ROMANIA - Primul Război Mondial – Pierderile umane ale Regatului României BBB X

Pierderile în morţi ale armatelor statelor Aliate şi Asociate, pentru care au existat date oficiale, au fost următoarele:

Franţa                 1.364.000 adică 3,6% din populaţia ţării

Marea Britanie      764.000    adică 1,25%            - ″ -

Italia                      496.000    adică 1,24%            - ″ -

Statele Unite          115.000    adică 0,12%            - ″ -

Belgia                       40.000    adică 0,69%            - ″ -

România                 220.000    adică 3%                 - ″ -

                Proporţia pierderilor Regatului român este a doua după Franţa şi cu toate acestea la Conferinţa de Pace  de la Paris această imensă jertfă nu a primit recunoaşterea deplină pe linia aprecierii şi a reparaţiilor de război.

                Pentru Germania statistica a indicat 1.808.545 de morţi militari (cifră cu precizie germanică), adică 2,79% din populaţia ţării. Dintre militarii germani morţi 52.006 au fost ofiţeri.

Pierderile armatei române în vieţi de militari au fost de 2330 de ofiţeri şi 217.016 de soldaţi, conform cifrelor determinate de Constantin Kiriţescu în lucrarea sa Istoria războiului pentru întregirea neamului. Sunt luate în consideraţie pierderile militare între anii 1916-1919, adică şi cele din războiul româno-ungar război de distrugerea bolşevismului ungar.

               In aceeaşi perioadă, Regatul României a pierdut şi circa 300.000 de civili. Aceştia şi-au pierdut viaţa ca urmare a luptelor (bombardamentele aeriene, de artilerie, execuţii, etc.) şi ca urmare a epidemiilor care au bântuit ţara în acei ani (tifos exantematic, febra recurentă şi variola). In total au murit mai mult de o jumătate de milion de români.

Numărul invalizilor de război înregistraţi la I.O.V. a fost de 35.717, iar numărul văduvelor de pe urma celor morţi de 55.906. Numărul total al orfanilor de război în România Mare a fost de 360.728, împărţiţi pe regiuni de I.O.V. astfel: Iaşi 60.759, Bucureşti 121.775, Craiova 40.039, Chişinău 24.142, Cernăuţi 12.924, Constanţa 12.542, Timişoara 23.518, Cluj 40.625 (statistică publicată în albumul Pentru neam şi ţară al Societăţii Ocrotirea orfanilor de război).

ROMANIA - Primul Război Mondial – Recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România BBB X

Din cauza lipsei unui guvern stabil în Rusia şi a mai multor proteste, recunoaşterea unirii Basarabiei cu România a întâmpinat şi ea dificultăţi ca şi unirea altor provincii româneşti istorice.

            Guvernul bolşevic moscovit nu era considerat un guvern de încredere şi ca urmare Conferinţa de Pace de la Paris nu concepea să intre în tratative cu el.

               Adversarii Unirii, din Sfatul Țării, grup compus din câţiva membri ai partidului ţărănesc, din ruşi şi ucraineni au constituit la Odessa, la sfârşitul anului 1918, un „Comitet pentru eliberarea Basarabiei“, comitet care avea legături fie cu generalul anti-bolşevic Dinikin, cât şi cu sovietele. Acţiunea acelui comitet s-a manifestat prin agitaţii şi note pline de violenţă la adresa României.

              Odată cu începerea Conferinţei de Pace centrul opoziţiei moldovenești basarabene s-a mutat la Paris, unde membrii „burghezi“ ai Comitetului, împreună cu socialişti şi cu foşti înalţi demnitari ai regimului țarist au întreprins o campanie foarte activă împotriva României. Notele înaintate Conferinţei de Pace de Maklakov, fostul ministru al guvernului Kerenski la Paris, susţinea teoria imperialistă veche a Rusiei pretinzând că în 1812 Basarabia nu fusese smulsă Moldovei ci „eliberată“ de sub turci. Mai susţinea că românii nu ar forma populaţia majoritară şi că unirea s-ar fi realizat sub teroarea armatei de ocupaţie română. Mai susţinea că Sfatul Ţării nu ar fi avut existenţă legală şi că votarea Unirii s-ar fi făcut cu o minoritate în reprezentare.

                  Deşi delegaţia contestatară de la Paris nu avea nici o bază legală s-a admis totuşi o audienţă a lui Maklakov la 2 iulie 1919. Acesta a susţinut toate ce înscrisese în notele anterioare şi că Basarabia nu poate fi dezlipită de Rusia fără consimţământul acesteia, care nu ar putea fi înlocuită de un terţ, adică de Conferinţa de Pace. A mai adăugat că ar înţelege ca numai cele patru judeţe pe deplin moldoveneşti ar putea cere anexarea la România pe calea unui plebiscit.

                Consiliul Suprem al Conferinței de Pace nu a luat nici o hotărâre, iar problema Basarabiei s-a mutat în lupta din presă. Memoriile şi broşurile publicate de duşmanii rusofili ai Unirii, precum marii latifundiari Schmidt, Krupenski şi alţii, care plângeau după averile pierdute, se întemeiau pe pretinse presiuni şi abuzuri întreprinse de autorităţile civile şi militare române în Basarabia.

               Brătianu, ascultat de Consiliul Suprem, după Maklakov, a restabilit adevărul atât asupra drepturilor românilor asupra Basarabiei, cât şi asupra valabilităţii actului de Unire al Sfatului Ţării. In continuare delegaţia română a păstrat o poziţie hotărâtă, declarând că Basarabia a fost eliberată de România prin foc şi sânge şi nici o hotărâre stăină nu o va putea lua decât tot pe acea cale.

             Intre membrii Conferinţei s-a ivit o divergenţă în privinţa soluţionării problemei Basarabiei. Franţa era cu totul alături de drepturile românilor, pe când America era hotărât împotrivă. Criza provocată la Conferinţa de Pace de celelalte probleme române a împiedicat, pentru un timp, rezolvarea acestei anexiuni.

               Printre personalităţile care au fost de mare ajutor României, s-a aflat profesorul de la Sorbona, Em. De Martonne, care era referentul Conferinţei de Pace pentru chestiuni geografice şi etnografice. In urma unei călătorii de anchetă în Basarabia, el şi-a format convingerea despre caracterul românesc al provinciei şi a susţinut la Conferinţă drepturile României cu toată autoritatea sa.

De altfel, problema Basarabiei nu era pur românească ci una care făcea parte integrantă din politica marilor puteri faţă de Rusia. Aliaţii apuseni erau despărţişi de mari deosebiri în abordare. S-au ţesut o mulţime de intrigi la care au luat parte şi popoare eliberate de sub jugul Rusiei ţariste.

            In 1920, după ce România a acceptat să semneze Tratatul cu Austria şi cel al Minorităţilor s-a produs o destindere între ţară şi Puterile Aliate şi Asociate, cât şi cu Rusia. Intre primul ministru Vaida Voevod şi guvernul sovietic rus s-au legat discuţii preliminare pentru reglementarea chestiunile pendinte.

                La Copenhaga, între delegatul român Ciotori şi ministrul rus Litvinov au început tratative neoficiale, în care condiţiile formulate de România erau: dreptul Basarabiei la Unire şi restituirea tezaurului de la Moscova. Conversaţiile celor doi au intrat pe o cale bună, căci comisarul rus al Afacerilor Străine, Cicerin, i-a telegrafiat lui Vaida Voevod la 24 februarie 1920: „Guvernul sovietic crede că toate chestiunile în litigiu între cele două ţări pot fi soluţionate pe calea tratativelor de pace şi că toate chestiunile teritoriale pot fi rezolvate prin bună înţelegere…“. Se ajunsese chiar la fixarea locului Conferinţei şi a delegaţiilor.

             In acelaşi timp, la 3 martie 1920, Lloyd Georges, ca preşedinte al Consiliului Suprem, i-a comunicat lui Vaida Voevod atitudinea favorabilă pentru România a chestiunii Basarabiei rămasă în suspensie. Nota Consiliului Suprem a arătat că: „după ce a luat în consideraţie aspiraţiile de ansamblu al populaţiei basarabene, caracterul moldovenesc al acelei provincii din punct de vedere geografic şi etnografic, precum şi argumentele economice şi istorice, principalele Puteri Aliate se pronunţă, pentru aceste motive, în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire, care a fost proclamată de către reprezentanţii Basarabiei…“

            Tratatul pentru recunoaşterea unirii Basarabiei cu România s-a semnat la 28 octombrie 1920 la, Paris, de către delegaţiile Imperiului britanic, Franţei, Italiei şi Japoniei, de o parte şi a României, de altă parte. Prin articolul 19 se preciza că părţile contractante vor invita Rusia să adere la acest Tratat, imediat ce va exista un guvern rus recunoscut de ele.

             Tratatul cuprindea un preambul şi nouă articole. După ce repeta motivaţiile din Hotărârea din 3 martie 1920, tratatul stipula în primul articol că: „Inaltele Părţi Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia şi acest vechi hotar“. Celelalte articole vizau modalităţile de stabilire a frontierelor pe teren, modalităţile de dobândire şi renunţarea la cetăţenia română, respectarea drepturilor minorităţilor, trecerea gurii Chiliei sub jurisdicţia Comisiei Europene a Dunării şi asumarea de către România a părţii proporţionale ce revenea Basarabiei din datoria publică a Rusiei, precum şi din celelalte aranjamente financiare ale Rusiei.

               Problema ratificării acestui tratat a generat noi complicaţii. In anul 1922 tratatul a fost ratificat de către România şi Marea Britanie, iar după doi ani de zile de către Franţa. Italia a ratificat tratatul cu mare întârziere, în 1927, după semnarea unor aranjamente comerciale cu România (iunie 1926) şi a unui Pact de amiciţie şi colaborare cordială (septembrie 1926).

