marți, 28 august 2012

PRINŢUL CAROL - O RUŞINE PENTRU DINASTIA ROMÂNĂ ŞI ONOAREA MILITARĂ BBB

In septembrie 1918, Prinţul Carol dispare de la regimentul de vînători de munte încazarmat la Tîrgu Neamţ. Insoţit de un prieten de încredere, a trecut peste  Nistru în Ucraina. Acolo s-a folosit de protecţia unor ofiţeri austrieci, continuându-şi drumul pâna la Odessa, unde s-a căsătorit cu Ioana Zizi Lambrino.

“Ofiţerii puterilor centrale erau prezenţi. Autorităţile inamice erau încîntate că Dinastia care le-a declarat război primea o atare lovitură.” consemna I.Gh.Duca. Prinţul Carol a trimits o telegramă  obraznică regelui Ferdinand: “ Eu am luat în căsătorie pe Zizi Lambrino. Răspundeţi dacă pot să mă întorc cu ea sau trebuie să continui drumul către Franţa". Carol. ”Prințul Carol mai amenințase că se va duce pe frontul de vest să lupte acolo, dar nimeni nu legase acest zvon de flirtul dintre prinţ şi Ioana Zizi Lambrino, o tînără din anturajul reginei Maria, cu care fusese văzut uneori în împrejurimile Iaşilor, sau în saloanele mondene. Tatăl ei era general în armata română. Prinţul Carol era frivol şi afemeiat, astfel că nu era de mirare că renunţa prea uşor la tron, pentru a se dedica iubitei lui. Episodul era agravat de faptul că Odesa se afla pe teritoriu inamic, sub ocupaţia Puterilor Centrale. Carol s-a făcut, astfel, vinovat de dezertare şi trădare, cu circumstanţe agravante; ţara lui se gasea în război.
Fuga prinţului Carol a luat prin surprindere familia regală. Faptul a facut senzație. Ziarele, mai ales cele germane, relatau faptul cu multe amănunte. Pe lîngă dezertare, mai rămînea un alt fapt: realiza o căsătorie morganatică care îl decădea pe Carol din calitatea de moştenitor al tronului.
Argetoianu în Memorii nota : “ Vâlva a fost enormă căci Prinţul, în care toţi ne pusesem încrederea pentru viitor, intrase pentru prima dată în gura lumii, dîndu-ne o mare decepţie .” La Iaşi s-a ţinut un Sfat. Regele s-a consultat cu primul ministru Alexandru Marghiloman, cu Ionel I.C. Bratianu, Alexandru Averescu și Barbu Ştirbey. Unii sunt pentru o pedeapsă aspră: dezmoştenirea lui Carol şi trimiterea lui în faţa tribunalului militar pentru dezertare. Alţii pentru o soluţie blândă. Regina Maria, mai ales, îşi apără copilul cu energie. Probabil că spiritul lui de aventuri amoroase se moştenea de la ea. S-a hotărât trimiterea unor emisari la Odesa pentru a-l aduce cu orioce preţ înapoi pe fugarul regal.
Prinţul moştenitor era major, om de 25 de ani şi se însurase cu româncă, fapt interzis de lege. Carol era obligat de regulamentele casei regale să ia în căsătorie o femeie dintr-o familie regală străină. Ferdinand în 1892, îndrăgostit de Elena Vacarescu, la cererea lui Carol 1, a renunţat la ideea de a se căsători cu Elena Văcărescu. Prinţul Carol, într-un alt climat, cu altă educaţie decît Ferdinand, a preferat să părăsească armata în timp de război pentru a se căsători ce cea pe care o iubea, Ioana - Zizi Lambrino. Se cunoşteau din copilarie. Zizi Lambrino era legată de curtea regală pe care o frecventa. Mai ales în perioada refugiului la Iaşi, Zizi Lambrino s-a aflat şi mai mult în apropierea reginei Maria şi a prinţului Carol.
La insistenţele trimişilor lui Ferdinand, prinţul Carol s-a întors la Iaşi. La graniţă a fost aşteptat de regina Maria, cu care a avut discuţii încordate, pline de reproşuri, lacrimi şi promisiuni. Carol a acceptat în prima instanţă să renunţe la căsătorie. Criza dinastică părea depăşită. Carol a fost separat de Zizi Lambrino. Orice întîlnire le era interzisă. Zizi a fost expediată în judeţul Botoşani unde familia ei avea o moşie. Prinţul Carol a fost surghiunit la mănăstirea Secu Horaiţa din Carpatii orientali, lîngă Bicaz. In ianuarie 1919 căsătoria a fost anulată, pe motiv că s-a făcut fără aprobarea regelui, şeful casei regale, cum cerea Constituţia.
Familia regală s-a întrs la Bucureşti odată cu retragerea trupelor de ocupaţie, la 12 decembrie 1918. Carol a participat la ceremonii, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplt, dar a continuat s-o vadă, în ascuns, pe Zizi Lambrino. Este trimis ca pedeapsă pe malul Dunării în satul Mănăstirea. Trimite scrisori de dragoste spre Zizi Lambrino, şi ameninţă cu evadarea şi cu sinuciderea. A fost trimis în surghiun mai departe de Bucureşti, la garnizoana Bistriţa. Carol vrea sa se împace cu Zizi şi pentru că ea aşteapta un copil. La 1 august 1919, Carol i-a trimis o scrisoare prin care recunoaştea că era tatăl copilului. Deşi a acceptat desfacerea căsătoriei, el a revenit şi a trimis o scrisoare regelui Ferdinand de renunţare la tron.
Ca replică, a fost trimis pe frontul de pe Tisa pentru a reflecta la decizia sa. Guvernul şi regele nu au recunoscut renunţarea la tron. Un comunicat oficial a contestat autenticitatea scrisorii, afirmându-se că renunţarea la tron survine numai după recunoaşterea actului de către rege şi Guvern. Carol a revenit cu o scrisoare către Brătianu, Prim ministru la aceea dată, în care a insistat că renunţarea la tron rămînea irevocabilă. A simulat chiar şi o tentativă de sinucidere la Palatul Cotroceni, împuşcîndu-se în picior.
Copilul lui Carol şi Zizi Lambrino s-a născut la 8 ianuarie 1920, primind numele Mircea Lambrino. Carol a devenit tată într-o căsătorie morganatică, aşa că lucrurile au luat o intorsătură gravă şi total nedorită pentru statutul prinţului moştenitor. Regele Ferdinand şi regina Maria au hotărât să îl trimită într-o călătorie în jurul lumii. Şase săptămîni după naşterea copilului, la 20 februarie, prinţul Carol a pleacat din portul Constanţa, pe traseul Constantinopol, Atena, Alexandria, canalul de Suez, Bombay, Colombo, Calcutta, Rangoon, Hong Kong, Şanghai, Kyoto, Hawai, San Francisco, Chicago, New York, Londra. Paris.  Stratagema a avut efect. Intr-o scrisoare către Zizi Lambrino, Carol a anunţat că legătura lor a încetat. "Am întors o nouă pagină” o anunţa el. Socoteala reginei Maria, că depărtarea i-o va scoate din inimă, s-a adeverit. Intors în Europa după ce ocolise pămîntul, la Lucerna, Carol a întîlnit-o pe prinţesa Elena a Greciei. Se pare că a fost vorba de dragoste la prima vedere. Tinerii s-au plăcut şi căsătoria a avut loc la Atena pe 10 martie 1921, la o săptămînă după căsătoria Elisabetei, alt copil al reginei Maria, cu George al Greciei, fratele Elenei. Amîndouă căsătoriile s-au desfăşurat în prezenţa reginei Maria. Slujba a avut loc cu fast la Catedrala patriarhală.
In mai, perechea s-a întors în România pe mare. Primirea la Bucureşti a fost entuziastă. Mulţimea a uitat de criza dinastică, iar Carol părea hotărât să recîştige simpatia poporului. Elena avea 25 de ani, iar Carol 28. Cei doi au ales să locuiască la Sinaia, în vila Foişor, în apropierea Peleşului. Au preferat să stea departe de larma capitalei. Regina Maria îi vizita uneori dîndu-le sfaturi. Mai ales Elenei, care era însărcinată. Carol îşi petrecea timpul ca şi în trecut printre militari, la regimentul de vînători de munte din Sinaia. Uneori cei doi ieşeau să se plimbe cu automobilul prinţului Carol, care e un şofer pasionat.
Elena a născut la 25 octombrie 1921 un băiat, căruia i s-a dat numele Mihai. In decembrie, Carol şi soţia lui au revrnit la Bucureşti şi s-au instalat într-un palat pe şoseaua Kiseleff. La scurt timp, după botezul lui Mihai, Elena a pleacat la Atena, îngrijorată de sănătatea tatălui ei, şi pentru a-l înfăţisa familiei sale pe Mihai, nepotul regelui Constantin. Acolo a rămas patru luni. A revenit la Bucureşti în aprilie 1922 şi a participat la încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Alba Iulia.
Apoi a pleacat din nou să-şi întîlnească tatăl în Italia. A revenit la Bucuresti, dar, se pare că, despărţirea dintre Carol şi Elena a fost prea lungă. Răceala s-a înstalat între cei doi. Ajunsă la Bucureşti, Elena a constatat repede că prinţul Carol avea o altă viaţă lui. Nu a avut altceva de făcut decît să accepte situaţia şi să-şi îndeplinească obligaţiile protocolare. Dar relaţia dintre ei s-a rupt.

