ROMANIA- Primul Război Mondial – BBB - X - Anii de neutralitate şi aportul generalului Dumitru Iliescu BBB

Intr-o cuvântare rostită în Parlamentul României, în anul 1924, Primul Ministru I.I.C. Brătianu a subliniat că : „Va veni momentul când istoria va face dreptate privind aprecierea la justa valoare a rolului şi contribuţiei generalului Iliescu în apărarea ţării şi a idealului naţional. M-am felicitat că am avut un colaborator atât de destoinic şi devotat cum a fost generalul Iliescu în procurarea mijloacelor noastre de luptă“.

Generalul Dumitru Iliescu s-a născut la Bucureşti la 24 septembrie 1865 şi a urmat pe rând cursurile Şcolii militare din Bucureşti (1884-1886), apoi Şcoala Politehnică din Paris şi celebra Şcoală de artilerie de la Fontainebleau (1886-1889), perioadă în care l-a cunoscut şi pe I.I.C. Brătianu, de a cărui încredere s-a bucurat toată viaţa şi pe care a răsplătit-o cu devoțiune.

A urcat rapid treptele ierarhiei militare, ajungând general de brigadă în 1914. S-a afirmat ca ofiţer cult, echilibrat, temeinic pregătit profesional şi excelent profesor militar în şcolile de artilerie şi geniu din Bucureşti.

Odată cu prelungirea şefiei guvernului de către I.I.C. Brătianu, în ianuarie 1914, a fost promovat în funcţia de secretar general al Ministerului de Război, ministru fiind însuşi Brătianu.

Generalul Iliescu a desfăşurat, în condiţiile complexe ale „neutralităţii“ (1914-1916), o fructuoasă activitate privind organizarea, înzestrarea şi pregătirea de luptă a forţelor armate naţionale. A luptat pentru sporirea contribuţiei economiei naţionale la efortul de război, a condus elaborarea proiectelor şi planurilor de operaţii şi a participat activ la stabilirea Convenţiei militare cu Antanta, înainte de intrarea în război.

In prima parte a Războiului de Intregire, în calitate de subşef al Marelui Cartier General (în absenţa titularului bolnav şi apoi decedat), a condus operaţiunile armatei române, ale cărei înfrângeri i-au fost imputate virulent. Din păcate nici până astăzi nu s-a întreprins o analiză a rolului său în campania din 1916. După înlocuirea sa din funcţie, cu generalul Constantin Prezan la 5/18 decembrie 1916, a fost trimis curând ca reprezentant al armatei române pe lângă Inaltul Comandament francez (1916-1918), timp în care a desfăşurat o activitate laborioasă în vederea susţinerii efortului de război al României.

In discursul rostit de general în faţa Senatului, la 13 iunie 1924, a făcut o trecere clară și documentată în revistă privind pregătirile armatei române în perioada neutralităţii (1914-1916). In acel discurs el a spus multe adevăruri dureroase, dar şi pe cele care au făcut mândria reorganizării armatei.

El a spus că desfăşurarea campaniei din 1913, în Bulgaria, a arătat tuturor marile lipsuri de care suferea armata română. Abia după Pacea de la Bucureşti, din 1913, când guvernanţii şi militarii şi-au dat seama de intenţiile ostile ale Austro-Ungariei, s-a gândit o apropiere de Rusia, de unde a decurs aranjamentul vizitei ţarului Nicolae al II-lea la Constanţa, în iunie 1914. Tot din acea vară au început preocupările privind mijloacele care ar conduce la completarea lipsurilor materiale celor mai urgente pentru armată.

In următorii doi ani, 1914-1916, România s-a aflat cu frontiere închise şi lipsită de comunicaţii uşoare cu Occidentul, care putea fabrica şi livra material de război.

In acele condiţii numai printr-o activitate devotată şi pricepută pe plan local, se putea compensa în numai doi ani, ceea ce nu se făcuse în armată timp de 20-30 de ani.

Ţara nu a avut nici în anii 1914-1916, şi nici după război, personal de conducere şi de execuţie pentru fabricarea armamentului. Pe atunci chiar Franţa, Italia, Anglia şi Rusia, mai cu seamă, au trecut printr-o perioadă de eclipsă şi de înfrângeri dureroase din cauza lipsei de muniţii, din cauza lipsei de personal suficient şi pregătit pentru a se menţine producția de armament împotriva Puterilor Centrale superioare în tehnică.

