ROMÂNIA - Primul Război Mondial – BBB - X - Tratatul de pace banditesc de la Bucureşti – Pierderea Dobrogei

             Cea de a doua problemă teritorială impusă prin primele puncte ale proiectului de tratat şi reluată apoi la 27 februarie 1918 a fost cedarea Dobrogei către bulgari. Aceasta era răsplata revendicată de bulgari ca preţ al colaborării la război alături de Puterile Centrale. In această pretenţie era sprijinită, fără nici o rezervă, de unguri, bucuroşi de orice slăbire a României. Ca atare Puterile Centrale hotărâseră ca o condiţie „sine qua non“ a păcii, ca România să cedeze Bulgariei nu numai Dobrogea nouă, adică Cadrilaterul alipit în 1913, ci toată Dobrogea veche, până la gurile Dunării, în nord. Acest fapt era şi el o încălcare cinică  a principiului păcii fără anexiuni şi un adevărat asasinat economic, prin răpirea ieşirii la mare a României.

          Protecţia Bulgariei nu putea fi motivată în nici un fel, nu avea bază de legitimare istorică sau economică. Statistica română din 1913 a înregistrat o populaţie română de 216.435 de români faţă de numai 51.140 de bulgari pe lângă alte minorităţi mult mai restrânse. Nici lucrările ştiinţifice bulgare nu puteau să susţină o preponderentă populaţie bulgară în Dobrogea. Un oarecare autor, Işivkov, cel mai avizat a afirmat că în Dobrogea nu se aflau decât cel mult 50.000 de bulgari. El spunea: „A crede că sunt mai mult de 50.000 de bulgari, în Dobrogea, ceea ce se întâmplă des, înseamnă să ne înşelăm în chip grosolan“.

               Istoriceşte, Dobrogea nu a aparţinut niciodată unui stat bulgar. Din stăpânirea Imperiului Roman de Răsărit (Bizanţ) a trecut în stăpânirea română a lui Mircea cel Bătrân, iar apoi în mâna turcilor. După cinci sute de ani istoria a făcut un act de dreptate şi România a luat Dobrogea de la turci.

             Din punct de vedere economic, Dobrogea este vitală pentru economia României prin ieşirea la mare, la comerţul mondial. Desigur că bulgarii au reacţionat printr-o întreagă serie de publicaţii argumentând că portul Constanţa nu era principalul port al României şi că volumul cel mare de comerţ s-ar fi realizat prin porturile dunărene. La data tratativelor de pace se ştia că, în 1912, din totalul mărfurilor exportate prin Constanţa se scurseseră 1.240.459 tone, prin Brăila 552.949 tone, iar prin Galaţi 290.455 de tone.

Dobrogea reprezenta la aceeaşi dată o operă de civilizaţie de care România era mândră, rezultatul unei munci intensive de aproape o jumătate de veac.

           Bulgarii, ocupanţi ai Dobrogei prin brigandaj militar şi conştienţi de slăbiciunea argumentelor de tot felul, au organizat un simulacru de „Congres al popoarelor din Dobrogea“, sfătuiţi de ministrul german de externe Kühlmann. Congresul ținut la Babadag, a fost un fiasco, deoarece din cei 270 de „delegaţi“ nu s-a găsit nici un nume românesc, grecesc, evreiesc sau german ci cel mult 13 nume ruseşti şi 13 nume turceşti. Majoritatea populaţiei române luase calea pribegiei, iar din românii rămaşi, o bună parte fuseseră deportaţi în Bulgaria, iar restul se aflau sub teroarea armatei bulgăreşti. Cu o astfel de manifestaţie ridicolă bulgarii aveau naivitatea să creadă că pot păcăli Europa. Un al doilea Congres s-a ţinut tot la Babadag, în iulie 1918, pentru a protesta împotriva soluţiei de a nu se da toată Dobrogea bulgarilor. Cu timpul părerile celor din conducerea Puterilor Centrale evoluaseră împotriva dorinţelor bulgăreşti şi ale primelor promisiuni. Prin tratatele lor Puterile Centrale se angajaseră să dea bulgarilor, în caz de succes, Dobrogea nouă, adică Cadrilaterul şi sudul Dobrogei vechi, până la o linie ce ajungea la câţiva kilometri sud de calea ferată Cernavodă-Constanţa.

