ROMÂNIA - Primul Război Mondial – BBB - X - Pacea banditească de la Bucureşti – Robia economică

         Condiţiile economice ale păcii s-au dovedit excesiv de rapace mai ales din partea Germaniei, asemănătoare cu cele de la Brest-Litovsk, impuse ruşilor bolşevici. Pentru că nu puteau obţine adăugiri teritoriale, ei doreau să obţină un fel de despăgubire de război indirectă, prin aceea ca România să cedeze regiunile sale petrolifere, domeniile, căile ferate şi porturile către societăţi germane şi să supună finanţele române unui control permanent din partea Germaniei.

              Czernin s-a lăudat în memoriile sale că a reuşit, folosind chiar intervenţia împăratului său, să reducă cererile germane cu 50%, de teamă ca „pacientul să nu sucombe pe masa de operaţie“.

          Principalele bogăţii ale României fiind atunci cerealele, petrolul şi pădurile, către acestea s-au îndreptat, în primul rând, colţii duşmanului. Germanii căutau să-şi asigure şi pentru viitor regimul de pradă din timpul războiului.

           Convenţia agricolă impunea felul de muncă agricolă în România şi monopolul exclusiv (de tip otoman) al vânzărilor produselor agricole, cu întârzicerea de a le vinde în altă parte şi fixa preţul vânzării la o sumă inferioară valorii reale a pieţii mondiale, adică o vânzare în pagubă (faţă de învingători). Un oficiu Austro-german urma să funcţioneze în ţară pentru a organiza recepţia mărfurilor, acaparând tot ce considera util.Orice german, sau societate germană, putea arenda terenuri rurale pe un termen de 90 de ani, ceea ce însemna, la rândul ei, o acaparare banditească.

             Convenţia petrolului, dădea întreaga exploatare la două societăţi germane, una prelua toate bunurile inamice din domeniu, iar alta conducea totalitatea terenurilor petroliere ale statului. Tot petrolul extras era predat unei a treia societăţi ca unitate de monopol în comercializare.

            Societăţile germane aveau dreptul, în rest, să folosească toate resursele publice al ţării, inclusiv cele pe cale de expropriere. Aproape toată producţia era destinată exportului, nevoile interne fiind apreciate de o comisie germană. Acest sistem de exploatare colonială era încheiat pe o perioadă de 30 de ani, cu dreptul, pentru germani, de a-l prelungi la 90 de ani.

         Convenţia pădurilor dădea dreptul autorităţilor germane de a rechiziţiona fără restricţie, sau limite, lemnul din România. Statul român era obligat să lase să funcţioneze exploatările germane stabilite în timpul ocupaţiei şi „să plătească pagubele suferite din cauza războiului de exploatările dinainte de anul 1916 şi să cumpere toate instalaţiile când acelea nu vor mai fi utile societăţilor“. In acest fel România era obligată să plătească devastatorilor pentru pagubele pe care chiar aceia le provocaseră. Aceasta pe lângă pierderea pădurilor din munţii cedaţi Ungariei.

              Industria şi comerţul ţării au fost anihilate, sau aservite, prin tratat. Toate fabricile cu alt capital decât cel al Puterilor Centrale fuseseră demontate în timpul ocupaţiei şi trimise în ţările duşmane, în special în Bulgaria. Tratatul de pace legitima acest jaf şi împiedica refacerea industriei române. Un oficiu german pentru export şi import monopoliza introducerea mărfurilor, pe care le limita la „dezvoltarea producţiei agricole“. Industria de morărit nu a fost uitată. Ea avea voie să exporte până la 6% din producţia de făină.

            Un regim vamal special de transporturi pe căile ferate favoriza mărfurile germane şi austro-ungare în dauna celor româneşti, chiar pe reţelele interne. Noile căi ferate trebuiau făcute pentru a satisface interesele tranzitului german şi austro-ungar. Austro-Ungaria a confiscat şantierul naval de la Turnu Severin, iar Germania şi-a prevăzut concesionarea construirii unui şantier naval la Giurgiu.

              Opera de aservire totală a ţării era completată de regimul financiar. Doi comisari germani erau ataşaţi pe lângă Banca Naţională a României şi pe lângă Casa Centrală a Băncilor Populare. Ei erau cei ce aprobau „orice afacere de împrumut intern sau extern şi orice operaţie cu străinătatea. La operaţiile cu devize cei doi aveau drept de veto absolut“.