           Incheind un acord cu URSS, în ianuarie 1925, cu privire la insula Sahalin, Japonia a preferat menţinerea unor bune relaţii cu Moscova şi, în consecinţă, nu a ratificat niciodată tratatul din 1920.

Din această cauză tratatul poate să fie lipsit de eficienţă din punct de vedere juridic. In istoriografia română s-a interpretat că acest neajuns ar afecta numai art. 2-9 ale tratatului, nu şi art. 1 care recunoaşte suveranitatea României asupra Basarabiei. Insă neratificarea de către un stat semnatar a aruncat o umbră neplăcută, umbră de îndoială asupra valabilităţii întregului act şi a alimentat propaganda sovietică pe această temă.

Reputaţii jurişti şi diplomaţi români Nicolae Titulescu şi Al. Cretzeanu, au atras atenţia asupra faptului că din punct de vedere juridic tratatul din 1920 „nu ne poate da Basarabia“ deoarece pentru Rusia el constituie res inter alios acta.

Din păcate notele ultimative sovietice din 1940 au oprit în mod brutal lupta diplomaţiei româneşti pentru recunoaşterea internaţională deplină a Basarabiei cu România.

O nouă voinţă legislativă a guvernului Basarabiei ar putea readuce Unirea.

ROMANIA -Primul Război Mondial – România în Tratatul de la Neuilly BBB X

         In acest tratat privind Bulgaria, România a făcut parte după semnarea altor tratate din cadrul Conferinţei de Pace de la Paris. Anterior semnase Tratatul cu Austria şi Tratatul Minorităţilor, la 9 decembrie 1919, Tratatul de la Trianon, la 4 iunie 1920 şi Tratatul de la Sevres la 10 august 1920.

          La 27 noiembrie 1919, la Neuilly – sur – sene s-a semnat Tratatul cu Bulgaria. Intr-o tăcere impresionantă din partea bulgară a semnat Stamboliski, primul ministru bulgar. Delegaţia bulgară primise Tratatul provizoriu de pace la 19 septembrie 1919 şi a depus la 24 octombrie obiecţiile sale într-un memoriu redactat de diplomaţii bulgari Gheşov şi Tokov. Delegaţia solicita clemenţă deoarece nu tot poporul fusese de acord cu războiul alături de Puterile Centrale şi că Bulgaria suferise o schimbare sufletească şi că era democrată şi regenerată, ca şi Franţa după Revoluţia din 1789. In schimb, Bulgaria nu renunţa la pretenţiile teritoriale asupra Dobrogei, Macedoniei, Serbiei până la Morasa şi Traciei. In acest fel justifica rapacitatea demonstrată în timpul războiului. Cerea admiterea în Liga Naţiunilor şi concesii în privinţa efectivelor armatei şi a flotei.

              In răspunsul Aliaţilor din 2 noiembrie 1919 se preciza politica de cucerire şi de jaf dusă de guvernul şi armata bulgară, atacând pe la spate pe sârbi şi români, care luptau pentru revendicări naţionale, sau atacând armatele ruse şi franco-engleze. Luptând alături de Puterile Centrale, bulgarii contribuiseră la prelungirea războiului şi deschiseseră Germaniei drumul spre răsărit şi întrerupseseră comunicaţia aliaţilor cu România şi Rusia. Bulgaria nu a cerut pacea decât atunci când a fost învinsă şi silită să depună armele. Conferinţa de pace n-a făcut nici o concesie teritorială Bulgariei, iar în privinţa României s-au menţinut frontierele fixate prin Pacea de la Bucureşti din 1913. S-au făcut unele rectificări în favoarea sârbilor şi mai considerabile în favoarea grecilor, care au dobândit Tracia de sud.

Reparaţiile de război impuse Bulgariei prin tratat către puterile Aliate şi Asociate s-au ridicat la două miliarde şi un sfert de franci aur.

In urma războiului pierdut cu turcii, grecii au pierdut teritoriile acordate în favoarea acelora (Tracia de sud), fapt stabilit oficial prin pacea de la Lausane la 24 iulie 1923.

Acela a fost Tratatul cu Turcia al Marilor Puteri Aliate, tratat prin care Turcia republicană şi-a dobândit frontiere fireşti.

ROMANIA - Primul Război Mondial – România şi Tratatul de la Sevres BBB X

              In cadrul general al Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920) România a făcut parte din mai multe tratate. Printre acestea, la 9 decembrie 1919, în Salonul Orologiului din Ministerul de Externe din Paris, generalul Coandă, a semnat, din partea României Tratatul cu Austria şi Tratatul asupra Minorităţilor.

La 4 iunie 1920, România a semnat Tratatul de la Trianon, sau Tratatul cu Ungaria. Din partea României au semnat doctorul Ioan Cantacuzino, ministru de stat şi Nicolae Titulescu, fost ministru. La 10 august 1920 s-a semnat Tratatul de la Sevres, un tratat special încheiat între Marile Puteri, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, pe de o parte şi Polonia, România, Cehoslovacia şi Jugoslavia, pe de altă parte. Acest act trasa în mod final frontierele acestor state. Prin el s-a stabilit pentru România posesiunea Bucovinei întregi şi s-au fixat frontierele cu Polonia şi Cehoslovacia. Austria renunţa în favoarea României „la toate titlurile şi drepturile asupra părţii fostului ducat al Bucovinei, cuprinsă la vest de vechea graniţă cu România“ (art. 59).

             In ceea ce priveşte delimitarea frontierelor statelor semnatare şi împărţirea lor între aceste state moştenitoare, Austria se obliga să recunoască orice hotărâre a Puterilor Aliate şi Asociate (art. 91). Dispoziţii similare se înscriseseră şi în Tratatul cu Ungaria.

                Delimitarea teritoriilor fostei monarhii Austro-Ungare, ocupate de armatele Aliate şi împărţirea lor la statele moştenitoare a fost o operaţiune laborioasă şi delicată, deoarece pe alocuri se puneau în conflict ţările care luptaseră sub steag comun. Rând pe rând s-au aplanat dificultăţile între cehi şi polonezi, sârbi şi italieni, români şi sârbi pentru Banat, unguri şi austrieci. 
Intre români şi sârbi, problema delimitării Banatului se rezolvase prin comunicarea frontierelor, făcută de Consiliul Suprem la 13 iunie 1919. Sârbii consimţiseră, cu greutate, să evacueze Timişoara, pe care o ocupaseră milităreşte şi din care ridicaseră multe şi preţioase materiale. Au predat partea de Banat cuvenită românilor, împreună cu Timişoara, în mâinile trupelor franceze interpuse, iar acestea au predat-o românilor, care au luat-o sub control în cursul lunii iulie 1919, înainte de declanşarea ofensivei de peste Tisa pentru cucerirea Budapestei.

ROMANIA - Primul Război Mondial – I.I.C. Brătianu şi Conferinţa de pace de la Paris BBB X

           Premierul român Brătianu a avut nenumăraţi oponenţi politici în România, pe timpul războiului româno-ungar şi pe „toţi“ diplomaţii şi politicienii pe care i-a întâlnit la Paris. Aceştia din urmă şi-au exprimat opinii nefavorabile despre personalitatea şi politica sa. Brătianu a fost, practic, liderul necontestat al României în acele momente şi aproape toţi care l-au criticat au fost nevoiţi să recunoască că el şi-a atins cele mai multe din ţeluri. In plus, politicienii care i-au urmat la conducerea ţării au făcut relativ puţine schimbări în obiectivele şi mijloacele politicii externe româneşti.

             Incă din toamna anului 1918, mediile politice occidentale erau în consens cu privire la faptul că Take Ionescu era de preferat lui I.I.C. Brătianu la conducerea guvernului român, datorită maleabilităţii. Atât francezii cât şi britanicii l-ar fi dorit pe Take Ionescu să conducă delegaţia românească la Conferinţa de Pace. Documente şi memoriile stau mărturie în privinţa faptului că la forumul păcii de la Paris şeful delegaţiei române era detestat de către mulţi dintre participanţi. Unul dintre membrii delegaţiei americane, maiorul Stephen Bonsal, scria în jurnalul său: „Una din neplăcerile marcante ale preşedintelui Wilson era aversiunea faţă de Brătianu, sprâncenatul prim-ministru al României, cu caracterul său bizantin notoriu“. Americanii îl porecleau pe liderul român „Taurul“. Diplomatul britanic Harold Nicolson îl considera: … o femeie cu barbă, un impostor de forţă, un intelectual de Bucureşti, un om dintre cei mai neplăcuţi. Ministrul britanic la Bucureşti, Rattigan, îi scria şefului său, lordul Curzon, la 8 octombrie 1919: „D-l Brătianu este cu siguranţă un patriot, dar caracterului său, îi lipseşte adaptibilitatea necesară unei asemenea activităţi (cea de la Conferinţa de Pace) şi se pare că a reuşit să-i exaspereze pe toţi cei cu care a intrat în contract prin caracterul excesiv al pretenţiilor sale şi prin maniera cumva arogantă şi nesupusă în care le-a prezentat“.

              Fără a se lăsa copleşit de opiniile nefavorabile împărtăşite de occidentali, Brătianu a fost, mai presus de orice, un realist în spiritul „Principelui“ lui Niccolo Machiavelli. S-a aflat în permanenţă la antipodul ideilor Wilsoniene. A făcut parte, cu certitudine, din acea categorie de diplomaţi care i-a oferit preşedintelui american etalonul pentru ceea ce se numea „vechea diplomaţie“. Liderul român s-a situat întotdeauna la o distanţă semnificativă de exaltarea celor care propovăduiau necesitatea noii ordini mondiale bazate pe „cele 14 puncte“ ale lui Wilson. Pentru el, idealurile oricât de nobile ar fi ele, nu reprezentau nimic dacă nu erau însoţite de forţa aferentă concretizărilor. „Societatea internaţională a ordinii şi dreptăţii“, întemeiată pe „raţiune şi forţă morală“ nu era, în opinia lui Brătianu, decât un concept lipsit de conţinut. Alternativa înaintată de el era una, în primul rând, eficientă. Mai întâi şi-a pus în aplicare deciziile şi apoi a căutat principiile care să le justifice. Doar în acest fel ideile lui Wilson căpătau o relevanţă. Era un splendid veşmânt pentru obiectivele imediate şi de perspectivă ale României. Se pretau perfect la rolul de argumente justificative redutabile.