Din aceste cauze, cu mult înainte de război, armamentul necesar armatei române se aducea din Germania (tunuri şi proiectile de artilerie), sau din Austria (puşti, carabine şi cartuşe). Din cauze economice ce interesau Puterile Centrale, nu s-a sprijinit dezvoltarea necesară a Pulberăriei, Pirotehniei şi Arsenalului nostru. Puterile Centrale erau interesate să mențină România în stare de dependență privind producerea de armament. 

Interesul bănesc al austro-germanilor, dar şi interesul lor diplomatic în a ne supraveghea şi de a reţine cu sila în alianţa lor, au oprit dezvoltarea industriilor române pentru fabricarea armelor, materialelor de război, a pulberilor şi altele. România avea numai o mică industrie, capabilă numai pentru anumite reparaţii şi pentru fabricaţii de serie mică, necesare exerciţiilor de trageri anuale.

Lipsurile de personal calificat s-a constatat cu prisosinţă prin greutăţile întâmpinate la fabricarea afeturilor de tun de calibru mare, tunuri scoase din forturile cetăţii Bucureşti şi din cupolele regiunii întărite Focşani-Nămoloasa-Galaţi. Tunurile acelea au fost aşezate cu mari dificultăţi pe roţi mari şi ele, aproape singure, au constituit artileria grea a armatei române, cu care s-a încetinit şi apoi s-a oprit înaintarea inamicului la Siret.

Inconjurată ca o insulă de armate uriaşe care se luptau pe viaţă şi pe moarte şi care aveau nevoie de ultima armă şi de ultimul cartuş, cu strâmtorile închise de Turcia pentru aprovizionarea din Occident, cu Puterile Centrale duşmane, cu Rusia nutrind gânduri trădătoare, România a trebuit să se descurce în condiţii extrem de grele pentru refacerea şi suplimentarea puterii armatei sale.

Intr-o asemenea situaţie deprimantă s-a cerut cu insistenţă ajutorul României la cauza Antantei, acordându-i-se prin Convenţie, în iulie 1916, tot ce se putea da ca teritoriu, inclusiv toate revendicările teritoriale în Bucovina şi Ungaria. Greaua situaţie militară a Aliaţilor noştri din Antantă, apelul făcut nouă pentru ajutor, dar mai ales datoria şi sacrificiul necesar întregirii neamului nostru, ne-au aruncat în vâltoarea unui război nimicitor.

România a adus în vara lui 1916 un aport moral şi material foarte necesar Antantei. Intervenţia română în război a decongestionat Verdun-ul, dând Franţei posibilitatea să respire şi am dat, în general, Aliaţilor noştri un răgaz de 6 luni ce le-a folosit să se reculeagă şi să se refacă, a afimat în Senat generalul Dumitru Iliescu. In afară de aceasta, prin intervenţia sa din august 1916, România a menţinut frontul rus de Sud-Est, aproape pentru încă un an. Apoi a urmat marea trădare bolşevică a armatei şi guvernului bolşevic Lenin-Troţki.

In Memoriul său relativ la pregătirea de război în anii 1914-1916, generalul Dumitru Iliescu a furnizat următoarele date exacte:

1. Efective

La 1 ianuarie 1914 efectivul oamenilor mobilizabili nu atingea cifra de 500.000, iar rezervele lipseau în organizare. In intervalul 1 ianuarie 1914 – 14 august 1916, data mobilizării, efectivul mobilizabil a evoluat de la 9948 de ofiţeri, din care 5696 de rezervă, la 17625, din care 11.582 de rezervă, adică cu un spor de 7977 de ofiţeri, plus 2218 elevi candidaţi de ofiţeri. Efectivul trupei mobilizabile a ajuns la 1.080.313 oameni.

La acest rezultat s-a ajuns prin transformarea a 40 de batalioane de rezervă în 40 de regimente și a 3 batalioane, organizate în 5 comandamente de divizii cu cadrele necesare şi cu toate serviciile proprii, prin chemarea dispensaţilor de toate categoriile, lăsaţi ca susţinători ai familiilor, prin revizuirea celor scutiţi ca neapţi pentru serviciul militar şi prin sporirea la maximum a elevilor din şcolile militare.

