miercuri, 20 iunie 2012

ROMÂNIA - Primul Război Mondial – Urmărirea şi distrugerea Diviziei de secui BBB X

           Pe timpul campaniei ofensive a trupelor române, dintre 16 aprilie şi 1 mai 1919, campanie care i-a purtat peste Munţii Apuseni până la Tisa, un episod aparte l-au constituit luptele din partea de nord a câmpului de operaţii. Acolo între Someş şi Tisa se retrăgea Divizia de secui, comandată de colonelul Kratochwil. Această divizie avea renume în armata ungară, fiind la acea dată, cea mai puternică formaţie din armata ungară. Era o formaţie cu experienţa luptelor din Marele Război, formaţie ce luptase în zona Carpaţilor. Avea trupe regulate şi soldaţi disciplinaţi, animaţi de un şovinism exacerbat prin propaganda anti -românească a politicienilor unguri.
              Ura lor împotriva românilor era dezvoltată şi de faptul că armata română ocupase din primele zile ale războiului cu ungurii, tocmai ţinuturile secuieşti, alipite de vechea graniţă cu Moldova.
               Pe parcursul retragerilor succesive ale trupelor ungare din Transilvania, soldaţii secui se dovediseră cei mai sălbatici călăi ai populaţiei române încă neeliberate. Atrocităţile lor au excelat între ianuarie 1919 şi sfârşitul lui aprilie 1919 asupra românilor din Bihor şi de la nord de Bihor. Sălbăticia ungurilor şi în special a secuilor s-a confirmat ca o întârziere milenară a barbariei ce se scurgea prin venele lor şi prin mintea lor îngustă şi nemiloasă.
               Pe lângă Divizia de secui se mai alipiseră la sfârşitul lui aprilie 1919 şi trupele de jandarmi şi finanţi, evacuate de înaintarea progresivă a românilor. Prezenţa acestei divizii dezvoltate numeric în flancul drept al armatei române ce se revărsase spre Tisa în zona Debreţinului, constituia o primejdie şi trebuia să fie distrusă.
Divizia de secui a fost urmărită şi manevrată energic de trei grupări militare române. La nord, pe Tisa opera Detaşamentul Olteanu, întărit cu trei batalioane de ostaşi ardeleni, dintre care unul era sosit de pe frontul din Italia. Tot pe acea latură avansau şi trupe române de infanterie şi artilerie din Divizia 1 vânători. Pe centrul operaţiunilor de urmărire, în contact strâns cu secuii, avansa Divizia a 2-a de cavalerie, împreună cu Regimentul 16 infanterie şi grupul de motomitraliere al Diviziei a 7-a. Tot la dispoziţia acestei formaţii române frontale, s-a ataşat şi un al treilea grup, Detaşamentul Rotaru, format din patru batalioane şi patru baterii din Divizia a 7-a, care se îndrepta de la Carei spre direcţia nord. Forţele române împingeau astfel Divizia de secui în regiunea Csop-Nyiregyhaza, în unghiul de nord al Tisei.
               Detaşamentul Olteanu îşi desfăşura marşul de-a lungul Tisei, ocupând totul pe malul său de nord şi interceptând toate comunicaţiile peste râu. Pe parcurs a trebuit să ducă lupte grele cu bande care terorizau populaţia la limita cu Galiţia. La localitatea Csop trupele române au intrat în contact cu trupele cehoslovace amice. La 28 aprilie trupele române au predat oraşul Munkacs trupelor cehoslovace cărora ar fi trebuit să le aparţină.
                Forţele române au împins pe secui de-a lungul Someşului, iar coloana de nord, general Davidoglu a zdrobit rezistenţa duşmanului, ocupând întregul unghi intern al Tisei. Prin acţiunea sa dură a interceptat liniile de comunicaţie de la Nyiregyhaza spre Csop, împreună cu trecerea peste râul Zahony şi Csop, aruncând peste ape ultimele bande ungureşti.
                Coloana română de sud, colonel Ioan, a angajat lupte violente cu secuii în ziua de 26 aprilie 1919. In acea porţiune de front ungurii aveau o dotare militară remarcabilă. In plus, ministrul ungur de război, Pogany, venise de la Budapesta în mijlocul trupelor sale de secui pentru a le îmbărbăta. Ungurii au fost totuşi respinşi şi în retragere s-au oprit la marginea oraşului Nyiregyhaza pentru scurt timp.