In 1922, cei doi au călătorit pe Dunăre pînă la Belgrad, unde a avut loc căsătoria prinţesei Maria, sora lui Carol, cu regele Alexandru al Iugoslaviei.
Principala preocupare a reginei Elena a rămas educaţia lui Mihai, viitorul rege al României. Copilul era şi singura punte de legătură cu viciosul Carol. Pe alte teme cei doi nu mai comunicau. Elena practic era părăsită la Bucureşti. Carol a început o altă aventură, care îi va marca viaţa, legătura scandaloasă cu Elena Lupescu, soţia unui ofiţer. Ziarele au observat ce se întîmpla şi au început să scrie despre subiect, mai ales cele străine. Insistenţele lui Ferdinand, ale reginei Maria, ale reginei Sofia, au rămas fără rezultat. Cei doi, Elena si Carol nu s-au putut reconcilia.
Cum a rămas cu Zizi Lambrino ? Printr-un aranjament cu Guvernul, Zizi Lambrino a primit o pensie de 100.000 lei/anual, cu condiţia să părăsească ţara împreună cu copilul. S-a stabilit lingă Paris, la Neully, într-o vilă cumpărată de statul român. Ea trebuia să restituie corespondenţa cu Carol pentru alţi 100.000 lei. Adevărul este că deşi a primit banii, nu a predat toate scrisorile. In 1926, la doi ani după ce se pronunţase divorţul lui Carol de regina Elena, Ioana- Zizi Lambrino a intentat un proces pentru pensie alimentară fostului ei soţ. A fost primul dintr-un şir lung de procese. Ioana Zizi Lambrino a adus drept probe scrisorile trimise ei de Carol, în care acesta recunoştea copilul, pe Mircea Grigore, născut la 8 august 1920. A fost un copil ilegitim, născut in afara căsătoriei. Presa a înşfăcat acest subiect şi l-a desfăşurat pe multe pagini, vreme de ani de zile, la Paris, ca şi la Londra şi Roma şi bineînţeles la Bucureşti. De întîlnit, însă, cei doi nu s-au mai întîlnit niciodată. Zizi Lambrino a murit la Paris în 1953. După o săptămînă a murit şi Carol, în exil, în Portugalia, la Estoril.

ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB - X -Anii de neutralitate şi implicarea mareşalului Joffre

Această mare personalitate militară franceză a primit supranumele de „Învingătorul de la Marna“. Născut în anul 1852 în sudul Franţei în regiunea Pirineilor Orientali, a urmat calea carierei militare. Ca sublocotenent a participat la războiul franco-prusac dintre 1870-1871, apoi cu gradul de căpitan, din anul 1876 a îndeplinit misiuni multiple în cadrul trupelor coloniale din Indochina şi Africa. A revenit în ţară în 1897 primind gradul de colonel. A devenit general de brigadă în 1902 şi apoi de divizie în 1905. In anii următori a dobândit treptat o influenţă mare în organizarea armatei şi în organizarea apărării Franţei. In 1911 i s-a încredinţat funcţia de şef al Marelui Stat Major francez, calitate care i-a conferit posibilitatea de a se ocupa de dotarea superioară cu armament, muniţii şi la perfecţionarea instruirii trupelor.
In calitatea de şef al Marelui Cartier General şi de comandant al armatei franceze de nord şi nord-est de la începutul Marelui Război, Joffre a coordonat cu energie şi iscusinţă operaţiile militare antigermane, reuşind, după prima bătălie de la Marna (5-12 septembrie 1914) să stingă treptat elanul ofensiv german şi apoi să stabilizeze linia frontului (decembrie 1914 – ianuarie 1916) pe un aliniament între Marea Nordului şi frontiera cu Elveţia.
Apreciind că acest front de vest este cel hotărâtor, Joffre nu a neglijat nici dispersarea forţelor germane pe alte teatre de operaţii, în special pe teatrul de Est. A folosit crearea de „fronturi secundare“ prin atragerea de noi aliaţi: (Italia, România şi Grecia) de partea Antantei.
Promovat Comandant şef al tuturor forţelor franceze, la 2 decembrie 1915, a căutat să realizeze o coordonare a eforturilor de război a Aliaţilor, mai ales prin reuniunile interaliate de la Chantilly.
Anul 1916 a respins puternica ofensivă germană de la Verdun, care l-a determinat să aducă pe acel front efective şi mijloace masive, apărarea regiunii devenind un punct de onoare pentru apărarea Franţei şi a Antantei.
In acelaşi timp, luptele de la Verdun au epuizat forţele franceze prin eforturi şi pierderi umane. In acelaşi an, acţiunea ofensivă anglo-franceză de pe Somme (24 iunie), prelungită până la jumătatea lui noiembrie 1916, nu a adus câştigurile preconizate.
In asemenea împrejurări, intrarea în război a României a devenit o necesitate obsesivă pentru Joffre şi guvernul francez.
Comandantul francez a solicitat insistent accelerarea negocierilor cu guvernul Brătianu, sprijinind livrarea şi transportul armamentului şi a celorlalte materiale destinate pregătirii armatei române în cel mai scurt timp. Colonelul Vasile Rudeanu, reprezentantul Ministerului de Război român la Paris, a menţionat în memoriile sale „toată febrila grabă care domnea“ în Franţa pentru atragerea României în luptă.
Joffre a acţionat cu febrilitate ca Aliaţii, şi mai ales Rusia, să accepte toate condiţiile politice şi militare impuse de I.I.C. Brătianu, condiţii care odată acceptate, cu mari controverse, l-au determinat pe premierul român să aprobe semnarea Convenţiei politice şi a celei militare cu Antanta. Convenţia militară prevedea ca la data intrării României în război să se producă puternice acţiuni ofensive pe frontul de vest, pe frontul de est, cel rusesc, de frontul de sud de la Salonic, comandat de generalul Sarrail şi pătrunderea în Dobrogea a unor puternice forţe ruse care să apere, împreună cu românii, frontul de sud al României împotriva forţelor germano-bulgaro-turce, concentrate în Bulgaria. Convenţiile mai prevedeau şi o aprovizionare ritmică cu armament şi alte materiale prin Rusia, a armatei române.
Deşi cunoşteau bine că nu se vor putea respecta promisiunile faţă de România, Aliaţii au reuşit să arunce Regatul României în vâltoarea războiului, având certitudinea că i se pregătea un sacrificiu şi că frontul român va atrage ca un imens paratrăsnet efortul de război al Puterilor Centrale.
Joffre, conştient şi el de marea farsă care se juca României şi că forţele aliaţilor erau grav slăbite în vara lui 1916, a încercat totuşi să stimuleze acţiunile lui Sarrail, să stimuleze implicarea Rusiei, să întărească transferul de armament prin Rusia şi să obţină ajutor mai substanţial de la Aliaţi. Nu a uitat nici acțiunile ofensive de pe frontul italian.
Joffre ştia bine că Rusia şi Inaltul Comandament rus nu vedeau cu ochi buni, sau chiar cu anticipatie, intrarea României în război, aşa că demersurile sale insistente s-au îndreptat cu precădere spre Petrograd şi Moghilev, unde îşi avea sediul Inaltul Comandament rus, comandat de generalul Alexeev, unul dintre cei mai ostili înalţi demnitari ai Alianţei în raport cu intrarea în război a României şi cel mai neîncrezător în posibilităţile şi motivaţia ei militară.
Joffre a încercat să stimuleze pe Sarrail, blocat la Salonic de trupele bulgare, deşi ştia că acela nu avea efectivele necesare, militari bine pregătiţi şi nici şanse de a primi întăriri. Sarrail avea în faţă, pentru Frontul său de Sud un teren muntos, lipsit de căi de comunicaţie şi uşor de apărat de bulgari. Era, de fapt o victimă a comandamentelor centrale franceze şi engleze. Englezii chiar declarau oficial că nu aveau încredere în acel front şi nici nu vedeau de ce să-l întărească inutil pentru acea fază a războiului.
Neînţelegerea de către ruşi a importanţei şi urgenţei ajutorului ce trebuia dat României, în condiţiile în care Quadrupla Alianţă declanşase principala contraofensivă tocmai asupra acestei ţări mici, concretizată prin sosirea lentă şi intrarea în acţiune cu întârziere a marilor unităţi ruse, ca şi inconsecvenţa Aliaţilor occidentali, pe fondul divergenţelor franco-engleze, şi neputinţa forţelor de la Salonic de a străpunge frontul bulgar de sud, au condus la sacrificarea armatei române şi pierderea a două treimi din teritoriul statului român.
Cu toate marilor pierderi române, a înfrângerii parţiale a armatei române, Antanta a ieşit într-un mare câştig. Frontul de vest a fost degajat de presiunea germană şi a uzat de peste 40 de mari unităţi germane. O degajare s-a produs şi pe frontul rusesc unde forţele erau şi ele la capătul puterilor şi lipsite de mijloace de luptă îndestulătoare.
