MILITARE - LEGIUNEA STRĂINĂ

Visul de a deveni razboinic, luptator sau simplu barbat al armelor ramane pentru totdeauna viu in sufletele unor copii. Cand cresc se uita in jur si nu regasesc nimic din valorile in care cred. Pasul urmator pentru o buna parte dintre acesti tineri este inrolarea. Legiunea straina este ea insasi o legenda vie care-i astepta pe toti cei gata sa-si desavarseasca destinul sub stindardul celui mai cunoscut corp militar din istoria moderna a omenirii.

In dimineata zilei de 10 martie 1831, sub soarele ucigator care ardea nisipurile algeriene, regele francez Louis - Philippe punea bazele entitatii militare denumita Legiunea Straina Franceza. Gurile rele ale istoricilor francezi spun ca aparitia unei asemenea forte armate s-a datorat faptului ca persoanelor straine le era interzisa inrolarea in armata franceza in urma unui edict oficial aparut in preajma Revolutiei din luna iulie 1830.

Scopul principal care a dus la aparitia Legiunii Straine a fost, insa, unul lipsit de aureola de romantism, aventura si eroism care avea sa invaluiasca odata cu trecerea timpului acest original grup de soldati. Regele Louis - Philippe nu a dorit decat crearea unei armate destinata exclusiv pentru protejarea coloniilor franceze si inabusirea oricaror incercari de revolta ale bastinasilor. Legionarii aveau, de asemenea, rolul de protectie al transportului materiilor prime extrase de Franta din colonii. In ciuda faptului ca in prezent multi analisti militari din cadrul N.A.T.O. considera Legiunea Straina nimic mai mult decat un anacronism, eficienta si valoarea sa ca etalon in cadrul trupelor de elita pe plan mondial, a dus la consacrarea Legiunii si a simbolurilor sale drept veritabile brand-uri recunoscute international. Faimosul corp militar a supravietuit unui imperiu, trei republici, doua razboaie mondiale, dezmembrarii retelei coloniale franceze si, in final, pierderii de catre Franta a locului de nastere al Legiunii Straine, colonia Algeria.

Istorie si profesionalism

Legiunea Straina nu este cunoscuta doar pentru ca este o unitate militara de elita. Celebrul sau “Esprit de Corps” este insasi creuzetul care uneste si anima acesta originala armata. Desi pentru detractori este doar o versiune romantata a unei banale adunaturi de mercenari cu apucaturi violent-grobiene, istoria si adevarul demonstraza exact contrariul. Datorita acestui sentiment indescriptibil de “Esprit de Corps” legiunea a supravietuit in trecut si isi trage puterea in zilele noastre. Aici vin barbati din toate colturile lumii, de toate conditiile socialesi toate religiile. Intr-adevar, unii dintre ei au un trecut nu tocmai imaculat, dar Legiunea-i primeste si le da o nouă şansa, o viata pe care societatea din care proveneau nu le-o putea oferi niciodata. Aici invata pe pielea lor si cu propriul spirit adevaratele valori ale luptatorului, alaturi de sensul pur al unor notiuni tot mai des uitate, precum Onoare, Fidelitate, Fraternitate, Sacrificiu…
Odata acceptat in randurile soldatilor, recrutul uita de deosebirile aparente dintre fiintele umane si isi slefuieste propria fiinta in conformitate cu paragrafele si regulamentele de ordine interioara ale Legiunii. Aici rasismul, egoismul, infatuarea, superficialitatea si zgarcenia sunt primele defecte umane de care viitorul legionar se va debarasa cat mai curand. Scandalagii au viata scurta in Legiune, iar consumul de alcool este prohibit. Conceptia conform careia Legiunea Straina este un refugiu pentru elemente antisociale si neadaptati nu este nimic altceva decat o simpla legenda urbana careia multi inca ii dau crezare.

De la inceputurile sale Legiunea a avut drept sediu principala oraselul algerian Sidi bel Abbes. Aici, in acest avanpost colonial francez in fata nemarginirii Saharei, se afla cea mai importanta parte din istoria si mostenirea lasata de Legiunea Straina. Asezarea si-a primit numele dupa cel al unui mistic musulman al carui mormant din mijlocul localitatii a devenit, cu timpul, centru de pelerinaj pentru credinciosii Islamului. Pana in anul 1961, Sidi bel Abbes a fost centrul principal de recrutarea al legionarilor, teren de antrenament, precum si cartierul general al Legiunii. Aici s-a slefuit spiritul Legiunii si tot aici s-a definitivat caracterul acestui grup de armata. Conform surselor istorice, sub soarele algerian s-au desfasurat unele dintre cele mai importante pagini din istoria Legiunii. Au devenit deja clasice confruntarile trecute dintre legionari si rebelii kabili care atacau neostoit forturile si taberele de campanie ale coloniei franceze.

Multi bastinasi nord-africani au ajuns totusi sa lupte sub flamura Legiunii. Pentru ei a fost infiintata o unitate speciala, faimoasa Armee d’ Afrique, compusa din nu mai putin celebrii spahii, zuavi, tiraliori, meharisti, harkii, gumi si vanatori africani. Impreuna cu voluntari veniti din intreaga lume, acestia au luptat in toate confruntatile armate din coloniile franceze din secolul 19, in razboiul franco-prusac, ambele razboaie mondiale, razboaiele din Mexic, Indochina, Benin, Madagascar, Congo si Algeria.

Momentul Camerone

Nicio evocare a vreunei batalii a trecutului nu prezinta o mai mare importanta pentru Legiunea Straina decat comemorarea bataliei de la Camerone. La data de 30 aprilie 1862, bravura si sacrificiul legionarilor i-a dus pe acestia deopotriva in legenda si in paginile istoriei universale. In preajma de zilei de 30 aprilie a fiecarui an, legionarii din lumea intreaga sarbatoresc aniversarea luptei de la Camerone. Fie ca se afla in junglele ucigatoare ale Guyanei Franceze, in desertul necrutator din Djibouti, in insulele pierdute din Pacific sau in cartierele generale din Vienot sau Strasbourg, ceremonia are o solemnitate deosebita. In cadrul unei parade publice, mana de lemn a capitanului Danjou este prezentata legionarilor si este citita cu glas tare povestirea luptei. Legionarii, cu toate decoratiile atarnand pe piept, defileaza cu inimitabilul lor pas lent si maiestuos, evocand o forta de nezdruncinat. In frunte, conform traditiei, sunt genistii, purtand sortul din piele de bivol si securea pe umar. Urmatorul moment important este acela in care seful de corp da semnalul inceperii veseliei. In ziua Cameronului si in noaptea urmatoare, totul este permis.

Compania capitanului Danjou numara in acea fatidica zi 62 de soldati si 3 ofiteri. In zori, compania escorta un convoi de refugiati catre orasul Puebla, care se afla sub asediul a 2000 de soldati ai armatei nationale mexicane. Legionarii au fost atacati de catre armata mexicana si fortati sa se adaposteasca intr-o hacienda locala denumita Camerone. In ciuda situatiei fara scapare, legionarii au luptat cu eroism pana la epuizare. Cand au ramas doar cinci legionari supravietuitori, acestia au constatat ca nu mai au munitii si au hotarat de comun acord sa atace la baioneta. Trei dintre cei cinci au fost impuscati iar ceilalti doi au fost luati prizonieri. Cei doi au fost adusi in fata generalului mexican Alberto Sanchez care, impresiunat de curajul si eroismul legionarilor, hotaraste sa-i elibereze pentru a se intoarce in Franta drept garzi de onoare pentru corpul capitanului Danjou, cazut in acea lupta.

In prezent, mana de lemn a capitanului este pastrata in Muzeul Legiunii din orasul Aubagne, unde este pazita zi si noapte de o garda de onoare. Mana din lemn apare in parada publica doar pe data de 30 aprilie.

