CEAUSESCU SI COLECTIVIZAREA

Nicolae Ceauşescu le-a predat specialiştilor din agricultură „lecţii“ de cultivat grâul. Pleda cu uşurinţă că prin folosirea metodelor străvechi, dacice şi a îngrăşămintelor chimice moderne, se puteau lesne obţine producţii mari, susţinea secretarul CC.

In primii ani ai carierei politice, Nicolae Ceauşescu a fost direcţionat de conducerea partidului spre domeniul agriculturii. Mai întâi, a fost şef al secţiei centrale ţărăneşti a CC (1946). Apoi, a fost adjunctul lui Vasile Vaida, la Ministerul Agriculturii (1948-1950). Curând  Gheorghiu-Dej şi ceilalţi fruntaşi ai partidului s-au dumirit că tânărul înalt activist n-avea chemare.

Socotit necorespunzător pentru un asemenea domeniu, a fost mutat la Ministerul Forţelor Armate, ca şef al Direcţiei Politice Superioare a Armatei. Dar el a rămas cu impresia că se pricepea la agricultură mai bine decât cei şcoliţi. In anii '60, Ceauşescu era secretarul Comitetului Central al PMR, cu multiple sarcini de partid, inclusiv preocuparea pentru agricultură. Aşa încât a fost ales într-un comitet restrâns care a reorganizat conducerea acestui domrniu economic. Un rol important a avut şi la încheierea colectivizării, anunţată triumfal de regimul de la Bucureşti în primăvara anului 1962.

Mândri de colectivizare

In lagărul est-comunist, procesul colectivizării s-a desfăşurat într-un ritm inegal. După ce s-au instalat la putere, sub influenţa şi după modelul sovietic, regimurile comuniste au declanşat „transformarea socialistă a agriculturii".  Până în 1953 s-a mers cu avânt. Apoi, în primii trei ani de conducere ai lui Nikita Hruşciov, prim-secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), ritmul s-a domolit. S-a reluat mai înteţit din 1956. Iar în 1957, Bulgaria a „raportat" că încheiase colectivizarea.

Polonia abandonase cursa încă din 1956, când „colectivele" abia acopereau 10 la sută din suprafaţa agricolă. In România, colectivizarea s-a încheiat în 1962, fapt prevăzut în planul economic de şase ani adoptat la Congresul al III-lea al PMR, desfăşurat în 1960.

Chiar dacă în România procesul a fost îndelungat, fruntaşii partidului erau convinşi că se descurcaseră cel mai bine din lagărul comunist. Acestei idei i-a dat glas chiar Ceauşescu, într-una dintre şedinţele Biroului Politic (26-27 februarie 1963). „Nu în toate ţările socialismul a învins definitiv în toate sectoarele", a afirmat Ceauşescu.

„Se poate vorbi că în Polonia cu 3% colectivizare a învins socialismul? (datele se referă la întreaga suprafaţă a Poloniei, n.r.) Sigur, este şi de neînţeles cum se poate ca în documente ale PCUS să se afirme că socialismul a învins definitiv în toate ţările socialiste. In definitiv, era oare justă teza lui Lenin care susţinea că existenţa proprietăţii particulare în agricultură, a micii producţii de mărfuri, generează capitalism"? Incă o dată, Ceauşescu combătea teoriile politico-economice ale sovieticilor, citând din Vladimir Ilici Lenin. Secretarul CC a criticat şi alte democraţii populare, Republica Democrată Germană, în care sectorului socialist al agriculturii îi revenea 70% din suprafaţă.

11.000, ca la Răscoală

Oficial, încheierea colectivizării a fost marcată la sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale (MAN), organizată în Pavilionul Expoziţiei Economiei Naţionale din Bucureşti (27-28 aprilie 1962). Alături de deputaţi, la lucrări au participat şi 11.000 de ţărani, număr simbolic, în amintirea ţăranilor ce se spunea c-au fost ucişi în Răscoala din 1907.

