ROMANIA - Primul Război Mondial – Despăgubiri de război nedrepte pentru România BBB X

Moştenirea financiară lăsată României de Primul Război Mondial s-a clasat în trei mari părţi: despăgubirile de război, datoria de război faţă de statele străine şi datoria flotantă.

           Problema despăgubirilor de război a fost una din cele mai importante şi dificile sarcini ce a avut-o Conferinţa de Pace de la Paris. In privinţa pagubelor care urmau a fi reparate de puterile înfrânte a triumfat teza americană, expusă de Wilson în numeroasele sale puncte de principiu. Conform acesteia cheltuielile de război propriu-zise nu au intrat în această parte, ci numai pagubele pricinuite populaţiei civile şi publice. Cu multă greutate s-a admis să se cuprindă în despăgubiri şi pensiile pe care statele urmau să le plătească victimelor războiului şi urmaşilor acestora. 
           Cel mai mare interes l-a ridicat problema determinării capacităţii de plată a Germaniei şi modalităţile de plată a despăgubirilor. Sistemul fixării unui total de plată, propus de americani a fost respins. S-a lăsat această sarcină a despăgubirilor Comisiei de Reparaţii, care avea să colecteze pretenţiile diferitelor state beligerante şi să fixeze cotele la care erau îndreptăţite, pe baza unui sistem de compensaţii. Germania urma să plătească până la limita maximă a capacităţii sale, considerându-se că oricât de mare ar fi acea capacitate, ea urma a fi inferioară totalului pagubelor produse şi de care era făcută răspunzătoare.

           In favoarea Belgiei s-a stabilit o prioritate, Germania trebuind să-i restituie toate sumele pe care Belgia fusese nevoită să le ia cu împrumut de la Aliaţi, în urma violării tratatului din 1839, adică aproximativ 500 de miliarde de dolari.

               In articolul 259, aliniat 6, se stabilea că Germania renunţa la beneficiul tuturor stipulaţiilor inserate în tratatele de la Bucureşti şi Brest Litivsk. Ea „era angajată să transfere respectiv fie României fie principalelor Puteri Aliate şi Asociate, toate instrumentele monetare, numerarul, valorile şi instrumentele negociabile sau produsele pe care le-a primit prin executarea acestor tratate“.

Acordul de la Spa, semnat la 16 iulie 1920 de guvernele Angliei, Franţei, Belgiei, Italiei, Japoniei şi Portugaliei, a dispus ca sumele ce urmau a fi primite ca reparaţii de la Germania, să se distribuie astfel:

Anglia                 22%

Franţa                 52%

Italia                   10%

Belgia                 14%

Japonia               0,75%

Portugalia            0,75%

           Un procent de 6,5% a fost rezervat pentru Grecia, România, Jugoslavia şi pentru celelalte puteri nesemnatarie ale acordului. Din acea cotă s-a acordat României numai 1%. Repartiţia aceea s-a dovedit cu totul inechitabilă, neţinând cond nici de proporții și nici de lista pagubelor prezentate. S-a fixat înainte chiar de a se stabili totalul datoriei Germaniei.

             Comisia Reparaţiilor a stabilit la 1 mai 1920, cuantumul datoriei germane, cu titlul de reparaţii, la 132 de miliarde mărci aur, plătibili în 30 de ani, ceea ce însemna că României i s-ar fi cuvenit, în trei decenii 1 miliard 320 milioane mărci aur.

               Aceste aranjamente au suferit foarte curând modificări care au ţinut seama de faptul că Germania nu putea plăti ratele fixate.

              Graţie noului plan de plăţi, planul Dawes, situaţia Germaniei a fost mult uşurată. Prima conferinţă a miniştrilor de finanţe Aliaţi a ridicat cota României de la 1,10%, fixând, în acelaşi timp drepturile României din reparaţiile Austriei, Ungariei şi Bulgariei la o primă cotă de 1,10% din prima jumătate din totalul acestor reparaţii şi o a doua cotă de 20% din cealaltă jumătate. După calcule partea de 1,10% a României trebuia să se ridice la 7.200.000 de mărci aur anual până în 1928, când urma să se ridice la 22 milioane.