             Un nou atac român la care s-a alăturat detaşamentul Dragu, trimis din Debreţin, ungurii nu au mai reuşit să păstreze oraşul după pierderi grele. Era ziua de 26 aprilie 1919.
               Detaşamentul Ioan a înaintat dinspre sud încât pe 29 iulie a cucerit capul de pod păstrat de unguri pe Tisa, făcând ca trupele ungare care îl apărau să treacă în dezordine pe malul de apus, la Tokaj.
               Cu toate trecerile peste Tisa tăiate soarta Diviziei secuilor a fost pecetluită. Inconjurată la nord şi la sud şi cu liniile de retragere tăiate spre Csop şi Tokaj, divizia şovinilor a capitulat pe 29 aprilie 1919, în frunte cu comandantul său. S-a predat un efectiv de 10.000 de oameni cu un bogat material de luptă. Divizia a fost înconjurată de un cordon de trupe româneşti şi dezarmată metodic. Lupta vitejească şi plină de calităţi tactice a românilor împotriva mult lăudatei divizii de secui şi capturarea ei constituie una dintre cele mai frumoase şi limpezi fapte de arme din istoria războiului româno-ungar.
In următoarele două zile steagul Românie flutura pe întreaga linie a Tisei.




ROMÂNIA - Primul Război Mondial – Budapesta cucerită prin iniţiativa îndrăzneaţă a colonelului Rusescu BBB - X

              La data de 2 august 1919, Brigada a 4-a de roşiori, comandată de colonelului Rusescu ocupase Albertisa, tăind retragerea grosului trupelor ungare spre Budapesta. Pe şoseaua dintre Cegled şi Albertisa trupele bolşevice ungare au trecut fără împotrivire la dezarmarea totală, lăsând în mâinile românilor tot armamentul, cu tunuri şi autocamioane.
                Brigada a 4-a roşiori era ataşată Diviziei a 6-a, care forma flancgarda stângă a trupelor ce înaintau spre Budapesta. Un ordin a sosit la brigadă în ziua de 3 august 1919. Acela cerea generalului Rusescu să se deplaseze spre sud, în direcţia Kecskemet pentru a participa la încercuirea grupului inamic de la sud. Acel ordin nu a convenit colonelului Rusescu, deoarece brigada sa a 4-a de roşiori, se afla în poziţia cea mai avansată a frontului ce înainta spre Budapesta, la numai câteva ore de marş al cavaleriei. Din informaţii în faţa sa nu se mai afla nici o forță armată care să apere capitala ungară. Sosirea unei delegaţii italiene în ajun, purtătoare a cererii colonelului italian Romanelli, de a se sista înaintarea spre Budapesta constituia pentru generalul român un indiciu sigur al situaţiei ei. In acele condiţii ocuparea Budapestei se preconiza drept o operaţie sigură.
               Dacă s-ar fi amânat cucerirea Budapestei puteau surveni cine ştie ce urzeli politice, iar pe deasupra Rusescu a gândit că ar fi fost păcat să nu intre cel dintâi în capitala duşmană. Colonelul şi-a zis singur: „Budapesta face să rişti o pedeapsă pentru neexecutare de ordin“. Aşa cum cu trei secole în urmă, în faţa zidurilor Parisului, Henric al IV-lea exclamase: „Parisul valorează o liturghie“.
           Conştiinţa de militar l-a determinat să nu încalce ordinul în totalitate. Rusescu a trimis spre Kecskemet numai Regimentul 2 cu cinci escadroane, iar trei escadroane ale Regimentului 6 le-a luat cu sine. In fruntea a numai 400 de cavalerişti, însoţiţi de două tunuri şi două grupe de mitraliere, colonelul Rusescu era frământat de decizia luată dar şi de gândul că ar fi păcat să renunţe de a intra primul în Budapesta, capitala duşmană, pe care o avea în palmă. Ambiţia de războinic îl îndemna cu foc de a nu lăsa altora această glorie.
          In fruntea trupei de cavalerişti pe care o păstrase a pornit în galopul cel mare spre Budapesta. Pe parcurs l-a întâmpinat o delegaţie a noului guvern ungar, care a încercat să-l oprească spre a parlamenta. Dar Rusescu, grăbit, nu avea timp de tratative aşa că expediat de unguri spre Tisa, la Cartierul General român.