Au fost invitaţi preşedinţi de gospodării agricole colective, specialişti din agricultură, lucrători din Gospodării Agricole de Stat (GAS) şi Staţiuni de Maşini şi Tractoare (SMT), ingineri, muncitori, intelectuali de vază, activişti. Pentru a spori prestigiul evenimentului, au fost prezenţi inclusiv şefii misiunilor diplomatice acreditaţi la Bucureşti şi corespondenţi ai presei străine.

Model sovietic cu mici inovaţii

In prezidiu, în dreapta sălii, s-a aflat şi Nicolae Ceauşescu, alături de alţi membri ai Biroului Politic. In lojele din stânga au fost plasaţi membrii Consiliului de Stat. In tribună s-au aşezat membrii plini şi supleanţi ai Comitetului Central şi miniştrii.

Gheorghe Apostol, Chivu Stoica şi Nicolae Ceauşescu (de la dreapta la stânga), ascultând indicaţiile „preţioase“ ale lui Dej

Gheorghe Gheorghiu-Dej, Prim-secretar al CC al PMR şi preşedinte al Consiliului de Stat, a raportat încheierea colectivizării şi reorganizarea conducerii agriculturii. In paralel, s-au anunţat în  „Scînteia", oficiosul PMR, comisiile pentru agricultură şi silvicultură, administrativă şi juridică ale Marii Adunări Naţionale „S-a redactat" legea înlocuirii Ministerului Agriculturii cu Consiliul Superior al Agriculturii şi înfiinţarea consiliilor agricole regionale şi raionale.

Acestea erau compuse din specialişti, directori de Gospodării Agricole de Stat (GAS), de Staţiuni de Maşini şi Tractoare (SMT), preşedinţi de Gospodării Agricole Colective (GAC), specialişti din institute de cercetare. Biroul Politic avizase de mult textul. Nicolae Ceauşescu a făcut parte din comisia care studiase „problema".

Instituţiile nou-create au reprodus modelul sovietic, cu unele diferenţe, ce-i drept. Sovieticii n-au slăbit nicio clipă controlul partidului asupra agriculturii. Consiliile agricole regionale erau coordonate de prim-secretarul sovietic local. In România le conduceau vicepreşedinţii sfaturilor populare.

Pe hârtie, colectivizarea era un succes. In realitate, au rămas multe probleme de rezolvat. In comparaţie cu alte state comuniste, României îi lipseau tractoarele. Chiar dacă se lăuda cu mecanizarea agriculturii, conducerea PMR căuta încă soluţii. Nici cadre temeinic pregătite nu existau în număr suficient.

Nicolae Ceauşescu a vorbit în a doua zi a sesiunii, în deschiderea discuţiilor de după-amiază. Cu câteva ore înainte, 600 de pioneri le-au oferit participanţilor flori şi cravate roşii. Momentul festiv a fost întregit de Gheorghiu-Dej, prin acordarea unor titluri şi ordine ale RPR.

N-a uitat de Ana Pauker

O parte a discursului rostit de Nicolae Ceauşescu a fost reprodusă în paginile „Scînteii". Secretarul CC a expus „condiţiile în care s-a desfăşurat munca pentru construirea socialismului la sate". Cu alte cuvinte, a enumerat realizările regimului comunist. „Se schimbă văzând cu ochii înfăţişarea patriei", a declarat Ceauşescu.

„Pe harta ţării au apărut uzine şi fabrici noi, înzestrate cu maşini şi utilaj modern, care asigură creşterea continuă a producţiei industriale, dezvoltarea armonioasă a întregii economii naţionale". Inevitabil, a evocat şi „acţiunea provocatoare" a trioului Pauker-Luca-Georgescu.

Întâmpinată cu „puternice aplauze", după cum nota stereotip cronicarul evenimentului, cuvântarea lui Ceauşescu s-a încheiat mobilizator: „Îndeplinirea sarcinilor va duce la întărirea alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, a unităţii moral-politice a întregului popor în jurul partidului şi guvernului - chezăşia a noii victorii în desăvârşirea construcţiei socialismului şi trecerea treptată la comunism". Ceauşescu a uitat să aminteascăde revoltele ţărăneşti împotriva colectivizării...

"Nu în toate ţările socialismul a învins definitiv în toate sectoarele.''