Pentru instrucţia ofiţerilor şi trupei celei noi s-au făcut concentrări în serii după un plan bine stabilit.

S-a înfiinţat şcoala subofiţerilor pentru pregătirea de instructori şi 5 şcoli ce corespundeau celor 5 comandamente de corp de armată, pentru instruirea ofiţerilor de rezervă.

2. Echipament

Incepând cu 14 iulie 1914 prin Direcţiunea intendenţei s-a lucrat cu intensitate în diverse ateliere astfel că în pragul intrării în război, la 14 august 1916 se găseau asupra trupelor şi în depozite: 2.400.000 de cămăşi, 2.400.000 de pantaloni de pânză, 1.200.000 de mantale, 1.200.000 de vestoane, 1.600.000 de pantaloni, 1.200.000 de bocanci, 2.000.000 de raniţe şi 1.000.000 de foi de cort.

3. Subzistenţă

La 14 ianuarie 1914 se găseau distribuite trupelor 1.073.870 raţii de conserve de carne, rămase din campania din 1913 şi 230 de cuptoare, ce puteau fabrica zilnic 230.000 de pâini. La 14 august 1914 numărul cuptoarelor s-a ridicat la 649, ce puteau fabrica până la 800.000 de pâini zilnic și bucătării de campanie pentru a da trupelor mâncare caldă. Se dispunea de stocuri bune de alimente şi de furaje, aprovizionate în 5 depozite regionale şi o eşalonare de reaprovizionare ritmică la 30 de zile.

4. Armament

Pentru efectivul de 378 de batalioane operative, la care se ridicase infanteria la data mobilizării, se dispunea de 373.636 arme model 93 (1893). Pentru ca rezerva să fie asigurată s-au mai comandat în Franţa 288.018 arme Lebel şi care au sosit în ţară după declararea războiului, împreună cu muniţia lor de 108.000 de cartuşe.

La declanşarea războiului se dispunea de 681 mitraliere. S-au comandat şi s-au primit în cursul anului 1917 încă 3188 de mitraliere, ajungându-se la 8 piese de fiecare batalion.

Artileria de câmp dispunea de 624 tunuri de 75 mm, 120 de obuziere de 105 mm, plus 100 de mortiere de 58 mm, s-a dispus scoaterea din cetatea Bucureştiului a pieselor de 57 mm şi a celor din turelele de la Focşani-Nămoleasa-Galaţi.

Cu ele s-au constituit 55 de baterii a câte 6 piese (total 330 de piese), atribuite brigăzilor de infanterie.

La 1 ianuarie 1914, artileria nu dispunea decât de câteva piese artilerie grea (2 baterii). La începerea războiului astfel de piese de artilerie grea nu au mai putut fi cumpărate. Ţările furnizoare fabricau numai pentru nevoile proprii şi comenzile române au rămas neonorate.

In această situaţie s-a trecut la scoaterea tunurilor grele din Cetatea Bucureşti şi din forturile Focşani-Nămoloasa-Galaţi şi aşezarea lor pe afeturi care să le facă utile în câmp.

Transformarea acelor tunuri grele s-a făcut cu mari greutăţi. Această măsură a permis totuşi ca la mobilizare armata să aibă 129 de piese, grupate în 4 regimente, cu un număr variabil de baterii.

5. Marina

La 1 ianuarie 1914, efectivul de ofiţeri era de 99; maiştri, funcţionari civili şi subofiţeri de administraţie 95; elevi din şcoala de marină 57; iar trupă 2200 de oameni.

La 14 august 1916 acele efective s-au ridicat la 156 ofiţeri activi şi 94 de rezervă, trupă 5800.

6. Remonta

La 1 ianuarie 1914 existau 23.388 de cai pentru servirea tuturor trupelor. La intrarea în campanie în 1916 numărul cailor s-a ridicat la 281.000 din care 9928 cumpăraţi în cursul anilor 1914, 1915, 1916, până la declararea războiului. Restul s-a procurat prin rechiziţii.

7. Aeronautica

La 1 ianuarie 1914 se posedau 29 de avioane, aflându-se această armă la începuturile organizării ei. S-au comandat şi primit din Franţa 80 de avioane, iar la începutul războiului, scăzându-se pierderile prin accidente, au mai rămas 37 de avioane.