Mergi sau Crapa

Acesta este probabil cel mai cunoscut motto al Legiunii Straine. Simplu si explicit, motto-ul este o marturie a duritatii antrenamentelor zilnice ale legionarilor si in egala masura o trimitere la vechi concepte martiale conform carora razboinicul este dator sa se infranga pe sine in fiecare zi, autodepasindu-si capacitatile umane. Cea mai importanta calitate a unui legionar este rezistenta fizica. Instructorii militari de aici insista tocmai pe dezvoltarea acesteia pentru ca odata cu rezistenta fizica creste si cea mentala iar psihicul se slefuieste la fel ca al unui razboinic desavarsit de odinioara. In comparatie cu cei 120 de pasi pe minut reglementati in cursul unui mars pentru infenteristii armatei franceze, legionarii trebuie sa mentina un ritm de 88 pasi pe minut in cadrul marsurilor.

Conditiile in care se desfasoara acestea sunt extreme de dure. In timpul antrenamentului legionarii marsaluiesc pe o distanta de 40 km avand in spate echipamentul militar si arma aferenta a caror greutate combinata variaza intre 25-30 kg in functie de anotimp si tipul de misiune. Traditional, in timpul marsului legionarii canta Le Boudin cel mai cunoscut cantec al Legiunii, vechi de peste 100 de ani. Alt aspect luat in serios in timpul pregatirii fizice si al antrenamentului de lupta, este cel al deprinderii tehnicilor de lupta corp la corp. In acest scop legionarii au dezvoltat un sistem de lupta care cuprinde elemente diverse din Karate, Jiu-Jitsu, Kung Fu, Silat si Sambo.

Nu este vorba de practicarea unei arte martiale propropriu zise, ci mai degraba de insusirea celor mai eficiente miscari folosite in lupta corp la corp. Antrenamentele sunt deosebit de solicitante atat pentru fizic, cat mai ales pentru psihicul uman. Se urmareste eliminarea fricii si a urii, considerate principalele vinovate in cazul pierderii unei lupte. Un membru redutabil al renumitelor unitati Beretele Verzi, din cadrul armatei americane, declara ca nu exista mare diferenta intre antrenamentul din Legiunea Straina si cele practicate de alte trupe de elita, cu o singura exceptie - aceea ca antrenamentul de mars, lupta si alergari se desfasoara pentru legionari in conditiile in care acestia nu au dormit in noaptea precedenta si nici nu au mancat nimic in ultimele zile…amanunte care fac diferenta!

Legio Patria Nostra

Sub simbolul Legiunii Straine, reprezentat de o grenada inconjurata de saisprezece flacari, au luptat mii de oameni de-al lungul istoriei. Pentru toti acestia Legiunea a fost casa, masa, si de multe ori chiar ratiunea de a trai. Aici un om nu era foarte mult judecat pentru trecutul sau, cat pentru calitatile de soldat si dupa capacitatea de a-si indeplini misiunile ce i se incredinteaza. S-a vorbit deseori despre legionari ca ar proveni din infractori, aventurieri fara credinta si lege, escroci, sau fii ai unor familii bogate care s-au abatut de la calea cea dreapta. Nimic mai fals. Fiecare voluntar face obiectul unei anchete discrete inainte de a fi primit. Daca se descoperea ca omul era cautat pentru fapte grave, portile Legiunii erau inchise in fata sa fara drept de apel.

Legiunea are mai multe devize, printre care si cea inspirata de de blazonul Regimentului 3 Infanterie straina : “ Legio Patria Nostra” – Legiunea este patria noastra. Noul legionar stia de acum inainte ca avea o noua familie si ca acesta nu-l va abandona niciodata, atat in lupta cat si in viata. Legiunea a avut si inca are propriile legi drastice care merg de la degradare la inchisoare. Functioneaza si un cod propriu al onoarei, dupa care erau judecati membrii ei.

Codul de onoare al Legiunii Straine Franceze

1. Legionar, esti un voluntar care serveste Franta cu onoare si fidelitate.
2. Fiecare legionar este fratele si camaradul tau de razboi, indiferent de rasa, nationalitatea sau religia lui. Considera-l fratele tau. Si el te va considera la fel.
3. Respecta-ti superiorii ierarhici precum si traditiile Legiunii. Disciplina si camaraderia sunt cu adevarat fortele pe care sa te bazezi. Curajul si onestitatea sunt singurele tale virtuti adevarate.
4. Fii mandru ca esti un legionar. Da dovada oricand de maniere elegante si inteligenta. Fii modest. Hainele si efectele sa-ti fie intotdeauna curate si ingrijite.
5. Esti un soldat de elita care are respect pentru propria persoana. Trateaza-ti armele cu respect, antreneaza-te si nu uita ca de armele tale depinde viata ta. Antreneaza-te constant astfel incat sa fii mereu in forma de lupta.
6. Misiunea ta este sfanta, indeplinesteti-o intotdneauna in respectul legilor si tratatelor internationale de razboi. Nu pregeta sa-ti risti viata pentru camarazii tai sau pentru indeplinirea misiunii.

MILITARE - PERSONALITAŢI - Vasili Arhipov, omul care a salvat omenirea de la un război nuclear

Criza rachetelor cubaneze a marcat un moment decisiv al secolului al XX-lea, acela în care Războiul Rece dintre SUA şi URSS a fost foarte aproape de a se transforma într-o conflagraţie nucleară cu consecinţe devastatoare asupra întregii planete.

Puţini ştiu, însă, cât de aproape s-a aflat omenirea de acest punct critic, conflagraţia nucleară fiind evitată ca urmare a eforturilor depuse de un singur om: Vasili Arhipov.
Rolul jucat de acest ofiţer naval sovietic în timpul crizei rachetelor cubaneze a ieşit la iveală abia la 40 de ani după eveniment, în 2002, în cadrul unei conferinţe a National Security Archive (Departamentul Arhivelor privind Securitatea Naţională din cadrul Universităţii George Washington) dedicate acestui eveniment. După ce povestea incredibilă a lui Arhipov a fost dezvăluită, Thomas Blanton, şeful National Security Archive a declarat că "Arhipov a salvat lumea".

 Un scurt istoric al crizei rachetelor cubaneze

 În luna octombrie a anului 1962, un avion de spionaj american a descoperit că URSS asambla în Cuba rachete ce ar fi putut lovi orice oraş american.


Pe 22 octombrie, preşedintele John F. Kennedy a făcut publică descoperirea într-un discurs televizat şi a cerut sovieticilor să-şi retragă armele, sugerând că era gata să declanşeze un război nuclear în cazul unui refuz.
Navele SUA au instituit o blocadă în jurul Cubei, iar bombardierele americane B-52 dotate cu arme nucleare zburau în apropiere de spaţiul aerian sovietic, gata de atac în orice moment.
Criza s-a stins atunci când Hruşciov, liderul URSS, a acceptat să-şi retragă rachetele, iar Kennedy a promis că nu va invada Cuba. După ce vasele sovietice au pornit înapoi spre URSS încărcate cu armele care ameninţau SUA, americanii şi-au retras la rândul lor rachetele cu rază medie de acţiune din Turcia.



Cele două superputeri au fost la un pas de a declanşa un război nuclear. Nici Kennedy, nici Hruşciov nu au ştiut la acea vreme cât de aproape au fost de o astfel de conflagraţie, omenirea urmând să afle mult mai târziu de incidentele de pe B-59, submersibilul sovietic ce putea aduce apocalipsa nucleară.