           Şi-a plasat mica artilerie cu bătaie asupra Budapestei şi a plecat singur în oraş spre a trata cu guvernul. Ajuns la Palatul Consiliului de Miniştri s-a încercat asupra lui o intimidare, atrăgându-i-se atenţia că în cazărmile capitalei se aflau trei regimente ungureşti cu 7.000 de oameni, iar oraşul era plin de locuitori civili înarmaţi, grupări bolşevice de muncitori rămase după fuga lui Bela Kun. Acele grupări se aflau sub stăpânirea şi ordinele guvernului şi nici nu ar putea fi stăpânite de micul detaşament al generalului Rusescu. Acesta nu a dat înapoi şi a jucat îndrăzneţ. A scos ceasul de la veston şi a anunţat tăios că dacă după o oră tratativele nu se sfârşeau, „artileria sa“ va începe bombardarea oraşului conform cu ordinul pe care îl lăsase.
               Imediat guvernul ungar a cedat. Ordinul lui Rusescu a plecat telefonic către cavaleriştii săi care au dat pinteni cailor astfel că la 8 seara, au intrat în capitală şi au descălecat în curtea cazărmii de husari „Arhiducele Josef“. Pe parcursul nopţii cele 12 mitraliere ale lui Rusescu, din Regimentul 6 roşiori au stat cu ţevile îndreptate spre cazarma de peste drum, în care regimentul ungar era în fierbere, dar liniştea s-a păstrat.
                A doua zi guvernul ungar a insistat în zadar pe lângă generalul Rusescu să părăsească oraşul. In plus o delegaţie franco-ungară, sosită de la Viena adresa generalului român aceeaşi rugăminte, dar, în particular delegatul francez l-a sfătuit să nu ţină seama de nici o propunere şi să grăbească ocuparea Budapestei. In acelaşi timp, grosul trupelor române înainta în marşuri forţate şi în goana căruţelor spre capitala duşmană. După amiaza zilei avea să aducă Divizia 1 de vânători la bariera oraşului. La orele şase seara trupele Diviziei 1 vânători ocupau capitala ungară în punctele ei cheie. De-a lungul marelui bulevard Andrassy treceau coloanele lungi ale batalioanelor române cavaleria şi artileria. In inima oraşului generalul comandant al trupelor din Transilvania a primit defilarea mândră a trupelor hârşite în lupte de la Nistru până la Tisa şi mai departe.
            Campania română împotriva Ungariei se sfârşeşte. Ea începuse la 20 noiembrie 1918 odată cu trecerea Carpaţilor Răsăriteni din Moldova în Transilvania şi se sfârşise la 3 august 1919 odată cu cucerirea Budapestei şi a unor întinse teritorii până dincolo de Gyor şi de pe malurile Balatonului. In aproape nouă luni procesul istoric milenar cu ungurii fusese lichidat.
Campania ne-a costat pierderi dureroase, dar minore în raport cu ale inamicului. Au fost pierduţi un total de 188 de ofiţeri şi 11.479 de soldaţi, din care 69 de ofiţeri şi 3.601 soldaţi morţi.




ROMÂNIA - Primul Război Mondial – Momente ale ocupării Budapestei de către români BBB - X

             La 1 mai 1919 armata română şi-a stabilit aliniamentul pe malul răsăritean al Tisei, după o ofensivă ce începuse în ziua de 16 aprilie 1919 de pe o linie din răsăritul Munţilor Apuseni. In acest fel a fost depăşită cu mult linia de demarcaţie stabilită de Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris, dar nici nu se putea admite o oprire în plină câmpie fără nici un element de siguranţă natural pe care să se sprijine frontul românesc.
          La 18 aprilie frontul unguresc din Munţii Apuseni fusese spart, iar rămăşiţele lui se retrăgeau în dezordine către câmpie. Fără nici un moment de odihnă, valul celor cinci divizii româneşti, din care două formate din ardeleni, a trecut la urmărirea duşmanului ungar pe toată linia frontului, de la Tisa maramureşeană până pe Mureş, la Radna. După alte două zile, până în ziua de Paşti a acelui an, 20 aprilie 1919, românii au ocupat linia marilor centre de la apus de Munţii Apuseni: Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta.