Nicolae Ceauşescu secretar al CC

"Pe harta ţării au apărut uzine şi fabrici noi, înzestrate cu maşini şi utilaj modern.''

Nicolae Ceauşescu secretar al CC

11.000 de ţărani au fost invitaţi să participe la lucrările Marii Adunări Naţionale.

Sfaturi de viaţă pentru agronomi

Cadrele în care partidul îşi punea speranţele pentru o agricultură performantă l-au cunoscut pe Ceauşescu la o „întâlnire de lucru" desfăşurată în 2 aprilie 1962, în aula Universităţii din Bucureşti. Din ţară au venit ingineri agronomi, zootehnicieni, mecanizatori, medici veterinari. „Scînteia" a reprodus câteva intervenţii. Mai pe larg, desigur, discursul vorbitorului cu rangul cel mai înalt, Nicolae Ceauşescu.

Printre altele, secretarul CC a lăudat realizările gospodăriilor colective. Potrivit cifrelor, în medie, pe ţară, se realizaseră 1.400 de kilograme la hectar, la grâu, şi 2.000 de kilograme la hectar, la porumb. Apoi, le-a mulţumit public invitaţilor pentru „aportul lor de seamă la obţinerea succeselor de până acum". Şi le-a cerut să petreacă mai mult timp pe teren, printre ţărani. „Ce este mai frumos pentru cei care ani de zile au învăţat cum să smulgă pământului roade mai mari, decât să pună în valoare ceea ce au învăţat?", a întrebat retoric Ceauşescu. „Se poate oare mândri un inginer agronom că s-a ocupat numai cu întocmirea de referate?"

Toamna - la muncă, iarna - la horă

In 18 septembrie 1961, într-o şedinţă cu prim-secretarii Comitetelor regionale de partid, Ceauşescu a acuzat specialiştii din agricultură că plimbau hârtii din birou în birou, „dar nu fac nimic". Al treilea Congres al PMR (1960) ridicase ştacheta recoltelor agricole. Ca să se adapteze cerinţelor, prim-secretarii au primit planuri de însămânţări la sfârşitul verii calendaristice.

Vremea fusese prielnică însămânţărilor. Plouase peste medie, de-a lungul lunii august. Rezultatele întârziau să apară totuşi. Motiv pentru Ceauşescu să-şi umfle muşchii faţă de „tovarăşii" cu funcţii mai mici. Şi să le predea specialiştilor lecţii despre arat şi semănat.

Lecţiile de agricultură ale „tovarăşului"

„Maşinile, tovarăşi, nu sunt folosite cum trebuie şi nu se poate înţelege ce gând au tovarăşii despre această problemă. (...) Dacă nu ar la o adâncime de 20-30 cm unde ai şi unde să însămânţezi, ai şi umezeală, nu ai rezultate bune. Să ari la această adâncime, să pui sămânţă bine selectată - astea sunt lucruri elementare pentru care nu trebuiesc prea mari studii. 1.200-1.300 kg grâu la hectar se pot obţine cu metode de pe vremea lui Decebal, că şi atunci se cultiva grâu, şi apoi, dacă mai adaugi şi îngrăşăminte, poţi ajunge la 2.000 kg".

In timpul concediului pe care îl petrecuse în provincie, se mai plângea Ceauşescu, prim-secretarii l-au abordat mai degrabă pe teme fotbalistice, decât pe teme agricole. „Despre însămânţări nu mi-a vorbit nimeni, a trebuit să-i întreb eu", a adăugat Ceauşescu. Nici pe tractorişti nu i-ar fi menajat. „Să muncească nu 8 ore pe zi, ci 16 ore, să fie liberi la iarnă. La iarnă să meargă la horă, nu acum".

După experienţa pe teren, pe meleagurile a şase regiuni, Ceauşescu a decretat mobilizarea generală. Şi pentru că mulţi tractorişti urmau să fie încorporaţi, secretarul CC a cerut să se lucreze zi şi noapte. I-a „tăiat" pe activiştii Comitetelor regionale de partid, UTM, sindicatelor şi ai comitetelor de femei din provincie şi de la concedii. „In decembrie să meargă în concediu", a dictat el.