Submarinul sovietic B-59 - cu el putea începe războiul nuclear


Incidentul a avut loc la scurt timp după ce preşedintele american John F. Kennedy instituise o blocadă în jurul Cubei. În cadrul efortului de a menţine această "carantină", forţele navale ale SUA căutau sistematic submarinele sovietice din jurul insulei. Deşi le considerau un pericol la adresa blocadei navale, la acea vreme ofiţerii navali ai SUA nu ştiau că submarinele sovietice Foxtrot erau dotate cu arme nucleare.
Procedura standard de acţiune stabilită de Secretarul Apărării Robert McNamara era următoarea: după ce submarinele sovietice erau identificate, trebuiau să fie forţate să iasă la suprafaţă şi să se identifice. Deoarece nu ştiau dacă sistemul de comunicare subacvatic era compatibil cu cel sovietic, americanii au decis să folosească grenade antisubmarine de antrenament - aşa-numitele practice depth charges (PDC) - care ar fi trebuit detonate în apropierea submarinelor pentru a le semnaliza să se ridice la suprafaţă.
Pe 23 octombrie, SUA au făcut publică această procedură, comunicând-o Moscovei şi celorlalte guverne implicate. Ziua următoare, preşedintele Kennedy a adus în discuţie în cadrul şedinţei ExCom (Comitetul Executiv dedicat crizei) ameninţarea reprezentată de submarinele sovietice, expunând riscul unui incident în timpul interacţiunilor cu acestea. Conform relatărilor ulterioare, atunci când Secretarul Apărării, Robert McNamara, a explicat cum urmau să fie folosite grenadele antisubmarine pentru comunicarea cu submersibilele sovietice, Kennedy s-a arătat foarte îngrijorat.
Pe 27 octombrie 1962, criza rachetelor cubaneze atinsese un punct critic: un avion de spionaj U-2 al armatei americane fusese doborât deasupra Cubei, iar preşedintele Kennedy ameninţa tot mai des cu invadarea Cubei, sub presiunea consilierilor militari.
La câteva ore după doborârea avionului american, navele marinei americane au identificat submarine sovietice apropiindu-se de Cuba şi au folosit aparatura din dotare pentru a le urmări mişcările. Când au considerat că submersibilele sovietice riscă să încalce blocada, navele americane au început să lanseze grenade antisubmarine pentru a le obliga să iasă la suprafaţă.
Americanii presupuneau că toţi comandanţii submarinelor sovietice fuseseră informaţi despre metoda neconvenţională prin care li se cerea să iasă la suprafaţă. Presupunerea era greşită. Guvernul sovietic nu a recunoscut niciodată că a recepţionat mesajul americanilor, iar cei 4 comandanţi ai submarinelor sovietice nu fuseseră informaţi.
Situaţia la bordul submarinului B-59, unul dintre submersibilele sovietice urmărite de americani, era critică. Sistemul de ventilaţie se stricase, instalaţiile de răcire erau blocate de sare, mai multe compresoare electrice se defectaseră, iar bateriile erau aproape goale. Temperatura la bord varia între 45 şi 50 de grade Celsius, atingând chiar 60 de grade în camera motoarelor. Căldura infernală, alături de nivelul ridicat de dioxid de carbon din aer, a făcut ca numeroşi membri ai echipajului să leşine.
Comandantul Valentin Savitsky nu reuşise să comunice cu Moscova de mai bine de 24 de ore. La ora stabilită pentru comunicarea radio, Savitsky fusese nevoit să scufunde vasul în regim de urgenţă după apariţia câtorva avioane americane.
Conform regulilor stabilite de Moscova, torpilele nucleare cu care erau dotate submarinele sovietice nu puteau fi lansate decât în urma unui ordin codificat de la Kremlin. În cazul torpilelor convenţionale, ordinul de lansare putea fi dat chiar de comandatul flotilei. Cu toate acestea, torpilele nucleare nu erau dotate cu niciun fel de încuietoare specială care să prevină utilizarea neautorizată - dacă ofiţerul însărcinat cu controlul focosului nuclear şi căpitanul submarinului ar fi decis lansarea armei nucleare, acest lucru ar fi fost posibil.
Pe lângă echipaj, ce număra 78 de persoane, submarinul lui Savitsky găzduia în acea după-amiază câţiva pasageri: o echipă de experţi ce avea rolul de a intercepta şi analiza mesajele navale americane şi adjunctul comandantului flotilei de submarine, comandantul Vasili Arhipov ( foto). Deşi Arhipov şi Savitsky erau egali în grad, cel de-al doilea era responsabil de soarta submarinului, fiind căpitanul său.



In acea după-amiază, la bordul submarinului vizibilitatea era minimă. Comandantul decisese ca doar luminile de avarie să fie aprinse, pentru a conserva bateria. Din senin, în jurul vasului au început să se audă explozii puternice şi din ce în ce mai aproape. Ulterior, membrii echipajului au relatat că se simţeau "ca într-un butoi de metal lovit cu barosul".
Comandantul vasului, Valentin Savitsky, se găsea în camera de control a submarinului, alături de Arhipov şi de şeful echipei de informaţii, Vadim Orlov. Ceea ce s-a întâmplat mai târziu a ieşit la iveală abia în 2002, în urma dezvăluirilor făcute de Orlov.

La un pas de catastrofa nucleară

Epuizaţi, cu tot mai puţin oxigen, fără posibilitatea de a comunica cu celelalte submarine sau cu Moscova şi neştiind de ce erau atacaţi de americani, membrii echipajului de pe B-59 aveau nervii întinşi la maxim. Vadim Orlov a relatat în 2002 cum au decurs clipele acelea:

Americanii ne-au atacat cu ceva mai puternic decât o grenadă. Ne gândeam doar că ne găsiserăm sfârşitul. După atacul americanilor, comandatul Savitsky, complet epuizat după două zile petrecute pe oceane, era furios. Savitsky l-a chemat pe ofiţerul responsabil de torpila nucleară şi i-a cerut să o pregătească pentru lansare. «Poate că războiul deja a început la suprafaţă, în timp ce noi pierdem timpul aici, jos», a ţipat comandantul. «Îi vom ataca! Vom pieri, dar îi vom distruge! Nu vom face de râs marina URSS!», şi-a justificat Savitsky ordinul.

Vasili Arhipov a intervenit în situaţia tensionată, opunându-se vehement acestei decizii. În cele din urmă, Arhipov a reuşit să-l convingă pe Savitsky să nu ia o decizie pripită, într-un moment de tensiune şi oboseală. Căpitanul a fost convins de argumentele lui Arhipov şi acceptat sugestia acestuia, ridicând submarinul la suprafaţă.



Ofiţerii sovietici au descoperit că nava era înconjurată de nu mai puţin de patru distrugătoare americane, iar cerul era survolat de numeroase elicoptere ce luminau submersibilul sovietic cu reflectoare. Epuizaţi, murdari şi cu spiritul la pământ, marinarii sovietici savurau aerul proaspăt şi răcoros precum nişte oameni salvaţi de la înec.



Conform datelor marinei SUA, submarinul sovietic a ieşit la suprafaţă la ora 21:52. Savitsky a cerut marinarilor să arboreze steagul roşu al URSS (deşi în mod normal ar fi fost arborat drapelul militar folosit de marină), pentru a sugera americanilor că submarinul său este protejat de o superputere.



La o oră după ce submarinul B-59 a ieşit la suprafaţă, Savitsky a primit un mesaj de la Moscova în care i se cerea să scape de urmăritori şi să se retragă într-o poziţie de rezervă, în apropiere de Insulele Bermuda. În dimineaţa celei de-a doua zi, după ce bateriile submarinului s-au încărcat, Savitsky s-a scufundat la 150 de metri adâncime şi a plecat din punctul ce ar fi putut deveni locul în care a început cel de-al treilea război mondial.
La conferinţa în care Orlov a dezvăluit detaliile incredibile de la bordul B-59 a fost prezent şi Robert McNamara, Secretarul Apărării în timpul crizei rachetelor. Acesta a afirmat că un atac nuclear asupra unui vas american s-ar fi putut transforma cu uşurinţă într-un război nuclear pe scară largă.
Un alt participant la conferinţă, Dino Brugioni, unul din analiştii CIA ce au interpretat primele imagini surprinse de avioanele-spion U-2, ce demonstrau prezenţa rachetelor sovietice în Cuba, a afirmat că "27 octombrie 1962 este o zi pe care nu o voi uita niciodată. Planeta ar fi putut fi distrusă".
Criza rachetelor cubaneze avea să se încheie pe 20 noiembrie 1962, după ce Hruşciov a decis demontarea armelor sovietice ofensive din Cuba. Americanii au ridicat blocada navală, iar la sfârşitul anului au retras la rândul lor rachetele amplasate în Turcia.
În urma acestei crize ce putea avea un final nefericit pentru întreaga planetă, cei doi lideri au agreat instalarea unei linii directe de comunicare între Casa Albă şi Kremlin, aşa-numitul "telefon roşu".
Vasili Arhipov nu a fost singurul erou sovietic care a împiedicat declanşarea unui război total între SUA şi URSS. In 1983, un alt incident a fost aproape de a provoca un holocaust nuclear.