Pe timpul tratativelor bulgarii au recurs la şantajul că vor rupe alianţa cu Puterile Centrale dacă nu li se va da toată Dobrogea. Ei se întemeiau pe o afirmaţie oarecare şi frivolă a lui Wilhelm al II, pe care acesta o făcuse la Potsdam, cum că bulgarii vor avea toată Dobrogea împreună „cu frumosul oraş Constanţa“. Ministrul bulgar se grăbise să anunţe promisiunea în Sobranie, în interesul popularităţii sale, cu mult înainte de începerea tratativelor de pace. Pe de altă parte, ministrul de Externe al Germaniei de atunci a făcut cunoscut premierului bulgar, Radoslavov, că nici o convenţie nu obliga Germania şi pe aliaţii săi la cedarea Dobrogei întregi. Wilhelm al II-lea i-a făcut şi el observaţie pentru acea indiscreţie. Czernin a afirmat că nimeni nu s-a sinchisit de gravitatea angajamentelor de la începutul războiului.

          Pe de altă parte nici un scrupul nu împiedica Puterile Centrale de a satisface pe bulgari. Formula aprobată pe linie militară, politică şi gazetărească era aceea că: „Datoria noastră este să menţinem Bulgaria în alianţă“. Cu aceasta se dădea satisfacţie unui aliat şi se pedepsea „ţara trădătoare“, adică Romania. Totuşi, în cursul tratativelor s-au născut două dificultăţi. Germania avea mari interese privind gurile Dunării şi Marea Neagră şi nu vroia să rămână la discreţia bulgarilor. Pentru rezolvare s-a găsit formula „accesului comercial al României la Marea Neagră prin calea ferată Cernavodă-Constanţa“. Părea o concesie făcută României, dar în realitate preţul era de cel mai mare interes pentru Germania, iar calea ferată dată românilor trebuia să servească drept „teritoriu de tranzit german“ prin tratatul de pace.

           A doua dificultate, mult mai gravă, s-a ivit din partea turcilor care nu puteau cere bucăţi din Dobrogea, dar cereau să li se restituie malul drept al râului Mariţa, în faţa Adrianopolului, pe care fuseseră nevoiţi să-l cedeze bulgarilor în 1915 pentru a le cumpăra intrarea în război alături de Puterile Centrale. Turcii mai cereau pe deasupra o bucată din Tracia, până la râul Mesta.

            Külhmann şi Czernin nu au putut rezolva împăcarea aşa că problema s-a transferat la Berlin şi la Cartierul General german de la Spa, care simpatiza cu turcii. Acolo s-a adoptat o soluţie temporară prin care Bulgaria urma să primească Cadrilaterul şi o fâşie din sudul judeţului Constanţa până aproape de calea ferată Cernavodă-Constanţa, aşa cum fusese stipulat în tratatul încheiat cu Austro-Ungaria. Partea de nord a Dobrogei, până la gurile Dunării, revenea în condominium celor patru puteri aliate, urmând ca atribuirea definitivă să se rezolve mai târziu. Insă, imediat, Puterile Centrale au dat bulgarilor o contra-chitanţă secretă, prin care cedau acesteia toate drepturile asupra părţii lor, în momentul când diferendul cu turcii se va fi aplanat.

            Soluţia era de natură a despuia România definitiv de provincia transdanubiană, cu 350.000 de locuitori în majoritate români, şi adusă la civilizaţie prin muncă românească.

             După scurgerea a şase luni, pentru premierul bulgar Radoslavov a venit şi pedeapsa semnării acestui jaf. El a trebuit să fugă în străinătate travestit ca să scape de furia poporului bulgar, care suferise o înfrângere meritată. După ce Bulgaria a cerut încheierea armistiţiului (29 septembrie 1918), soldaţii bulgari s-au răsculat, au ocupat oraşul Radomir şi au proclamat republica. In perioada următoare guvernul bulgar a fost condus de Alexandār Malinov.