Când biciul, când zăhărelul

La începutul anului 1962, sectorul socialist din agricultură însuma 96% din terenul arabil. Dar PMR dorea să-ncheie rapid colectivizarea. Astfel că, în câteva luni, activiştii au bătut în lung şi-n lat comunele şi satele, ca să înfrângă rezistenţa ţăranilor indecişi.

Bunăoară, la 20 ianuarie 1962, în comuna Darabani (jud. Botoşani), doar 22,7% din ţărani erau colectivizaţi („Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România. 1949-1962", Polirom, 2005). In săptămânile următoare, activiştii Sfaturilor Populare i-au „prelucrat" pe ţărani în şedinţe interminabile. S-au folosit şi nenumărate metode mai dure. Părinţilor care aveau copii înscrişi la şcoli la oraşe li s-a spus că vor fi exmatriculaţi.

Până şi preoţii au fost mobilizaţi. „Hai, hai, nea Costică, hai, nea Vasile, hai să mergem, de amu aista-i drumu', aiasta-i cărarea! De-amu unde poţi să o mai iei? N-o poţi lua nici la stânga, nici la dreapta. Aista-i drumu', ăsta-i drumul comunismului, ca toţi să trăim egal, să nu mai fie unul mai bogat şi altul mai sărac. Toţi să fim egali!", i-ar fi îndemnat „părintele" din comună, conform unuia dintre enoriaşii săi.

ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB X Tensiunile dintre România şi puterile anglo-saxone de la Paris BBB

In a doua jumătate a lunii august 1919, atitudinea Conferinţei de Pace de la Paris faţă de România a suferit o schimbare sensibilă, o polarizare a marilor puteri faţă de România.

Pe de o parte britanicii şi americanii au continuat un ton dur împotriva „rebelilor“ din sud-estul european, iar Italia şi Franţa au devenit mai moderate, încercând să găsească justificări pentru acţiunile române.

Prima replică a lui Brătianu la notele trimise de Consiliul Suprem a sosit la Paris la 14 august 1919.

Textul acelui răspuns denotă faptul că guvernul român nu era deloc impresionat de reproşurile primite, ba chiar manifesta siguranţă de sine şi fermitate, atitudini pe care nici un alt stat „cu interese limitate“ nu şi le îngăduise.

Guvernul român se declara „extrem de neplăcut surprins“ de acuzaţiile pe care considera că nu le „merita“ şi explicita că „România nu şi-a schimbat cererile teritoriale în urma victoriei, dar consideră că noile eforturi militare făcute ca urmare a ofensivei maghiare, ca şi serviciile aduse civilizaţiei o îndreptăţesc din nou să-şi afirme drepturile“.

Brătianu mai afirma că România doreşte să colaboreze cu Aliaţii la Budapesta, dar sublinia că prezenţa reprezentanţilor aliaţi în capitala ungară se datora în exclusivitate victoriei militare româneşti. El îşi exprima şi îndoiala că armistiţiul din noiembrie 1918 mai putea fi valid deoarece maghiarii îl încălcaseră de nenumărate ori, iar Aliaţii propuseseră României colaborarea împotriva bolşevismului ungar. In final, Brătianu şi-a exprimat regretul că „Aliaţii au luat în considerare acuzaţiile mincinoase proferate de un inamic fără scrupule“.

In urma replicii româneşti discuţiile au dovedit că francezii, în lipsa lui Clemanceau erau favorabili României şi chiar englezii au considerat că răspunsul românesc era satisfăcător. Doar americanii îşi manifestau atitudinea antiromânească. In şedinţa din 23 august 1919, Frank Polk a anunţat că ţara sa a tăiat legăturile cu statul român cerând şi obţinând ca şi celelalte puteri să oprească toate livrările către România. La 31 august 1919, Brătianu a declarat că: „Statele Unite, pentru că noi le refuzăm petrolul nostru obligă Conferinţa să ne umilească cu jigniri publice, protejând contra noastră pe unguri, fără nici un text care să poată justifica această atitudine“.

