ROMANIA -Primul Război Mondial – România în Tratatul de la Neuilly BBB X

         In acest tratat privind Bulgaria, România a făcut parte după semnarea altor tratate din cadrul Conferinţei de Pace de la Paris. Anterior semnase Tratatul cu Austria şi Tratatul Minorităţilor, la 9 decembrie 1919, Tratatul de la Trianon, la 4 iunie 1920 şi Tratatul de la Sevres la 10 august 1920.

          La 27 noiembrie 1919, la Neuilly – sur – sene s-a semnat Tratatul cu Bulgaria. Intr-o tăcere impresionantă din partea bulgară a semnat Stamboliski, primul ministru bulgar. Delegaţia bulgară primise Tratatul provizoriu de pace la 19 septembrie 1919 şi a depus la 24 octombrie obiecţiile sale într-un memoriu redactat de diplomaţii bulgari Gheşov şi Tokov. Delegaţia solicita clemenţă deoarece nu tot poporul fusese de acord cu războiul alături de Puterile Centrale şi că Bulgaria suferise o schimbare sufletească şi că era democrată şi regenerată, ca şi Franţa după Revoluţia din 1789. In schimb, Bulgaria nu renunţa la pretenţiile teritoriale asupra Dobrogei, Macedoniei, Serbiei până la Morasa şi Traciei. In acest fel justifica rapacitatea demonstrată în timpul războiului. Cerea admiterea în Liga Naţiunilor şi concesii în privinţa efectivelor armatei şi a flotei.

              In răspunsul Aliaţilor din 2 noiembrie 1919 se preciza politica de cucerire şi de jaf dusă de guvernul şi armata bulgară, atacând pe la spate pe sârbi şi români, care luptau pentru revendicări naţionale, sau atacând armatele ruse şi franco-engleze. Luptând alături de Puterile Centrale, bulgarii contribuiseră la prelungirea războiului şi deschiseseră Germaniei drumul spre răsărit şi întrerupseseră comunicaţia aliaţilor cu România şi Rusia. Bulgaria nu a cerut pacea decât atunci când a fost învinsă şi silită să depună armele. Conferinţa de pace n-a făcut nici o concesie teritorială Bulgariei, iar în privinţa României s-au menţinut frontierele fixate prin Pacea de la Bucureşti din 1913. S-au făcut unele rectificări în favoarea sârbilor şi mai considerabile în favoarea grecilor, care au dobândit Tracia de sud.

Reparaţiile de război impuse Bulgariei prin tratat către puterile Aliate şi Asociate s-au ridicat la două miliarde şi un sfert de franci aur.

In urma războiului pierdut cu turcii, grecii au pierdut teritoriile acordate în favoarea acelora (Tracia de sud), fapt stabilit oficial prin pacea de la Lausane la 24 iulie 1923.

Acela a fost Tratatul cu Turcia al Marilor Puteri Aliate, tratat prin care Turcia republicană şi-a dobândit frontiere fireşti.

ROMANIA - Primul Război Mondial – România şi Tratatul de la Sevres BBB X

              In cadrul general al Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920) România a făcut parte din mai multe tratate. Printre acestea, la 9 decembrie 1919, în Salonul Orologiului din Ministerul de Externe din Paris, generalul Coandă, a semnat, din partea României Tratatul cu Austria şi Tratatul asupra Minorităţilor.

La 4 iunie 1920, România a semnat Tratatul de la Trianon, sau Tratatul cu Ungaria. Din partea României au semnat doctorul Ioan Cantacuzino, ministru de stat şi Nicolae Titulescu, fost ministru. La 10 august 1920 s-a semnat Tratatul de la Sevres, un tratat special încheiat între Marile Puteri, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, pe de o parte şi Polonia, România, Cehoslovacia şi Jugoslavia, pe de altă parte. Acest act trasa în mod final frontierele acestor state. Prin el s-a stabilit pentru România posesiunea Bucovinei întregi şi s-au fixat frontierele cu Polonia şi Cehoslovacia. Austria renunţa în favoarea României „la toate titlurile şi drepturile asupra părţii fostului ducat al Bucovinei, cuprinsă la vest de vechea graniţă cu România“ (art. 59).

             In ceea ce priveşte delimitarea frontierelor statelor semnatare şi împărţirea lor între aceste state moştenitoare, Austria se obliga să recunoască orice hotărâre a Puterilor Aliate şi Asociate (art. 91). Dispoziţii similare se înscriseseră şi în Tratatul cu Ungaria.