           In acelaşi timp, la 25 septembrie 1918, delegaţii celor patru state inamice iscăleau la Berlin protocolul prin care Dobrogea, inclusiv partea nordică care prin Pacea de la Bucureşti fusese atribuită puterilor inamice în condominium, s-a cedat în întregime şi fără nici o restricţie Bulgariei. Litigiul turco-bulgar se aplanase. Patru zile mai târziu, delegatul bulgar Koluşev sosea la Sofia cu preţiosul document în mapa diplomatică. Dar în aceeaşi zi, la Salonic se iscălea un alt act mult mai important. Bulgaria capitula şi ieşea din luptă după grave înfrângeri aplicate de Aliaţi pe frontul de sud. In această situaţie Dobrogea a aparţinut "de drept" Bulgariei numai în scurtul timp cât îi trebuise documentului să facă călătoria de la Berlin la Sofia.

Câteva zile mai târziu, ţarul Ferdinand de Coburg abdica în favoarea fiului său Boris şi fugea peste graniţă însoţit de Radoslavov şi ceilalţi complici din anturajul său cu care urzise politica lui criminală împotriva României.

Verificat

ROMÂNIA - Primul Război Mondial – BBB - X - Tratatul banditesc de pace de la Bucureşti. Pierderea munţilor

            Interesele Austro-Ungariei erau dictate de cerințele speciale al părţii ungare, care avea interesul să slăbească România până la punctul în care să devină inofensivă pe viitor. Intr-o „Prememoria“ redactată de Tisza şi înmânată lui Czernin, acela deplângea că „România nu va ieşi din război atât de slăbită, cât ar fi fost necesar pentru satisfacerea dreptăţii şi intereselor îndreptăţite ale monarhiei austro-ungare“. Tisza avertiza că pierderea munţilor de către România era compensată, chiar prea mult, de preluarea Basarabiei şi că rectificarea de frontieră în Carpaţi cerută de Ungaria, prin Tratatul de pace, nu avea proporţiile vinovăţiei României şi nu corespundea cu situaţia ei militară (cu această situaţie militară română, ungurii aveau să se confrunte peste doi ani cu mare umilinţă). Intreaga presă ungară cerea, cu un ton foarte violent, ca România să fie tratată cu cea mai mare asprime.

             Anexarea regiunii muntoase a României era prezentată de unguri ca o măsură de siguranţă naţională. Dincolo de această barieră naturală s-ar fi stabilit o „zonă de apărare etnică“, prin colonizare de grăniceri unguri. Anexarea unei regiuni mai întinse, sau chiar a României întregi, aşa cum visa conducerea de la Viena, sau unii germanofili, era respinsă categoric de unguri, deoarece ea ar fi mărit considerabil proporţia elementului românesc în monarhie, fapt considerat periculos. Czernin a conchis că sub noţiunea de „rectificare strategică“ a frontierei, ungurii pretindeau nişte teritorii importante, ceea ce era în contrazicere flagrantă cu formula păcii fără anexiuni, anunţată cu ipocrizie de Puterile Centrale întregii lumi. Dar Czernin nu era un om care să fie tulburat de astfel de scrupule. Mai ales că avea sentimente ostile faţă de români, deoarece nu avusese satisfacţii diplomatice pe timpul neutralităţii.

           Asemănător, şi reprezentanţii Germaniei păreau nemulţumiţi de pretenţiile de anexiune ale Ungariei, intenţii care demascau ipocrizia celor două imperii. Germanii se simţeau datori totuşi să accepte o parte a pretenţiilor ungare, fiindcă la trastativele de pace separată cu ruşii, de la Brest-Litovsk fuseseră sprijiniţi de Austro-Ungaria în pretenţiile lor expansioniste. Prin urmare era natural ca acum Germania să-şi susţină aliata cu aceeaşi loialitate în problema frontierei Carpaţilor.

           De altfel Germania a gândit problema şi negustoreşte, constatând că terenul pe care-l voia Ungaria era acoperit de păduri, care reprezentau o valoare de cel puţin trei miliarde de mărci şi că el conţinea zăcăminte încă neexploatate şi resurse petrolifere. Se cuvenea deci ca Germania „care se forţase cel mai mult pentru înfrângerea României“ să aibă o parte corespunzătoare din beneficiu. Kühlmann şi-a asigurat conaţionalii că Germania nu a rămas în pagubă. Nu putea spera la o achiziţie teritorială datorită depărtării geografice, aşa că şi-a rezervat „avantaje economice ce mergeau până la limita capacităţii de randament a României“.