România a primit până în 1925 din totalul reparaţiilor germane numai 38.951.354 mărci aur pentru perioada dinaintea aplicării programului Dawes, iar în baza acelui program, pentru prima perioadă, cota atribuită României a fost de circa 580.000 mărci aur.

             România a cerut Comisiei de Reparaţii despăgubiri, stabilite prin sentinţe judecătoreşti şi ale Curţilor de constatare, în valoare de 31 miliarde lei aur. La acestea s-a adăugat emisiunea de monedă impusă de ocupanţi Băncii Generale pe teritoriul ocupat, de 2.173.000.999 lei, precum şi sumele şi valorile în materiale plătite de România duşmanului, prin punerea în vigoare anticipată a Tratatului de la Bucureşti, tratat impus cu arma.

              Distrugerea industriei petroliere private, pe timpul retragerii germane, s-au ridicat la 10 milioane lire sterline. Confiscarea tezaurului dus la Moscova şi garantat de Aliaţi, reprezenta mai mult de un miliard lei aur.

Tratatele de la St. Germain şi Trianon au impus, pe de altă parte, României, o cotă de 230 milioane franci aur în folosul Austriei şi Ungariei (pentru teritoriile anexate de România). S-a adăugat o cotă-parte ce se aplica României din datoria publică a statului austro-ungar, în valoare de aproape 500 de milioane coroane de aur, peste un miliard coroane hârtie, 35 milioane mărci şi o anuitate de 653.950 coroane de aur; valoarea bunurilor statului austro-ungar în România şi transferate ei, peste un miliard coroane de aur şi despăgubiri speciale pentru proprietăţile expropriate de la supuşii englezi şi francezi, în Basarabia, un milion de lire sterline. Această ultimă sumă s-a impus României odată cu recunoaşterea alipirii acestei provincii.

              Datoria contractată de statul român în timpul războiului s-a ridicat la 2.057.972.899 lei aur, către Franţa, Anglia, SUA, Italia şi Belgia. Datoria s-a referit în cea mai mare parte pentru armament şi o parte pentru alimentele livrate de SUA.

              România s-a aflat într-o situaţie dublă, pe de o parte creditoare faţă de statele învinse şi pe de altă parte debitoare atât faţă de statele învinse, cât şi faţă de statele aliate.

             Ţinând cont de această situaţie se poate afirma că România a fost tratată în mod nedrept de Comisia de Reparaţii Interaliată, care a atribuit, prin acordul de la Spa coeficientul derizoriu de 1% din despăgubirile datorate de Germania, principalul şi cel mai solvabil debitor.

               Constatând, totuşi, nedreptatea evidentă făcută României, Marii Aliaţi au acordat, în compensaţie, o cotă mai mare din reparaţiile Austriei, Ungariei, Bulgariei şi Turciei. Această cotă a fost iluzorie deoarece Austria şi Ungaria nu au fost obligate să facă plăţile iar, pe de altă parte, au obţinut anumite avantaje care au răsturnat complet rolurile.

               Adunând toate sumele care s-ar fi datorat României, după compensările creditelor cu debitele, s-a ajuns la suma modică de 5.000.000.000 lei aur, o sumă cu totul nesemnificativă faţă de pierderile suferite şi comunicate situate între 31 şi 40 miliarde lei aur.

                In anii ce au urmat lucrurile în domeniul plăţilor s-au deteriorat, atât datorită retragerii SUA din ce în ce mai mult din politica aplicării tratatelor, cât şi datorită faptului că între Franţa şi Anglia au apărut divergenţe adânci privind plăţile Germaniei. Aceasta a fost încurajată să opună o rezistenţă crescândă în domeniul plăţilor. Statele inamice Austria şi Ungaria au fost uşurate la plăţi prin aplicarea unui moratoriu pentru 20 de ani (până în 1943). Ele au cerut, însă, plăţile care trebuiau făcute de statele moştenitoare. Astfel s-a ajuns în situaţia anormală, că statele duşmane învinse să fie uşurate de plata despăgubirilor şi să aibă pretenţia să obţină drepturile lor înainte ca Aliaţii învingători să fi primit reparaţiile ce li se cuveneau.