           Funcţionarii statului erau ameninţaţi cu îndepărtarea dacă nu îndeplineau condiţiile impuse de învingători. România era obligată să retragă din circulaţie biletele Băncii Generale, emise de ocupant, cu care el făcuse plăţile pentru imensele cantităţi de materiale ridicate din ţară, pentru întreţinerea armatei de luptă şi de ocupaţie şi pentru plata funcţionarilor publici. Ocupanţii îşi rezervau dreptul de a mai emite şi întrebuinţa astfel de bilete (bancnote) fără valoare şi după încheierea păcii. Astfel, în octombrie 1918 erau în circulaţie în ţară 2.200.000 lei în moneda Băncii Generale (banca înfiinţată de ocupanţi).

               La această mârşăvească contribuţie de război trebuie adăugată suma de 750.000.000 lei, ridicată din ţară în timpul ocupaţiei precum şi o sumă nedreaptă de 35.000.000 de coroane de vărsat Austro-Ungariei, în paritate monetară.

           La capitolul „Pagube de război“ se stipula că: „România renunţă la indemnizări pentru pagubele suferite pe teritoriul său prin măsurile de ordin militar german, cuprinzând şi toate rechiziţiile şi contribuţiile“. De asemenea: „România va plăti germanilor toate pagubele care le-au fost cauzate pe teritoriul său prin măsurile de ordin militar ale oricărei puteri beligerante“. Deci România trebuia să plătească germanilor din ţară şi numeroaselor societăţi industriale şi comerciale, chiar pagubele pricinuite de măsurile luate de armata germană însăşi.

Toate aceste pagube urmau a fi stabilite de autorităţile germane şi achitate de statul român în termen de o lună de la stabilirea lor.

        Stresemann, cunoscutul om politic german, a evaluat contribuţia în bani impusă României la 5.000.000.000 de mărci, dar aceasta, în practică, trecea de dublul evaluării. Mai târziu Germania învinsă a căutat să găsească explicaţii şi scuze pentru condiţiile păcii nimicitoare impuse României. Impăratul abdicat, Wilhelm al II-lea, a scris în memoriile sale: „Prevederile păcii de Brest şi Bucureşti, de altfel întru nimic comparabile cu cele de la Wersailles, n-ar trebui îndreptate împotriva noastră. Ele fuseseră hotărâte în timp de război şi trebuiau să ne asigure condiţii avantajoase până la încheierea lui. Intr-o pace generală, pacea de la răsărit s-ar fi înfăţişat altfel. Dacă războiul s-ar fi sfârşit în favoarea noastră, condiţiile păcii din răsărit ar fi fost revizuite. Atunci când ea s-a încheiat era necesar să ţină seama de exigenţele militare“.

           Referindu-se la grava situaţie a aprovizionării dublei monarhii austro-ungare, în 1917, generalul E. Ludendorff nota: „Armata austro-ungară murea de foame, cel puţin o parte din ea, cum murea, de asemenea şi Austria germană şi, în particular Viena“.

         Regele Ferdinand I-ul nu a semnat niciodată pacea înjositoare şi barbară întocmită la Bucureşti şi contrasemnată de Alexandru Marghiloman, pe atunci Prim Ministru.

Verificat

ROMÂNIA - Primul Război Mondial – BBB - X - Tratatul de pace banditesc de la Bucureşti – Pierderea Dobrogei

             Cea de a doua problemă teritorială impusă prin primele puncte ale proiectului de tratat şi reluată apoi la 27 februarie 1918 a fost cedarea Dobrogei către bulgari. Aceasta era răsplata revendicată de bulgari ca preţ al colaborării la război alături de Puterile Centrale. In această pretenţie era sprijinită, fără nici o rezervă, de unguri, bucuroşi de orice slăbire a României. Ca atare Puterile Centrale hotărâseră ca o condiţie „sine qua non“ a păcii, ca România să cedeze Bulgariei nu numai Dobrogea nouă, adică Cadrilaterul alipit în 1913, ci toată Dobrogea veche, până la gurile Dunării, în nord. Acest fapt era şi el o încălcare cinică  a principiului păcii fără anexiuni şi un adevărat asasinat economic, prin răpirea ieşirii la mare a României.