Coandă la reîntoarcerea de la Paris pare a fi spus lui Al. Marghiloman că: „America este cea care duce jocul şi care ne strânge de gât!... Dacă am fi vrut să le vindem ce vor să ne ia …“

Tot Coandă ar fi spus că Clemanceau era de partea română şi că ar fi zis: „Dacă aş fi român, aş face ca ei“.

Atitudinea americană nu era determinată numai de interesele economice ci şi de o anumită mentalitate „imperială“. Din motive obscure delegaţia americană la Paris a susţinut în mai multe rânduri pe bulgari. Ei doreau, spre exemplu, să fie cedat Cadrilaterul bulgarilor. Insă ceilalţi Aliaţi s-au opus pe motiv că o cedare de către un stat Aliat a unui teritoriu către un stat inamic ar fi reprezentat un precedent periculos. Americanii au insistat într-o şedinţă din 19 august 1919 ca România să fie obligată să cedeze Cadrilaterul prin şantaj. S-a discutat la început ca şantajul să înceapă cu recunoaşterea unirii Basarabiei, dar s-a ajuns la concluzia că: „nu le putem promite nimic în Basarabia; aceasta aparţine Rusiei şi, de aceea, noi nu vom participa la dezmembrarea Rusiei“. Acestea erau chiar cuvintele unui american, Frank Polk. Americanii au pus pe masa şantajului chiar Transilvania, dar evenimentele nu s-au desfăşurat după voinţa lor.

La începutul lunii septembrie falia dintre anglo-saxoni, pe de o parte şi Franţa şi Italia, pe de altă parte, se adâncise, cu privire la România. Anglo-saxonii presupuneau că una dintre cele patru puteri susţine pe ascuns România.

Clemanceau a respins acuzaţia aceasta subînţeleasă şi pentru a o dovedi a propus trimiterea unui emisar la Bucureşti, care să fie purtătorul unui ultimatum pentru guvernul Român.

Clemanceau nu părea a fi sincer atunci când declara că nu ar fi de partea românilor. El avea un „ghimpe“ pentru „regele neamţ“ şi pentru prea contestatarul Brătianu, dar a dovedit aproape continuu că a urmărit şi provocat cu plăcere ofensiva română în Transilvania și Ungaria.

Subordonaţii lui, în schimb, îşi manifestau mult mai pe faţă simpatia pentru aspiraţiile românilor, militari fiind sau diplomaţi.

Pe de altă parte reprezentanţii anglo-saxoni la Bucureşti se plângeau că românii îi consideră responsabili de vexaţiunile suferite de România la Conferinţa de Pace. Această opinie era stimulată de Saint-Aulaire, ministrul Franţei la Bucureşti.

Brătianu nu scăpase ocazia de a-i spune direct lui Rattingan, că ministrul de externe francez, Pichon, îi declarase lui Mişu că: „Franţa simpatiza cu România, dar nu poate face nimic datorită animozităţii rău voitoare a lui Hoover“. Această informare a fost repetată de Alexandru Vaida-Voevod într-o scrisoare adresată lui Iuliu Maniu, la 17 septembrie 1919. Liderul ardelean participase, alături de Nicolae Mişu, la întrevederea cu ministrul francez de externe Stephen Pichon şi cu colaboratorul acestuia Philippe Berthelot, la 12 septembrie 1919.

Pe de altă parte, Francher d'Esperey discutând cu Victor Antonescu și Alexandru Vaida-Voevod, la 13 septembrie, considera că tot materialul de război şi materialul rulant pe care România îl obţinuse în parcursul său spre Budapesta reprezenta captură de război, fiind deci proprietatea României. Iar în privinţa celorlalte bunuri preluate de români din Ungaria, generalul francez adopta o poziţie de echitate. Adică tot ce reprezenta un echivalent al bunurilor pe care ungurii şi germanii le luaseră din România să treacă în proprietatea statului român, cu condiţia să fie evaluate şi valoarea lor să fie dedusă din reparaţiile de război atribuite României. Numai surplusul să revină „Aliaţilor“.