România cea înfrântă în toamna lui 1916 îşi îndeplineşte rolul pentru cauza Aliaţilor. La 1 ianuarie 1917 armata germană număra 872 de batalioane pe frontul român, frony intercalat şi de mari forţe ruse, adică 38,8 % din totalul forţelor aflate pe teatre de operaţii europene. La acestea trebuie adăugate şi unele forţe austro-ungare nemenţionate explicit de autorii istorici.
Hotărârile adoptate la ultima conferinţa interaliată de la Chantilly, pe care a mai prezidat-o Joffre, reprezentanții Antantei au relevat cu îngrijorare gravitatea situaţiei şi au recunoscut necesitatea păstrării cu orice preţ a României în coaliţie. Ea dăduse un timp extrem de necesar forţelor Aliate pentru refacere şi demonstrase calităţi morale şi războinice nebănuite, depărtate esenţial de părerile rău voitoare ale ruşilor lui Alexeev.
Joffre s-a arătat deosebit de interesat de acţiunile Regatului României şi de armata sa, chiar de sacrificiile ei eroice, dar nu poate fi absolvit de vina de a fi indus în eroare guvernul român despre adevărata situaţie militară a Aliaţilor şi de imposibilitatea acestora de a-şi ţine angajamentele militare şi de aprovizionare. Cu bună ştiinţă a aruncat România în cazanul sacrificiului suprem. Nu este nici exclus că pe parcurs, până la 13 decembrie 1916, când a trebuit să părăsească Comandamentul Suprem, a încercat să mai peticească răul făcut României pentru salvarea propriului front. La data când părăsea Comandamentul suprem Joffre avea 64 de ani.
Din acţiunile lui legate de România până la părăsirea a scenei războiului, sunt multe consideraţii şi păreri de menţionat, în modalitate fracţionată, pentru economie de spaţiu şi pentru conciziune.
Generalul Alexeev a declarat la un moment dat că: „dacă concursul românilor ar fi asigurat inamicilor noştri acesta ar constitui moartea ofensivei ruseşti“. Era o apreciere care dovedea cât de periculoasă ar fi fost adresarea României la Puterile Centrale.
Aprecierea lui Alexeev era cu atât mai importantă cu cât în perioada anterioară începutului de an 1916 el fusese un inamic notoriu al intrării României în Antantă şi al pretenţiilor teritoriale ale acestuia.
Menţiunile următoare vor fi extrase din memoriile lui Joffre.
Rusia vroia să opereze în Bucovina şi să oblige armata română să-i apere frontiera dunăreană. In schimb, România vroia să ocupe Transilvania, armata rusă luând, asupra sa operaţiunile de pe frontiera sudică a regatului. Planul rus inspira României o neîncredere insurmontabilă, iar planul românilor nu avea acordul Rusiei, tentată să considere România ca pe o mică putere vasală.
Trebuia ca Franţa să încerce, cu orice preţ, să concilieze aceste puncte de vedere.
Intrarea românilor în luptă, care ar fi trebuit să determine o intensificare a ofensivei ruse, coincidea, la sfârşitul lui august 1916, cu o încetinire de care nu părea să fie străină de sosirea la putere, în Rusia, a ministrului Strümer, care tocmai îl înlocuise (23 iulie 1916) pe Sozonov, cel mai bun ministru de externe pe care l-a avut nefericitul împărat Nicolae al II-lea. Faptul nu putea decât să-i facă pe români şi mai neîncrezători de a intra în marele război.
Inainte însă de atacul românesc împotriva Austro-Ungariei tratativele cu România au fost mult tergiversate de condiţionările incisive ridicate de I.I.C. Brătianu, hotărât a-şi angaja ţara numai într-o situaţie de siguranţă în tratativele politice şi militare.
Pentru Franţa şi Antantă era extrem de important ca toate eforturile depuse şi promisiunile făcute românilor după victorie să nu fie zadarnice. La inamicii din Puterile Centrale, Joffre şi Aliaţii constataseră semne de slăbiciune, semne care se precizau şi se înmulţeau. Intre Berlin şi Sofia apăruseră conflictele la fel de grave ca acelea dintre bulgari şi austrieci şi între Falkenhayn şi von Conrad. Se ştia că Austria se apropia de capătul puterilor, iar revolte sângeroase din Germania semnalau, ca un ecou, suferinţele din teritoriul principalului inamic. Joffre mai adăuga că starea de spirit al trupelor germane de pe frontul de vest era în scădere, dar nu spunea nimic despre semnele de slăbiciune asemănătoare în tabăra Aliată.
Pe acest fond al faptelor de război din prima parte a anului 1916, discuţiile dintre România şi Rusia, pentru un acord militar și politic, continuau fără a înregistra progrese.
Una din chestiunile ridicate de guvernul român era aceea a muniţiilor. Chestiunea de care se crampona România, pentru a întârzia decizia, era rezolvabilă uşor, din punctul de vedere al lui Joffre, Rusia declarând că este gata să asigure tranzitul materialelor de război din Franţa după deschiderea portului Arhanghelsk. Pe această cale România urma a dispune de 1500 de lovituri pentru fiecare piesă de artilerie, aprovizionare care părea suficientă pentru intrarea în război. Brătianu dorea însă să se bazeze pe lucruri şi fapte concrete.
Joffre a mizat că reintrarea în scenă a 120.000 de soldaţi sârbi, dintr-o Serbie zdrobită de inamici, va fi o ocazie favorabilă pentru a obţine intervenţia României. Era aprilie 1916. Speranţele au fost spulberate deoarece a început o nouă rundă de târguieli.
Brătianu emitea pretenţia de a nu interveni în război decât după ce o armată rusă ar fi pornit să acţioneze în Dobrogea pentru a acoperi spatele armatei române împotriva bulgarilor. Joffre a avut a se încontra cu două argumente: pentru a acţiona împotriva bulgarilor ruşii ar fi trebuit să pătrundă în România ceea ce ar fi însemnat deschiderea ostilităţilor, iar în al doilea rând ruşii nu puteau imobiliza o armată la frontiera ruso-română dacă România nu se angaja, mai înainte, într-o convenţie militară precisă pentru intrarea în luptă.
In aceeaşi lună, aprilie 1916, generalul Alexeev, comandantul Inaltului Comandament rus de la Moghilev s-a manifestat iritat de pretenţiile şi tergiversările române examinând perspectiva abandonării tratativelor şi de a muta spre nord efortul armatelor ruse.