            Un elementar principiu militar cerea să se continue operaţiile de ofensivă până la nimicirea totală a forţelor ungare duşmane şi organizarea, după aceea, a unei puternice linii defensive. La 1 mai această linie a devenit malul stâng al Tisei. In seara acelei zile, pe toată lungimea frontului, forţele ungare fuseseră aruncate peste marele râu. Observatorul fin al evenimentelor, care era Al. Marghiloman şi-a exprimat părerea, în scris, că o operaţiune de asemenea anvergură nu s-ar fi putut desfăşura fără ştirea şi acceptul tacit al lui I.I.C. Brătianu şi Georges Clemanceau.
             Românii, prin ampla lor ofensivă trecuseră peste fâşia de zonă neutră stabilită de Conferinţa de la Paris, la 26 februarie 1919 şi limitele viitoarei graniţe aprobate, dar încă necomunicate oficial. Stabilirea frontului pe Tisa nu mai avea suportul naţional, etnic, ci numai unul militar provizoriu, valabil până la semnarea unui Tratat de pace prin Conferinţa de la Paris.
               Cu toate că cei mari patru puternici de la Paris nu acceptau sub nici o formă stabilizarea unui focar bolşevic în centrul Europei, cel al lui Bela Kun, România a fost condamnată mai în surdină sau mai vocal de sfidarea Consiliului Suprem şi de încălcarea obligaţiilor pe care le avea faţă de hotărârile acestuia. Au urmat două luni şi trei săptămâni de controverse diplomatice şi de planuri ale Antantei de a pune la respect mişcarea bolşevică ungară dar fără efect. Intre timp bolşevicii unguri ai lui Bela Kun au atacat Cehoslovacia şi au cucerit circa două treimi din Slovacia în dorinţa de a-şi lărgi teritoriul, dar şi din încercarea disperată de a face legătura pe la nord cu bolşevicii ucraineni şi ruşi. In final Bela Kun a trebuit să se retragă sub ameninţările Consiliului Suprem de Pace de la Paris, dar bolşevismul se întărea. S-a ajuns către sfârşitul lunii iulie 1919 la o situaţie politică şi militară aproape stagnantă, în cadrul căreia bolşevismul central-european tindea să se stabilizeze. Clemanceau nu s-a hotărât să treacă la o ofensivă aliată din motive că nu avea trupe destule în zonă şi era criticat de parteneri. Nici propunerile mareşalului Foch şi ale altor politicieni de la Paris nu au fost acceptate. Acelea presupuneau o ofensivă aliată asupra Budapestei bolşevice, bazată pe trupele române, care să constitue o majoritate.
                Bela Kun a dezlegat întreaga încâlceală politică şi militară de la Paris, luând hotărârea sinucigaşă de a ataca el trupele româneşti de pe Tisa şi de a le respinge spre est. S-a bazat, în principal pe faptul că Marele Cartier român dislocase cea mai mare parte a trupelor de pe Tisa la hotarul de pe Nistru unde se confrunta cu atacurile bolşevice ucrainene. Pe frontul Tisei, pe sute de kilometri rămăseseră de strajă numai două divizii române.
             Atacul duşmanilor unguri s-a desfăşurat în trei puncte ale Tisei, de la nord la sud: la Tokaj, la Szolnok şi la sud de regiunea Csongrat. Comandamentul român şi-a dat seama repede că atacul principal era concentrat în zona centrală la Szolnok. In seara zilei de 23 iulie, după numai patru zile de lupte ungurii progresaseră simţitor la Szolnok după ce trecuseră Tisa. Inaintarea ungară avea o lăţime de 80 de km şi o adâncime de 60 de km.
               Bâjbâielile Consiliului Suprem în privinţa lichidării bolşevismului ungar au fost spulberate chiar de acela. Câţiva conducători Aliaţi, în frunte cu Clemanceau au început să se teamă, la început, că românii nu vor putea rezista. Dar la 24 iulie 1919, după cele patru zile de retragere, armata română şi-a adus rezervele sale strategice şi a contraatacat. In doar câteva zile românii au obţinut o victorie importantă şi de răsunet la Paris. Victoria, nu numai că i-a readus pe Tisa, dar le-a şi deschis calea spre Budapesta.
                După primele patru zile victorioase, Bela Kun credea că este cu adevărat învingător şi să anunţe triumfător la Paris că armatele sale sunt în plină înaintare victorioasă, ca anterior în Cehoslovacia. El era convins că va putea impune românilor îndeplinirea hotărârii Consiliului Suprem al Aliaţilor. Opinia publică europeană şi română era alarmată, atâta timp cât comunicatele române se mulţumeau să anunţe sec numai retragerea metodică a trupelor din faţa bolşevicilor şi în timp ce telegrafele ungare exaltau de bucurie, exagerând succesul şi anunţând că românii „fug în debandadă“.