In plus, Turcia a fost eliberată cu totul de plata oricărei despăgubiri prin tratatul de la Lausanne din 1926.

              Guvernul român a răspuns Comisiei Reparaţiilor şi guvernelor Marilor Puteri Aliate, demonstrând că nu se putea urma această cale din urmă. Nu era de acord să dea sarcinilor ce incubau ca stat moştenitor al Austro-Ungariei, fără să fi primit în schimb reparaţiile la care avea dreptul. In calitatea ei de învingătoare în război (alături de Aliaţi) şi devastată prin ocupaţia germană, România trebuia să aibă un sold activ pentru a se putea trece la refacerea ţării.

          Guvernul român a protestat împotriva coeficientului de la Spa, care nu corespundea pagubelor materiale şi morale suferite de România şi care nu ţinea cont de sacrificiile făcute pentru cauza comună. Guvernul a pretins a nu plăti nici o obligaţie care i s-a impus, până nu-şi va primi drepturile. Altfel, ar fi însemnat că România, care a ieşit învingătoare în război, ar fi rămas învinsă din punct de vedere material. Opera de refacere internă ar fi împiedicată, pe când aceea a statelor foste inamice, Austria şi Ungaria, ar fi ajutată de Aliaţi şi chiar de România.

              In ceea ce priveşte datoriile interaliate, România, ca şi alte state, a reglat plăţile prin aranjamente speciale. Datoriile faţă de Marea Britanie şi SUA au urmat a se stinge în 62 de ani prin cote crescătoare. Cu Italia s-a făcut un alt aranjament, ca şi cu Franţa. Toate aceste datorii şi aranjamente au fost măturate foarte curând de izbucnirea celui de al doilea război mondial.

               Guvernul român şi-a îndreptat atenţia spre cea de a treia parte a moştenirii financiare a războiului, imensa datorie flotantă internă a statului. Aceasta a constat în bonuri de tezaur interne în valoare de 1,575 milioane, în creanţe datorate îndeosebi pentru refacerea căilor ferate, în valoare de 3 miliarde lei şi în datoria de la Banca Naţională, care în 1921 se ridica la 12.309.690.643 lei, dintre care 5.282.987.385 lei valoarea hârtiei emisă de Bancă pentru nevoile statului, iar restul de 7.026.703.258 lei pentru unificarea monetară, adică pentru retragerea din circulaţie a coroanelor, rublelor şi a hârtiei Băncii Generale, emise sub ocupaţia germană.

S-au schimbat 9 miliarde de coroane pe 4,5 miliarde lei, 1.300.000.000 ruble pe 1.300.000.000 lei şi 2,178 miliarde lei ai Băncii Generale din timpul ocupaţiei. Ca acoperire pentru această monedă de hârtie, emisă de Banca Naţională, s-au primit numai 37.000.000 de coroane aur din lichidarea Băncii Austro-Ungare şi 8.416.994 coroane aur de la Reichsbank, care acopereau în parte emisia Băncii Generale în timpul ocupaţiei duşmane.

La datoria flotantă internă s-a adăugat şi datoria flotantă externă care se ridica la 1 ianuarie 1922 la 40.649.240.260 lire sterline, sau 1.176.493.835 lei aur. Sumele au fost consolidate în mod treptat şi prin aranjamente speciale.

In afară de datoria flotantă internă şi externă, statul român a mai avut şi următoarele datorii consolidate: a) datoria constând din vechile împrumuturi dinainte de război, în valoare de 1.521.024.000 lei; b) datoria din împrumuturi interne de după război, 4.675.000.000 lei; c) datorii constând din titluri de rentă 5% din expropriere a pământurilor luate de la marea proprietate, pentru aplicarea reformei agrare (care urma a se ridica la 15 miliarde lei).