De altfel şi-a exprimat şi o opinie nu prea flatantă despre americani, aceasta fiind reprodusă de Vaida-Voevod. Se discuta în amănunt problema minorităţilor, aşa că românul a dorit să ştie de ce ne persecutau americanii. Generalul francez ar fi răspuns: „Ce? Dumneata ştii mai bine ca mine că râvnesc bogăţiile dvs. Aceşti «marchands de cochons» (negustori de porci) nu au nimic sfânt, numai banul…. – Dar punctele wilsoniene, care impun obligaţii morale? – Moralitate la aceştia? Principii? Banul şi exploatarea, restul este fariseism“.

Schimbarea de optică a unor factori de decizie francezi a culminat cu reluarea aprovizionării militare a României din partea Franţei.

Colonelul Toma Dumitrescu raporta din Paris, la 24 septembrie 1919: „Ministerul de război francez începe a ne permite transporturile materialelor de război, deocamdată pe sub mână, în aşteptarea hotărârilor Conferinţei de Pace, care să revină asupra deciziei de prohibirea transporturilor materialelor noastre de război“.

Până şi Clemanceau s-a „lăsat“ înduplecat, la insistenţele lui Franchet d'Esperey şi a decis ca 38.000 de tone din materialul de război al Armatei Orientului să fie oferite României.

Tot Victor Antonescu raporta la 25 septembrie 1919, că anglo-americanii erau tot ostili românilor şi cereau ca Saint-Aulaire să fie rechemat. Clemanceau chiar fusese pe punctul de a da curs cererii dar opoziţia influentului Philippe Berthelot s-a dovedit decisivă. Philippe Berthelot era director al Departamentului de relaţii politice şi comerciale din Ministerul de Externe francez şi persoană diplomatică cu mare autoritate.

Şi italienii se apropiaseră de România cu intenţia de a forma un bloc anti-iugoslav împreună cu România Planul lor era fără sorţi de izbândă în faţa lui Brătianu.

Trebuie precizat că Misiunea generalilor aliaţi a zădărnicit colaborarea amicală cu comandanţii români de la Budapesta. Acei generali aliaţi au aplicat strict şi fără elasticitate ordinele primite de la Paris, ne ţinând seama de realitatea lucrurilor. Opera lor de disociaţiune nu putea duce decât la un rezultat negativ.

Constantin Diamandy, Inaltul comisar român la Budapesta, remarca într-o scrisoare către Brătianu, datată 3 septembrie 1919, într-o notă de subsol, că: „Într-o convorbire intimă ni s-a spus că, deşi (sunt) mulţumiţi de relaţiile personale ce le avem cu generalii Aliaţi, ei, totuşi, nu puteau admite ca România să trateze de la «Puissance a Puissance» (adică de la Putere la Putere cu Misiunea). Tot pe un ton intim şi prietenesc am atras atenţia interlocutorului meu că România nu trata de la Puissance a Puissance ci de la Puissance la Impuissance, căci Domniile lor erau 4 generali, musafirii noştri, iar noi aveam o armată întreagă în Ungaria“. Acest fragment reprezintă o confirmare, fie şi parţială, a cuvintelor atribuite generalului Moşoiu de către Gheorghe Brătianu: „La urma urmei, aici noi suntem forţa armată. Dumneavoastră nu vă reprezentaţi decât ordonanţele“.

In aceste condiţii o dezirabilă cooperare româno–Aliată la Budapesta era exclusă, fapt confirmat şi de ministrul britanic la Bucureşti, Frank Rattingan, după o scurtă vizită la Budapesta. El afirma: „există între ofiţerii Aliaţi, sau, mai degrabă, între britanici şi americani, pe de o parte, şi români pe de altă parte, o atmosferă de neîncredere şi suspiciune, influenţată de o semnificativă o sensibilitate personală, care face ca o soluţie a actualelor dificultăţi să fie imposibilă: pe de o parte, românii exagerează rechiziţiile iar, pe de altă parte, în cercurile «anglo-saxone» «poveştile… despre necinstea românească par a fi acceptate», nefiind deloc verificate“.

De altfel, unul dintre promotorii atitudinii neamicale a Misiunii Aliate la Budapesta faţă de România a fost generalul american Harry Bandholtz, cel care telegrafia la Paris că: „Mărdărescu … şi Holban sunt înfiorător de mincinoşi, încât este dificil să rămâi calm“. Aceluiaşi personaj i s-a publicat ulterior un jurnal plin de jigniri incalificabile la adresa ofiţerilor români, cu care a intrat în contact la Budapesta.