         Prezentarea hărţii cu zona pretinsă de Ungaria, a produs o impresie stupefiantă şi de indignare delegaţiei române, la 24 februarie 1917. Era departe de cele trei mici colţuri indicate de Mackensen la întâlnirea prealabilă avută cu generalul Averescu. Zona poftită de Ungaria reprezenta o suprafaţă de peste 15.000 kmp din trupul României, din care tăia o fâşie lată, pe alocuri, de mai mult de 30 km. Ea îngloba oraşe importante ca Turnu Severin, Sinaia, Târgu Ocna şi răpea în plus şi regiunea petroliferă din Valea Trotoşului.

          Delegaţii austro-germani au acceptat în final numai o rectificare teritorială de numai 5.600 kmp. Discuţiile cele mai grele s-au purtat pentru Azuga şi Buşteni, pe Valea Prahovei, şi pentru jumătate din Valea Lotrului, la care ungurii n-au renunţat decât după stăruinţa personală a împăratului Carol. Toată creasta Carpaţilor, toate vârfurile învăluite în legendă şi poezie românească, Parâng, Cozia, Negoiu, Moldovanu, Caraiman, Vrancea, Ceahlău, Rarău, urmau să intre în posesia Ungariei. Toată bogăţia pădurilor noastre şi o sumă de străvechi sate româneşti urmau a ne fi luate. In judeţele Suceava şi Dorohoi se reteza aproape o treime de teritoriu. Vechea graniţă dantelată urma să fie înlocuită cu o linie dreaptă, care ar fi lăsat un rest de ţară ciopârţit şi îngustat.

„Sa clintit hotarul pe care de la Neagoe Basarab până astăzi nimeni nu l-a atins!“ a suspinat cu durere Delavrancea înainte de a-şi da sfârşitul.

ROMÂNIA - Primul Război Mondial – BBB - X - Tratatul de pace de la Bucureşti – Tratatul înrobitor

             Un prim capitol al tratatului de pace banditesc semnat de Alexandru Marghiloman la 24 aprilie/7 mai 1918, a cuprins cele patru condiţii de la începutul tratativelor şi s-a extins la cele nouă ulterioare. Tratatul de pace stabilea înrobirea politică a României. Impreună cu convenţiile adiţionale, conţinea un număr covârşitor de dispoziţii, care desfiinţau, în fapt, România ca ţară de sine stătătoare. Constituia confirmarea şi reglementarea regimului de ocupaţie militară a Munteniei, cu apăsare despotică şi umilitoare şi cu stoarcerea tuturor resurselor umane şi materiale. Se tindea pe trei direcţii: inferiorizarea militară a ţării astfel încât să nu mai fie capabilă de acţiuni ofensive şi defensive împotriva Ungariei şi Bulgariei, disoluţia pentru viitor a mijloacelor de revenire materială şi morală a ţării; aservirea economică şi financiară a ţării faţă de Puterile Centrale, izolând-o de restul Europei şi răpindu-i orice mişcare şi acţiune proprie.

               Independenţa nominală se lăsa României în mod ipocrit, pentru ca Puterile Centrale să nu ia asupra lor răspunderile administrării şi apărării populaţiei. O enumerare sumară a condiţiilor militare şi politice ale tratatului şi anexelor dă o imagine palidă despre regimul de robie supus ţării.

            Armata română a fost aproape desfiinţată. I-au rămas 8 divizii cu efective de pace (adică reduse), adică un total de 20.000 de infanterişti, 3.200 de cavalerişti şi 9.000 de artilerişti. Restul a fost demobilizat sub supravegherea unei comisii germane ce s-a stabilit la Iaşi. In diviziile cu efective de pace au fost păstraţi sub arme doar tinerii din contingentele 1916, 1917, 1918 şi 1919. S-a reuşit să fie menţinute neatinse cadrele din comandamentele militare şi acest fapt avea să creeze condiţii ca mai târziu, la momentul potrivit, armata să poată fi remobilizată. Cadrelor şi ostaşilor demobilizaţi li s-a permis trecerea în partea de teritoriu ocupată, în Muntenia şi Oltenia.