8. Geniu

Pe parcursul celor doi ani au fost dublate, sau întreite, materialele specifice acestei arme. S-au comandat astfel de materiale şi în alte state, ale căror guverne nu au mai permis exportul după începerea războiului. Unele state nu au executat contractele.

9. Serviciul sanitar

La 1 ianuarie 1914 se găseau aprovizionate materiale sanitare: medicamente, pansamente, instrumente şi obiecte chirurgicale, efecte spitaliceşti, material de ambulanţă pentru trenurile sanitare şi material veterinar, în valoare de 3.409.203 lei. In cursul anilor 1914, 1915 şi 1916, aprovizionarea acestor tipuri de materiale s-a ridicat la valoarea de 42.010.950 lei. Materialul a fost suficient, rămânând şi prisos la demobilizare.

Pentru spitalizarea răniţilor şi bolnavilor, în zona interioară, s-au organizat spitale temporare, eşalonate sistematic, cu 57.776 de paturi, prin organul special creat, Comitetul Central Sanitar. S-a constatat că atât în zona interioară, cât şi în zona de operaţii, măsurile luate au fost la înălţimea împrejurărilor.

10. Hărţi

La 1 ianuarie 1914 se găseau la serviciul geografic al armatei un număr de foi, harta ţării concepută la diferite scări; hărţi insuficiente pentru nevoile războiului. La fel de puţine hărţi pentru Basarabia, şi mai puţine din hărţi ale Bulgariei şi nici una pentru Transilvania şi Serbia, etc.

11. Comunicaţii

Pentru şosele, drumuri, poteci, poduri şi podeţe, cerute de Marele Stat Major pentru nevoile operative s-a obţinut concursul Ministerului Lucrărilor Publice, care cu specialiştii săi şi cu fondurile puse la dispoziţie de Ministerul de război a construit, în 12 luni lucrătoare, 2000 de km de şosele şi drumuri pietruite, cu 400 de poduri şi podeţe, plus o amplă acţiune de reparaţii pe întreaga reţea de drumuri a ţării.

12. Fonduri alocate

Din datele Serviciului de contabilitate din Ministerul de Război se constată că ministerul a alocat din vreme suma de 800.235.188 lei pentru necesităţile pregătirii războiului, din care la intrarea în campanie mai avea încă disponibilă suma de 224.720.230 lei.

Aportul generalului Dumitru Ilieescu la organizarea materială, sau la pregătirea armatei române, într-un timp foarte scurt a fost de-a dreptul eroic, dar nu a putut suplini pe nici o cale lipsa de artilerie grea şi de mitraliere şi de aviaţie. Forţele inamicului ar fi suferit pierderi foarte grele dacă avea în faţă o armată română bine dotată ca putere de foc.

Puterea de foc cu armament greu şi cu mitraliere, alături de îngheţarea trecătorilor din Carpaţi ar fi putut schimba radical soarta frontului de nord, dar şi pe cel de sud, al lui Mackensen.

In afara datelor furnizate de general în şedinţa Senatului din 13 iunie 1924 mai trebuie adăugate câteva informaţii cu care să se completeze parţial efortul de pregătire şi dotare a armatei române pe perioada celor doi ani de neutralitate, 1914-1916, în Primul Război Mondial.

Trebuie reafirmat că nivelul global scăzut al dezvoltării industriei metalurgice române s-a resimţit puternic asupra dotării armatei şi implicit asupra capacităţii de apărare. Această situaţie a determinat încheierea unor contracte de dotare militară cu străinătatea. S-a încercat astfel dotarea armatei cu armament modern şi muniţii în ceasul al 12-lea, adică în 1914-1915. Comenzile către industria militară din ţările din apusul Europei nu au fost onorate decât parţial şi cu greu. Ţările furnizoare au reţinut o mare parte din armamentul comandat pentru nevoile proprii şi pentru alte state deja angajate în conflict.

In atare situaţie guvernul României a fost nevoit să ia unele măsuri de urgenţă pe plan intern.

Pentru acoperirea parţială a nevoilor de război, Uzinele „Wolf“, „Lemaitre“, Şantierul naval Fermie, întreprinderile metalurgice de pe Valea Prahovei şi din restul ţării au fost adaptate pentru a produce material de război, în special obuze şi proiectile. Intreprinderea „Katz“, care înainte de război producea numai vase de metal, a fost reprofilată pentru arme şi muniţii.