Bandholtz avea să ajungă la începutul lui septembrie la Bucureşti pentru a se lămuri personal asupra opiniilor guvernului român.

Această călătorie nu-i intra în atribuţii şi nici nu era autorizată de şefii săi. Cu toate acestea cu onoruri care excedau statutul său de colonel, urcat temporar la gradul de general, pentru a nu fi mai prejos ca ceilalţi trei colegi ai săi de la Budapesta.

S-a întâlnit cu regele Ferdinand şi cu primul ministru al ţării şi le-a ascultat toate argumentele în sprijinul cauzei române. A fost chiar decorat de către autorităţile româneşti. Insă nimic din toate aceste gesturi de bună voinţă nu l-au determinat să nu fie dispreţuitor faţă de oamenii cu care a stat de vorbă şi faţă de opiniile lor, în raportul pe care l-a trimis delegaţiei americane la Paris.

Era un om simplu dintr-o ţară fără istorie şi nu putea înţelege nimic dintr-o Europă milenară. Pe acest nefiot nu l-a împiedicat obrazul ca la plecare să ceară autorităţilor timbre pentru colecţia sa personală.

In acea perioadă a apărut la Budapesta şi un personaj neoficial, într-o poziţie incertă, care nu s-a stăpânit să se încolăcească prin politica locală. Era de fapt Ioan Erdely, cumnatul lui Iuliu Maniu, fost reprezentant la Budapesta al Consiliului Naţional Român, în noiembrie 1918. In 1919 s-a reîntors şi a încercat să se implice în formarea unui guvern maghiar potrivit ideilor sale, dar fără nici o atribuţie din partea guvernului României. Prin acţiunile sale şi prin comportament nu aducea decât neajunsuri politicii române la Budapesta aşa că Brătianu a avut grijă să-l „potolească“ printr-un emisar special, Nicolae Petrescu.

Trecând peste acest amănunt neînsemnat, trebuie afirmat cu tărie că anglo-americanii din Consiliul Suprem au avut mereu o atitudine brutală şi ostilă faţă de România şi că ar fi fost un dezastru ca părerile lor să aibă putere în vederea semnării Tratatului de Pace final.

ROMANIA - Primul Război Mondial – Raporturile dintre români şi reprezentanţii Antantei BBB X

După cucerirea Budapestei de către români la 3 august 1919 şi 4 august 1919 definitiv, Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris a constituit o misiune de generali Aliaţi, care să se instaleze la Budapesta cu scopul de a impune hotărârile şi politica celor Patru lideri ai Conferinței de Pace. La 4 august 1919 s-a luat această hotărâre iar pe 5 august s-a constituit misiunea. Componenții au primit indicaţiile de a lua legătura cu guvernul maghiar, cu comandanţii români de ocupație şi să raporteze evoluţiile din Budapesta şi Ungaria.

Elementul fundamental al disensiunilor dintre România şi marile puteri l-a constituit chestiunea rechiziţiilor făcute de români drept pradă de război. Liderii de la Paris doreau ca toată captura realizată de români să fie împărţită de ei, fără a ţine cont de sacrificiile române şi de jaful practicat de germani şi unguri pe teritoriul românesc ocupat în anii 1916 şi 1917.

Membrii acelei misiuni militare, formată din generali, au lansat o întreagă serie de acuzaţii la adresa românilor enumerând o largă varietate de nelegiuiri: răspândirea violenţei şi a jafului, deposedarea Ungariei de o mulţime de bunuri de stat şi private, în special material feroviar rulant, înfometarea populaţiei prin rechiziţii şi prin împiedicarea importurilor şi în final prelungirea ocupaţiei pentru realizarea scopurilor de mai sus.

Trebuie spus că membrii misiunii Aliate au avut de la început o atitudine arogantă şi rău voitoare faţă de românii ocupanţi.