Tabloul obligaţiilor băneşti ale statului român mărit s-a completat cu pensiile şi alocaţiile invalizilor, orfanilor şi văduvelor din ţinuturile eliberate, pensiile funcţionarilor civili şi militari din aceste teritorii, care au optat pentru cetăţenia română, obligaţii faţă de colectivităţi şi fundaţii precum case de economii, de asigurare, Crucea Roşie, etc., despăgubiri ale populaţiei, obligaţiile statului către cetăţenii români deţinători ai titlurilor de împrumut austro-ungar dinainte de război. Acest capitol din urmă, urma a reprezenta aproximativ 3 miliarde de lei.

O mare cheltuială urma a o cere adaptarea economică şi culturală a teritoriilor eliberate la noua viaţă economică şi culturală a României Mari.

Se poate deduce ce jertfă economică a constituit pentru România Unirea postbelică. Suportarea unor asemenea poveri economice dincolo de pierderile de vieți omenești este un titlu de glorie şi de mândrie al acelei generaţii de sacrificiu.

ROMANIA - Primul Război Mondial – Pierderile umane ale Regatului României BBB X

Pierderile în morţi ale armatelor statelor Aliate şi Asociate, pentru care au existat date oficiale, au fost următoarele:

Franţa                 1.364.000 adică 3,6% din populaţia ţării

Marea Britanie      764.000    adică 1,25%            - ″ -

Italia                      496.000    adică 1,24%            - ″ -

Statele Unite          115.000    adică 0,12%            - ″ -

Belgia                       40.000    adică 0,69%            - ″ -

România                 220.000    adică 3%                 - ″ -

                Proporţia pierderilor Regatului român este a doua după Franţa şi cu toate acestea la Conferinţa de Pace  de la Paris această imensă jertfă nu a primit recunoaşterea deplină pe linia aprecierii şi a reparaţiilor de război.

                Pentru Germania statistica a indicat 1.808.545 de morţi militari (cifră cu precizie germanică), adică 2,79% din populaţia ţării. Dintre militarii germani morţi 52.006 au fost ofiţeri.

Pierderile armatei române în vieţi de militari au fost de 2330 de ofiţeri şi 217.016 de soldaţi, conform cifrelor determinate de Constantin Kiriţescu în lucrarea sa Istoria războiului pentru întregirea neamului. Sunt luate în consideraţie pierderile militare între anii 1916-1919, adică şi cele din războiul româno-ungar război de distrugerea bolşevismului ungar.

               In aceeaşi perioadă, Regatul României a pierdut şi circa 300.000 de civili. Aceştia şi-au pierdut viaţa ca urmare a luptelor (bombardamentele aeriene, de artilerie, execuţii, etc.) şi ca urmare a epidemiilor care au bântuit ţara în acei ani (tifos exantematic, febra recurentă şi variola). In total au murit mai mult de o jumătate de milion de români.

Numărul invalizilor de război înregistraţi la I.O.V. a fost de 35.717, iar numărul văduvelor de pe urma celor morţi de 55.906. Numărul total al orfanilor de război în România Mare a fost de 360.728, împărţiţi pe regiuni de I.O.V. astfel: Iaşi 60.759, Bucureşti 121.775, Craiova 40.039, Chişinău 24.142, Cernăuţi 12.924, Constanţa 12.542, Timişoara 23.518, Cluj 40.625 (statistică publicată în albumul Pentru neam şi ţară al Societăţii Ocrotirea orfanilor de război).

ROMANIA - Primul Război Mondial – Recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România BBB X

Din cauza lipsei unui guvern stabil în Rusia şi a mai multor proteste, recunoaşterea unirii Basarabiei cu România a întâmpinat şi ea dificultăţi ca şi unirea altor provincii româneşti istorice.

            Guvernul bolşevic moscovit nu era considerat un guvern de încredere şi ca urmare Conferinţa de Pace de la Paris nu concepea să intre în tratative cu el.

               Adversarii Unirii, din Sfatul Țării, grup compus din câţiva membri ai partidului ţărănesc, din ruşi şi ucraineni au constituit la Odessa, la sfârşitul anului 1918, un „Comitet pentru eliberarea Basarabiei“, comitet care avea legături fie cu generalul anti-bolşevic Dinikin, cât şi cu sovietele. Acţiunea acelui comitet s-a manifestat prin agitaţii şi note pline de violenţă la adresa României.