               Presa Aliaţilor învinuia guvernele marilor puteri de nepăsarea de care dăduseră dovadă şi cereau imperios o intervenţie armată pentru salvarea României.
            Comandamentul român şi-a păstrat sângele rece în acele zile scurte, ştiind cel mai bine ce se pregătea duşmanilor unguri prin tactica şi mişcarea de trupe ce se întreprindea cu precizie. Comandanţii români ştiau că atacurile de la nord şi sud de Szolnok erau anihilate şi paralizate. La centru, trupele române de acoperire reuşiseră să-şi îndeplinească misiunea grea de a para cea mai grea lovitură duşmană, numeric superioară şi de a atrage dușmanul spre interiorul frontului, depărtându-l cât mai mult de Tisa.
             Generalii români Prezan şi Mărdărăscu constatau cu satisfacţie că inamicul în loc să-şi păstreze forţele concentrate, le împrăştia în evantai, ocupând localităţi distanţate uneori la o zi de marş, fără să păstreze trupe de rezervă. Pe deasupra se bazau pe o forţă română de cavalerie cu mult superioară faţă de cea a bolşevicilor unguri, fapt ce uşura şi urgenta orice manevră de forţe.
                In seara zilei de 23 iulie 1919 când Bela Kun exalta de bucurie şi de încredere armata de înaintare ungurească era bine încadrată de forţele române. In stânga ei se afla grupul Moşoiu, în faţă Detaşamentul Papp, iar la dreapta Detaşamentul Zecca. Cercul de fier se strângea în jurul încrezutului şi nesocotitului duşman, astfel că soarta îi era deja decisă.
           In zorii zilei de 24 iulie 1919 s-a dezlănţuit contraatacul român pe toată întinderea grupului de manevră. In seara zilei următoare, 25 iulie 1919, trupele române au strâns cleştele şi au ajuns la 10 km de Törökszentmikols, linia de retragere a inamicului trecut la răsărit de Tisa. In acel moment ungurii şi-au dat seama că sunt sortiţi unei înfrângeri dezastroase, datorită înconjurării lor din toate părţile de trupele române. Au trecut la o retragere generală ce s-a transformat în panică. Toată noaptea ungurii s-au îmbulzit pe podul de la Szolnok aruncând pe drum armele şi muniţiile. In dimineaţa de 26 aprilie 1919, când s-au reînceput operaţiunile, trupele române nu au mai întâmpinat nici o rezistenţă, nici o armată duşmană, numai mormane imense de muniţii şi material de război. Corpurile de inamici ce nu ajunseseră la pod şi nu reuşiseră să se strecoare au fost capturate de români ca nişte cârduri de potârnichi.
               Inamicii au aruncat în aer podul de la Szolnok înainte de a fi atins de trupele române, care s-au văzut nevoite să se oprească pentru un moment. Bătălia de pe Tisa se încheiase după şapte zile cu înfrângerea totală a ungurilor şi cu dovada că mecanismul armatei române funcţionase de minune, demn de lauda militarilor din forţele Aliate.
               Ofensiva lui Bela Kun nu a fost cu putinţă decât pentru faptul că la începutul lunii mai, după victoria română din Munţii Apuseni, Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris oprise România să treacă Tisa. Acum însă, la sfârşit de iulie 1919 înfrângerea ungurilor pe Tisa nu putea fi desăvârşită, decât dacă puterea militară a Ungariei era nimicită cu totul şi pusă în imposibilitate de a mai ataca. Armata română trebuia să distrugă focarul bolşevic terorist de la Budapesta trecând peste poziția de şovăieli şi compromisuri de la Paris.