             Conflictul aproape permanent dintre premierul român şi liderii marilor puteri, l-a supărat şi la dezamăgit pe Brătianu, dar indignarea nu l-a orbit în aşa măsură încât să nu vadă că această Conferinţă de Pace nu era omnipotentă. Aliaţii nu aveau alte mijloace de a-şi pune în practică deciziile privind Europa Centrală şi Răsăriteană, pentru că, pur şi simplu, nu ocupaseră regiunea, deşi ar fi putut să o facă după încheierea armistiţiilor. Cu toate pretenţiile celor de la Paris de a dirija totul, harta jumătăţii orientale a Europei s-a trasat pe teren şi nu în palatele din preajma Parisului. Conferinţa de Pace nu a putut decât să ratifice ori să regularizeze frontiere deja înfăptuite, în special de către România, dar şi de alte state de la periferia Austro-Ungariei.

               Situaţia politică şi militară existentă în iarna 1918/1919 a limitat libertatea de acţiune a Aliaţilor. Până atunci, eliberarea şi unificarea tuturor românilor fuseseră proclamate. Frontierele detaliate trebuiau fixate prin negocieri, dar nu se poate nega faptul că: „România Mare“ era deja stabilită.

            Disensiunile dintre Aliaţi i-au oferit premierului român tot mai multe pârghii de a controla evenimentele anului 1919. Abilitatea cu care a încurajat disputele dintre liderii puternici şi abilitatea de a utiliza în favoarea sa urmările acelor divergenţe, arăta că liderul român era deosebit de înzestrat în manevrele diplomatice. Când Aliaţii au înţeles, în sfârşit, că au nevoie de ajutorul lui, nu se mai aflau într-o poziţie care să le permită stabilirea amănuntelor. Brătianu a manevrat în aşa fel, încât să ocupe militar Transilvania, apoi teritoriul până la Tisa şi, în final, cea mai mare parte a Ungariei propriu-zise. Fără aceste acţiuni militare, evenimentele care au influenţat trasarea frontierei româno-maghiare, stabilirea zonei neutre la 26 februarie 1919, finalizarea frontierei de către experţi în aprilie 1919, comunicarea expresă şi repetată că hotarul este final (13 iunie – 12 octombrie 1919), etc., ori nu ar fi avut loc, ori s-ar fi transformat în altceva, ori urmările lor ar fi fost mult mai modeste.

                   In privinţa Tratatului cu Ungaria, singura modificare obţinută a fost cea privitoare la art. 181 prin eliminarea menţiunii că operaţiunile militare întreprinse împotriva Ungariei bolşevice s-au realizat prin consimţământul Aliaţilor. Era, în realitate, o recunoaştere, indirectă a previziunilor lui I.I.C. Brătianu şi a gloriei antibolşevice româneşti.

              In decembrie 1919, la o şedinţă a Adunării Deputaţilor, I.I.C. Brătianu a sintetizat cu precizie esenţa relaţiilor pe care le-a avut cu cei care conduceau Conferinţa de Pace: „Consiliul Suprem, cu hotărârile sale, este o instituţie vremelnică. Peste el, pe deasupra lor, stă interesul superior şi permanent al unui popor civilizat, care vrea în aceste ţinuturi ale lumii să se aşeze şi să dezvolte un stat puternic, puternic prin ceea ce reprezintă, puternic prin ceea ce este, puternic prin constituirea lui internă, puternic mai presus de toate prin conştiinţa care o are despre înalta lui misiune…“

                 Realitatea crudă de după primul război mondial a dat o lovitură dură speranţelor maghiare, dar ea nu a reuşit să schimbe un tip de gândire care se raporta doar la „Regatul Sfântului Ştefan“, o structură care dispăruse de pe harta Europei după 1526, dar care păruse aproape de a se transforma în realitate înainte de 1914. Ungaria a avut şi dezavantajul suplimentar că Tratatul ei a fost definitivat târziu într-un moment, aşa cum remarca un oficial, când Aliaţii erau „cumplit de plictisiţi de întreaga Conferinţă de Pace“ şi „intraseră într-un labirint din care nu mai găseau calea de ieşire“.

Tratatul de la Trianon a adus de partea maghiară o deziluzie a „naţionalismului“ sau un „naţionalism al frustrării“. In relaţiile cu românii, maghiarii nu au putut uita că Ungaria cedase României mai mult teritoriu decât cel cu care a rămas, adică 36,2% faţă de 32,7%.

ROMANIA - Primul Război Mondial – Tratatul de la Trianon BBB X

Tratatul de la Trianon dintre principalele puteri Aliate şi Ungaria, semnat la 4 iunie 1920 este un act internaţional deosebit prin importanţă şi complexitate. Cuprinde 364 de articole ale căror urmări pot fi identificate şi în prezent. De aceea este de ajuns să se comenteze acele prevederi care făceau referire directă la România, la relaţiile, pe diverse planuri, dintre statul român şi cel maghiar şi care au influenţat semnificativ raporturile bilaterale, dar şi pe cele ale celor două state cu alte state din regiune şi marile puteri, în perioada dintre cele două războaie mondiale.

Alcătuit din 12 părţi, Tratatul de la Trianon începea, aidoma celorlalte tratate semnate la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920, cu Pactul Societăţii Naţiunilor, organism internaţional ce trebuia să simbolizeze „noua ordine mondială“, adică materializarea ideii preşedintelui Woodrow Wilson.

Partea a doua era dedicată frontierelor noii Ungarii. Hotarele erau cele pe care le stabiliseră comisiile de experţi ale Conferinţei de Pace încă din primăvara anului 1919. Cu alte cuvinte nici interludiul bolşevic din Ungaria, nici ocupaţia românească din vara şi toamna lui 1919, nici eforturile maghiare din 1020 n-au influenţat decisiv fruntariile statului maghiar. Singura modificare semnificativă viza teritoriul numit Bürgenland, atribuit Austriei.

Practic această componentă a Tratatului a dovedit cea mai mare durabilitate. Practic şi în prezent graniţele Ungariei sunt extrem de asemănătoare cu cele stabilite la Trianon.

Din partea a treia a Tratatului, intitulată „Clauze politice europene“ trebuie reliefat art. 45: „Ungaria renunţă, în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei Monarhii Austro-Ungare, situate dincolo de frontierele Ungariei“. In art. 46 erau stabilite componentele Comisiilor de Delimitare a graniţelor, în cazul României cinci Aliaţi, un român şi un ungur. Prin art. 47, România se angaja să semneze un tratat privind protejarea minorităţilor de rasă, de limbă şi de religie, ceea ce făcuse deja din decembrie 1919, precum să şi ocrotească „libertatea tranzitului şi să aplice un regim echitabil comerţului cu alte naţiuni“.

Articolele 54-60 reprezentau angajamentele statului maghiar pentru protejarea minorităţilor, iar articolele 61-66 erau clauze privind naţionalitatea şi cetăţenia, cele care ulterior aveau să dea naştere la complicata „afacere a optanţilor“. Prin art. 74, Ungaria recunoştea în totalitate frontierele Austriei, Bulgariei, Greciei, Poloniei, României, Jugoslaviei şi Cehoslovaciei, iar prin art. 77, Ungaria se angaja să remită fără întârziere guvernelor Aliate şi Asociate interesate toate arhivele, registrele, titlurile şi documentele de orice natură ce aparţineau administraţiilor civile, militare, financiare sau judecătoreşti din teritoriile cedate.

Partea a cincia, cu articolele 102-143, era intitulată „Clauze militare, navale şi aeriene“. Era dedicată dezarmării, în termen de trei luni de zile a Ungariei învinse. Este segmentul, nu unicul, dar poate unul dintre cele mai importante, din Tratatul de la Trianon, care nu s-a aplicat complet niciodată. Era desfiinţat serviciul militar obligatoriu, instituindu-se o armată bazată pe voluntariat (art. 103). Ea trebuia să cuprindă maxim 30.000 de oameni din care 1/20 ofiţeri, şi 1/15 subofiţeri (art. 104). Era interzisă mobilizarea şi existenţa vreunor organisme militare paralele, limitându-se efectivele, numărul jandarmilor şi al agenţilor de poliţie la numărul celor ce activaseră pe teritoriul „actual“ al Ungariei în 1913 (art. 107).

Articolul 113 stabilea cotele de armament atribuite Ungariei, iar art. 114 preciza că stocul de muniţii urma a fi sub control Aliat.

Statul ungar era obligat să producă armament într-o singură uzină de stat, nu avea voie să importe sau să exporte material militar (art. 118) şi îi erau interzise unele arme: aruncătoare de flăcări, gaze de luptă, blindatele (art. 119) marina militară (art. 120, 122, 124) şi aviaţia militară (art. 128). Articolele 133-136 erau dedicate înfiinţării Comisiei Interaliate de Control, organism cu sediul la Budapesta. Statului maghiar îi erau interzise misiunile militare în străinătate, cetăţenii unguri neavând voie să intre în vreo armată străină.

Partea a opta a Tratatului de la Trianon, numită „Reparaţii“ debuta cu afirmarea responsabilităţii Ungariei pentru declanşarea războiului mondial, de unde decurgea şi responsabilitatea ei pentru „pierderi şi pagube“ (art. 161).