          Protecţia Bulgariei nu putea fi motivată în nici un fel, nu avea bază de legitimare istorică sau economică. Statistica română din 1913 a înregistrat o populaţie română de 216.435 de români faţă de numai 51.140 de bulgari pe lângă alte minorităţi mult mai restrânse. Nici lucrările ştiinţifice bulgare nu puteau să susţină o preponderentă populaţie bulgară în Dobrogea. Un oarecare autor, Işivkov, cel mai avizat a afirmat că în Dobrogea nu se aflau decât cel mult 50.000 de bulgari. El spunea: „A crede că sunt mai mult de 50.000 de bulgari, în Dobrogea, ceea ce se întâmplă des, înseamnă să ne înşelăm în chip grosolan“.

               Istoriceşte, Dobrogea nu a aparţinut niciodată unui stat bulgar. Din stăpânirea Imperiului Roman de Răsărit (Bizanţ) a trecut în stăpânirea română a lui Mircea cel Bătrân, iar apoi în mâna turcilor. După cinci sute de ani istoria a făcut un act de dreptate şi România a luat Dobrogea de la turci.

             Din punct de vedere economic, Dobrogea este vitală pentru economia României prin ieşirea la mare, la comerţul mondial. Desigur că bulgarii au reacţionat printr-o întreagă serie de publicaţii argumentând că portul Constanţa nu era principalul port al României şi că volumul cel mare de comerţ s-ar fi realizat prin porturile dunărene. La data tratativelor de pace se ştia că, în 1912, din totalul mărfurilor exportate prin Constanţa se scurseseră 1.240.459 tone, prin Brăila 552.949 tone, iar prin Galaţi 290.455 de tone.

Dobrogea reprezenta la aceeaşi dată o operă de civilizaţie de care România era mândră, rezultatul unei munci intensive de aproape o jumătate de veac.

           Bulgarii, ocupanţi ai Dobrogei prin brigandaj militar şi conştienţi de slăbiciunea argumentelor de tot felul, au organizat un simulacru de „Congres al popoarelor din Dobrogea“, sfătuiţi de ministrul german de externe Kühlmann. Congresul ținut la Babadag, a fost un fiasco, deoarece din cei 270 de „delegaţi“ nu s-a găsit nici un nume românesc, grecesc, evreiesc sau german ci cel mult 13 nume ruseşti şi 13 nume turceşti. Majoritatea populaţiei române luase calea pribegiei, iar din românii rămaşi, o bună parte fuseseră deportaţi în Bulgaria, iar restul se aflau sub teroarea armatei bulgăreşti. Cu o astfel de manifestaţie ridicolă bulgarii aveau naivitatea să creadă că pot păcăli Europa. Un al doilea Congres s-a ţinut tot la Babadag, în iulie 1918, pentru a protesta împotriva soluţiei de a nu se da toată Dobrogea bulgarilor. Cu timpul părerile celor din conducerea Puterilor Centrale evoluaseră împotriva dorinţelor bulgăreşti şi ale primelor promisiuni. Prin tratatele lor Puterile Centrale se angajaseră să dea bulgarilor, în caz de succes, Dobrogea nouă, adică Cadrilaterul şi sudul Dobrogei vechi, până la o linie ce ajungea la câţiva kilometri sud de calea ferată Cernavodă-Constanţa.

Pe timpul tratativelor bulgarii au recurs la şantajul că vor rupe alianţa cu Puterile Centrale dacă nu li se va da toată Dobrogea. Ei se întemeiau pe o afirmaţie oarecare şi frivolă a lui Wilhelm al II, pe care acesta o făcuse la Potsdam, cum că bulgarii vor avea toată Dobrogea împreună „cu frumosul oraş Constanţa“. Ministrul bulgar se grăbise să anunţe promisiunea în Sobranie, în interesul popularităţii sale, cu mult înainte de începerea tratativelor de pace. Pe de altă parte, ministrul de Externe al Germaniei de atunci a făcut cunoscut premierului bulgar, Radoslavov, că nici o convenţie nu obliga Germania şi pe aliaţii săi la cedarea Dobrogei întregi. Wilhelm al II-lea i-a făcut şi el observaţie pentru acea indiscreţie. Czernin a afirmat că nimeni nu s-a sinchisit de gravitatea angajamentelor de la începutul războiului.