              Odată cu începerea Conferinţei de Pace centrul opoziţiei moldovenești basarabene s-a mutat la Paris, unde membrii „burghezi“ ai Comitetului, împreună cu socialişti şi cu foşti înalţi demnitari ai regimului țarist au întreprins o campanie foarte activă împotriva României. Notele înaintate Conferinţei de Pace de Maklakov, fostul ministru al guvernului Kerenski la Paris, susţinea teoria imperialistă veche a Rusiei pretinzând că în 1812 Basarabia nu fusese smulsă Moldovei ci „eliberată“ de sub turci. Mai susţinea că românii nu ar forma populaţia majoritară şi că unirea s-ar fi realizat sub teroarea armatei de ocupaţie română. Mai susţinea că Sfatul Ţării nu ar fi avut existenţă legală şi că votarea Unirii s-ar fi făcut cu o minoritate în reprezentare.

                  Deşi delegaţia contestatară de la Paris nu avea nici o bază legală s-a admis totuşi o audienţă a lui Maklakov la 2 iulie 1919. Acesta a susţinut toate ce înscrisese în notele anterioare şi că Basarabia nu poate fi dezlipită de Rusia fără consimţământul acesteia, care nu ar putea fi înlocuită de un terţ, adică de Conferinţa de Pace. A mai adăugat că ar înţelege ca numai cele patru judeţe pe deplin moldoveneşti ar putea cere anexarea la România pe calea unui plebiscit.

                Consiliul Suprem al Conferinței de Pace nu a luat nici o hotărâre, iar problema Basarabiei s-a mutat în lupta din presă. Memoriile şi broşurile publicate de duşmanii rusofili ai Unirii, precum marii latifundiari Schmidt, Krupenski şi alţii, care plângeau după averile pierdute, se întemeiau pe pretinse presiuni şi abuzuri întreprinse de autorităţile civile şi militare române în Basarabia.

               Brătianu, ascultat de Consiliul Suprem, după Maklakov, a restabilit adevărul atât asupra drepturilor românilor asupra Basarabiei, cât şi asupra valabilităţii actului de Unire al Sfatului Ţării. In continuare delegaţia română a păstrat o poziţie hotărâtă, declarând că Basarabia a fost eliberată de România prin foc şi sânge şi nici o hotărâre stăină nu o va putea lua decât tot pe acea cale.

             Intre membrii Conferinţei s-a ivit o divergenţă în privinţa soluţionării problemei Basarabiei. Franţa era cu totul alături de drepturile românilor, pe când America era hotărât împotrivă. Criza provocată la Conferinţa de Pace de celelalte probleme române a împiedicat, pentru un timp, rezolvarea acestei anexiuni.

               Printre personalităţile care au fost de mare ajutor României, s-a aflat profesorul de la Sorbona, Em. De Martonne, care era referentul Conferinţei de Pace pentru chestiuni geografice şi etnografice. In urma unei călătorii de anchetă în Basarabia, el şi-a format convingerea despre caracterul românesc al provinciei şi a susţinut la Conferinţă drepturile României cu toată autoritatea sa.

De altfel, problema Basarabiei nu era pur românească ci una care făcea parte integrantă din politica marilor puteri faţă de Rusia. Aliaţii apuseni erau despărţişi de mari deosebiri în abordare. S-au ţesut o mulţime de intrigi la care au luat parte şi popoare eliberate de sub jugul Rusiei ţariste.

            In 1920, după ce România a acceptat să semneze Tratatul cu Austria şi cel al Minorităţilor s-a produs o destindere între ţară şi Puterile Aliate şi Asociate, cât şi cu Rusia. Intre primul ministru Vaida Voevod şi guvernul sovietic rus s-au legat discuţii preliminare pentru reglementarea chestiunile pendinte.

