi a invitat-o la o cafea. Ne‑am întâlnit pe terasa restaurantului Internaţional în cursul după-amiezii. Din prezentarea făcută nu am aflat şi nu ştiam despre Zoia decât că este verişoara lui Dodu. Abia spre sfârşitul întâlnirii, în cursul serii, mi-am dat seama că este Zoia Ceauşescu", a rememorat cel care avea să devină ginerele cuplului dictatorial trei ani mai târziu, în aprilie 1983.  „Ne-am mai întâlnit tot la Neptun, de circa două sau trei ori. La aproape o lună după ce ne‑am întors în Bucureşti, am primit un telefon de la Zoia, după care am făcut o plimbare împreună cu Dodu, la Snagov", şi-a amintit Mircea Oprean despre primele momente ale relaţiei sale cu Zoia.
Ulterior, lucrurile s-au complicat, dar, ca în orice poveste de dragoste cu happy-end, a urmat o nuntă ca-n poveşti. „Ne-am mai văzut de câteva ori în acel an şi am mai vorbit la telefon, după circa cinci-şase luni n-am vorbit şi nici nu ne-am văzut. Am reluat apoi convorbirile telefonice şi întâlnirile la iniţiativa Zoiei. Ne-am cunoscut din ce în ce mai bine, îndrăgostindu‑ne unul de celălalt şi în final ne-am căsătorit".

"Ne-am cunoscut din ce în ce mai bine, îndrăgostindu-ne unul de celălalt şi în final ne-am căsătorit.''
Mircea Oprean soţul Zoiei Ceauşescu

INPERIUL BIZANTIN - Comentarii 1

Odată cu începutul conflictelor dintre Imperiul Bizantin şi ţările din Europa de Vest, în mentalitatea bizantină se conturează, treptat, o imagine negativă a occidentalilor, a Celorlalţi, imagine care transpare din aproape toate sursele vremii.

Deşi Occidentul şi Bizanţul au colaborat în proiectul cruciadelor, expediţiile spre Ţara Sfântă nu au făcut decât să adâncească suspiciunile şi neîncrederea dintre cele două părţi, iar Cruciada a patra – sfârşită prin cucerirea Constantinopolului în 1204 de către latini – a dus la ruptura definitivă dintre Orient şi Occident.



Biserica Sf. Salvator in Chora



Sursele scrise din secolele XII-XIII evidenţiază percepţia bizantină asupra occidentalilor. Dintre acestea, se disting trei lucrări mai importante: Alexiada, opera Anei Comnena; Faptele lui Ioan şi Manuel Comnenul, scrisă de Ioan Kinnamos; şi Istoria lui Nicetas Choniates. Cei trei autori, martori direcţi ai întâlnilor dintre occidentali şi bizantini, surprind mentalitatea bizantină şi opinia generală că occidentali le sunt cu mult inferiori.

Ana Comnena (1083-1153), fiica lui Alexios I Comnenul, scrie lucrarea Alexiada, dedicată tatălui său, între anii 1138-1143. Opera este reprezentativă pentru curentul de opinie foarte puternic din imperiu, caracterizat prin ostilitate şi antipatie faţă de Occident şi refuzul de a colabora cu acesta.

Ana Comenena a fost martora primei cruciade, astfel că informaţiile oferite de ea sunt extrem de importante. Relatarea sa începe cu lansarea apelului Papei Urban al II-lea şi efectul acestuia în ţările din Vestul Europei. Autoarea spune că apelul pontifical a dus la dislocarea unui număr foarte mare de bărbaţi şi femei. Este vorba de aşa-zisa „cruciadă a săracilor”(aprilie-octombrie 1096) – sursele vorbesc de circa 100.000 de oameni care ar fi plecat spre Ţara Sfântă dornici de a lupta în numele credinţei. Aceştia au trecut prin Imperiul Bizantin în drumul către Ierusalim, iar Ana Comnena compară trecerea lor prin Balcani – prin prisma distrugerilor pe care le-au cauzat – cu o invazie devastatoare de lăcuste. Totuşi, ea e de părere că populaţia săracă din Occident era condusă de dorinţa sinceră (spre deosebire de cavaleri) de a ajunge la Ierusalim pentru a se închina la Sf. Mormânt.

În schimb, cavalerii occidentali sunt, în opinia ei, nişte ticăloşi, conduşi de speranţa că vor putea cuceri Constantinopolul. Ana Comnena spune că tatăl ei se temea de venirea lor din cauza „lăcomiei pentru bogăţii” şi „nestatornicia sufletului” care îi caracteriza pe toţi. Odată sosiţi cavalerii la Constantinopol, fiica împăratului profită de întâlnirle directe cu aceştia pentru a sublinia atitudinea lor arogantă şi trufaşă.  De asemenea, evidenţiază şi grosolănia, trufia – ea menţionează că un nobil a fost atât de îndrâzneţ şi trufaş încât şi-a permis să se aşeze pe tronul imperial!



Biserica Sf. Irina

Cât despre participarea preoţilor la expediţii, ea o condamnă, subliniind cu acest prilej diferenţele existente între concepţia bizantină şi cea occidentală cu privire la rolul clerului: „noi ne supunem canoanelor”, spune ea, în comparaţie cu „barbarul latin”. Despre figurile importante din rândul cruciaţilor – Robert Guiscard şi Bohemund de Tarent – spune că sunt tirani, referindu-se la faptul că aceştia încercaseră să uzurpe puterea bizantină în Balcani (expediţiile normande de pe ţârmul Adriaticii). Mai mult decât atât, latinii sunt aproape toţi nişte barbari, ei nu fac parte din lumea (evident superioară) bizantină şi nu trăiesc sub legea romană; de asemenea, ei sunt lipsiţi de maniere şi cultură.