                Delimitarea teritoriilor fostei monarhii Austro-Ungare, ocupate de armatele Aliate şi împărţirea lor la statele moştenitoare a fost o operaţiune laborioasă şi delicată, deoarece pe alocuri se puneau în conflict ţările care luptaseră sub steag comun. Rând pe rând s-au aplanat dificultăţile între cehi şi polonezi, sârbi şi italieni, români şi sârbi pentru Banat, unguri şi austrieci. 
Intre români şi sârbi, problema delimitării Banatului se rezolvase prin comunicarea frontierelor, făcută de Consiliul Suprem la 13 iunie 1919. Sârbii consimţiseră, cu greutate, să evacueze Timişoara, pe care o ocupaseră milităreşte şi din care ridicaseră multe şi preţioase materiale. Au predat partea de Banat cuvenită românilor, împreună cu Timişoara, în mâinile trupelor franceze interpuse, iar acestea au predat-o românilor, care au luat-o sub control în cursul lunii iulie 1919, înainte de declanşarea ofensivei de peste Tisa pentru cucerirea Budapestei.

ROMANIA - Primul Război Mondial – I.I.C. Brătianu şi Conferinţa de pace de la Paris BBB X

           Premierul român Brătianu a avut nenumăraţi oponenţi politici în România, pe timpul războiului româno-ungar şi pe „toţi“ diplomaţii şi politicienii pe care i-a întâlnit la Paris. Aceştia din urmă şi-au exprimat opinii nefavorabile despre personalitatea şi politica sa. Brătianu a fost, practic, liderul necontestat al României în acele momente şi aproape toţi care l-au criticat au fost nevoiţi să recunoască că el şi-a atins cele mai multe din ţeluri. In plus, politicienii care i-au urmat la conducerea ţării au făcut relativ puţine schimbări în obiectivele şi mijloacele politicii externe româneşti.

             Incă din toamna anului 1918, mediile politice occidentale erau în consens cu privire la faptul că Take Ionescu era de preferat lui I.I.C. Brătianu la conducerea guvernului român, datorită maleabilităţii. Atât francezii cât şi britanicii l-ar fi dorit pe Take Ionescu să conducă delegaţia românească la Conferinţa de Pace. Documente şi memoriile stau mărturie în privinţa faptului că la forumul păcii de la Paris şeful delegaţiei române era detestat de către mulţi dintre participanţi. Unul dintre membrii delegaţiei americane, maiorul Stephen Bonsal, scria în jurnalul său: „Una din neplăcerile marcante ale preşedintelui Wilson era aversiunea faţă de Brătianu, sprâncenatul prim-ministru al României, cu caracterul său bizantin notoriu“. Americanii îl porecleau pe liderul român „Taurul“. Diplomatul britanic Harold Nicolson îl considera: … o femeie cu barbă, un impostor de forţă, un intelectual de Bucureşti, un om dintre cei mai neplăcuţi. Ministrul britanic la Bucureşti, Rattigan, îi scria şefului său, lordul Curzon, la 8 octombrie 1919: „D-l Brătianu este cu siguranţă un patriot, dar caracterului său, îi lipseşte adaptibilitatea necesară unei asemenea activităţi (cea de la Conferinţa de Pace) şi se pare că a reuşit să-i exaspereze pe toţi cei cu care a intrat în contract prin caracterul excesiv al pretenţiilor sale şi prin maniera cumva arogantă şi nesupusă în care le-a prezentat“.

              Fără a se lăsa copleşit de opiniile nefavorabile împărtăşite de occidentali, Brătianu a fost, mai presus de orice, un realist în spiritul „Principelui“ lui Niccolo Machiavelli. S-a aflat în permanenţă la antipodul ideilor Wilsoniene. A făcut parte, cu certitudine, din acea categorie de diplomaţi care i-a oferit preşedintelui american etalonul pentru ceea ce se numea „vechea diplomaţie“. Liderul român s-a situat întotdeauna la o distanţă semnificativă de exaltarea celor care propovăduiau necesitatea noii ordini mondiale bazate pe „cele 14 puncte“ ale lui Wilson. Pentru el, idealurile oricât de nobile ar fi ele, nu reprezentau nimic dacă nu erau însoţite de forţa aferentă concretizărilor. „Societatea internaţională a ordinii şi dreptăţii“, întemeiată pe „raţiune şi forţă morală“ nu era, în opinia lui Brătianu, decât un concept lipsit de conţinut. Alternativa înaintată de el era una, în primul rând, eficientă. Mai întâi şi-a pus în aplicare deciziile şi apoi a căutat principiile care să le justifice. Doar în acest fel ideile lui Wilson căpătau o relevanţă. Era un splendid veşmânt pentru obiectivele imediate şi de perspectivă ale României. Se pretau perfect la rolul de argumente justificative redutabile.