Ar mai fi astăzi posibil un război nuclear?
Conform estimărilor făcute de oamenii de ştiinţă ce editează jurnalul Bulletin of the Atomic Scientists şi care au înfiinţat Ceasul Apocalipsei pentru a atrage atenţia asupra pericolului războiului nuclear, pe Terra există în acest moment aproximativ 19.500 de arme nucleare, arhisuficiente pentru a ucide toţi locuitorii de pe planetă.
Cercetătorii spun că există un risc alarmant ca armele nucleare să fie folosite în conflictele regionale din Orientul Mijlociu, Asia de nord-est şi în Asia de sud.
Există şi semne pozitive: spre exemplu, în 2004, India şi Pakistan au stabilit, sub îndrumarea SUA, o «linie roşie» care să servească la facilitarea dialogului şi la prevenirea unei astfel de conflagraţii.
Chiar şi aşa, un război nuclear ar putea izbucni în regiune: specialiştii se tem de posibilitatea ca armele nucleare pakistaneze să ajungă sub controlul unor grupări teroriste islamiste.
O altă ţară ce ar putea sta la originea unui război nuclear este Coreea de Nord, unde Kim Jong-un a ajuns recent la putere după moartea tatălui său, Kim Jong-Il. În vârstă de 28 de ani, Kim Jong-un este cel mai tânăr lider al unui stat şi totodată cel mai tânăr conducător ce dispune de arme nucleare.
Nu în ultimul rând, Iranul este acuzat de statele occidentale că programul său nuclear nu are în totalitate scopuri civile, precum generarea de energie electrică, statul islamic fiind acuzat că intenţionează să construiască o armă nucleară ce ar destabiliza Orientul Mijlociu. Mai mulţi oameni de ştiinţă iranieni ce activau în domeniul nuclear au fost asasinaţi, iar centrele nucleare au suferit atacuri cibernetice. În decembrie 2011, fostul şef al serviciului de informaţii al Arabiei Saudite, prinţul Turki al-Faisal, a declarat că ţara sa va dori la rândul său să producă arme nucleare în cazul în care Iranul va intra, după Israel, în clubul select al ţărilor care dispun de un arsenal atomic.
Nuclear Threat Initiative, o organizaţie non-guvernamentală care pledează împotriva proliferării armelor nucleare, a dat publicităţii un clasament în care cele 32 de state care deţin cel puţin un kilogram de plutoniu sau de uraniu îmbogăţit sunt clasate în funcţie de condiţiile de siguranţă în care sunt stocate materialele nucleare. Conform rezultatelor, ţările care lasă cel mai mult de dorit în ceea ce priveşte securitatea nucleară sunt Coreea de Nord, Pakistan, Iran, Vietnam, India şi China.
Aşadar, chiar dacă Războiul Rece s-a încheiat, omenirea este expusă şi în secolul al XXI-lea riscului unei deflagraţii nucleare. Principalul arhitect al politicilor americane în timpul Războiului Rece şi totodată unul dintre cei mai apreciaţi diplomaţi din istoria SUA, George F. Kennan, pleda în anii '80 pentru renunţarea la armele nucleare, transmiţând un mesaj liderilor ţărilor cu arsenal atomic:

"Pentru numele lui Dumnezeu, pentru dragostea pe care o purtaţi copiilor voştri şi civilizaţiei de care aparţineţi, încetaţi această nebunie! Sunteţi muritori. Sunteţi supuşi greşelilor. Nu aveţi niciun drept să ţineţi în mâinile voastre - nu este nimeni suficient de înţelept şi de puternic să facă asta - o putere atât de distructivă încât să pună punct vieţii civilizate pe o mare porţiune din această planetă".

La momentul în care Kennan a scris aceste cuvinte, pledoaria sa a fost ignorată. Rămâne de văzut dacă avertismentul lui va fi luat în serios, totuşi, măcar pe ultima sută de metri.

MILITARE - ARME - TANCUL T-34

In anul 1937, inginerii din cadrul Fabricii de Tancuri din Harkov primiseră de la temuţii politruci sovietici ordinul de a produce un nou tanc - unul de neînvins. Aşa s-a născut celebrul tanc T-34. Nu a fost cel mai puternic, nici cel mai masiv, nici cel mai precis tanc din cel de al Doilea Război Mondial. Dar a fost tancul care a făcut diferenţa. Tancul câştigător. Cel mai fiabil, cel mai eficient, cel mai de temut dintre toate aceste adevărate care de fier ale unui Ares modern. In opinia multor experţi în domeniu, T-34 a fost cel mai bun tanc din războiul care a îndoliat jumătate din omenire.

Vehiculele blindate cuceresc fronturile

Tancurile au jucat un rol hotărâtor pe câmpurile semănate cu moarte ale celui de-al Doilea Război Mondial. Inventate de britanici în timpul primei conflagraţii mondiale, tancurile au fost perfecţionate continuu, în principal de către germani, sovietici şi americani, pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial.

Concepute iniţial cu rolul de a susţine asalturile trupelor de infanterie, tancurile au trecut într-o nouă etapă a tacticii militare moderne odată cu succesul fără precedent al operaţiunii Blitzkrieg. De fapt, după operaţiunea Blitzkrieg, tancurile şi-au cucerit gloria, devenind asociate unui un corp de sine stătător al tuturor forţelor militare moderne.

Înainte de încheierea conflagraţiei amintite, tancurile deveniseră deja cea mai importantă forţă de pe câmpurile de bătălie. Chiar dacă unele părţi co-beligerante precum Italia, Marea Britanie şi Japonia au produs un număr considerabil de tancuri, grosul acestor care de luptă moderne a provenit din Germania nazistă şi din Uniunea Sovietică.

De fapt, Uniunea Sovietică a început şi terminat războiul cu un număr de tancuri mai mare decât al tuturor forţelor militare oponente laolaltă, adică aproximativ 18.000-20.000 de bucăţi.
La începutul conflagraţiei, vedeta blindatelor cu şenile de fabricaţie sovietică era tancul de tip T-26. Majoritatea acestor tancuri erau echipate cu tunuri de calibrul 45 mm, puţine erau echipate cu radio şi toate aveau un design rigid şi butucănos chiar pentru standardele sovietice.

Prin urmare, generalii din fruntea Armatei Roşii ordonă inginerului proiectant militar Mihail Koşkin să îşi aleagă o echipă nouă pentru a crea un model eficient care să înlocuiască atât tancurile model T-26, cât şi pe cele din clasa BT.

Koşkin şi-a început titanica muncă în uriaşele hale ale Fabricii de Locomotive Komintern din Harkov, în secţia de producţie pentru tancuri şi alte vehicule militare. Încercările lui Koşkin de a-l influenţa pe Stalin în privinţa deblocării unor fonduri care să-i permită să proiecteze un tanc cu adevărat eficient au fost influenţate şi de bătălia de la Khalkhin Gol, din Mongolia, dintre sovietici şi trupele imperiale nipone dislocate în Manciuria. Cu lecţiile odată învăţate, sovieticii au trecut repede la treabă. Noţiuni şi concepte noi legate de blindaj, armament din dotare, mobilitate pe terenuri dificile şi multe altele au fost incorporate în noul prototip, botezat de Koşkin T-34. T, de la tanc şi 34 de la anul 1934, an în care începuse deja să pună bazele unui vehicul blindat de concepţie proprie.