Joffre a reuşit să calmeze spiritele de ambele părţi iar tratativele au continuat până la sfârşitul lunii iunie. El considera ca atunci toate condiţiile române erau îndeplinite sau pe cale de a fi îndeplinite, în special partea de muniţii şi material de război care urmau să sosească în Rusia, pentru România şi mai ales ofensiva rusă care atingea Carpaţii urma să se afirme puternic.
Cu toate că armamentul încă nu era sosit prin Rusia, de la Bucureşti se telegrafia că generalul Dumitru (Dimitrie) Iliescu era gata să stabilească imediat data primei zile de mobilizare, cu 40 de zile înainte de data fixată pentru sosirea primului tren cu muniţii la Iaşi.
Joffre a răspuns că primul transport de muniţii va sosi la Arhanghelsk în jurul datei de 1 iulie şi deci că putea fi aşteptat la Iaşi în jurul datei de 15 iulie. De asemenea a precizat că transporturile ulterioare vor fi regulate în perioada de după 1 iulie 1916.
Momentul acela, din iunie 1916 era considerat de Joffre drept ideal pentru intervenţia României deoarece ofensiva lui Brusilov în Galiţia avusese mare succes, cu capturarea a 600.000 de prizonieri. Pe de altă parte dacă România ar fi intrat în luptă cu alţi 600.000 de oameni, balanţa urma a înclina neaşteptat în favoarea Antantei. Lipsea însă un plan de campanie ruso-român, plan care se impunea cu atât mai mult cu cât comandamentul român era încă neexperimentat.  Interese divergente şi o neîncredere reciprocă şi în creştere între Rusia și România ar fi privat armata română de ajutorul unei armate călite şi pentru moment victorioase, dacă întârzia intrarea în război.
Lipsa unui Comandament Suprem al Antantei, aceasta a plătit-o cu o prelungire cu doi ani a războiului, Rusia a plătit-o cu o revoluţie, ţarul rus cu tronul său şi cu viaţa sa, iar România cu o invazie care a dus-o la două degete de pieire. La cele enumerate, Joffre a mai adăugat aventura de la Dardanele, catastrofa sârbă şi dezastrele ruseşti din 1915. El regreta că nu a fost investit cu Comanda Supremă a conducerii acţiunilor Antantei.
Deşi generalul Iliescu a transmis, la 26 iunie, că mobilizarea armatei române va fi decretată în primele zile ale lui iulie 1916, nu s-a produs nimic. Premierul Brătianu a marcat un pas înapoi şi a pus noi condiţii. El a cerut respectarea într-o proporţie suficientă a cursului aprovizionării cu material, precum şi prelungirea şi intensificarea efortului rusesc în Galiţia şi Bucovina, declanşarea acţiunii armatei din Orient (Salonic) şi sprijinul unei armate ruse în Dobrogea.
La rândul lor, ruşii au transmis premierului francez, Briand, o notă plină de iritaţie, pe data de 27 iulie 1916. Rusia accepta ca dată de declararea războiului de către România, data de 14 august 1916 (deşi înainte dorise data de 7 august) dar nu accepta ca declaraţia de război împotriva Austriei să nu fie însoţită şi de una împotriva Bulgariei. In plus refuza categoric toate noile pretenţii teritoriale ale României.
Premierul Briand împreună cu generalul Joffre s-au străduit să calmeze iritarea ruşilor. Esenţial, spunea Briand, este ca românii să meargă. Vom vedea apoi. Aceste cuvinte dovedeau o falsitate chiar din partea celor mai apropiaţi viitori aliaţi ai României.
Cu tratative greoaie şi cu presiuni şi minciuni atât din partea apuseană cât şi din partea ruşilor, România a semnat Convenţia militară la 17 august 1916. Intreaga incapacitate a aliaţilor de a-şi îndeplini sarcinile militare urma a se dovedi chiar din primele zile ale războiului român. Marii Aliaţi şi-au salvat propriile fronturi şi au lăsat pradă România în faţa Puterilor Centrale. Ruşii au avut ocazia ca prin încetineală şi viclenii să-şi ducă la îndeplinire planul de umilire a României.
Ei nu aveau nevoie de o Românie Mare care să le taie calea spre Balcani şi spre strâmtorile de la Constantinopol. O Românie Mare le încurca planurile de viitor în Peninsula Balcanică şi le bara expansiunea atât de dorită.
Au venit cu armatele lor cu o încetineală trădătoare şi au intrat în luptă numai atunci când au văzut România aproape îngenuncheată. In unele cercuri s-a vorbit chiar de o înţelegere secretă cu Austro-Ungaria pentru împărţirea Regatului.
Istoria însă le-a dat peste cap planurile şi românii şi-au hotărât soarta după plecarea sau izgonirea lor, a rușilor, la finele anului 1917.
Memoriile lui Joffre nu fac decât să transmită făţărnicia marilor Aliaţi în marea lor nevoie de a-şi salva propriile fronturi cu jertfele unui mic popor.
Pe ansamblu, rolul lui Joffre în antrenarea României în război a fost negativ, cu excepţia acţiunii de a trimite acestei ţări o puternică misiune militară, cea condusă de generalul Henri Mathias Berthelot.
Joffre nu poate fi absolvit în faţa istoriei de dezastrul românesc de la finele anului 1916. El a cunoscut bine situaţia fronturilor Antantei, situaţie ce nu acorda reale garanţii de ajutor României.
Ştia că toate angajamentele marilor Aliaţi, asumate prin Tratatul Politic cu I.I.C. Brătianu nu vor fi aduse la îndeplinire, dar nu poate fi învinuit că nu a luptat, totuşi, pentru corectarea lor pe parcurs. Ştia că ofensiva Armatei de Orient, de la Salonic, era o himeră şi cunoştea bine poziţia negativistă a Rusiei. Cu toate acestea nu a putut intui cât de ostil va acţiona Rusia, aliatul cel mai apropiat geografic al României.
Pe ansamblu, a intuit, sau chiar a fost sigur de sacrificarea României pentru salvarea frontului său în principal.
Eşecul general din anul 1916 a atras înlocuirea sa la Comandamentul Suprem, la 13 decembrie 1916, dată la care Bucureştiul fusese ocupat de inamici de o săptămână. Drept compensaţie pentru serviciile aduse Franţei, după o săptămână Joffre a primit distincţia de „mareşal al Franţei“.
In anul 1920, drept compensaţie târzie, a venit în România şi a decorat în numele, preşedintelui Franţei, oraşul Mărăşeşti drept oraş erou.
In memoriile sale s-a simţit dator să dea o justă apreciere a participării române în război, considerând-o drept un aliat loial şi devotat. Nu a adăugat nimic despre sabotajele aprovizionării produse în Rusia, de atitudinea acesteia, care a  practicat tactici asemănătoare cu trădarea. Nu scris nici despre salvarea pentru câteva luni bune a frontului de vest şi despre serviciile esenţiale aduse Antantei, de România, în clipe din cele mai grele.