In partea a noua, intitulată „Clauze financiare“, prin art. 180 „se stabilea un privilegiu de rangul întâi asupra tuturor bunurilor şi veniturilor Ungariei pentru plata reparaţiilor şi a altor sarcini“. Articolul 181 stabilea că Ungaria urma să achite costul total al întreţinerii tuturor armatelor Aliate şi Asociate aflate pe teritoriile ungare după armistiţiul din 3 noiembrie 1918, iar art. 183 preciza ordinea în care statul maghiar urma să facă plăţile. La articolul 186 se făceau referiri la aşa-numita „cotă de eliberare“. „Statele succesoare“ ale Monarhiei Austro-Ungare trebuiau să ia o cota parte din datoria ungară de la 28 iulie 1914, ca şi din datoriile publice datorate de Austro-Ungaria. Aceste cote trebuiau scăzute din datoriile pe care Ungaria le avea faţă de statele respective.

De asemenea deoarece statele succesoare moşteneau toate bunurile şi proprietăţile statului ungar şi ale Coroanei maghiare aflate pe teritoriile ce le preluaseră prin Tratat, valoarea acestor bunuri şi proprietăţi (cu excepţia şcolilor şi spitalelor) trebuia scăzută din reparaţiile datorate de Ungaria.

Prin articolul 199 se stabilea ca statul ungar nu urma să asigure pensiile cetăţenilor trecuţi la alte state.

In partea a zecea a documentului, numită „Clauze economice“, se statua principiul egalităţii de tratament vamal în privinţa comerţului ungar (articolele 200-202), ca şi faptul că orice favoare acordată de Ungaria vreuneia dintre statele Aliate trebuia extinsă imediat la toate statele Aliate (art. 203). In art. 207 se stabilea că în următoarele şase luni de la intrarea în vigoare a Tratatului, statele succesoare (Polonia, România, Jugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria şi Austria) trebuiau să negocieze convenţii comerciale bilaterale. In art. 216 se stabilea că, dacă Ungaria va face comerţ internaţional, ea nu putea să se bucure de „drepturile, privilegiile sau imunităţile suveranităţii“.

Articolul 225 anula toate tratatele, convenţiile şi înţelegerile semnate de către Monarhia Austro-Ungară cu celelalte state care făcuseră parte din Coaliţia Puterilor Centrale, iar art. 227 anula actele semnate de Austro-Ungaria cu Rusia sau România înainte de 1914 şi în perioada 1914-1920.

In cadrul părţii a douăsprezecea, numită „Porturi, căi pe apă şi căi ferate“, art. 275-291 reprezentau clauze privitoare la Dunăre, care se declara internaţională de la Ulm până la vărsare (art. 275). Erau stabilite o Comisie Internaţională provizorie a Dunării (Franţa, Italia, Marea Britanie şi SUA) şi una europeană (Marea Britanie, Franţa, Italia şi România) (art. 284 şi 285). Prin art. 294 i se asigura Ungariei „ieşire la Marea Adriatică“, adică libertatea de tranzit pe anumite drumuri comerciale ce traversau statul Jugoslav. Articolul 302 permitea României să utilizeze, vreme de 10 ani, tronsonul din calea ferată Salonta-Arad, ce intra pe teritoriul maghiar.

„Mai bine un sfârşit cu groază, decât o groază fără de sfârşit“, spune un proverb francez. Pentru unguri ceea ce s-a stabilit la Trianon a părut şi încă pare un blestem nemeritat, un cataclism incredibil de brutal, un coşmar care trebuie să se încheie cândva. Din punct de vedere românesc Tratatul de la Trianon nu a stârnit un entuziasm fără limite, deoarece nu era însoţit de mijloacele care să-l facă intangibil. Totuşi, românii au înţeles că Tratatul era fundamental pentru ei şi că trebuia apărat chiar dacă nu conţinea ceea ce ar fi dorit în totalitate.

ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB X Dezbaterea Tratatului de la Trianon dintre România şi Ungaria

Tratatul cu Ungaria a fost semnat cu întârziere, deşi textul era gata încă de la sfârşitul anului 1919. A trebuit să treacă o jumătate de an pentru ca, la 4 iunie 1920, ungurii să primească verdictul cu care s-a încheiat, în cazul lor, primul război mondial, ei fiind nevoiţi să-şi asume, cel puţin pe hârtie, responsabilitatea înfrângerii.

Amânarea s-a datorat unor aprinse controverse în sânul Consiliului Suprem, datorate unor atitudini subiective pro-maghiare şi a lăsat timp ungurilor să treacă la maşinaţiuni diplomatice la vedere şi în culise. Ei s-au folosit de relaţiile marilor familii nobiliare refugiate în Occident şi chiar de promisiuni economice pentru unii din diplomaţii ce luau decizii.

Tergiversarea încheierii Tratatului cu Ungaria a fost primită bine şi fructuos de noul regim de la Budapesta dar a stârnit îngrijorare justificată la Bucureşti, Praga, Belgrad şi Viena.

Relevant pentru situaţia confruntărilor diplomatice este un memoriu ungar redactat în octombrie 1919, înainte chiar de retragerea românilor pe Tisa. Memoriul se referea la politica externă ce trebuia urmată de Ungaria şi provenea din cercul apropiaţilor amiralului Miklos Horthy, viitorul conducător al ţării timp peste două decenii.

În acel document se aprecia că inamicul principal al noii Ungarii era România. Aceasta pentru că România era cea mai puternică dintre ţările vecine, ea deţinea cele mai multe teritorii foste „ungureşti“, se afla în stare conflictuală cu Bulgaria, Jugoslavia şi Rusia sovietică şu, nu în ultimul rând, părea ameninţată de o instabilitate politică internă. Ca urmare, Horthy şi anturajul său, preconizau că se vor afla în situaţia de a ataca România după circa doi ani, prin 1921, timp în care statul român trebuia izolat diplomatic, iar organizaţiile iredentiste din Transilvania trebuiau încurajate să submineze România Mare.

Ungurii mai preconizau relaţii temporar paşnice cu statul Jugoslav şi utilizarea în interes propriu a conflictelor interne din Jugoslavia, în special prin intermediul separatismului croat. Deşi Tratatul de pace era numai în fază de proiect, ungurii îşi propuneau să nu-l respecte, mai ales în privinţa clauzelor militare. Horthy mai avea în vedere o apropiere polono-maghiară, materializată eventual printr-o frontieră comună, încurajarea mişcărilor separatiste ale germanilor din cadrul Cehoslovaciei şi ale „autonomiştilor“ slovaci. Mai dorea transformarea Ungariei într-o ţară de avanpost antibolşevic a Occidentului în Europa Centrală. Obiectivele maximale privind refacerea aşa-zisei „Ungarii istorice“ nu au putut fi atinse niciodată.

Deşi liderii maghiari nu erau dornici să încheie o pace care să confirme situaţia nefavorabilă în care se afla statul lor, ei au fost nevoiţi să-şi trimită reprezentanţii la Conferinţa de pace de la Paris, unde fuseseră invitaţi de Clemenceau încă de la 1 decembrie 1919, când controversele acute cu România se rezolvaseră. Ulterior, alegerile parlamentare din Franţa şi cele prezidenţiale, din ianuarie 1920 au determinat pe Clemenceau să părăsească scena politică, noul premier al Franţei devenind Alexandre Millerand, el preluând şi funcţia de ministru de externe.

Cumulul de funcţii l-au determinat să reacţioneze, cu noi valenţe, funcţia de secretar general al Ministerului Afacerilor Externe, cel care urma să conducă, în fond, politica externă a Franţei. Poziţia a fost ocupată cu rol semnificativ de Maurice Paleologne.

În această atmosferă a sosit la Paris delegaţia maghiară. La 16 ianuarie 1920, adică a doua zi după ce a primit proiectul de Tratat, contele Albert Apponyi a rostit, în limbile engleză şi franceză un discurs a cărui temă era că Ungaria se afla în poziţie singulară între ţările învinse, deoarece ea pierdea două treimi din teritoriu şi trei milioane şi jumătate de maghiari, adică o parte consistentă din totalul populaţiei. A avut şi impertinenţa să submineze inferioritatea culturii raselor care ocupau fostul teritoriu maghiar şi a cerut plebiscite în toate regiunile pierdute. Nu a uitat să insiste în termeni foarte duri despre acţiunile românilor în teritoriul ocupat, căutând să abată atenţia de la mârşăvia stăpânirii maghiare pornită din instinctele ei barbare poleite sub influenţa germanică austriacă. S-a dresat pe scurt şi delegaţilor maghiari în limba lor.

Apoi i s-a cerut delegaţiei ungare să formuleze un răspuns până la 10 februarie 1920. În replica generală de 12 februarie 1920 s-au regăsit paragrafe resentimentare şi vindicative: „Noi credem cu tărie că am dovedit că în fundamentele Tratatului, aşa cum a fost el propus, există erori serioase, ceea ce face necesară respingerea proiectului în totalitate“.

Prima şi principala obiecţie era legată de noile hotare care ruinau o naţiune a cărei coeziune fuse întărită de zece secole.

A doua parte a replicii generale conţinea o prezentare a „chestiunilor vitale“. Era vorba de maghiarii din proximitate care fuseseră livraţi unor forţe străine ostile, că oraşele din afara graniţei stabilite şi din apropiere ei erau „aproape în exclusivitate maghiare“. De asemenea s-a cerut ca teritoriul secuilor să fie legat de Ungaria printr-un coridor cu populaţie mixtă. Ungurii sperau ca astfel să salveze şi Clujul „cu vechile lui instituţii maghiare“.

În al doilea rând, replica maghiară comenta „dezorganizarea economică a Ungariei ca urmare a dezmembrării plănuite“ propuneau o soluţie provizorie a menţinerii unei uniuni economice pentru câţiva ani.

În al treilea rând, se cereau garanţii serioase în privinţa protecţiei minorităţilor, susţinând că aceste probleme ar dispărea dacă „le-ar fi dată posibilitatea de a-şi decide soarta prin referendum“.