Mândria Armatei Roşii

"Nu avem nimic comparabil cu el" - Friedrich von Mellenthin (Panzer Battles)
Versiunea iniţială a tancului T-34 avea un tun de calibrul 76,2, modelele ulterioare -produse începând cu anul 1944 - beneficiind de o turelă mai masivă, capabilă să susţină un tun mai mare, respectiv de calibrul 85 mm.

T-34 era echipat cu acelaşi tip de suspensii pe arc, prezente şi la vechiul model BT. Primele tancuri aveau instalată o aparatură radio de tip 10-RT 26 E, înlocuită ulterior de radiouri de tipul 9-RS şi R-113 Granat.
Armamentul suplimentar consta în două mitraliere grele de calibrul 7,62 mm. Colosul de oţel atingea greutatea de 26 tone, lungimea de 6,68 metri, lăţimea de 3 metri, înălţimea de 2, 45 metri şi putea atinge o viteză maximă de 53 kilometri pe oră. Autonomia era de 400 kilometri şi era acţionat de un motor diesel model V-2 cu 12 cilindri, capabil să dezvolte o forţă de 500 cai-putere. Blindajul său atingea grosimea de 60 mm în partea din faţă a turelei, iar trapa turelei avea o grosime de 16 mm.

Încă de la primele sale apariţii pe câmpurile de bătălie, tancul T-34 a provocat groază inamicilor. Era practic impenetrabil pentru obuzele trase de majoritatea tunurilor germane. Doar tunurile antiaeriene ale celebrelor baterii "Flak" de calibru 88 mm sau tunurile montate pe uriaşele tancuri germane de tip Tiger puteau penetra armura butucănoasă, dar eficientă, a tancului sovietic. Bătăliile de pe fluviul Nipru s-au dovedit un coşmar pentru diviziile de tancuri ale Wermacht-ului.

Apariţia şirurilor necruţătoare de T-34 ajunsese să provoace adevărate şocuri de ordin psihologic soldaţilor germani care, pe baza propagandei fără acoperire a lui Goebbels, se aşteptau la un adversar inferior din punct de vedere militar.

O altă mare calitate a tancului conceput de Koşkin era mobilitatea sa fără egal. T-34 era un tanc lat, cu suspensii ideale şi un motor puternic care îl putea propulsa fără probleme pe cele mai dificile terenuri şi în cele mai diverse condiţii meteo. Echipajul său, compus din 4 oameni, se simţea la adăpost şi beneficia de un tanc cu comenzi simple, extrem de fiabil şi uşor de reparat, comparativ cu alte tipuri de vehicule blindate.

Evident, ca orice produs sovietic, avea şi defecte, concretizate în principal în vizibilitate scăzută
şi compartimente pentru muniţie amplasate defectuos. Dar care tanchist sovietic ar fi încercat să se plângă, ştiind că riscă o excursie - numai dus - spre temutele Gulaguri?

Oricum, comandanţii germani ai diviziilor de blindate au învăţat rapid să evite orice confruntare deschisă cu şirurile de T-34. Blindajul său de 76,2 mm era pur şi simplu impenetrabil de la distanţe mari.
Singurii factori care afectau impactul nimicitor al lui T-34 erau mai degrabă de ordin uman.

Epurarea armatei, declanşată de paranoia lui Stalin şi încheiată cu eliminarea a mulţi ofiţeri şi subofiţeri valoroşi, lipsa antrenamentului specific al echipajelor, lipsa unor tactici de teren pe măsura capabilităţii unui T-34, toţi aceşti factori au influenţat negativ eficienţa tancului în primii ani de folosinţă pe frontul din est. Aceste probleme au fost însă eliminate în stil sovietic, odată cu anii 1943-1944. În cumplita iarnă din 1941-1942, T-34 a surclasat clar toate tancurile germane trimise să-l înfrunte.

Abilitatea sa de a străbate noroaie adânci şi nămeţi uriaşi era de neegalat. Acolo unde tancurile germane se împotmoleau şi deveneau ţinte fără apărare, T-34 se deplasa fără probleme. Deja în pragul anului 1942, prestigioasa revistă Life îl desemnase drept "Probabil del mai bun tanc din lume"...

Epopeea unui tanc prin lume (inclusiv la noi...)

Clipele de glorie ale lui T-34 au survenit în două momente istorice decisive, care au marcat desfăşurarea şi încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.
T-34 este tancul vedetă care a câştigat Bătălia de la Kursk, cea mai mare bătălie de tancuri din istorie, şi tot el a jucat un rol-cheie la Stalingrad.

De asemenea, acesta este tancul cu care sovieticii au pătruns triumfători în Berlin pentru a urca steagul roşu al comunismului pe clădirea ruinată a Reichstag-ului.
Iar T-34 a continuat să-şi consolideze o temută reputaţie şi după încheierea conflagraţiei mondiale.

Îl regăsim, aşadar, în teatrele de operaţiuni din Coreea, Cipru, războaiele statului Israel cu vecinii săi, precum şi în luptele din Vietnam, dintre Vietcong şi armata americană.

Tot el este tancul care a zdrobit revoltele din Ungaria anului 1956 şi Cehoslovacia anului 1968. A fost produs până în anul 1958, dar a rămas în funcţiune mulţi ani după ce a ieşit din producţie. Bunăoară, la nivelul anului 1996, T-34 era încă folosit de forţele armate din 27 de ţări.

Ultima apariţie în cadrul unor confruntări militare din Europa a avut loc în decursul războaielor din fosta Iugoslavie. Este vorba de luna mai a anului 1995, când un T-34 sârbesc a atacat un post militar al UNPROFOR din Bosnia.

Forţele armate române aveau circa 1060 tancuri T-34 la nivelul anului 1990, unele surse susţinând că toate au fost retrase între anii 1994-1996.

În decursul întregii istorii a acestui tanc, sovieticii au produs un număr de 80.070 de bucăţi. T-34 a devenit aşadar cel mai fabricat tanc din lume, recordul său nefiind doborât nici astăzi.

Oricum, ca români, nu trebuie să uităm că pe tancuri de tip T-34 au pătruns trupele invadatoare sovietice în România, inaugurând o epocă cu multe aspecte sumbre în istoria noastră.

ROMA - VIA AURELIA XXXX

Via Aurelia este una dintre cele unsprezece drumuri romane care porneau din capitală spre ţinuturile italice, drumuri construite între sec.4-2 e.A şi care, cu timpul, s-au prelins spre toate provinciile imperiului, cu tronsoane ce au purtat denumiri speciale.

Via Aurelia a fost construită în jurul anului  241 e.A. Proiectul a aparţinut lui Caius Aurelius Cotta, care în acel timp deţinea demnitatea de cenzor. Cotta a intrat în istoria construcţiilor de drumuri romane şi prin supervizarea, în anul 252 e.A, a amenajării unui drum militar în Sicilia, drum care, pe timpul primului război punic a unit Akragas (Agrigento) cu Panormos (Palermo).

Via Aurelia - pod și traseu

Pe timpul Républicii de mijloc, au fost construite o serie de drumuri în toată Italia, dintre care unsprezece porneau din Roma. Drumurile amenajate cu grijă corespundeau nevoilor expansiunii romane, pentru deplasarea rapidă a trupelor spre locurile de conflict şi spre coloniile romane repartizate prin toată Italia. In mod involuntar noua reţea de drumuri a determinat şi dezvoltarea comercială şi economică. Drumurile (Viae) s-au normalizat la o lăţime de circa 4,6 metri, permiţând trecerea paralelă a două care, iar distanţele erau marcate de pietre miliare, cu inscripţii privind distanţele parcurse şi distanţele până la diverse localităţi sau puncte de interes.

Trebuie amintit că nu toate drumurile romane aveau aceeaşi lăţime, aceasta fiind determinată atât de importanţa traseului, cât şi de condiţiile de teren.  Via Aurelia a fost construită ca parte a unei campanii de construcții de drumuri moderne și solide, perioadă începută cu Via Appia, în anul 312 e.A.  Alte drumuri puse în operă pe parcursul perioadei respective au fost: Via Amerina, Flaminia, Clodia, Aemilia, Cassia, Valeria şi Caecilia. Drumurile care au pornit din Roma pe diverse direcţii, în prima etapă, au fost unite ulterior cu drumuri de legătură, sau cu drumuri ce treceau în afara Italiei.