S-a considerat că nu mai erau condiţii și timp pentru construirea unor noi uzine militare şi chiar s-a renunţat la răscumpărarea pulberăriei de la Lăculeţe.

Orientarea tot mai fermă în direcţia adoptării de soluţii care să conducă la fabricarea în ţară a unei părţi din tehnica de luptă, la 1 aprilie 1915 a fost înfiinţată Comisia tehnică industrială de pe lângă Departamentul armamentului din Ministerul de Război. In noiembrie, acelaşi an, comisia a fost desfiinţată, constituindu-se în locul ei Direcţia generală a muniţiilor, în fruntea căreia a fost numit cunoscutul inginer Anghel Saligny.

ROMANIA - Primul Război Mondial – Anii de neutralitate şi Erich von Falkenhayn BBB X

Succedând pe generalul-colonel Helmuth Johannes Moltke (1867-1916) la conducerea Marelui Cartier General german, imediat după eşecul german în ofensiva de la Marna (5-12 septembrie 1914), generalul Falkenhayn avea să cunoască aceeaşi situaţie neplăcută doi ani mai târziu, la data intrării României în război alături de Antantă. Aceasta a constituit o ironie şi o coincidenţă a istoriei. Totuşi impresionanta lui carieră militară a continuat urmând să se afirme la scurt timp chiar pe frontul României, noul adversar al Puterilor Centrale.

In calitate de comandant al puternicei Armate a 9-a germane, el a condus cu mână de fier contraofensiva împotriva armatei române, la început în Transilvania (septembrie-octombrie 1916) şi apoi a forţat trecătorile din apusul Munteniei şi a cucerit Oltenia şi Muntenia, avansând până la linia Siretului inferior şi a Dunării maritime, unde frontul s-a stabilizat la 28 decembrie/10 ianuarie 1917, atât datorită unei ierni foarte aspre cât şi a sosirii unui număr considerabil de unităţi ruseşti. A mai comandat Grupul de armate otomano-german din Palestina (din mai 1917) şi apoi Armata a 10 din Rusia până la încheierea Păcii de la Brest-Litovsk şi dezamăgit de rezultatele războiului s-a retras la castelul său din Linstedt, unde a încetat din viaţă în 1922, şi unde şi-a redactat memoriile, pentru a răspunde la criticile directe şi indirecte ce-i fuseseră adresate.

Din amintirile sale se desprinde ideea că Comandamentul austro-ungar ajunsese, în 1915, la concluzia că Italia şi România nu mai puteau fi abătute de la ideea ataşării la Antantă şi că Serbia nutrea noi intenţii ofensive.

Pentru a răspunde la aceste ameninţări, Inaltul Comandament austro-ungar cerea Comandamentului Suprem german un nou sprijin prin trimiterea altor zece divizii germane, care trebuiau să înlocuiască 10 divizii austro-ungare dislocate în Carpaţi.

Şapte dintre ele trebuiau pregătite pentru a intra în acţiune la frontiera italiană iar alte trei la frontiera română. Soluţia nu a fost adoptată deoarece se considera că ar fi fost imobilizate forţe prea mari germane într-o ţară întru-totul nefavorabilă desfăşurării unor operaţii ofensive, fără a se avea certitudinea că frontul austro-ungar nu ar fi străpuns în alte puncte şubrede. Ca urmare s-au operat alte acţiuni pregătitoare şi s-a adoptat ca în cazul Italiei să se aplice o tactică defensivă pentru început.

La 23 mai 1915 s-a produs declaraţia de război a Italiei. Intrarea Italiei în cercul inamicilor Puterilor Centrale a fost primită de opinia publică cu o uimitoare indiferenţă spre deosebire, de exemplu, a intrării în conflagraţie a României.

„Cineva care se întâmpla a fi lângă Majestatea Sa (împăratul Wilhelm al II-lea) în momentul când România a declarat război, a povestit că împăratul a venit în cameră tremurând şi alb la faţă ca o coală de hârtie şi cu genunchii tremurând. Atunci a zis: Totul este pierdut, aş face mai bine dacă aş abdica imediat.

 Aceasta cu toate că intrarea în război a Italiei fusese mult mai periculoasă.