              Trupele maghiare scăpate pe malul de apus al Tisei au trecut imediat la operaţiuni intense de artilerie asupra trupelor române, în speranţa că vor împiedica trecerea acestora peste râul rămas fără poduri. Comandamentul român a stabilit trecerea Tisei pentru noaptea de 29-30 iulie 1919 într-o zonă situată la 20-30 km nord de Szolnok. Operaţiunea a început noaptea la ora trei când prima barcă, urmată de altele au alunecat pe apa râului spre celălalt mal. Era o companie din Regimentul 2 vânători care a reuşit prima debarcare şi a anihilat în câteva minute slaba rezistenţă a posturilor inamice. O rachetă albă s-a ridicat pe cer anunţând că românii erau stăpâni pe digul care apăra în zig-zaguri malul opus al Tisei de inundaţii. Imediat bărcile române de pe celălalt mal şi-au luat avânt, iar pontonierii şi-au început munca. La ora 5 dimineaţa regimentele 9 şi 10 din Brigada a 4-a de vânători trecuseră pe malul apusean, iar regimentele 2 şi 13 ale Brigăzii a 3-a călcau viguros pe scândurile podului de pontoane. In pusta dintre Tisa şi Dunăre, dintre Tisa şi Budapesta cavaleria română a dat frâu liber cailor, iar infanteria a dat proba rezistenţei de marş. Armata ungară a intrat într-o debandadă de nedescris în următoarele 4 zile fiind cu totul anihilată şi desfiinţată.
              Acele zile pot fi numite pe drept, zilele catastrofei armatei ungare în pustă, mai precis ziua de 3 august 1919. După victoria de pe Tisa românii aduseseră noi unităţi pe frontul de luptă în vederea atingerii scopului final. Totalul forţelor de operaţii din Transilvania s-a ridicat la sfârşitul lunii iulie 1919 la 119 batalioane cu 84.000 de arme, 99 de baterii cu 392 de guri de foc şi 60 de escadroane cu 12.000 de săbii.
Trebuie adăugat, că prin inventarierea ulterioară ocupării Budapestei şi a restului teritoriului până la vest de oraşul Gyor şi până pe malurile Balatonului, s-au însumat 1235 ofiţeri şi 40.000 de soldaţi prizonieri 348 de tunuri de diverse calibre, două guri de foc de 305 mm, 332 de mitraliere, 52.000 de puşti, 87 de aeroplane şi o cantitate imensă de numiţii şi material de război. Numărul relativ mic de prizonieri se explică prin executarea ordinelor comandanţilor unguri, care au recomandat ca oamenii lor să nu se predea, să arunce armele şi să se împrăştie prin ţară, pe la casele lor. Mult timp după victorie s-au găsit foştii soldaţi în uniformă sau în haine civile, ascunşi prin sate sau hoinărind ca bande de jefuitori. Odată cu dizolvarea unităţilor, statele majore ungare s-au predat: Divizia 1-a, la Miskolc, Corpul 1, la Cegled, Divizia a 2-a la Kecskemet, Divizia a 4-a la Kiskunfelegyhaza.
              Ecoul dezastrului armatei ungare a ajuns imediat la Budapesta. Victoria românilor constituia sentinţa de moarte a nefastului regim bolşevic. Bela Kun a fugit în ziua de 1 august (unii autori confirmă ziua de 2 august 1919), cu un tren special spre Viena. In acela înghesuise toată agoniseala a 4 luni de jafuri, bani, giuvaeruri, argintărie şi obiecte de artă smulse din casele aristocraţilor unguri. L-au însoţit prieteni şi prietene.
Tibor Szamuel, unul dintre locotenenţii lui sângeroşi, căruia îi plăcea să i se zică „Marat al revoluţiei ungare“ a fost recunoscut la frontieră de populaţie şi ucis. Ceilalţi înalţi bolşevici s-au împrăştiat. Cei rămaşi la Budapesta au fost arestaţi de regimul de reacţiune ce a urmat celui bolşevic. Cea mai mare parte au fost executaţi public, sau suprimaţi în mod discret. Viena l-a primit pe Bela Kun în închisoare, dar după un timp acel iresponsabil a reuşit să evadeze şi să fugă în Rusia.
            Armata română, fără să lase impresionată de intrigile ce se ţeseau în jurul ei, şi-a continuat înaintarea.
Grupul Holban, avangarda strategică a mărşăluit fulgerător spre Budapesta. In ziua de 3 august el parcursese 50 de km şi se afla la porţile capitalei ungare. Pe la nordul şi pe la sudul capitalei ungare înainta câte o brigadă de roşiori spre a o încercui pe la vest, iar Divizia 1 de vânători înainta direct spre capitală, unde trebuia să intre în ziua de 4 august 1919. Planul ofensivei urma a fi avansat cu o zi prin îndrăzneala generalului Rusescu comandantul Brigăzii a 4-a roşiori. El avea să aducă prima descălecare în centrul Budapestei în seara zilei de 3 august 1919.