          Pe de altă parte nici un scrupul nu împiedica Puterile Centrale de a satisface pe bulgari. Formula aprobată pe linie militară, politică şi gazetărească era aceea că: „Datoria noastră este să menţinem Bulgaria în alianţă“. Cu aceasta se dădea satisfacţie unui aliat şi se pedepsea „ţara trădătoare“, adică Romania. Totuşi, în cursul tratativelor s-au născut două dificultăţi. Germania avea mari interese privind gurile Dunării şi Marea Neagră şi nu vroia să rămână la discreţia bulgarilor. Pentru rezolvare s-a găsit formula „accesului comercial al României la Marea Neagră prin calea ferată Cernavodă-Constanţa“. Părea o concesie făcută României, dar în realitate preţul era de cel mai mare interes pentru Germania, iar calea ferată dată românilor trebuia să servească drept „teritoriu de tranzit german“ prin tratatul de pace.

           A doua dificultate, mult mai gravă, s-a ivit din partea turcilor care nu puteau cere bucăţi din Dobrogea, dar cereau să li se restituie malul drept al râului Mariţa, în faţa Adrianopolului, pe care fuseseră nevoiţi să-l cedeze bulgarilor în 1915 pentru a le cumpăra intrarea în război alături de Puterile Centrale. Turcii mai cereau pe deasupra o bucată din Tracia, până la râul Mesta.

            Külhmann şi Czernin nu au putut rezolva împăcarea aşa că problema s-a transferat la Berlin şi la Cartierul General german de la Spa, care simpatiza cu turcii. Acolo s-a adoptat o soluţie temporară prin care Bulgaria urma să primească Cadrilaterul şi o fâşie din sudul judeţului Constanţa până aproape de calea ferată Cernavodă-Constanţa, aşa cum fusese stipulat în tratatul încheiat cu Austro-Ungaria. Partea de nord a Dobrogei, până la gurile Dunării, revenea în condominium celor patru puteri aliate, urmând ca atribuirea definitivă să se rezolve mai târziu. Insă, imediat, Puterile Centrale au dat bulgarilor o contra-chitanţă secretă, prin care cedau acesteia toate drepturile asupra părţii lor, în momentul când diferendul cu turcii se va fi aplanat.

            Soluţia era de natură a despuia România definitiv de provincia transdanubiană, cu 350.000 de locuitori în majoritate români, şi adusă la civilizaţie prin muncă românească.

             După scurgerea a şase luni, pentru premierul bulgar Radoslavov a venit şi pedeapsa semnării acestui jaf. El a trebuit să fugă în străinătate travestit ca să scape de furia poporului bulgar, care suferise o înfrângere meritată. După ce Bulgaria a cerut încheierea armistiţiului (29 septembrie 1918), soldaţii bulgari s-au răsculat, au ocupat oraşul Radomir şi au proclamat republica. In perioada următoare guvernul bulgar a fost condus de Alexandār Malinov.

           In acelaşi timp, la 25 septembrie 1918, delegaţii celor patru state inamice iscăleau la Berlin protocolul prin care Dobrogea, inclusiv partea nordică care prin Pacea de la Bucureşti fusese atribuită puterilor inamice în condominium, s-a cedat în întregime şi fără nici o restricţie Bulgariei. Litigiul turco-bulgar se aplanase. Patru zile mai târziu, delegatul bulgar Koluşev sosea la Sofia cu preţiosul document în mapa diplomatică. Dar în aceeaşi zi, la Salonic se iscălea un alt act mult mai important. Bulgaria capitula şi ieşea din luptă după grave înfrângeri aplicate de Aliaţi pe frontul de sud. In această situaţie Dobrogea a aparţinut "de drept" Bulgariei numai în scurtul timp cât îi trebuise documentului să facă călătoria de la Berlin la Sofia.

Câteva zile mai târziu, ţarul Ferdinand de Coburg abdica în favoarea fiului său Boris şi fugea peste graniţă însoţit de Radoslavov şi ceilalţi complici din anturajul său cu care urzise politica lui criminală împotriva României.

Verificat

ROMÂNIA - Primul Război Mondial – BBB - X - Tratatul banditesc de pace de la Bucureşti. Pierderea munţilor

            Interesele Austro-Ungariei erau dictate de cerințele speciale al părţii ungare, care avea interesul să slăbească România până la punctul în care să devină inofensivă pe viitor. Intr-o „Prememoria“ redactată de Tisza şi înmânată lui Czernin, acela deplângea că „România nu va ieşi din război atât de slăbită, cât ar fi fost necesar pentru satisfacerea dreptăţii şi intereselor îndreptăţite ale monarhiei austro-ungare“. Tisza avertiza că pierderea munţilor de către România era compensată, chiar prea mult, de preluarea Basarabiei şi că rectificarea de frontieră în Carpaţi cerută de Ungaria, prin Tratatul de pace, nu avea proporţiile vinovăţiei României şi nu corespundea cu situaţia ei militară (cu această situaţie militară română, ungurii aveau să se confrunte peste doi ani cu mare umilinţă). Intreaga presă ungară cerea, cu un ton foarte violent, ca România să fie tratată cu cea mai mare asprime.