Cel de-al doilea autor important care contribuie la conturarea imaginii negative a occidentalilor este Ioan Kinnamos (1143-1200), apropiat al Împăratului Manuel I Comennul. Lucrarea sa, Faptele lui Ioan şi Manuel Comnenul, acoperă perioada cuprinsă între 1118-1176, implicit şi cruciada a doua. În primul rând, Kinnamos are o privire foarte bună despre împăratul bizantin, pe care îl compară cu Alexandru cel Mare.



Pammakaristos



El este convins de superioritatea politică, morală şi culturală a Bizanţului, în comparaţie cu care Occidentul este o lume a ignoranţei şi barbariei. Ca şi Ana Comnenea, Kinnamos nu reuşeşte să înţeleagă fenomenul cruciat sau sentimentele care-i animau pe creştinii occidentali. În spatele luptei împotriva perşilor el vede un pretext de a ocupa tronul Bizanţului şi nu poate admite că ar putea exista alt motiv în spatele expediţiilor în afară de dorinţa de cucerire a imperiului bizantin.

Cruciada a doua a fost condusă, spre deosebire de prima, de capetele încoronate ale Europei Occidentale, Ludovic al VII-lea al Franţei şi Conrad al III-lea al Germaniei. Cele două armate, franceză şi germană, au plecat spre Ţara Sfântă pe rute diferite, astfel că germanii au fost cei care au trecut primii prin Bizanţ. Comportamentul cruciaţilor germani, violenţa şi jafurile, toate acestea justifică, în opinia lui Kinnamos, temerile bizantinilor. El spune că liderii armatei germane erau cu totul indiferenţi faţă de violenţa soldaţilor. În schimb, conform lui Kinnamos, francezii nu dau dovadă de aceeaşi aroganţă, ba chiar au dovedit că nu au intenţia să nu-şi respecte promisiunea de loialitate faţă de Manuel I Comnenul.

Martor şi celei de-a treia cruciade, Kinnamos vorbeşte şi despre Frederic Barbarossa, împăratul Sf. Imperiu Romano-German, pe care îl caracterizează drept extrem de arogant şi violent, dar laş în faţa musulmanilor.

Nicetas Choniates (1155-1215) este autorul unei adevărate capodopere a literaturii bizantine: Istoria, în 21 de volume, surprinde perioada dintre 1118-1206. Ultima parte a lucrării, mai ales cea consacrată perioadei de după 1180, a fost rescrisă la Niceea, după 1204, din nevoia de a identifica factorii responsabili pentru dezastrul din 1204. Spre deosebire de Kinnamos care, după cum am văzut, avea o părere foarte bună despre Manuel I Comnenul, Choniates e critic la adresa împăraţilor bizantini (dar nu şi la adresa instituţiei imperiale!).

În opinia autorului, cucerirea Constantinopolului de către latini a fost o pedeapsă divină asupra bizantinilor, dată de Dumnezeu din cauza păcatelor acestora. Occidentali sunt, bineînţeles, nişte barbari care nu fac parte din lumea bizantină. Ei îşi poartă nasul pe sus, au o mare sete de sânge, sunt neciopliţi şi au dat dovadă de reacuviinţă faţă de bizantini. Choniates vorbeşte şi despre ocuparea Thessalonicului de către normanzi (1185), prilej cu care defineşte imaginea colectivă a răului reprezentat de latini. „Şarpe viclean”, „vipere aducătoare de moarte” sunt doar câţiva termeni de comparaţie „demni” de occidentali.

Autorul Istoriei a fost martorul direct al cuceririi Constantinopolului, astfel că opera sa este extrem de dură la adresa latinilor. El îi numeşte chiar precursori ai Anticristului. Subliniază atrocităţile comise de occidentali, sacrilegiile din Sf. Sofia (precum aducerea unei prostituate în altar – aducem aici aminte că Mahomed al II-lea, la cucerirea oraşului în 1453, nu a permis soldaţilor săi să se atingă de Sf. Sofia, considerată loc sfânt), cruzimea excesivă; spune despre ei că sunt „mai rău decât selgiucizii”. Choniates condamnă ferm trădarea ideii de cruciadă, pe  care latinii au folosit-o ca pretext pentru cucerirea şi înrobirea altor creştini.

Motorul acestei devieri a cruciadei ar fi fost, după Choniates, dogele Veneţiei, Enrico Dandolo, „cel mai mare dintre rele”, caracterizat prin „setea de a fi adulat”. În schimb, autorul e impresionat de personalitatea lui Barbarossa, care, spune el, ar fi avut trăsăturile unui adevărat cruciat: „om de mare valoare”, cu „dragoste faţă de Hristos”.



Biserica Sf. Theodor - Istanbul



Cucerirea latină din 1204 a creat, după spusele aceluiaşi Choniates, „cea mai adâncă prăpastie a duşmăniei”. Dacă înainte de acest moment opinia generală bizantină nu era deloc favorabilă occidentalilor, după 1204 şi după experienţa imperiului latin de Constantinopol (1204-1261), cu impunerea ritului catolic şi violenţele faţă de grecii ortodocşi, bizantinii vor deveni complet ostili Occidentului, în care nu vor mai avea niciodată încredere. Chiar şi în secolul al XV-lea, cu pericolul turcilor atât de aproape, populaţia bizantină nu va accepta ideea unirii cu Roma în schimbul primirii de ajutor.