ROMANIA- Primul Război Mondial – BBB - X - Anii de neutralitate şi aportul generalului Dumitru Iliescu BBB

Intr-o cuvântare rostită în Parlamentul României, în anul 1924, Primul Ministru I.I.C. Brătianu a subliniat că : „Va veni momentul când istoria va face dreptate privind aprecierea la justa valoare a rolului şi contribuţiei generalului Iliescu în apărarea ţării şi a idealului naţional. M-am felicitat că am avut un colaborator atât de destoinic şi devotat cum a fost generalul Iliescu în procurarea mijloacelor noastre de luptă“.
Generalul Dumitru Iliescu s-a născut la Bucureşti la 24 septembrie 1865 şi a urmat pe rând cursurile Şcolii militare din Bucureşti (1884-1886), apoi Şcoala Politehnică din Paris şi celebra Şcoală de artilerie de la Fontainebleau (1886-1889), perioadă în care l-a cunoscut şi pe I.I.C. Brătianu, de a cărui încredere s-a bucurat toată viaţa şi pe care a răsplătit-o cu devoțiune.
A urcat rapid treptele ierarhiei militare, ajungând general de brigadă în 1914. S-a afirmat ca ofiţer cult, echilibrat, temeinic pregătit profesional şi excelent profesor militar în şcolile de artilerie şi geniu din Bucureşti.
Odată cu prelungirea şefiei guvernului de către I.I.C. Brătianu, în ianuarie 1914, a fost promovat în funcţia de secretar general al Ministerului de Război, ministru fiind însuşi Brătianu.
Generalul Iliescu a desfăşurat, în condiţiile complexe ale „neutralităţii“ (1914-1916), o fructuoasă activitate privind organizarea, înzestrarea şi pregătirea de luptă a forţelor armate naţionale. A luptat pentru sporirea contribuţiei economiei naţionale la efortul de război, a condus elaborarea proiectelor şi planurilor de operaţii şi a participat activ la stabilirea Convenţiei militare cu Antanta, înainte de intrarea în război.
In prima parte a Războiului de Intregire, în calitate de subşef al Marelui Cartier General (în absenţa titularului bolnav şi apoi decedat), a condus operaţiunile armatei române, ale cărei înfrângeri i-au fost imputate virulent. Din păcate nici până astăzi nu s-a întreprins o analiză a rolului său în campania din 1916. După înlocuirea sa din funcţie, cu generalul Constantin Prezan la 5/18 decembrie 1916, a fost trimis curând ca reprezentant al armatei române pe lângă Inaltul Comandament francez (1916-1918), timp în care a desfăşurat o activitate laborioasă în vederea susţinerii efortului de război al României.
In discursul rostit de general în faţa Senatului, la 13 iunie 1924, a făcut o trecere clară și documentată în revistă privind pregătirile armatei române în perioada neutralităţii (1914-1916). In acel discurs el a spus multe adevăruri dureroase, dar şi pe cele care au făcut mândria reorganizării armatei.
El a spus că desfăşurarea campaniei din 1913, în Bulgaria, a arătat tuturor marile lipsuri de care suferea armata română. Abia după Pacea de la Bucureşti, din 1913, când guvernanţii şi militarii şi-au dat seama de intenţiile ostile ale Austro-Ungariei, s-a gândit o apropiere de Rusia, de unde a decurs aranjamentul vizitei ţarului Nicolae al II-lea la Constanţa, în iunie 1914. Tot din acea vară au început preocupările privind mijloacele care ar conduce la completarea lipsurilor materiale celor mai urgente pentru armată.
In următorii doi ani, 1914-1916, România s-a aflat cu frontiere închise şi lipsită de comunicaţii uşoare cu Occidentul, care putea fabrica şi livra material de război.
In acele condiţii numai printr-o activitate devotată şi pricepută pe plan local, se putea compensa în numai doi ani, ceea ce nu se făcuse în armată timp de 20-30 de ani.
Ţara nu a avut nici în anii 1914-1916, şi nici după război, personal de conducere şi de execuţie pentru fabricarea armamentului. Pe atunci chiar Franţa, Italia, Anglia şi Rusia, mai cu seamă, au trecut printr-o perioadă de eclipsă şi de înfrângeri dureroase din cauza lipsei de muniţii, din cauza lipsei de personal suficient şi pregătit pentru a se menţine producția de armament împotriva Puterilor Centrale superioare în tehnică.
Din aceste cauze, cu mult înainte de război, armamentul necesar armatei române se aducea din Germania (tunuri şi proiectile de artilerie), sau din Austria (puşti, carabine şi cartuşe). Din cauze economice ce interesau Puterile Centrale, nu s-a sprijinit dezvoltarea necesară a Pulberăriei, Pirotehniei şi Arsenalului nostru. Puterile Centrale erau interesate să mențină România în stare de dependență privind producerea de armament. 
Interesul bănesc al austro-germanilor, dar şi interesul lor diplomatic în a ne supraveghea şi de a reţine cu sila în alianţa lor, au oprit dezvoltarea industriilor române pentru fabricarea armelor, materialelor de război, a pulberilor şi altele. România avea numai o mică industrie, capabilă numai pentru anumite reparaţii şi pentru fabricaţii de serie mică, necesare exerciţiilor de trageri anuale.
Lipsurile de personal calificat s-a constatat cu prisosinţă prin greutăţile întâmpinate la fabricarea afeturilor de tun de calibru mare, tunuri scoase din forturile cetăţii Bucureşti şi din cupolele regiunii întărite Focşani-Nămoloasa-Galaţi. Tunurile acelea au fost aşezate cu mari dificultăţi pe roţi mari şi ele, aproape singure, au constituit artileria grea a armatei române, cu care s-a încetinit şi apoi s-a oprit înaintarea inamicului la Siret.
Inconjurată ca o insulă de armate uriaşe care se luptau pe viaţă şi pe moarte şi care aveau nevoie de ultima armă şi de ultimul cartuş, cu strâmtorile închise de Turcia pentru aprovizionarea din Occident, cu Puterile Centrale duşmane, cu Rusia nutrind gânduri trădătoare, România a trebuit să se descurce în condiţii extrem de grele pentru refacerea şi suplimentarea puterii armatei sale.
Intr-o asemenea situaţie deprimantă s-a cerut cu insistenţă ajutorul României la cauza Antantei, acordându-i-se prin Convenţie, în iulie 1916, tot ce se putea da ca teritoriu, inclusiv toate revendicările teritoriale în Bucovina şi Ungaria. Greaua situaţie militară a Aliaţilor noştri din Antantă, apelul făcut nouă pentru ajutor, dar mai ales datoria şi sacrificiul necesar întregirii neamului nostru, ne-au aruncat în vâltoarea unui război nimicitor.
România a adus în vara lui 1916 un aport moral şi material foarte necesar Antantei. Intervenţia română în război a decongestionat Verdun-ul, dând Franţei posibilitatea să respire şi am dat, în general, Aliaţilor noştri un răgaz de 6 luni ce le-a folosit să se reculeagă şi să se refacă, a afimat în Senat generalul Dumitru Iliescu. In afară de aceasta, prin intervenţia sa din august 1916, România a menţinut frontul rus de Sud-Est, aproape pentru încă un an. Apoi a urmat marea trădare bolşevică a armatei şi guvernului bolşevic Lenin-Troţki.
In Memoriul său relativ la pregătirea de război în anii 1914-1916, generalul Dumitru Iliescu a furnizat următoarele date exacte:
1. Efective
La 1 ianuarie 1914 efectivul oamenilor mobilizabili nu atingea cifra de 500.000, iar rezervele lipseau în organizare. In intervalul 1 ianuarie 1914 – 14 august 1916, data mobilizării, efectivul mobilizabil a evoluat de la 9948 de ofiţeri, din care 5696 de rezervă, la 17625, din care 11.582 de rezervă, adică cu un spor de 7977 de ofiţeri, plus 2218 elevi candidaţi de ofiţeri. Efectivul trupei mobilizabile a ajuns la 1.080.313 oameni.
La acest rezultat s-a ajuns prin transformarea a 40 de batalioane de rezervă în 40 de regimente și a 3 batalioane, organizate în 5 comandamente de divizii cu cadrele necesare şi cu toate serviciile proprii, prin chemarea dispensaţilor de toate categoriile, lăsaţi ca susţinători ai familiilor, prin revizuirea celor scutiţi ca neapţi pentru serviciul militar şi prin sporirea la maximum a elevilor din şcolile militare.
Pentru instrucţia ofiţerilor şi trupei celei noi s-au făcut concentrări în serii după un plan bine stabilit.
S-a înfiinţat şcoala subofiţerilor pentru pregătirea de instructori şi 5 şcoli ce corespundeau celor 5 comandamente de corp de armată, pentru instruirea ofiţerilor de rezervă.