Spre deosebire, la intrarea Statelor Unite în război, împăratul şi cei din jurul său erau veseli, surâzători, considerând că faptul nu face nimic, deoarece America era considerată că nu ar putea niciodată să-şi transporte trupele din cauza submarinelor“.

Falkenhayn a continuat aprecierile privind neutralitatea României arătând că intrarea Bulgariei în alianţa Puterilor Centrale şi succesele rapide care se prefigurau împotriva Serbiei din partea ei, ar fi putut exercita o influenţă asupra atitudinii României în alegerea aliaților.

Comandamentul Suprem german şi Inaltul Comandament austro-ungar au mizat pe faptul că, din nou, conducătorii politici români ar intenţiona să procedeze după metodele care le asiguraseră succese în ultimul război balcanic.

România, ziceau comandamentele, nu ar dori să se angajeze în luptă decât atunci când nu mai era nici un risc. De aceea, ea îşi amâna decizia şi evita cu grijă să se alăture în vreun fel de una din marile alianţe. Predicţia era adevărată, pentru că Brătianu nu a acceptat să se alăture Antantei decât atunci când, viitorii aliaţi au semnat tratate sigure politice şi militare care să corespundă cerinţelor ţării.

Statul Major german având informaţii despre înclinaţiile române spre Antantă şi spre teritoriile revendicate de România de la Austro-Ungaria, nu a contat, în mod serios, în timp de pace pe o alianţă cu România în caz de război. Totuşi, atitudinea şovăielnică a românilor în perioada lor de neutralitate spune Falkenhayn, a avut urmări dezagreabile pentru Puterile Centrale în conducerea războiului.

Se exercita o presiune constantă asupra Austro-Ungariei, iar comunicaţiile cu Bulgaria şi Turcia erau mult îngreunate şi câteodată aproape întrerupte. Principiile de drept internaţional privind neutralitatea erau exersate de România într-o manieră binevoitoare faţă de Puterile Centrale şi de aceea contestarea lor le era dificilă.

Acest tranzit prin România a materialelor de război a devenit mai delicat după începutul ofensivei Antantei în zona Dardanelelor. In primăvara lui 1915 s-a dezbătut la Puterile Centrale chestiunea dacă România ar trebui obligată pe calea armelor să răspundă mai bine intereselor Centrale. Propunerea nu s-a aprobat deoarece Rusia apăsa cu toată greutatea asupra Austro-Ungariei în Ungaria şi Galiţia. Ca urmare o operaţie pe teritoriul României nu era posibilă cu toate că aceasta avea o dotare mediocră în armament.

La sfârşitul verii lui 1915 s-a pus din nou problema deschiderii drumului spre Sud-Est al puterilor Centrale, prin România sau Serbia. S-a ales varianta prin Serbia cu toate ca noul aliat bulgar era gata să opereze o ofensivă împotriva României pentru recuperarea unor teritorii (Cadrilaterul) ca şi în cazul Serbiei. Totuşi, mediocra aprovizionare cu material a Bulgariei a determinat să se aleagă drumul cel mai scurt, cel prin Serbia. Puterile Centrale au considerat că Bulgaria nu era în stare să opereze împotriva României atâta timp cât flancurile ei de sud şi de apus nu erau garantate împotriva Greciei şi Serbiei. România a rămas totuşi un interes nodal, atât militar cât şi pentru aprovizionarea Puterilor Centrale cu petrol şi grâu. S-a rămas deci la ideea de a se clarifica în mod definitiv problema cu România.

In acest scop trupele din Grupul de Armate Mackensen, retrase în ultimele două luni ale lui 1915 şi în ianuarie 1916, au fost menţinute majoritar în Ungaria meridională.

După vizita ţarului bulgar Ferdinand I-ul de Saxa-Coburg la Marele Cartier General german, la începutul anului 1916, împreună cu generalul Jekov, locţiitorul comandantului şef al armatei bulgare, s-a convenit ca în termen scurt să se adreseze României un ultimatum, dar convenţia nu s-a executat mai ales datorită faptului că nu se ştia dacă bulgarii puteau îndeplini obligaţiile asumate. Totodată, România şi-a îndeplinit ireproşabil angajamentele de neutralitate, acţionând astfel cu mare diplomaţie între cele două blocuri militare. Livrările de mărfuri româneşti au înlăturat o puternică foamete în Germania şi Turcia. O intrare în conflict cu România ar fi întrerupt periculos acele livrări salvatoare.