Aceste solicitări maghiare, numai schiţate în replica generală, aveau să fie suplimentate, completate şi repetate în zeci de memorii şi note adresate Conferinţei de pace. În acelaşi timp, statele afectate de cererile Ungariei, Cehoslovacia, România şi Regatul Sârbilor, croaţilor şi slovenilor, au răspuns şi ele printr-o multitudine de adrese, documente şi memorandumuri, pentru a contracara ofensiva maghiară. Au fost şi multe note comune ale acestor state.

Pe parcursul lunilor următoare în cadrul Consiliului Suprem au avut loc o multitudine de discuţii de controverse, de încercări de a se da ungurilor unele satisfacţii. Unii dintre politicienii de prim rang şi-au schimbat părerile pe parcurs sau au încercat să tergiverseze.

În general revendicările ungare găseau mai multă înţelegere de la delegaţia britanică şi italiană şi intransigenţă din partea franceză. Între timp la 19 martie 1920 Senatul american a dat vot negativ păcii cu Germania, anulând speranţele că SUA se va mai implica în chestiunile politice europene.

Premierul Alexandru Vaida Voevod s-a implicat activ în dezbaterile privind Tratatul cu Ungaria, folosindu-se de două lungi deplasări în străinătate, la Paris şi de două ori la Londra. Deşi nu a luat parte la adoptarea propriu-zisă a deciziilor premierul român nu s-a mulţumit numai cu poziţia de observator, el încercând să coaguleze în opinia publică britanică şi în presă o opinie favorabilă.

Principalul rezultat al eforturilor depuse la Londra de către delegaţia lui Vaida-Voevod a constat într-un schimb tacit între România şi marile puteri. Trupele române urmau să fie retrase cât mai repede de pe Tisa, iar marile puteri urmau să recunoască unirea Basarabiei cu România.

Se pare că atitudinea pro-britanică a supărat pe francezi şi stârnit aprehensiunile unor forţe politice de la Bucureşti. În consecinţă, aflat încă la Londra, Vaida a fost schimbat de la conducerea guvernului, fiind înlocuit cu un guvern prezidat de generalul Alexandru Averescu, ministru de externe fiind în perioada martie – iunie 1920, Duiliu Zamfirescu, urmat de Take Ionescu.

Într-o scrisoare însoţitoare din 6 mai 1920, redactată de către Secretarul General al Conferinţei Ambasadorilor, Puterile Aliate şi Asociate au declarat că „ele erau animate de dorinţa sinceră de a lua decizii conforme cu justiţia şi cu interesele superioare pe care le promovează“. Dacă acele decizii nu erau în acord cu principalele contrapuneri formulate de delegaţia maghiară, aceasta se datora faptului că Aliaţii nu puteau accepta punctul de vedere maghiar. Erau accentuate: responsabilitatea declanşării războiului ce revenea Ungariei, acţiunile maghiare de dinaintea începerii conflagraţiei (în special anexarea Bosniei şi Metecovinei) şi continuitatea din fruntea elitei politice (cu aluzie la contele Apponyi) maghiare ce făcea imposibilă delimitarea bruscă de trecut. Se respingea modificarea frontierelor decise deoarece orice schimbare ar fi putut determina apariţia unor probleme şi mai neplăcute decât cele denunţate de delegaţia maghiară.

După semnarea Tratatului s-ar putea face unele modificări minore de frontieră de către Comisiile pentru Delimitarea Frontierelor (numite în 15 zile de la semnarea actului). Orice element de frontieră care „nu corespundea cu necesităţile etnice şi economice“ urmau a se prezenta Ligii Naţiunilor care putea încerca o modificare amicală. Drept urmare, Tratatul trebuia semnat în cel mai scurt timp.

Termenii finali ai păcii, puţin schimbaţi de cei din ianuarie, au fost înmânaţi delegaţiei ungare la 6 mai 1920.

În perioada următoare, mai mult din interese economice, francezii au imaginat o „confederaţie economică danubiană“ şi au făcut promisiuni de bune intenţii maghiarilor, după semnarea Tratatului cu multe speranţe de viitor Tratatul de pace a fost semnat la 4 iunie 1920 de către delegaţia ungară. Modificările minore pe care le conţinea faţă de cel conceput iniţial nu se refereau la frontiere.

ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB X Relaţii tensionate între România şi Marile Puteri în toamna anului 1919. Demisia lui I.I.C. Brătianu de la Conferinţa de Pace de la Paris BBB

            După şocul cuceririi Budapestei, la 3 august 1919, cele patru mari puteri de la Conferinţa de Pace de la Paris şi-au demarcat uşor poziţiile faţă de România. Anglo-americanii s-au menţinut ostili, iar francezii şi italienii au început să arate o oarecare bunăvoinţă faţă de aspiraţiile României. Relaţiile dintre România şi Conferinţa de Pace au evoluat în continuare negativ, atunci când la Bucureşti, la sfârşitul lunii august 1919, a ajuns proiectul de tratat referitor la protecţia minorităţilor document pe care românii îl criticaseră vehement şi îl respinseseră încă de la început. Tratatul fusese respins de I.I.C. Brătianu încă din luna iulie, când refuzase să-l semneze şi părăsise reuniunea de la Paris.

          Respectivul proiect de tratat conţinea unele prevederi incompatibile cu statutul de independenţă al României. Conform lui, marile puteri erau singurele care puteau să decidă ulterior măsurile ce trebuiau adoptate pentru protejarea minorităţilor de rasă, de limbă sau religie (termen impus de Comitetul evreilor de pe lângă Conferinţa de Pace). Evreilor din România li se asigura o situaţie specială, fiind astfel separaţi de masa populaţiei majoritare şi chiar de celelalte minorităţi.

Al. Vaida Voevod

         In plus textul proiectului lăsa impresia de constrângere a României, obligată să se supună unor comandamente superioare. 
            Diplomaţia română făcuse demersuri fără succes pentru modificarea unor articole din respectivul tratat şi din cel cu Austria. In tratatul cu Austria era controversată problema tranzitului şi se cerea reformularea art. 59, care nu recunoştea explicit că Bucovina era un teritoriu ce aparţinea României.

            In tratatul minorităţilor se făceau referiri la faptul că Tratatul de la Berlin, din 1878, care condiţionase independenţa României, fapt depre care guvernul nu voia să se mai amintească fiind o prevedere jignitoare.

            In august 1919, francezii şi italienii inițiaseră unele tentative de a se desolidariza de anglo-americani în chestiunea minorităţilor, dar opoziţia putea să ducă la deteriorarea Alianţei. Victor Antonescu scria la Bucureşti, la 3 septembrie 1919, că avusese o convorbire cu Philippe Berthelot şi că acela îi spusese că: „intransigenţa Americii faţă de noi, a dus Franţa la această politică nedreaptă faţă de România“.

In final, liderii de la Bucureşti au decis de a nu semna cele două tratate, cel cu Austria şi cel referitor la protejarea minorităţilor, protejare condiţionată şi modificarea art. 60 din tratatul cu Austria. In cadrul Consiliului Suprem, România a propus ca organismul de supervizare a protecţiei minorităţilor să fie Consiliul Ligii Naţiunilor, nu „Puterile Aliate şi asociate“, dar propunerea nu a fost acceptată de colegii din Consiliul Suprem. Ca urmare s-a decis semnarea tratatului de pace cu Austria fără participarea României. România nu era singurul stat care refuzase să cedeze, în aceeaşi postură găsindu-se şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor.

             Deşi România nu a acceptat Tratatul cu Austria pe de-a întregul, act în care se recunoştea unirea Bucovinei cu ţara, Clemenceau s-a exprimat: „este indubitabil faptul că românii vor locui în regiunea Bucovina şi fără consimţământul marilor puteri“.

              Premierul I.I.C. Brătianu practica un joc al nervilor, în speranţa unei sciziuni a marilor puteri pe baza intereselor divergente, ca poziţia şi opoziţia Italiei să devină paroxistică în raport cu celelalte puteri, ca Wilson să eşueze în a convinge Congresul american în privinţa recunoaşterii actelor semnate de el la Paris, etc. Pe deasupra, în România trebuiau să aibă loc primele alegeri pe baza votului universal, pe tot cuprinsul statului reîntregit.

           Această combinaţie de calcule şi de poziţii, alături de rezistenţa guvernului român în soluţionarea cererilor sale, au influenţat relaţiile tensionate dintre România şi Conferinţa de Pace din toamna 1919.

De altfel poziţia anti-românească la Conferinţa de Pace nici nu poate fi explicată logic, deoarece România fusese singură în lupta cu focarul de bolşevism din Ungaria, tot ea declara că ocuparea Ungariei era numai trecătoare şi că nu ridica noi pretenţii teritoriale. Poziţiile antiromâneşti în acea formă de pace aveau numai izvoare subiective şi probabil, influenţe ale comunităţii bogătaşilor maghiari, sau iudeo-maghiari.

           Guvernul român a adoptat, în acea perioadă fierbinte de la Paris, atitudinea de a pretinde că nu primeşte comunicările trimise de la Paris, evitând astfel răspunsuri precise şi mizând pe tergiversarea luării unor hotărâri la Paris. De aceea, la 4 septembrie 1919, liderii de la Paris s-au decis să contracareze această stare de fapt prin trimiterea unui emisar la Bucureşti. Cel mandatat a fost diplomatul britanic George Russel Clerk, deja nominalizat ca ambasador al Regatului Unit în Cehoslovacia.

            Clerk urma să ducă un mesaj al Conferinţei redactat în termeni categorici de către ministrul de externe britanic, lordul Balfur. Mesajul transmitea că prezenţa română în Ungaria nu mai era necesară, cerea imperios încetarea rechiziţiilor şi acuza România pentru lipsa de replici la dispoziţiile adoptate de Conferinţa de la Paris. De altfel părerea americanilor era fermă în a susţine că România dispreţuia deciziile luate la Paris şi care nu corespundeau cu interesele naţionale, lucru foarte adevărat în politica lui I.I.C. Brătianu.