2. Echipament
Incepând cu 14 iulie 1914 prin Direcţiunea intendenţei s-a lucrat cu intensitate în diverse ateliere astfel că în pragul intrării în război, la 14 august 1916 se găseau asupra trupelor şi în depozite: 2.400.000 de cămăşi, 2.400.000 de pantaloni de pânză, 1.200.000 de mantale, 1.200.000 de vestoane, 1.600.000 de pantaloni, 1.200.000 de bocanci, 2.000.000 de raniţe şi 1.000.000 de foi de cort.

3. Subzistenţă
La 14 ianuarie 1914 se găseau distribuite trupelor 1.073.870 raţii de conserve de carne, rămase din campania din 1913 şi 230 de cuptoare, ce puteau fabrica zilnic 230.000 de pâini. La 14 august 1914 numărul cuptoarelor s-a ridicat la 649, ce puteau fabrica până la 800.000 de pâini zilnic și bucătării de campanie pentru a da trupelor mâncare caldă. Se dispunea de stocuri bune de alimente şi de furaje, aprovizionate în 5 depozite regionale şi o eşalonare de reaprovizionare ritmică la 30 de zile.

4. Armament
Pentru efectivul de 378 de batalioane operative, la care se ridicase infanteria la data mobilizării, se dispunea de 373.636 arme model 93 (1893). Pentru ca rezerva să fie asigurată s-au mai comandat în Franţa 288.018 arme Lebel şi care au sosit în ţară după declararea războiului, împreună cu muniţia lor de 108.000 de cartuşe.
La declanşarea războiului se dispunea de 681 mitraliere. S-au comandat şi s-au primit în cursul anului 1917 încă 3188 de mitraliere, ajungându-se la 8 piese de fiecare batalion.
Artileria de câmp dispunea de 624 tunuri de 75 mm, 120 de obuziere de 105 mm, plus 100 de mortiere de 58 mm, s-a dispus scoaterea din cetatea Bucureştiului a pieselor de 57 mm şi a celor din turelele de la Focşani-Nămoleasa-Galaţi.
Cu ele s-au constituit 55 de baterii a câte 6 piese (total 330 de piese), atribuite brigăzilor de infanterie.
La 1 ianuarie 1914, artileria nu dispunea decât de câteva piese artilerie grea (2 baterii). La începerea războiului astfel de piese de artilerie grea nu au mai putut fi cumpărate. Ţările furnizoare fabricau numai pentru nevoile proprii şi comenzile române au rămas neonorate.
In această situaţie s-a trecut la scoaterea tunurilor grele din Cetatea Bucureşti şi din forturile Focşani-Nămoloasa-Galaţi şi aşezarea lor pe afeturi care să le facă utile în câmp.
Transformarea acelor tunuri grele s-a făcut cu mari greutăţi. Această măsură a permis totuşi ca la mobilizare armata să aibă 129 de piese, grupate în 4 regimente, cu un număr variabil de baterii.