Pregătirile pentru o ofensivă pe frontul rus au fost stagnate începutul verii când a devenit mai sigură opţiunea României faţă de alianţa cu Antanta. Alianţa Puterilor Centrale nu a putut să ia în consideraţie ca să ia iniţiativa lovirii României deoarece nu dispunea în iunie de mijloacele necesare, aşa cum s-a petrecut şi în iulie şi în august.

Inactivitatea Antantei de pe fronturile de est, din sud, de la Salonic şi din apus, a permis Puterilor Centrale să se concentreze cu forţe din ce în ce mai mari asupra României care-şi dorea reîntregirea istorică a hotarelor. România a fost, un adversar dificil, care a rezistat cu bravură, şi-a păstrat o independenţa amputată teritorial şi a permis ca după 1917 forţele Antantei să dea lovitura capitală Puterilor Centrale, în 1918. România şi-a ocupat pe drept fotoliul la Conferinţa de Pace de la Paris, aşa cum o ceruse la Convenţia din 4/17 august 1916.

Atât în 1913, cât şi după Primul Război Mondial, România a stânjenit mult interesele marilor puteri în Balcani, indiferent de blocul militar. Faptul s-a manifestat acut şi pe timpul Conferinţei de Pace de la Paris, când şi-a impus pretenţiile teritoriale prin diplomaţie şi prin forţa armelor. Războiul se încheiase de mult când românii încă mai luptau împotriva ungurilor în centrul Europei, trecând de multe ori, peste hotărârile Marilor Puteri de la Paris.

ROMANIA - Primul Război Mondial – Anii de neutralitate şi Hindenburg BBB X

Reprezentant clasic al ofiţerului prusac, Hindenburg a reprezentat împreună cu Ludendorff personalităţile cele mai proeminente ale Germaniei din Primul Război Mondial. Sublocotenent la 19 ani a luat parte, cu Regimentul 3 de gardă prusac la războiul cu Austria, în 1866 şi apoi la războiul franco-prusac din 1870-1871, asistând cu multă emoţie şi mândrie, la 18 ianuarie 1871, la proclamarea Imperiului german în palatul de la Versailles.

Izbucnirea Primului Război Mondial a readus pe bătrânul general, acum în vârstă de 67 de ani, în prima linie, după o lungă viaţă de militar mereu în ascensiune. El a primit sarcina de comandant al Armatei a 8-a, în prima linie germană de pe frontul oriental (rusesc). Astfel a intrat adânc în istoria Germaniei şi a Europei. Alături de el l-a avut, ca şef de stat major, pe generalul-maior Erich Ludendorff, cu 20 de ani mai tânăr.

Victoriile rapide şi spectaculoase de lângă Tannenberg (26-31 august 1914) şi din prima bătălie de la lacurile Mazuriene (9-14 septembrie 1914) asupra armatelor ruse i-au adus nu numai avansarea la gradul de general-colonel şi „Crucea de fier“, clasa I-a, dar şi o popularitate excepţională. La 27 noiembrie acelaşi an, a fost promovat la gradul de feldmareşal şi de comandant al frontului de est. Până în vara lui 1916 Hindenburg şi Ludendorff au înregistrat succese tactice remarcabile, fără a reuşi să zdrobească armata rusă, înainte de a se da lovitura hotărâtoare pe frontul de vest. La 29 august 1916, cei doi au ajuns în fruntea Marelui Cartier General înlocuindu-l pe Falkenhaym.

Primul lor obiectiv imediat a fost rezolvarea gravei crize a intervenţiei României în război. In acest scop, ei au reuşit să impună, sub conducerea nominală a Kaiserului, realizarea unităţii de comandament a Quadruplei Alianţe, exercitând în următorii doi ani, aproape nelimitat, conducerea strategică a forţelor Puterilor Centrale şi aliate lor. Influenţa lor crescând, a condus la subordonarea autorităţilor civile celor militare.

S-a concentrat pe distrugerea cu prioritate a României şi Rusiei, urmând apoi să se îndrepte spre frontul de Vest. Istoria nu a vrut să le fie pe plac.