Via Aurelia a traversat Tibrul trecând peste Podul Aemilius şi continuând un traseu spre apus. După construirea Zidului lui Aurelianus, Via Aurelia a părăsit capitala prin Poarta Aurelia, poartă care îi purta numele. Via urma apoi circa 25 de mile (40 Km) spre Alsium, pe coasta Tireniană, apoi pe litoral la Vada Volaterrana (Cosa) şi Pisae (Pisa). Acolo lua sfârşit Via Aurelia. Acesta s-a dovedit un traseu important pe timpul de Republicii timpurii şi de mijloc, deoarece lega Roma cu Cosa şi Pisae. Cosa era o colonie importantă şi un avanpost în Etruria, iar Pisae era singurul port între Genua şi Roma. In conscinţă cele două puncte către care conducea Via Aurelia reprezentau baze militare importante, una terestră şi alta navală, în războaiele romane contra ligurilor, galilor şi cartaginezilor.
Via Aurelia a fost extinsă ulterior la circa 200 de mile (320 Km), în anul 109 e.A, de către Via Aemilia Scaura, drum construit de Marcus Aemilius Scaurus. Acest nou drum conducea la Dertona (Tortona), Placentia, Cremona, Aquileea şi Genua. De acolo se putea purcede spre Narbonne, în sudul Franţei de astăzi, trecând pe Via Postumia.  Cea din urmă a suportat o oarecare reconstrucţie din partea aceleiaşi personalităţi, pe timpul consulatului său din 119 e.A. Pe timpul Imperiului timpuriu, călătorii puteau veni de la Roma trecând pe Via Aurelia prin traversarea Alpilor, pieziș pe Via Juliana Augusta, sau spre nordul Galliei, sau spre Gades (azi Cadix, în Spania).
Moderna şosea Strada Statale 1 urmează aceeaşi rută şi este încă numită familiar Via Aurelia.
In lungul anticului drum au rămas multe resturi ale unor poduri romane, printre care Cloaca di Porta San Clementino, Ponte del Diavolo, Primo Ponte și Ponte Secondo.   

  

ROMANIA -TEZAUR - UN SURÂS AMAR

După o oră de discuţii, Tony Blair scoate un ceas cu capac să  vadă cât este ora, iar pe capac era gravat:
"De la George Bush pentru Tony".
După o perioadă de discuţii, scoate şi Bush un ceas de argint cu capac, iar pe capac era gravat:
"De la Tony Blair pentru George".
După altă oră de discuţii aprinse, Vladimir Putin scoate un ceas din
aur cu diamante, iar  pe capac era gravat:
                         "De la I.C. Bratianu pentru Carol I".

ROMA - VIA LATA XXXX

Această cale a fost o continuare în interiorul Romei a Viei Flaminia, care pornea spre nord-est de la fosta Porta Fontinalis practicată în Zidul de apărare a Romei datorat împăratului Aurelianus, redenumită astăzi Porta del Popolo. Via Lata trecea pe la răsărit de Câmpul lui Marte şi ajungea la Capitoliu. A avut numai importanţa unei artere principale a oraşului, care delimita cartiere. Ea urma traseul de astăzi al arterei Via del Corso, arteră centrală, elegantă și cu magazine de lux.

Piazza del Popolo

Via del Corso

Actuala Via del Corso s-a numit în epoca romană Via Lata pe tot parcursul ei, pornind din Piața Veneția de astăzi până la ieșirea din oraș. In evul mediu s-a numit Via Lata numai pe tronsonul de la Piața Veneția până la Piața Colonna, unde se află Coloana antică a împăratului Marcus Aurelius. In continuare traseul s-a numit

Via Flaminia până dincolo de Poarta del Popolo de astăzi. In 1466, papa Paul al II-lea, fost venețianul Pietro Barbo, a stabilit noile reguli ale curselor de cai și a dorit ca festivitățile de Carnaval să se desfășoare tot pe această arteră, de la Arcul portugaliei până la Palazzo Venezia, în care a locuit. De atunci s-a schimbat și numele arterei în Via del Corso ca aluzie clară la cursele organizate. Anterior Carnavalul se desfășura pe colina Testaccio. Animalele de cursă aparțineau grajdurilor marilor patricieni și concurau fără jochei, provocate să alerge de smoală încvinsă aruncată la spate sau de sfere cu ghimpi metalici atașate de crupă. Cursa se termina în piața veneția unde caii se izbeau de tende (otgoane) întinse pe o stradă. Spectacolul a fost interzis în 1883, datorită unui accident mortal produs în prezența reginei Margherita.

După asasinarea regelui Umberto I la Monza, la 30 iulie 1900, artera s-a numit un timp Corso Umberto I, iar în 1944 după demisia regelui Victyor Emmanuel III, s-a numit Corso del Popolo. doi ani mai târziu a revenit la denumirea de Via del Corso.

ROMA - VIA FLAMINIA XXXX

La Via Flaminia est una dintre vechile căi romane ce porneau din Roma. Ea traversa Apeninii spre nord-est pentru a ajunge la Arminium (azi Rimini), pe coasta Mării Adriatice. Datorită traseului greu ce parcurgea zona muntoasă, construirea drumului a constituit o decizie majoră a timpului, ca necesitate de a lega capitala, Etruria, Latium şi Campania de valea Padului.

Via a fost construită de către  Gaius Flaminius pe timpul scurt cât a deţinut demnitatea de cenzor (220 e.A). Sursele istorice amintesc de renovări fregvente ale drumului, până în perioada imperială. Augustus a iniţiat o restaurare generală a drumurilor Italiei, atribuind sarcini diferiţilor senatori.

Via Flaminia a rezervat-o pentru sine și a construit toate podurile, cu excepția Podului Milvius. Pe atunci Via Flaminia traversa Tibrul la 3 kilometri spre nord de Roma pe un pod construit de Marcus Aemilius Scaurus, în 109 e.A şi pe un pod necunoscut astăzi, podul Minucius. Au fost ridicate Arcuri de triumf în cinstea împăratului atât pe vechiul pod, cât şi la Arminium (Rimini), acesta din urmă păstrându-se până astăzi.

Vespasianus a construit un nou tunnel pe sub pasul Intercisa ( Furlo ), en 77 e.N, iar Traian, despre care vorbesc multe inscripţii, a reparat şi el multe dintre podurile drumului atât de important.

Pe timpul evului mediu drumul antic a fost cunoscut drept Drumul de Ravanna, pentru că ducea spre importantul oraş Ravenna, devenit târziu chiar capitală a Impriului Roman de Apus.

După sfârşitul Exarhatului de Ravenna, adică a posesiunii bizantine, drumul a căzut în degradare, pe timpul perioadei lombarde, perioadă de regres. A fost parţial reconstruit pe timpul Renaşterii şi a continuat de a avea o importanță militară până în epoca napoloniană şi celui de al doilea război mondial. Astăzi s-a transformat în şosea modernă SS3 (Strada Statale 3) şi a rămas unul dintre principalele drumuri de acces de la Roma la Adriarica, deşi în paralel, pe o traictorie mai directă s-a construit o nouă autostradă şi o cale ferată.

Importanţa anticei Via Flaminia era dublă: a- pe parcursul perioadei de expansiune a statului roman, în sec.3 şi 2 e.A, Via a devenit o axă principală de transport mult mai ieftină decât cea maritimă, pentru transportul grâului din valea Padului câtre Roma şi centrul Italiei; b- pe parcursul perioadeilor de decadenţă  a devenit traseul principal care a condus spre centrul Italiei pe barbari sau pe generalii bizantini în campaniile de recucerire a Italiei. Ea a fost urmată de Julius Caesar la începutul primului război civil.