             Anexarea regiunii muntoase a României era prezentată de unguri ca o măsură de siguranţă naţională. Dincolo de această barieră naturală s-ar fi stabilit o „zonă de apărare etnică“, prin colonizare de grăniceri unguri. Anexarea unei regiuni mai întinse, sau chiar a României întregi, aşa cum visa conducerea de la Viena, sau unii germanofili, era respinsă categoric de unguri, deoarece ea ar fi mărit considerabil proporţia elementului românesc în monarhie, fapt considerat periculos. Czernin a conchis că sub noţiunea de „rectificare strategică“ a frontierei, ungurii pretindeau nişte teritorii importante, ceea ce era în contrazicere flagrantă cu formula păcii fără anexiuni, anunţată cu ipocrizie de Puterile Centrale întregii lumi. Dar Czernin nu era un om care să fie tulburat de astfel de scrupule. Mai ales că avea sentimente ostile faţă de români, deoarece nu avusese satisfacţii diplomatice pe timpul neutralităţii.

           Asemănător, şi reprezentanţii Germaniei păreau nemulţumiţi de pretenţiile de anexiune ale Ungariei, intenţii care demascau ipocrizia celor două imperii. Germanii se simţeau datori totuşi să accepte o parte a pretenţiilor ungare, fiindcă la trastativele de pace separată cu ruşii, de la Brest-Litovsk fuseseră sprijiniţi de Austro-Ungaria în pretenţiile lor expansioniste. Prin urmare era natural ca acum Germania să-şi susţină aliata cu aceeaşi loialitate în problema frontierei Carpaţilor.

           De altfel Germania a gândit problema şi negustoreşte, constatând că terenul pe care-l voia Ungaria era acoperit de păduri, care reprezentau o valoare de cel puţin trei miliarde de mărci şi că el conţinea zăcăminte încă neexploatate şi resurse petrolifere. Se cuvenea deci ca Germania „care se forţase cel mai mult pentru înfrângerea României“ să aibă o parte corespunzătoare din beneficiu. Kühlmann şi-a asigurat conaţionalii că Germania nu a rămas în pagubă. Nu putea spera la o achiziţie teritorială datorită depărtării geografice, aşa că şi-a rezervat „avantaje economice ce mergeau până la limita capacităţii de randament a României“.

         Prezentarea hărţii cu zona pretinsă de Ungaria, a produs o impresie stupefiantă şi de indignare delegaţiei române, la 24 februarie 1917. Era departe de cele trei mici colţuri indicate de Mackensen la întâlnirea prealabilă avută cu generalul Averescu. Zona poftită de Ungaria reprezenta o suprafaţă de peste 15.000 kmp din trupul României, din care tăia o fâşie lată, pe alocuri, de mai mult de 30 km. Ea îngloba oraşe importante ca Turnu Severin, Sinaia, Târgu Ocna şi răpea în plus şi regiunea petroliferă din Valea Trotoşului.

          Delegaţii austro-germani au acceptat în final numai o rectificare teritorială de numai 5.600 kmp. Discuţiile cele mai grele s-au purtat pentru Azuga şi Buşteni, pe Valea Prahovei, şi pentru jumătate din Valea Lotrului, la care ungurii n-au renunţat decât după stăruinţa personală a împăratului Carol. Toată creasta Carpaţilor, toate vârfurile învăluite în legendă şi poezie românească, Parâng, Cozia, Negoiu, Moldovanu, Caraiman, Vrancea, Ceahlău, Rarău, urmau să intre în posesia Ungariei. Toată bogăţia pădurilor noastre şi o sumă de străvechi sate româneşti urmau a ne fi luate. In judeţele Suceava şi Dorohoi se reteza aproape o treime de teritoriu. Vechea graniţă dantelată urma să fie înlocuită cu o linie dreaptă, care ar fi lăsat un rest de ţară ciopârţit şi îngustat.

„Sa clintit hotarul pe care de la Neagoe Basarab până astăzi nimeni nu l-a atins!“ a suspinat cu durere Delavrancea înainte de a-şi da sfârşitul.