Prin mesajul dus de Clerk se cerea ca guvernul român să răspundă la patru întrebări esenţiale:

a) Dacă se vor retrage trupele române din Ungaria la o dată ce va fi stabilită la Paris;

b) Dacă vor fi oprite imediat rechiziţiile;

c) Dacă vor fi predate Comisiei Reparaţiilor bunurile deja luate din Ungaria;

d) Dacă România va colabora alături de Puterile Aliate şi Asociate, sub conducerea acestora, pentru reinstaurarea ordinii în Ungaria şi pentru a permite unui guvern responsabil să negocieze pacea.

In mesaj se transmiteau şi ameninţări privind consecinţe din cele mai nefericite dacă România nu vroia să răspundă la vreun punct din cele patru solicitate.

            România ştia că în acel moment Conferinţa de Pace nu dispunea de forţe armate care să le înlocuiască pe ale ei în Ungaria, că o intervenţie aliată nu era agreată şi că, o ocupare colectivă a românilor, cehoslovacilor şi a sârbilor nu era deloc agreată şi considerată mult mai periculoasă. Pe deasupra România mai ameninţa voalat că ar putea să treacă la o retragere brutală din Ungaria lăsând-o într-o deplină debandadă şi în pragul unui război civil între bolşevici şi contrarevoluţionarii lui Horthy, care se concentraseră militar în părţile sudice neocupate de români.

               George Clerk a ajuns la Bucureşti pe 11 septembrie şi s-a întâlnit cu Brătianu a doua zi, adică exact în momentul când guvernul său şi-a prezentat dimisia motivată cu ostentaţie astfel: „Consiliul Suprem al Marilor Puteri, care a înlocuit Conferinţa de Pace a Statelor Aliate n-a ţinut seama de Tratatul semnat în 1916 cu România şi a decis să impună României condiţii inacceptabile cu independenţa sa“.

             Ca atare, Brătianu i-a transmis lui Clerk că nu poate răspunde oficial la întrebările cuprinse în ultimatumul adus de el de la Paris, deoarece nu mai dispune de autoritatea politică necesară. A fost de acord să răspundă neoficial. De pe această poziţie a afirmat că îşi asuma responsabilitatea pentru ocuparea Budapestei, operaţiune pe care o considera executată „pentru securitatea României şi a Europei“. Privind atitudinea trupelor române a explicat că „acte izolate de abuz poate s-au întâmplat pe timpul înaintării româneşti, dar ele contraveneau ordinelor date, iar dacă ar fi fost dovedite, urmau a fi pedepsite“.

Privind cele patru întrebări ale Conferinţei a răspuns tot neoficial:

a) Era nu doar pregătit ci şi dornic să-şi retragă armata.

b) Nu se va mai face nici o rechiziţie în afară de materialul militar, cel de cale ferată şi provizii pentru armată, totul urmând a fi plătit în bani sau cu bonuri de rechiziţie.

c) Era de acord să coopereze cu Comisia Rechiziţiilor, dar solicita ca să fie cooptat în ea şi un reprezentant român.

d) Era cu totul de acord cu instalarea unui guvern responsabil la Budapesta, care să aducă ordinea în Ungaria, dar cerea ca să se ceară şi acceptul guvernului român la instalarea unui nou cabinet la Budapesta.

             Brătianu a mai comunicat prin Clerk şi ce revendicări teritoriale mai avea România ca urmare a victoriei obţinute împotriva Ungariei: punctul de confluenţă al Mureşului cu Tisa, nodul de cale ferată Bekeşcsaba şi o fâşie de 20 de km lăţime la vest de calea ferată Oradea-Satu Mare, pentru a-i asigura securitatea strategică.

            Clerk care a stat două săptămâni la Bucureşti, a asistat şi la instalarea guvernului condus de generalul Arthur Văitoianu, cabinet ataşat cu totul liderului Brătianu şi a plecat din România cu un mesaj neconcludent. Guvernul nu accepta Tratatul minorităţilor, dar era dispus să colaboreze în privinţa rechiziţiilor din Ungaria.

Pe drumul de întoarcere, Clerk s-a oprit şi la Budapesta. Acolo s-a întâlnit atât cu generalii Aliaţi cât şi cu Inaltul Comisar român, Constantin Diamandy. Despre generali a spus: „că trăiesc într-un nor de minciuni politicoase“. Despre acţiunile românilor în Ungaria a remarcat că: „în realitate românul, care este în fond balcanic, şi de aceea oriental, şi care a fost deposedat şi jefuit de către inamic şi de către aliatul rus, vede aici, în ocupaţia Ungariei, o ocazie pe care s-ar considera tâmpit s-o rateze“, iar pe de altă parte: „până la urmă, ţăranul maghiar este la fel de capabil ca şi alţii să-şi ascundă bunurile, iar românul are rivali mult mai destoinici în arta rechiziţiilor“. In final, sugestiile lui Clerk au fost că românii trebuiau să se retragă, dar după ce se reglementa problema forţelor de ordine din Ungaria.

            In problema rechiziţiilor, considera că trebuia trimisă o subcomisie a rechiziţiilor, „nesubordonată generalilor“ Aliaţi, dar care să cuprindă şi membri români. De asemeni Clerk credea că forumul păcii trebuia să comunice României ce a decis privind ajustările teritoriale cerute de Brătianu, „altfel acesta va sprijini acele forţe maghiare care vor face concesii“.

            Rezultă că liderul român I.I.C. Brătianu a „pescuit în apele Aliate“ spre a le „tulbura“ şi a prinde „mulţi peşti excelenţi“. El încercase să speculeze disensiunile dintre Aliaţi şi să se bazeze pe problemele din zona Adriaticii şi din Turcia. Se observa cu câtă încântare privea Brătianu acţiunea lui D'Annunzio la Fiume, acţiune în forţă. Clerk considera că forumul de la Paris nu se putea impune în faţa opoziţiei româneşti decât prin realizarea unui front unit decizional. Insă acest lucru era greu de îndeplinit în acel moment deoarece interesele marilor puteri erau conflictuale.

          Oricum, opiniile lui George Clerk şi a însoţitorului său expert, Allen Leeper au influenţat deciziile Conferinţei. A fost cerută o subcomisie a reparaţiilor în Ungaria, cu un delegat român în componentă, numai cu rol deliberativ. Această deizie s-a adoptat la 10 octombrie 1919. A doua zi, la 11 octombrie, s-a trimis o telegramă guvernului român, precizându-se că nu se accepta nici o modificare teritorială faţă de linia comunicată la 11 iunie 1919. Această veste punea capăt sperantelor lui Brătianu că victoria asupra ungurilor îi putea aduce noi extinderi teritoriale, dar reconfirma, la 11 octombrie, aceeaşi graniţă româno-maghiară decisă anterior. Această reconfirmare a avut o importanţă deosebită privind Tratatul de pace cu statul maghiar, devenind o bază sigură a discuţiilor purtate în februarie–martie 1920 şi desfăşurate în jurul schimbării de frontieră în favoarea Ungariei.

            In aceeaşi telegramă Consiliul Suprem spunea românilor că după semnarea Tratatului cu Austria, se puteau negocia aşa-numitele „clauzele minoritare“, fapt ce era pe placul românilor şi constituia o cedare a Conferinţei de Pace în faţa intransigenţei române. In finalul notei–telegramă din 11 octombrie 1919 nu se mai cerea retragerea imediată a armatei române, ci doar după ce s-ar fi restabilit ordinea în Ungaria şi s-ar fi organizat alegeri libere pentru un guvern care să negocieze pacea. In plus românilor li se cereau arme pentru trupele de poliţie şi jandarmerie ungare, care trebuiau să asigure o viaţă paşnică pentru respectivul guvern.

             Luând act de neputinţa generalilor Aliaţi aflaţi la Budapesta, Conferinţa l-a trimis din nou pe Clerk în capitala ungară. Din cauza divergenţelor dintre francezi şi anglo-americani, Clerk a ajuns în situaţia de a nu mai reprezenta Conferinţa de Pace în ansamblul ei, ci doar interesele anglo-americane. El şi-a schimbat o parte din vechile opinii, ajungând să simpatizeze, aidoma generalilor Aliaţi, cu forţele maghiare grupate în jurul amiralului Horthy.

          Apogeul discuţiilor din Consiliul Suprem în privinţa situaţiei din Ungaria a fost atins la 3 noiembrie 1919. Anglo-americanii, au susţinut că numai ei au jucat corect, iar francezii au dezarmat activitatea misiunii Clerk și, pe total, a misiunii celor 4 generali aliaţi. Ei au propus o ocupaţie militară interaliată a Ungariei formată din români, sârbi şi cehi dar această soluţie a fost respinsă de italieni. Aceştia se opuneau unei ocupaţii cu cehi şi sârbi, americanii nu aveau încredere în români, iar britanicii susţineau pe Clerk care recomanda pe Horthy ca om de cuvânt.

             Până la urmă, Clerk a obţinut din partea românilor promisiunea că vor pleca din Budapesta în a doua decadă a lunii noiembrie, chiar dacă nu se instituie un guvern de încredere în Ungaria.

            La 11 noiembrie a ajuns la Paris şi răspunsul guvernului Văitoianu la telegrama–notă din 11 octombrie 1919. Guvernul român saluta intenţia înfiinţării unei comisii Interaliate la Budapesta cu participare românească. Era de acord ca la Szolnok şi Csongrad să existe puncte de control şi verificare între Ungaria și România (fără drept de a se descărca mărfurile). Afirma că se dăduseră deja ordinele de retragere până la Tisa, începând cu 10 noiembrie 1919. Teritoriul dintre Tisa şi noua frontieră urma să fie evacuat „de îndată ce guvernul ungar va fi în măsură să dea garanţiile necesare pentru securitatea acestuia“.

          Răspunsul românesc denota în continuare o inflexibilitate, datorată atât contradicţiilor care mai domneau la Paris, datorită faptului că ţara se afla în campanie electorală şi datorită faptului că ştirile din SUA indicau o potenţială înfrângere a lui Woodrow Wilson, care s-a adeverit la 19 noiembrie 1919. Atunci Congresul american nu ratificase Tratatul de la Versailles.