                La Copenhaga, între delegatul român Ciotori şi ministrul rus Litvinov au început tratative neoficiale, în care condiţiile formulate de România erau: dreptul Basarabiei la Unire şi restituirea tezaurului de la Moscova. Conversaţiile celor doi au intrat pe o cale bună, căci comisarul rus al Afacerilor Străine, Cicerin, i-a telegrafiat lui Vaida Voevod la 24 februarie 1920: „Guvernul sovietic crede că toate chestiunile în litigiu între cele două ţări pot fi soluţionate pe calea tratativelor de pace şi că toate chestiunile teritoriale pot fi rezolvate prin bună înţelegere…“. Se ajunsese chiar la fixarea locului Conferinţei şi a delegaţiilor.

             In acelaşi timp, la 3 martie 1920, Lloyd Georges, ca preşedinte al Consiliului Suprem, i-a comunicat lui Vaida Voevod atitudinea favorabilă pentru România a chestiunii Basarabiei rămasă în suspensie. Nota Consiliului Suprem a arătat că: „după ce a luat în consideraţie aspiraţiile de ansamblu al populaţiei basarabene, caracterul moldovenesc al acelei provincii din punct de vedere geografic şi etnografic, precum şi argumentele economice şi istorice, principalele Puteri Aliate se pronunţă, pentru aceste motive, în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire, care a fost proclamată de către reprezentanţii Basarabiei…“

            Tratatul pentru recunoaşterea unirii Basarabiei cu România s-a semnat la 28 octombrie 1920 la, Paris, de către delegaţiile Imperiului britanic, Franţei, Italiei şi Japoniei, de o parte şi a României, de altă parte. Prin articolul 19 se preciza că părţile contractante vor invita Rusia să adere la acest Tratat, imediat ce va exista un guvern rus recunoscut de ele.

             Tratatul cuprindea un preambul şi nouă articole. După ce repeta motivaţiile din Hotărârea din 3 martie 1920, tratatul stipula în primul articol că: „Inaltele Părţi Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia şi acest vechi hotar“. Celelalte articole vizau modalităţile de stabilire a frontierelor pe teren, modalităţile de dobândire şi renunţarea la cetăţenia română, respectarea drepturilor minorităţilor, trecerea gurii Chiliei sub jurisdicţia Comisiei Europene a Dunării şi asumarea de către România a părţii proporţionale ce revenea Basarabiei din datoria publică a Rusiei, precum şi din celelalte aranjamente financiare ale Rusiei.

               Problema ratificării acestui tratat a generat noi complicaţii. In anul 1922 tratatul a fost ratificat de către România şi Marea Britanie, iar după doi ani de zile de către Franţa. Italia a ratificat tratatul cu mare întârziere, în 1927, după semnarea unor aranjamente comerciale cu România (iunie 1926) şi a unui Pact de amiciţie şi colaborare cordială (septembrie 1926).

           Incheind un acord cu URSS, în ianuarie 1925, cu privire la insula Sahalin, Japonia a preferat menţinerea unor bune relaţii cu Moscova şi, în consecinţă, nu a ratificat niciodată tratatul din 1920.

Din această cauză tratatul poate să fie lipsit de eficienţă din punct de vedere juridic. In istoriografia română s-a interpretat că acest neajuns ar afecta numai art. 2-9 ale tratatului, nu şi art. 1 care recunoaşte suveranitatea României asupra Basarabiei. Insă neratificarea de către un stat semnatar a aruncat o umbră neplăcută, umbră de îndoială asupra valabilităţii întregului act şi a alimentat propaganda sovietică pe această temă.

Reputaţii jurişti şi diplomaţi români Nicolae Titulescu şi Al. Cretzeanu, au atras atenţia asupra faptului că din punct de vedere juridic tratatul din 1920 „nu ne poate da Basarabia“ deoarece pentru Rusia el constituie res inter alios acta.

Din păcate notele ultimative sovietice din 1940 au oprit în mod brutal lupta diplomaţiei româneşti pentru recunoaşterea internaţională deplină a Basarabiei cu România.

O nouă voinţă legislativă a guvernului Basarabiei ar putea readuce Unirea.