          Tot materialul de război trebuia transferat în teritoriul ocupat şi ţinut acolo sub pază germană. S-a permis însă menţinerea în Basarabia a două divizii de infanterie şi două de cavalerie, cu efectivul de război, fapt ce echivala cu recunoaşterea indirectă a unirii Basarabiei. Această unire era tratată de Austro-germani şi de germanofilii noştri ca un act de prietenie, un act de compensaţie pentru pierderea Dobrogei şi chiar un act de mărire teritorială. Era însă vorba de un act bine calculat ce căuta să îndrepte preocupările României într-o altă direcţie care să o facă să uite de asprimea tratatului.

         Efectivele militare rămase României trebuie comparate cu cele 20 de divizii perfect echipate şi antrenate pe care le avusese la sfârşitul anului 1917 pe frontul din faţa Puterilor Centrale, forţă pe care acelea nu se aventuraseră să o atace după retragerea trupelor ruseşti bolşevizate.

            Prin cedarea Basarabiei, privirile României trebuiau întoarse de la Carpaţi şi îndreptate spre răsărit, după cum procedase Bisamrk cu Franţa învinsă la 1870. Atunci s-a sprijinit politica de expansiune colonială a Franţei care trebuia să o facă să uite pierderea Alsaciei şi Lorenei.

            Germania îşi păstra în ţară întreg aparatul de război şi de stoarcere economică, menţinând chiar starea de război până la ratificarea păcii, pace pe care regele Ferdinand nu semnat-o niciodată. Germanii, după ratificarea păcii de la 7 mai 1918, stil nou, au transformat starea de război în stare de ocupaţie, prin menţinerea a şase divizii în ţară şi a „formaţiunilor necesare exploatării economice“ şi aceasta fără nici un termen.

              Mijloacele de comunicaţie, căile ferate, poşta şi telegraful au rămas sub administraţia militară ca şi controlul circulaţiei monedei, Banca Naţională şi băncile populare. Frontiera dintre Moldova liberă şi teritoriul ocupat rămânea închisă şi nu se admitea trecerea refugiaţilor decât cu aprobarea individuală a comandamentului armatei din Muntenia şi cu condiţia ca Moldova să furnizeze acelui comandament cantitatea corespunzătoare de alimente.

             Rechiziţiile în bani sau în natură au continuat până la ratificarea păcii, iar după aceea întreţinerea armatei din Basarabia cădea în sarcina României (este vorba de armata germană pătrunsă spre Odesa), care trebuia să cheltuiască în acest scop circa 700 de milioane de lei pe an, adică mai mult decât bugetul ţării întregi înainte de război.

               Dunărea primea un regim care o punea în stăpânirea necondiţionată a Puterilor Centrale. Navele lor militare şi comerciale puteau circula pe toată întinderea fluviului fără reciprocitate pentru România, în afara apelor ei teritoriale, şi cu excluderea navelor Antantei.

                Toţi dezertorii şi spionii care se aflaseră în serviciul duşmanilor germanici au fost amnistiaţi printr-o dispoziţie ruşinoasă şi imorală: „România acordă amnistie completă supuşilor săi pentru conduita lor politică în timpul războiului sau pentru conduita lor militară bazată pe motive politice“.

              Pentru a provoca ură şi resentimente interne, duşmanii au impus realizarea chestiunii evreieşti prin naturalizarea în masă a evreilor români, deşi guvernul român rezolvase problema din proprie iniţiativă şi cu aprobarea parlamentului încă din primăvara anului 1917.

              S-au acordat privilegii speciale şcolilor coloniilor germane. Austro-Ungaria a profitat de situaţie spre a înăbuşi şi a paraliza orice veleitate de educaţie naţională română pe teritoriul ei, afirmând cu ipocrizie că măsura era reciprocă. Ea dorea o „ordine legală şi publică“ pe teritoriul ei, care reprezenta faimoasa teorie maghiară a unităţii statului ungar, teoretizată de Babffy, Tisza şi Apponyi. Tot Austro-Ungaria a impus un act prin care aproape se excludea posibilitatea naturalizării românilor dintr-o parte în alta a provinciilor deţinute de ea, de Austro-Ungaria şi România. Se încerca a se împidica exodul românilor din Ardeal, a celor subjugaţi, ce doreau să se unească cu fraţii şi să devină cetăţeni români. Ungurii doreau ca pe de o parte să scadă elementul românesc din Transilvania, dar pe de altă parte se temea de întărirea demografică a viitoarei Românii.