In „Memoriile“ sale Hindenburg a relatat ideile expuse mai jos, privind intrarea României în război. Toate consideraţiile sunt preluate din aprecierile sale asupra faptelor militare şi politice.

El spunea că situaţia politică a Puterilor Centrale faţă de România a impus, în cursul anului 1915-1916, eforturi necunoscute până atunci. Măsurile militare de prevenire ale pericolului erau insuficiente la intrarea României în război. Hindenburg chiar a insistat pe aprecierea că la preluarea de către el a Marelui Cartier General situaţia militară a Puterilor Centrale era foarte gravă şi a adăugat: „Intr-adevăr, niciodată o putere atât de mică ca România nu avusese ocazia de a juca în istoria omenirii un rol de decizie atât de mare şi într-un moment atât de favorabil. Niciodată până acum două state atât de puternice ca Germania şi Austria nu fuseseră, ca în cazul de faţă, la discreţia desfăşurării de forţe ale unei ţări a cărei populaţie număra abia a 20-a parte din propria lor populaţie“.

Dată fiind situaţia era firesc să considerăm că România avea să intre în luptă pentru a aduce decizia conflagraţiei în favoarea Antantei cu care Puterile Centrale se luptau în zadar de doi ani.

Cert este că frontul român a atras multe forţe inamice de pe alte fronturi şi cu toate înfrângerile armata română a reuşit să păstreze existenţa Regatului Român. Cerbicia română a fost obligată totuşi la un armistiţiu, impus de disoluţia aliatului rus şi apoi la o pace care nu a fost niciodată semnată de Regele Ferdinand.

Armata română, renăscută la sfârşitul lui 1918, s-a alăturat din nou Antantei şi a somat armatele germane să părăsească în 24 de ore teritoriul României. Apoi acea armată bine rodată în război a dat peste cap armata ungară impunându-şi pretenţiile teritoriale în mod strălucit.

In anul 1917, anul dezintegrării Rusiei ţariste şi a armatei sale, i-a adus lui Hindenburg numai succese pe frontul rus unde decizia leninistă era ca să se obţină o pace în orice condiţii. Pacea de la Brest Litovsk a fost condusă din partea sovietică de Troţki şi din prima fază a fost întreruptă brusc tot de el, scandalizat de cererile teritoriale germane inacceptabile. Deşi era sfârşit de toamnă 1917 şi început de iarnă pe ținuturile ruseşti, Hindenburg, Ludendorff şi Kaiserul au hotărât să treacă la un atac generalizat, atac care a condus la mari cuceriri teritoriale germane şi la cedarea fără condiţii a bolşevicilor la o nouă rudă de pace de la Brest Litovsk. Inaintarea germană în finele anului 1917 s-a asemănat mult, ca întindere, cu cea din al Doilea Război Mondial.

Acel sfârşit de an 1917, a găsit Regatul României încă existent şi independent pe restrânsul teritoriu al Moldovei, dar în condiţii grele ale unor tratative de pace impuse cu vârful săbiei.

Pacea nu a fost semnată niciodată de regele Ferdinand, după cum am arătat, şi a fost ratificată numai de Al. Marghiloman în mai 1918. Acel an a marcat înfrângerea Puterilor Centrale pe toate fronturile, în afară de cel rusesc şi reîntoarcerea României în război în clipele retragerii germane din zona Balcanică, retragere transformată în debandadă. La 11 noiembrie 1918, la Rethondes delegaţia germană a semnat armistiţiul înjositor impus de Antantă, iar Hindenburg a fost însărcinat de Kaizer cu misiunea de a executa clauzele armistiţiului şi cu readucerea armatelor sale pe malul drept al Rhinului.

România îi scăpase din gheare militar şi diplomatic. Ea îşi continua sarcina militară de reîntregire printr-un război de încă un an cu ungurii şi o cucerire de teritoriu până în centrul Europei, la Gyor, inclusiv a Budapestei.

Popularitatea câştigată în război l-a condus pe Hindenburg la demnitatea de preşedinte al Germaniei la vârsta de 78 de ani, între 1925-1934. După război s-a retras la Hanovra de unde plecase încrezător în victorie la 23 august 1914, pentru a reflecta la evenimentele dramatice trăite şi pentru a-şi scrie memoriile: Aus meinen Leben (Din viaţa mea).