In schimb aceştia nu puteau uita lunile lungi de însângerare şi confruntări din 1916 şi 1917, suferinţele populaţiei înfometate din Moldova înconjurată de Puterile Centrale, duritatea ocupaţiei germano-austro-ungară a Munteniei, Tratatul ruşinos de la Bucureşti impus sub ameninţarea cu sabia, din mai 1918 şi tratamentul brutal și sălbatic la care fuseseră supuşi şi românii de către unguri după armistiţiu. La fel ca şi francezii în relaţia cu Germania, românii au găsit justificată o atitudine care să slăbească şi să pedepsească inamicul „punându-l la plată“.

Incă de la 9 august 1919, Brătianu îşi exprima nedumerirea în legătură cu unele acţiuni ale Aliaţilor, care îi lăsaseră un gust amar.

Regretele lui că românii nu se bucurau de înțelegere şi le-a exprimat într-o scrisoare adresată lui Nicolae Mişu, la Paris. Brătianu spunea că: „în timpul luptelor cu ungurii, la Viena, reprezentanţi ai Aliaţilor tratau cu unguri care nu aveau nici o calitate oficială“ (unii chiar reprezentând ideologia bolşevică); el nu-şi putea închipui "ca materialul de care s-a folosit inamicul în război contra românilor ar putea fi ocrotit de condiţiile unor înţelegeri anterioare pentru a căror respectare (liderii) nu au mijloace". In final exprima „penibila surprindere de a vedea cu ce simţăminte inamicale şi nedrepte suntem trataţi“.

In al doilea rând, românii puneau în balanţă rechiziţiile lor din Ungaria, cu alimentele, petrolul şi materialul rulant feroviar, care fuseseră luate de germani, austrieci şi unguri, mai ales că o parte dintre aceste bunuri se afla în Ungaria, fiind lăsată de armata feldmareşalului August von Mackensen. Nemulţumiţi de cum erau tratate cererile lor la Paris, românii considerau că trebuie să-şi ia partea imediat din captura de război.

Cu siguranţă că exista o mare doză de ipocrizie în criticile Aliaţilor faţă de România, atâta vreme cât în acelaşi timp ei înşişi înfometau Germania.

In al treilea rând, în acel august 1919 s-a conturat un apogeu al unei mari vechi controverse dintre România şi marile puteri. Asta în afara ocupării Ungariei. La Paris se luau pe atunci poziţii cu totul nefavorabile României, în legătură cu rolul şi locul ţării la Conferinţa de Pace, privitor la reparaţiile de război, privitor la frontiere, la protecţia minorităţilor. Toate acestea erau exacerbate de atitudinea nesupusă şi orgolioasă a premierului I.I.C. Brătianu.

Chiar în momentul capturării Budapestei, românii s-au simţit jigniţi şi au devenit suspicioşi în legătură cu intenţiile Aliaţilor, care aveau tendinţa să-i trateze ca pe nişte copii neascultători.

Raporturile Aliaţilor, proferate odată cu ocuparea Budapestei, au anulat din start orice şansă de cooperare. Animozităților li s-au adăugat în plus relaţiile personale ostile dintre ofiţerii români şi reprezentanţii Aliaţi la Budapesta.

O mare greşeală au făcut-o liderii de la Paris, prin faptul că nu au inclus un român în misiunea militară interaliată, misiune care a căutat să supervizeze ocupaţia. Comportamentul celor patru generali Aliaţi şi al subordonaţilor a sporit lipsa reciprocă de înţelegere şi de încredere.

S-a adăugat o rivalitate personală între ofiţeri şi una între interesele lor naţionale. Italienii au urmat propriile politici, iar colonelul Guido Romanelli a fost, în mod special, ostil faţă de România pe criterii pur subiective. Francezii au tins să sprijine pe români, în timp ce misiunile britanică şi americană au fost extrem de critice la adresa ocupaţiei româneşti, generalii Gorton şi Bandholz manifestându-se vehement împotriva românilor.

In consecinţă românii au răspuns corespunzător, arătându-se necooperanţi şi cu resentimente neascunse. Aceste atitudini nu puteau decât să deterioreze concluziile de la Paris asupra ocupaţiei şi să scoată la suprafaţă ostilitatea anglo-saxonilor.