             Conflictul aproape permanent dintre premierul român şi liderii marilor puteri, l-a supărat şi la dezamăgit pe Brătianu, dar indignarea nu l-a orbit în aşa măsură încât să nu vadă că această Conferinţă de Pace nu era omnipotentă. Aliaţii nu aveau alte mijloace de a-şi pune în practică deciziile privind Europa Centrală şi Răsăriteană, pentru că, pur şi simplu, nu ocupaseră regiunea, deşi ar fi putut să o facă după încheierea armistiţiilor. Cu toate pretenţiile celor de la Paris de a dirija totul, harta jumătăţii orientale a Europei s-a trasat pe teren şi nu în palatele din preajma Parisului. Conferinţa de Pace nu a putut decât să ratifice ori să regularizeze frontiere deja înfăptuite, în special de către România, dar şi de alte state de la periferia Austro-Ungariei.

               Situaţia politică şi militară existentă în iarna 1918/1919 a limitat libertatea de acţiune a Aliaţilor. Până atunci, eliberarea şi unificarea tuturor românilor fuseseră proclamate. Frontierele detaliate trebuiau fixate prin negocieri, dar nu se poate nega faptul că: „România Mare“ era deja stabilită.

            Disensiunile dintre Aliaţi i-au oferit premierului român tot mai multe pârghii de a controla evenimentele anului 1919. Abilitatea cu care a încurajat disputele dintre liderii puternici şi abilitatea de a utiliza în favoarea sa urmările acelor divergenţe, arăta că liderul român era deosebit de înzestrat în manevrele diplomatice. Când Aliaţii au înţeles, în sfârşit, că au nevoie de ajutorul lui, nu se mai aflau într-o poziţie care să le permită stabilirea amănuntelor. Brătianu a manevrat în aşa fel, încât să ocupe militar Transilvania, apoi teritoriul până la Tisa şi, în final, cea mai mare parte a Ungariei propriu-zise. Fără aceste acţiuni militare, evenimentele care au influenţat trasarea frontierei româno-maghiare, stabilirea zonei neutre la 26 februarie 1919, finalizarea frontierei de către experţi în aprilie 1919, comunicarea expresă şi repetată că hotarul este final (13 iunie – 12 octombrie 1919), etc., ori nu ar fi avut loc, ori s-ar fi transformat în altceva, ori urmările lor ar fi fost mult mai modeste.

                   In privinţa Tratatului cu Ungaria, singura modificare obţinută a fost cea privitoare la art. 181 prin eliminarea menţiunii că operaţiunile militare întreprinse împotriva Ungariei bolşevice s-au realizat prin consimţământul Aliaţilor. Era, în realitate, o recunoaştere, indirectă a previziunilor lui I.I.C. Brătianu şi a gloriei antibolşevice româneşti.

              In decembrie 1919, la o şedinţă a Adunării Deputaţilor, I.I.C. Brătianu a sintetizat cu precizie esenţa relaţiilor pe care le-a avut cu cei care conduceau Conferinţa de Pace: „Consiliul Suprem, cu hotărârile sale, este o instituţie vremelnică. Peste el, pe deasupra lor, stă interesul superior şi permanent al unui popor civilizat, care vrea în aceste ţinuturi ale lumii să se aşeze şi să dezvolte un stat puternic, puternic prin ceea ce reprezintă, puternic prin ceea ce este, puternic prin constituirea lui internă, puternic mai presus de toate prin conştiinţa care o are despre înalta lui misiune…“

                 Realitatea crudă de după primul război mondial a dat o lovitură dură speranţelor maghiare, dar ea nu a reuşit să schimbe un tip de gândire care se raporta doar la „Regatul Sfântului Ştefan“, o structură care dispăruse de pe harta Europei după 1526, dar care păruse aproape de a se transforma în realitate înainte de 1914. Ungaria a avut şi dezavantajul suplimentar că Tratatul ei a fost definitivat târziu într-un moment, aşa cum remarca un oficial, când Aliaţii erau „cumplit de plictisiţi de întreaga Conferinţă de Pace“ şi „intraseră într-un labirint din care nu mai găseau calea de ieşire“.

Tratatul de la Trianon a adus de partea maghiară o deziluzie a „naţionalismului“ sau un „naţionalism al frustrării“. In relaţiile cu românii, maghiarii nu au putut uita că Ungaria cedase României mai mult teritoriu decât cel cu care a rămas, adică 36,2% faţă de 32,7%.