               Discuţiile la Paris au continuat şi s-au acutizat deoarece răspunsul generalului Arthur Văitoianu era o reconfirmare a opiniilor lui I.I.C. Brătianu. Reacţia de la Paris a devenit concertată. Americanii au cerut chiar neacordarea Transilvaniei şi Basarabiei. S-a discutat chiar despre trimiterea de trupe aliate în Transilvania, dar până la urmă s-a convenit doar trimiterea unui „ultimatum real“ guvernului român. Dezbaterile privind ultimatumul au continuat în zilele de 13 şi 14 noiembrie, iar sâmbătă pe 15 noiembrie 1919, trecându-se peste opoziţia italienilor, s-a decis expedierea lui la Bucureşti. Era primul mesaj cu adevărat tranşant trimis românilor. In el se comenta politica de tergiversare practicată de guvernele de la Bucureşti şi atitudinea românească de a încerca să trateze de pe poziţii de egalitate cu forumul parizian. Se cerea României să se conformeze imediat deciziilor adoptate de Conferinţa de Pace în privinţa retragerii din Ungaria, a încetării rechiziţiilor şi a semnării Tratatului cu Austria şi a celui referitor la protecţia minorităţilor.

România avea la dispoziţie 8 zile pentru a se supune deciziilor venite de la Paris. In caz contrar ea urma a fi exclusă de Conferinţa de Pace şi din rândul Aliaţilor, iar misiunile diplomatice ale marilor puteri urmau a fi retrase de la Bucureşti.

            Prima reacţie a generalului Văitoianu a fost aceea de a respinge condiţiile impuse de cei de la Paris şi a redactat un răspuns ferm. Acesta a fost înaintat chiar miniştrilor Aliaţi de la Bucureşti, la 29 noiembrie 1919. La insistenţele acestora, a renunţat să-l expedieze, lăsând sarcina replicii pentru cabinetul ce urma să fie alcătuit în următoarele zile.

            Tot în a doua jumătate a lunii noiembrie, regele Ferdinand a adresat o scrisoare preşedintelui Franţei, regelui Marii Britanii şi regelui Italiei, protestând împotriva tratamentului la care era supus statul român de Conferinţă şi solicitând intervenţia acelor şefi de state pe lângă guvernele lor. Mesajul suveranului român a avut darul de a mânia pe cei din Consiliul Suprem, aşa că încercarea regelui s-a dovedit infructuoasă–era totuşi un rege german.

         Pe de altă parte, acea scrisoare a regelui nu a fost adresată şi preşedintelui american Woodrow Wilson, ceea ce era o impoliteţe şi un indiciu că românii nu aşteptau nimic din partea SUA, date fiind animozitatea etalată mereu de delegaţii americani faţă de România şi neratificarea de către Congresul american a actelor semnate la reuniunea păcii de la Paris.

           Termenul limită stabilit de ultimatumul de la 15 noiembrie 1919 a fost prelungit de mai multe ori, din cauza crizei de guvern de la Bucureşti, precum şi din pricina ofensivei bolşevice din Ucraina care reactiva ameninţarea comunistă împotriva României.

           Când a devenit clar că I.I.C. Brătianu nu va mai avea o poziţie oficială în următorul cabinet român. Georges Clemenceau a renunţat la vehemenţa sa împotriva Bucureştiului şi a acţionat pentru prelungirea termenului ultimatumului, împreună cu reprezentantul italian. In plus, la 4 decembrie 1919, într-o convorbire cu Victor Antonescu, ministrul plenipotenţiar al României la Paris, Clemenceau s-a declarat „un mare prieten al românilor“. Victor Antonescu nu a pierdut ocazia de a solicita o modificare a graniţei cu Ungaria în favoarea României. A obţinut chiar o vagă promisiune din partea lui Clemenceau: „poate la discuţia Tratatului cu Ungaria“, dar la acea dată el nu a mai fost premier al Franţei.

             La 6 decembrie 1919, Consiliul Suprem a fost informat în plen că transilvăneanul Alexandru Vaida Voevod urma să formeze guvernul român şi să accepte condiţiile decise la Paris. Guvernul condus de Vaida fusese alcătuit cu o zi înainte.

             Mesajul trimis de Vaida la Paris a satisfăcut pe liderii de acolo, deşi în mare urma aceleaşi planuri ca cele ale lui Brătianu, numai că oferea aparenţa supunerii şi era mai onctuos. Nu era tăios în replici ca Brătianu şi nu mai trata de la egal la egal cu Conferința de Pace. El a preferat să semneze actele păcii, pentru a putea negocia atunci mai târziu, spre deosebire de Brătianu care dorea să obţină cât mai multe concesii înainte de a semna Tratatele.

         Ca urmare a răspunsului venit de la Bucureşti, la 9 decembrie 1919, liderii Conferinţei au purtat discuţia finală despre modificările acceptate pentru aşa-numitul Tratat al minorităţilor. S-a ajuns la concluzia că trebuiau omise din preambul acele referiri la independenţa României şi la Tratatul de la Berlin din 1878. S-a adăugat o propoziţie că Tratatul a fost pregătit de comun acord cu România, iar articolele 10 şi 11 trebuiau eliminate. Acelea făceau referiri speciale la evreii români.

In consecinţă, la 10 decembrie 1919, generalul Constantin Coandă, delegat al României la Conferinţa de Pace, a semnat Tratatele cu Austria, Bulgaria şi cel privitor la protecţia minorităţilor.

           Americanul Frank Polk din aversiune faţă de români, a semnat Tratatul minorităţilor cu o zi înainte, pe 9 decembrie 1919, neacceptând să stea la masă cu delegaţia românească.

          După retragerea trupelor române din Budapesta pe linia Tisei, vidul de putere din centrul Ungariei a fost imediat umplut de către unităţile anticomuniste ale amiralului Miklos Horthy, unităţi ce aveau să treacă imediat la un val de teroare împotriva tuturor potenţialilor adversari politici.

           Condiţiile impuse de liderii marilor puteri noului guvern maghiar, condus de Karoly Huszar, încropit cu ajutorul lui Clerk, nu au fost îndeplinite niciodată. Faptul relevă eşecul lamentabil al Conferinţei de Pace faţă de complexul de probleme româno-maghiare.

CEAUSESCU SI COLECTIVIZAREA

Nicolae Ceauşescu le-a predat specialiştilor din agricultură „lecţii“ de cultivat grâul. Pleda cu uşurinţă că prin folosirea metodelor străvechi, dacice şi a îngrăşămintelor chimice moderne, se puteau lesne obţine producţii mari, susţinea secretarul CC.

In primii ani ai carierei politice, Nicolae Ceauşescu a fost direcţionat de conducerea partidului spre domeniul agriculturii. Mai întâi, a fost şef al secţiei centrale ţărăneşti a CC (1946). Apoi, a fost adjunctul lui Vasile Vaida, la Ministerul Agriculturii (1948-1950). Curând  Gheorghiu-Dej şi ceilalţi fruntaşi ai partidului s-au dumirit că tânărul înalt activist n-avea chemare.

Socotit necorespunzător pentru un asemenea domeniu, a fost mutat la Ministerul Forţelor Armate, ca şef al Direcţiei Politice Superioare a Armatei. Dar el a rămas cu impresia că se pricepea la agricultură mai bine decât cei şcoliţi. In anii '60, Ceauşescu era secretarul Comitetului Central al PMR, cu multiple sarcini de partid, inclusiv preocuparea pentru agricultură. Aşa încât a fost ales într-un comitet restrâns care a reorganizat conducerea acestui domrniu economic. Un rol important a avut şi la încheierea colectivizării, anunţată triumfal de regimul de la Bucureşti în primăvara anului 1962.

Mândri de colectivizare

In lagărul est-comunist, procesul colectivizării s-a desfăşurat într-un ritm inegal. După ce s-au instalat la putere, sub influenţa şi după modelul sovietic, regimurile comuniste au declanşat „transformarea socialistă a agriculturii".  Până în 1953 s-a mers cu avânt. Apoi, în primii trei ani de conducere ai lui Nikita Hruşciov, prim-secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), ritmul s-a domolit. S-a reluat mai înteţit din 1956. Iar în 1957, Bulgaria a „raportat" că încheiase colectivizarea.

Polonia abandonase cursa încă din 1956, când „colectivele" abia acopereau 10 la sută din suprafaţa agricolă. In România, colectivizarea s-a încheiat în 1962, fapt prevăzut în planul economic de şase ani adoptat la Congresul al III-lea al PMR, desfăşurat în 1960.

Chiar dacă în România procesul a fost îndelungat, fruntaşii partidului erau convinşi că se descurcaseră cel mai bine din lagărul comunist. Acestei idei i-a dat glas chiar Ceauşescu, într-una dintre şedinţele Biroului Politic (26-27 februarie 1963). „Nu în toate ţările socialismul a învins definitiv în toate sectoarele", a afirmat Ceauşescu.

„Se poate vorbi că în Polonia cu 3% colectivizare a învins socialismul? (datele se referă la întreaga suprafaţă a Poloniei, n.r.) Sigur, este şi de neînţeles cum se poate ca în documente ale PCUS să se afirme că socialismul a învins definitiv în toate ţările socialiste. In definitiv, era oare justă teza lui Lenin care susţinea că existenţa proprietăţii particulare în agricultură, a micii producţii de mărfuri, generează capitalism"? Incă o dată, Ceauşescu combătea teoriile politico-economice ale sovieticilor, citând din Vladimir Ilici Lenin. Secretarul CC a criticat şi alte democraţii populare, Republica Democrată Germană, în care sectorului socialist al agriculturii îi revenea 70% din suprafaţă.