In proximitatea Viei Flaminia s-au dat un număr de mari bătălii, precum cea de la Sentinum (în apropiere de localitatea modernă Sassoferrato ) şi cea de la Tadinum ( în apropiere de moderna Gualdo Tadino ). In evul mediu timpuriu, Via Flaminia, controlată de Imperiul Roman de Răsărit, a avut un rol civilizator şi a reprezentat, în mare parte, ceea ce istoricii au numit culoarul bizantin.

Pod pe Via Flaminia

Via se orienta spre, Ocriculum ( Otricoli ) şi Narnia ( Narni ), unde traversa râul Nera peste cel mai mare pod  construit vreodată de romani, o structură cu patru arcuri despre care a făcut aluzie şi Martialus. Numai un singur arc a rămas în picioare. (In această apreciere nu sunt luate în consideraţie podurile de peste Dunăre şi Rhin şi chiar unele din provincii, ea având în vedere numai Italia).

Via Flaminia începea la actuala Porta del Popolo (Porta Fontinalis) practicată în Zidul Aurelian al Romei. Actuala Via del Corso (numită şi Via Lata în vechime), care leagă Capitoliul de poartă, poate fi considerată drept un tronson urban al Viei Flaminia. Dincolo de ziduri drumul se îndreapta spre nord, iar vestigii considerabile ale pavajului său se găsesc sub şoseaua modernă ce trece la o oarecare distanţă de antica localitate etruscă Faleries (Civita Castellana) şi traversa Tibrul în Ombria pe un pod de la care se mai văd unele vestigii. Cu unele corecturi Via unea și Terni, Spoleto şi Foligno, de unde o ramificaţie ducea la Perugia.

Cea mai strâmtă trecere a fost traversată printr-un tunel din rocă cizelată. Un prim tunel, din sec.al 3-lea e.A, a fost înlocuit din iniţiativa împăratului Vespasianus (pe locul modernului Gola del Furlo). Cea de a doua bandă de circulaţie a actualei şosele SS 3 Flaminia, încă foloseşte tunelul lui Vespasianus,. Se mai poate vedea şi inscripţia de dedicaţie a împăratului.

Via Flaminia ieşea din Apenini la Forum Sempronii (Fossombrone) şi atigea coasta Adriaticii la Fanum Fortunae (Fano). De acolo, drumul s-a îndreptat spre nord-vest traversând Pisaurum (Pesaro) spre Ariminum (Rimini). Distanţa totală de la Roma era de 210 mile romane (311 km) prin vechiul traseu. (Traseul cel nou măsoară 222 mile, 329 km).

ROMA - VIA NOMENTANA XXXX

Această cale cu nume sonor în istoria Romei, cale bine construită pe timpul Republicii, a fost numai o extindere a străzii Semita Alta de pe colina Quirinal. Via Nomentana fost şi un drum ramificat din Via Salaria chiar dincolo de Poarta Collina a Zidului Servian şi, apoi dincolo de Poarta Nomentana a Zidului lui Aurelian. Prin lucrări succesive s-a prelungit spre nord-est, spre Nomentum ( azi Mentana), paisprezece mile distanţă de Roma, şi de acolo la Eretum. Poarta Nomentana a fost închisă de către papa Pius al IV-lea (1559-1565) pentru a deschide noua Portă Pia proiectată de Michelangelo.

Podul Nomentano

Aceasta a condus la iniţial spre satul Ficulea (numindu-se Via Ficulensis). A fost apoi prelungită spre Nomentum, 14 mile (23 km) de Roma, iar cu o altă prelungire s-a alăturat la Via Salaria, la piatra de hotar a 26-a. A fost un drum de importanţă pur locală a zonei limitrofe Romei.

Calea antică spre biserica Santa Agnese

Au fost găsite extrem de puţine mărturii ale acestei căi de transport, peintre care doar două inscripţii de curatori ai săi, care aveau rang ecvestru. Un parcurs de-a lungul Viei Nomentana, duce la întâlnirea a numeroase monumente antice şi medievale, catacombe părăsite, cimitire, vestigii diverse și a unor resturi de pavaj din vechea Via consulară.

ROMA - VIA SALARIA XXXX

Via Salaria este unul din drumurile consulare dintre cele mai vechi şi care pornea din Roma, spre Marea Adriatică pe o distanţă de 242 de kilometri. Acum traseul ei este urmat de o şosea modernă.

Numele de Via Salaria, spre deosebire de toate celelalte construcţii consulare de acest gen, care au fost numite după numele iniţiatorului, sau al arhitectului constructor, a derivat direct din utilizarea ei esenţială. Este vorba de transportul de sare de la Campus Salinarum de la Fiumicino şi Maccarese, zona mlăştinoasă a revărsării Tibrului. Iniţial, vechii sabini procurau sare de la gurile Tibrului în schimbul de ţiţei brut (păcură) extras la Marea Adriatică. Mai mult ca sigur că traseul acestui drum era cu mult mai vechi decât epoca romană, fiind utilizat chiar din mileniul al 2-lea e.A. Există chiar o legendă a unui tratat al regelui Tullus Hostilius cu sabinii şi cu alte triburi de pe traseul drumului, drum care traversa zona periculoasă a Apeninilor.

Ponte romano di Rieti parte din Via Salaria

Via Salaria trecea prin Poarta Collina din vechiul Zid servian şi prin Poarta Salaria din Zidul aurelian, împreună cu Via Nomentana, de care se despărţea imediat în afara orașului. Via Salaria trecea prin Reate (Rieti) şi Asculum (Ascoli Piceno) şi ajungea la Castrum Truentinum (Poero d'Ascoli), pe coasta Adriaticii. 

Piatră miliară

Via Salaria este unul dintre cele mai vechi drumuri pentru sare din Europa, iar unii autori consideră că el a fost şi motiv al dezvoltării a Romei. Traseul vechii căi romane este însoţit de rămăşiţele unor poduri străvechi, dintre care se pot aminti: Ponte del Gran Caso, Ponte della Scutella, Ponte d'Arli, Ponte di Quintodecimo, Romano Ponte (Acquasanta), Salario Ponte şi Ponte Sambuco.

In prezent traseul modern Salaria urmează pe cel corectat şi scurtat de împăratul Nerva (96-99 e.N). Via Salaria avea 4,20 metri lăţime, fiind un drum format din pietre mici, legate cu pietriş, argilă şi nisip, pe o adâncime de 50 de cm.

ROMA - CĂILE RUTIERE (Viae) CARE PORNEAU DIN CAPITALĂ XXXX

Statul roman a creat, în antichitate, o inegalabilă reţea de căi rutiere de comunicaţie, inegalată până în timpurile moderne. Necesitatea şi amenajarea unor căi de comunicaţie rapide şi întreţinute s-a manifestat şi la alte civilizaţii antice anterioare Romei. Acele căi, deşi supravegheate şi amenajate nu au atins niciodată calitatea şi trăinicia celor romane. Căile romane au durat nu numai secole ci chiar până la două milenii.

Ca în toate cazurile statelor antice, reţeaua romană de căi rutiere a pornit de la nevoi militare expansioniste şi de la cele politice, dar a servit excepţional şi nevoile de dezcvoltare economică statală şi locală.

Via Appia

Căile bine amenajate au devenit un element vital al dezvoltării statului roman, începând mai ales din sec.al 4-lea e.A, pe parcursul expansiunii şi al dezvoltării economice. Căile sigure şi nedegradabile permiteau forţelor romane o deplasare repidă şi uşurată. Reţeaua rutieră romană s-a extins până la 400.000 de kilometri, din care cica 80.500 de kilometric erau amenajaţi cu dale.

Porţiune păstrată din Via Nomentana

Atunci când Imperiul a atis apogeul puterii sale, nu mai puţin 29 de mari rute militare puteau fi accesate de la Roma, prin diverse noduri de circulaţie, prin prelungiri şi ramificaţii ale căilor iniţiale. La un moment dat, Imperiul Roman a fost împărţit în 113 provincii traversate de 372 de legături rutiere mari.