5. Marina
La 1 ianuarie 1914, efectivul de ofiţeri era de 99; maiştri, funcţionari civili şi subofiţeri de administraţie 95; elevi din şcoala de marină 57; iar trupă 2200 de oameni.
La 14 august 1916 acele efective s-au ridicat la 156 ofiţeri activi şi 94 de rezervă, trupă 5800.

6. Remonta
La 1 ianuarie 1914 existau 23.388 de cai pentru servirea tuturor trupelor. La intrarea în campanie în 1916 numărul cailor s-a ridicat la 281.000 din care 9928 cumpăraţi în cursul anilor 1914, 1915, 1916, până la declararea războiului. Restul s-a procurat prin rechiziţii.

7. Aeronautica
La 1 ianuarie 1914 se posedau 29 de avioane, aflându-se această armă la începuturile organizării ei. S-au comandat şi primit din Franţa 80 de avioane, iar la începutul războiului, scăzându-se pierderile prin accidente, au mai rămas 37 de avioane.

8. Geniu
Pe parcursul celor doi ani au fost dublate, sau întreite, materialele specifice acestei arme. S-au comandat astfel de materiale şi în alte state, ale căror guverne nu au mai permis exportul după începerea războiului. Unele state nu au executat contractele.

9. Serviciul sanitar
La 1 ianuarie 1914 se găseau aprovizionate materiale sanitare: medicamente, pansamente, instrumente şi obiecte chirurgicale, efecte spitaliceşti, material de ambulanţă pentru trenurile sanitare şi material veterinar, în valoare de 3.409.203 lei. In cursul anilor 1914, 1915 şi 1916, aprovizionarea acestor tipuri de materiale s-a ridicat la valoarea de 42.010.950 lei. Materialul a fost suficient, rămânând şi prisos la demobilizare.
Pentru spitalizarea răniţilor şi bolnavilor, în zona interioară, s-au organizat spitale temporare, eşalonate sistematic, cu 57.776 de paturi, prin organul special creat, Comitetul Central Sanitar. S-a constatat că atât în zona interioară, cât şi în zona de operaţii, măsurile luate au fost la înălţimea împrejurărilor.

10. Hărţi
La 1 ianuarie 1914 se găseau la serviciul geografic al armatei un număr de foi, harta ţării concepută la diferite scări; hărţi insuficiente pentru nevoile războiului. La fel de puţine hărţi pentru Basarabia, şi mai puţine din hărţi ale Bulgariei şi nici una pentru Transilvania şi Serbia, etc.

11. Comunicaţii
Pentru şosele, drumuri, poteci, poduri şi podeţe, cerute de Marele Stat Major pentru nevoile operative s-a obţinut concursul Ministerului Lucrărilor Publice, care cu specialiştii săi şi cu fondurile puse la dispoziţie de Ministerul de război a construit, în 12 luni lucrătoare, 2000 de km de şosele şi drumuri pietruite, cu 400 de poduri şi podeţe, plus o amplă acţiune de reparaţii pe întreaga reţea de drumuri a ţării.

12. Fonduri alocate
Din datele Serviciului de contabilitate din Ministerul de Război se constată că ministerul a alocat din vreme suma de 800.235.188 lei pentru necesităţile pregătirii războiului, din care la intrarea în campanie mai avea încă disponibilă suma de 224.720.230 lei.
Aportul generalului Dumitru Ilieescu la organizarea materială, sau la pregătirea armatei române, într-un timp foarte scurt a fost de-a dreptul eroic, dar nu a putut suplini pe nici o cale lipsa de artilerie grea şi de mitraliere şi de aviaţie. Forţele inamicului ar fi suferit pierderi foarte grele dacă avea în faţă o armată română bine dotată ca putere de foc.
Puterea de foc cu armament greu şi cu mitraliere, alături de îngheţarea trecătorilor din Carpaţi ar fi putut schimba radical soarta frontului de nord, dar şi pe cel de sud, al lui Mackensen.
In afara datelor furnizate de general în şedinţa Senatului din 13 iunie 1924 mai trebuie adăugate câteva informaţii cu care să se completeze parţial efortul de pregătire şi dotare a armatei române pe perioada celor doi ani de neutralitate, 1914-1916, în Primul Război Mondial.
Trebuie reafirmat că nivelul global scăzut al dezvoltării industriei metalurgice române s-a resimţit puternic asupra dotării armatei şi implicit asupra capacităţii de apărare. Această situaţie a determinat încheierea unor contracte de dotare militară cu străinătatea. S-a încercat astfel dotarea armatei cu armament modern şi muniţii în ceasul al 12-lea, adică în 1914-1915. Comenzile către industria militară din ţările din apusul Europei nu au fost onorate decât parţial şi cu greu. Ţările furnizoare au reţinut o mare parte din armamentul comandat pentru nevoile proprii şi pentru alte state deja angajate în conflict.
In atare situaţie guvernul României a fost nevoit să ia unele măsuri de urgenţă pe plan intern.
Pentru acoperirea parţială a nevoilor de război, Uzinele „Wolf“, „Lemaitre“, Şantierul naval Fermie, întreprinderile metalurgice de pe Valea Prahovei şi din restul ţării au fost adaptate pentru a produce material de război, în special obuze şi proiectile. Intreprinderea „Katz“, care înainte de război producea numai vase de metal, a fost reprofilată pentru arme şi muniţii.
S-a considerat că nu mai erau condiţii și timp pentru construirea unor noi uzine militare şi chiar s-a renunţat la răscumpărarea pulberăriei de la Lăculeţe.
Orientarea tot mai fermă în direcţia adoptării de soluţii care să conducă la fabricarea în ţară a unei părţi din tehnica de luptă, la 1 aprilie 1915 a fost înfiinţată Comisia tehnică industrială de pe lângă Departamentul armamentului din Ministerul de Război. In noiembrie, acelaşi an, comisia a fost desfiinţată, constituindu-se în locul ei Direcţia generală a muniţiilor, în fruntea căreia a fost numit cunoscutul inginer Anghel Saligny.