11.000, ca la Răscoală

Oficial, încheierea colectivizării a fost marcată la sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale (MAN), organizată în Pavilionul Expoziţiei Economiei Naţionale din Bucureşti (27-28 aprilie 1962). Alături de deputaţi, la lucrări au participat şi 11.000 de ţărani, număr simbolic, în amintirea ţăranilor ce se spunea c-au fost ucişi în Răscoala din 1907.

Au fost invitaţi preşedinţi de gospodării agricole colective, specialişti din agricultură, lucrători din Gospodării Agricole de Stat (GAS) şi Staţiuni de Maşini şi Tractoare (SMT), ingineri, muncitori, intelectuali de vază, activişti. Pentru a spori prestigiul evenimentului, au fost prezenţi inclusiv şefii misiunilor diplomatice acreditaţi la Bucureşti şi corespondenţi ai presei străine.

Model sovietic cu mici inovaţii

In prezidiu, în dreapta sălii, s-a aflat şi Nicolae Ceauşescu, alături de alţi membri ai Biroului Politic. In lojele din stânga au fost plasaţi membrii Consiliului de Stat. In tribună s-au aşezat membrii plini şi supleanţi ai Comitetului Central şi miniştrii.

Gheorghe Apostol, Chivu Stoica şi Nicolae Ceauşescu (de la dreapta la stânga), ascultând indicaţiile „preţioase“ ale lui Dej

Gheorghe Gheorghiu-Dej, Prim-secretar al CC al PMR şi preşedinte al Consiliului de Stat, a raportat încheierea colectivizării şi reorganizarea conducerii agriculturii. In paralel, s-au anunţat în  „Scînteia", oficiosul PMR, comisiile pentru agricultură şi silvicultură, administrativă şi juridică ale Marii Adunări Naţionale „S-a redactat" legea înlocuirii Ministerului Agriculturii cu Consiliul Superior al Agriculturii şi înfiinţarea consiliilor agricole regionale şi raionale.

Acestea erau compuse din specialişti, directori de Gospodării Agricole de Stat (GAS), de Staţiuni de Maşini şi Tractoare (SMT), preşedinţi de Gospodării Agricole Colective (GAC), specialişti din institute de cercetare. Biroul Politic avizase de mult textul. Nicolae Ceauşescu a făcut parte din comisia care studiase „problema".

Instituţiile nou-create au reprodus modelul sovietic, cu unele diferenţe, ce-i drept. Sovieticii n-au slăbit nicio clipă controlul partidului asupra agriculturii. Consiliile agricole regionale erau coordonate de prim-secretarul sovietic local. In România le conduceau vicepreşedinţii sfaturilor populare.

Pe hârtie, colectivizarea era un succes. In realitate, au rămas multe probleme de rezolvat. In comparaţie cu alte state comuniste, României îi lipseau tractoarele. Chiar dacă se lăuda cu mecanizarea agriculturii, conducerea PMR căuta încă soluţii. Nici cadre temeinic pregătite nu existau în număr suficient.

Nicolae Ceauşescu a vorbit în a doua zi a sesiunii, în deschiderea discuţiilor de după-amiază. Cu câteva ore înainte, 600 de pioneri le-au oferit participanţilor flori şi cravate roşii. Momentul festiv a fost întregit de Gheorghiu-Dej, prin acordarea unor titluri şi ordine ale RPR.

N-a uitat de Ana Pauker

O parte a discursului rostit de Nicolae Ceauşescu a fost reprodusă în paginile „Scînteii". Secretarul CC a expus „condiţiile în care s-a desfăşurat munca pentru construirea socialismului la sate". Cu alte cuvinte, a enumerat realizările regimului comunist. „Se schimbă văzând cu ochii înfăţişarea patriei", a declarat Ceauşescu.

„Pe harta ţării au apărut uzine şi fabrici noi, înzestrate cu maşini şi utilaj modern, care asigură creşterea continuă a producţiei industriale, dezvoltarea armonioasă a întregii economii naţionale". Inevitabil, a evocat şi „acţiunea provocatoare" a trioului Pauker-Luca-Georgescu.

Întâmpinată cu „puternice aplauze", după cum nota stereotip cronicarul evenimentului, cuvântarea lui Ceauşescu s-a încheiat mobilizator: „Îndeplinirea sarcinilor va duce la întărirea alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, a unităţii moral-politice a întregului popor în jurul partidului şi guvernului - chezăşia a noii victorii în desăvârşirea construcţiei socialismului şi trecerea treptată la comunism". Ceauşescu a uitat să aminteascăde revoltele ţărăneşti împotriva colectivizării...

"Nu în toate ţările socialismul a învins definitiv în toate sectoarele.''

Nicolae Ceauşescu secretar al CC

"Pe harta ţării au apărut uzine şi fabrici noi, înzestrate cu maşini şi utilaj modern.''

Nicolae Ceauşescu secretar al CC

11.000 de ţărani au fost invitaţi să participe la lucrările Marii Adunări Naţionale.

Sfaturi de viaţă pentru agronomi

Cadrele în care partidul îşi punea speranţele pentru o agricultură performantă l-au cunoscut pe Ceauşescu la o „întâlnire de lucru" desfăşurată în 2 aprilie 1962, în aula Universităţii din Bucureşti. Din ţară au venit ingineri agronomi, zootehnicieni, mecanizatori, medici veterinari. „Scînteia" a reprodus câteva intervenţii. Mai pe larg, desigur, discursul vorbitorului cu rangul cel mai înalt, Nicolae Ceauşescu.

Printre altele, secretarul CC a lăudat realizările gospodăriilor colective. Potrivit cifrelor, în medie, pe ţară, se realizaseră 1.400 de kilograme la hectar, la grâu, şi 2.000 de kilograme la hectar, la porumb. Apoi, le-a mulţumit public invitaţilor pentru „aportul lor de seamă la obţinerea succeselor de până acum". Şi le-a cerut să petreacă mai mult timp pe teren, printre ţărani. „Ce este mai frumos pentru cei care ani de zile au învăţat cum să smulgă pământului roade mai mari, decât să pună în valoare ceea ce au învăţat?", a întrebat retoric Ceauşescu. „Se poate oare mândri un inginer agronom că s-a ocupat numai cu întocmirea de referate?"

Toamna - la muncă, iarna - la horă

In 18 septembrie 1961, într-o şedinţă cu prim-secretarii Comitetelor regionale de partid, Ceauşescu a acuzat specialiştii din agricultură că plimbau hârtii din birou în birou, „dar nu fac nimic". Al treilea Congres al PMR (1960) ridicase ştacheta recoltelor agricole. Ca să se adapteze cerinţelor, prim-secretarii au primit planuri de însămânţări la sfârşitul verii calendaristice.

Vremea fusese prielnică însămânţărilor. Plouase peste medie, de-a lungul lunii august. Rezultatele întârziau să apară totuşi. Motiv pentru Ceauşescu să-şi umfle muşchii faţă de „tovarăşii" cu funcţii mai mici. Şi să le predea specialiştilor lecţii despre arat şi semănat.

Lecţiile de agricultură ale „tovarăşului"

„Maşinile, tovarăşi, nu sunt folosite cum trebuie şi nu se poate înţelege ce gând au tovarăşii despre această problemă. (...) Dacă nu ar la o adâncime de 20-30 cm unde ai şi unde să însămânţezi, ai şi umezeală, nu ai rezultate bune. Să ari la această adâncime, să pui sămânţă bine selectată - astea sunt lucruri elementare pentru care nu trebuiesc prea mari studii. 1.200-1.300 kg grâu la hectar se pot obţine cu metode de pe vremea lui Decebal, că şi atunci se cultiva grâu, şi apoi, dacă mai adaugi şi îngrăşăminte, poţi ajunge la 2.000 kg".

In timpul concediului pe care îl petrecuse în provincie, se mai plângea Ceauşescu, prim-secretarii l-au abordat mai degrabă pe teme fotbalistice, decât pe teme agricole. „Despre însămânţări nu mi-a vorbit nimeni, a trebuit să-i întreb eu", a adăugat Ceauşescu. Nici pe tractorişti nu i-ar fi menajat. „Să muncească nu 8 ore pe zi, ci 16 ore, să fie liberi la iarnă. La iarnă să meargă la horă, nu acum".

După experienţa pe teren, pe meleagurile a şase regiuni, Ceauşescu a decretat mobilizarea generală. Şi pentru că mulţi tractorişti urmau să fie încorporaţi, secretarul CC a cerut să se lucreze zi şi noapte. I-a „tăiat" pe activiştii Comitetelor regionale de partid, UTM, sindicatelor şi ai comitetelor de femei din provincie şi de la concedii. „In decembrie să meargă în concediu", a dictat el.

Când biciul, când zăhărelul

La începutul anului 1962, sectorul socialist din agricultură însuma 96% din terenul arabil. Dar PMR dorea să-ncheie rapid colectivizarea. Astfel că, în câteva luni, activiştii au bătut în lung şi-n lat comunele şi satele, ca să înfrângă rezistenţa ţăranilor indecişi.

Bunăoară, la 20 ianuarie 1962, în comuna Darabani (jud. Botoşani), doar 22,7% din ţărani erau colectivizaţi („Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România. 1949-1962", Polirom, 2005). In săptămânile următoare, activiştii Sfaturilor Populare i-au „prelucrat" pe ţărani în şedinţe interminabile. S-au folosit şi nenumărate metode mai dure. Părinţilor care aveau copii înscrişi la şcoli la oraşe li s-a spus că vor fi exmatriculaţi.

Până şi preoţii au fost mobilizaţi. „Hai, hai, nea Costică, hai, nea Vasile, hai să mergem, de amu aista-i drumu', aiasta-i cărarea! De-amu unde poţi să o mai iei? N-o poţi lua nici la stânga, nici la dreapta. Aista-i drumu', ăsta-i drumul comunismului, ca toţi să trăim egal, să nu mai fie unul mai bogat şi altul mai sărac. Toţi să fim egali!", i-ar fi îndemnat „părintele" din comună, conform unuia dintre enoriaşii săi.