Şantier de drum principal

In antichitatea târzie, aceste drumuri a jucat un rol militar invers, prin oferirea de căi de invazie ale valurilor de barbari.

Primele căi rutiere romane de renume au pornit, după cum era normal, din capitală. Acestea au apărut pe timpul Republicii, între sec. 4-2 e.A, începând cu Via Appia. Căile rutiere republicane s-au dirijat, la început, dinspre Roma spre toate ţinuturile peninsulei italice, teritoriul italian fiind vizat primul pentru expansiune.

Via Aurelia în apropiere de Roma

La sfârşitul războaielor pumice, din Roma ieşeau unsprezece mari căi rutiere, căi care s-au ramificat şi prelungit, cu timpul, până la fruntariile cele mai îndepărtate ale strălucitului imperiu. Căile ce porneau din Roma au avut şi darul de a împărţi cartierele oraşului.

Acestea au fost:

- Via Aurelia, care traversa Tibrul pe Podul Aemilius şi trecea prin Poarta Flumentana.

- Via Lata, devenită Corso, era o prelungire urbană a Viei Flaminia, trecând printre Câmpul lui Marte şi Forumurile inperiale. Intra în oraş prin Poarta Fontinalis.

- Via Salaria, care intra în Roma prin Poarta Collina, poarta cea mai de nord a zidului servian, aflată pe colina Quirinal.

- Via Nomentana, care intra în Roma tot prin Poarta Collina.

- Via Labicana, care intra în Roma prin Poarta Esquilina, cea mai de răsărit, pe Esquilin.

- Via Tiburtina, care intra în Roma tot prin Poarta Esquilina.

- Via Praenestina, care intra în Roma tot prin Poarta Esquilina, împreună cu Labicana şi Tiburtina.

- Via Tuscolana, intra în oraş printre colinele Esquilin şi Caelius, prin Poarta Querquetulana.
- Via Appia, intra în Roma printre colinele Caelius şi Aventin, în apropiere de Circus Maximu,pe la poarta Capena.
- Via Latina, intra în oraş asemănător cu Via Appia pe la Poarta Capena.
- Via Ostiensis, intra în Roma prin două deviaţii, una prin Poarta Raudusculana, iar a doua prin Poarta Lavernalis, ambele pe colina Aventin.
Titus Livius a amintit de unele drumuri foarte familiare din apropierea Romei cu mult mai vechi decât prima cale pavată - Via Appia. In lungul ascelor drumuri formate numai prin bătătorirea pământului, el a indicat şi existenţa unor monumrnte. Drumurile primitive de care a vorbit erau nişte simple poteci rutiere, sau pietonale, nişte piste terestre prăfuite şi noroite, trasate şi folosite încă din epoca fierului, de triburile italice. Este vorba de Via Gabina, drum rural de pe timpul lui Porsena, utilizart în jurul anului 500 e.A, de Via Latina, de pe timpul lui Coriolan, în jurul anului 490 e.A, de Via Nomentana, tot în jurul anului 490 e.A, de Via Ficulensis, în anul 449 e.A, de Via Labicana, în 429 e.A şi de Via Salaria, în 361 e.A, Porţiuni din acele drumuri primitive s-au încorporat, mai târziu, în reţeaua de drumuri amenajate temeinic. Drumurile trainic amenajate, directe şi bine întreţinute, au constituit o parte vitală a dezvoltării imperial roman şi un impresionant exemplu al spiritului şi talentului constructiv al lumii romane.

ROMA - INSULA TIBERINA XXXX

Tibrul îmbrăţişază în zona centrală a Romei o insulă devenită emblematică pentru istoria oraşului. In limba latină se numea Insula Tiberina, sau Insula Tiberis. In mod simplu, era numită numai Insula. Italienii de astăzi o numesc Isola Tiberina şi a devenit un loc iniștit, idilic şi puțin desuet. Ea a fost și este insula Tibrului.

Pe parcursul istoriei a constituit, totuşi, un loc strategic, deoarece scurta trecerea de pe un mal pe altul peste podurile scurte şi solide care o uneau cu cele două maluri ale râului. Numită şi Isola dei Due Ponti, ea are o lungime de 270 de metri şi o lărgime meximă de 67 de metri. Pentru apropierea ei de cele două maluri, dar şi datorită unei izolări de tumultul agresiv al capitalei, insula a fost căutată mereu pentru locuire.

Insula Tiberina - vedere aeriană

In epoca antică, pe insulă s-a dedicat un templu zeului roman al medicinei, Esculap, omologul lui Asklepios al grecilor. Datorită acestei dedicaţii, insula a mai fost numită şi Insula Esculapi. Din străvechiul templu nu a mai rămas nici o urmă. Pe locul lui s-a ridicat târziu un spital.

Insula Tiberina - reconstituire a aspectului antic

Insula este legată de malul stâng al Tibrului, cel dinspre centrul oraşului, prin Podul Fabricius, cel mai vechi pod al Romei (62 e.A), încă în picioare. De malul drept este legată prin podul Cestius, tot de origine antică, dar renovat radical în sec.al 19-lea. In insula Tiberina s-a aciuit mult timp ghetoul evreiesc al Romei, astfel că aici se mai găsește o sinagogă şi diverse magazine ce propun produse evreiești.
Pentru un timp insula a mai fost numită de unii autori drept Licaonia sau Isola di San Bartolomeo, datorită basilicii cu acest hram, una din basilicile minore ale Romei.
Biserica a fost ctitorită pe locul templului antic de împăratul german Otto al III-lea, care, la sfârșitul sec.al 10-lea, a dedicat-o sfântului Adalbert de Praga. A fost renovată în anul 1113 de papa Pascal al II-lea și apoi în anul 1180, cu ocazia aducerii aici, de la Benevent, a relicvelor Sfântului Bartolomeu. Cu acea ocazie biserica a primit noul hram. Lăcașul a fost grav grav avariat de o inundație din anul 1557 și a fost reconstruit în 1624 cu fațadă stil baroc, datorată arhitectului Orazio Torriani. alte restaurări s-au întreprins în 1852. In anul 2000 papa Ioan-Paul al II-lea a consacrat biserica martirilor noi din sec.20 și 21.
Relicvele Sfântului Bartolomeu se găsesc sub altarul principal într-o cadă antică de porfir, cu capete de lei. Interiorul edificiului mai conservă paisprezece coloane antice și doi suporți de lei, care datează de la prima reconstrucție a basilicii. In piața din fața basilicii este ridicat un monument (pinaclu) cu sfinți în niște nișe pe cele patru laturi.  Turnul clopotniță datează din sec.al 12-lea. Poartă numele de Torre dei Caetani și este tot ce a mai rămas din castelul medieval construit pe insulă de nobilii Pierleoni.
Nașterea insulei are și ea o legendă care spune că după moartea regelui Tarquinius Superbus, romanii revoltați i-au aruncat trupul în Tibru. El s-a blocat pe fundul râului, fiind acoperit de depuneri, care au dat naştere insulei.

Biserica San Bartolomeo

Conform unei alte legende, amintită de Aurelius Victor, scriitor roman din epoca târzie, Roma a fost lovită de o epidemie, în anul 292 e.A. Atunci a fost trimisă în Grecia o delegaţie condusă Quintus Ogulanius Gallus, pentru a cere ajutor la templul lui Asklepios de la Epidaur, în Pelopones. Acolo un șarpe, ieșit de la baza statuii lui Asklepios, s-a prelins într-un ungher al navei romane. Când nava a revenit la Roma, șarpele a părăsit-o şi a înotat până la Insula Tiberina. Epidemia a încetat, iar romanii au ridicat pe insulă templul dedicat lui Esculap. Urmând acea tradiție antică, pe insulă s-a construit un spital.

Unii autori au menționat că la începuturile Romei, pe insulă au fost izgoniți răufăcătorii şi tulburenții, astfel că pe aceasta s-a constituit, pentru o perioadă, un cartier rău famat.