duminică, 16 septembrie 2012

ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB - X - Anii de neutralitate în memoriile lui Constantin Diamandy

              Negocierile României cu Rusia, care reprezenta Antanta în răsăritul Europei, s-au complicat în anul 1915, an de înfrângeri numeroase pentru Rusia. Rusia se găsea în acel an într-una din perioadele cele mai grave şi surescitante. Aliaţii au observat şi o laşitudine a poporului rus de a continua războiul şi chiar se semnalau grave dificultăţi interne. Acea situaţie a determinat pe Aliaţii apuseni să înceapă discuţii privind Strâmtorile, pentru a da motiv Rusiei să rămână în război.
             Pe fondul situaţiei grele de pe front şi din plan intern Rusia ar fi trebuit să devină mai conciliantă în tratativele cu România, dar s-a dovedit totuşi nervoasă şi oscilantă. Negocierile cu România se resimţeau influenţate de situaţia oscilantă a realizărilor militare ruse.
               O acţiune militară de cea mai mare importanţă pentru aliaţi a fost cea de la Dardanele, acţiune care s-a terminat printr-un eşec. Speranţa care s-a pus în rezultatul acestei expediţii a avut un rol hotărâtor în negocierile cu România, în sensul uşurării lor.
            La începutul tratativelor, începând cu 1914, Aliaţii occidentali au lăsat ca România să negocieze direct cu Sozonov, ministrul de externe rus. Occidentalii se mărgineau să susţină Rusia şi să invite România de a fi mai conciliantă. Făceau şi presiuni diplomatice asupra României, fără să se implice direct în tratative.
            Când s-a declanşat expediţia spre Constantinopol, s-a considerat că o reuşită a ei va schimba situaţia războiului. Dacă ar fi căzut Constantinopolul în mâinile Aliaţilor s-ar fi uşurat imediat aprovizionarea cu muniţii şi material de război a Rusiei, Bulgaria ar fi fost nevoită ca să cedeze, Grecia s-ar fi precipitat să se alăture Antantei, iar România ar fi simţit că se poate aproviziona cu materiale de război, în mod regulat, fapt ce ar fi determinat decizia ei de ieşire din neutralitate. Din punct de vedere strategic cucerirea Constantinopolului ar fi dat o latură concepţiei politico-militare germane, concepţie bazată pe o continuitate teritorială între Berlin şi Bagdad, până la Golful Persic. Pentru a putea împiedica Turcia să reziste atacului de la Dardanele, Aliaţii erau dispuşi să facă cele mai mari sacrificii.
              Dacă până în acele momente Rusia era intrasigentă în ceea ce priveşte cererile teritoriale române, când s-a pus problema Dardanelelor s-a produs o schimbare în hotărârea ei de a face, din punct de vedere teritorial, toate concesiunile României.
           Eventuala rezistenţă a Turciei putea fi atât de mare încât, pentru prima dată, Puterile Centrale, conform celor relatate de Burian, erau dispuse a face, în Bucovina, deci din teritoriile Austro-Ungariei, concesiuni teritoriale în favoarea României. România constituia o piedică pe linia de aprovizionare a Turciei, aşa că era curtată atât de Antantă cât şi de Austro-Ungaria, în problema concesiunilor teritoriale.
               Ca urmare, în luna iunie 1915, Sozonov a trimis la Bucureşti declaraţia prin care oferea în schimbul interzicerii tranzitului muniţiilor şi aprovizionărilor Puterilor Centrale către Turcia, din partea ei şi a Aliaţilor, recunoaşterea în totalitate a revendicărilor României.
          Reuşita experienţei Aliaţilor la Dardanele ar fi avut consecinţe incalculabile pentru război, dar chestiunea Strâmtorilor avea importanţă capitală şi pentru România postbelică. O tradiţie politică seculară a Imperiului rus făcea din obţinerea Constantinopolului şi a Strâmtorilor adevărata năzuinţă a Imperiului moscovit. Năzuinţa de a stăpâni Constantinopolul şi Strâmtorile era de două secole directiva principală a întregii politici imperiale ţariste.
              Chestiunea se pierde în timp până momentul când Petru cel Mare, prin cuceriri succesive, a ajuns la Marea Neagră. Atunci el a trimis un sol la sultanul turc cerând dreptul de liberă navigaţie pentru vasele ruseşti pe Marea Neagră. Răspunsul sultanului a fost: „In diplomaţia modernă ar fi greu de găsit o imagine mai delicată pentru un scop politic“. In continuare politica ţaristă a trecut peste pura necesitate de navigare prin Strâmtori, la însăşi stăpânirea acestor strâmtori şi a Constantinopolului.
              Liberul tranzit prin Strâmtori era o necesitate a tuturor statelor riverane Mării Negre, soluţia fiind aceea de a asigura posibilitatea acelor state de acces la Marea Mediterană. Soluţia imperialistă era anularea stăpânirii Turciei cu o altă stăpânire, care ar fi fost cea rusească. Problema Strâmtorilor s-a redus până în sec. al 20-lea la un duel între Turcia şi Rusia, cu intervenţia temporară a marilor puteri occidentale care îşi impuneau pavilioanele prin Marea Neagră, anulând prescripţia turcă.
             La începutul sec. al 20-lea problema Strâmtorilor a luat o altă amplitudine, în timp ce noi state independente, ca Bulgaria şi România au apărut la Marea Neagră.
            Incă de la începutul războiului şi al tratativelor, C. Diamandy a dat chestiunii Strâmtorilor o importanţă deosebită, considerând că fără a se da garanţiile necesare liberei circulaţii prin Strâmtori nu era prudent să intre România în război alături de Rusia. Acestei probleme i-a acordat aceeaşi importanţă ca şi cerinţelor teritoriale. La început Diamandy a fost oprit de ministrul român de externe, Porumbaru, pentru a nu amplifica şi complica tratativele.
              Cu toate acestea, într-o convorbire cu Sozonov, la Petrograd, Diamandy nu s-a abţinut şi a deschis discuţia despre Strâmtori. Sozonov a declarat că problema este prematură, că o hotărâre definitivă nu s-a luat, dar oricare ar fi hotărârea, drepturile imprescriptibile ale României de circulaţie prin Strâmtori nu vor fi atinse. Documentele descoperite ulterior au adeverit că nu era nimic hotărât şi că occidentalii doreau ca problema Strâmtorilor să fie discutată la Conferinţa de Pace.
              Cu toate acestea, lasitudinea rusă a determinat pe Aliaţi să accepte repunerea pe tapet a problemei Strâmtorilor, chiar în perioada grea a Rusiei din 1915 pe front. Documentele postbelice arată cu câtă greutate s-a cedat Rusiei în chestiunea Constantinopolului şi a Strâmtorilor. Apetitul Rusiei pentru Turcia l-a stârnit şi pe cel al Aliaţilor. Atunci s-a pus pe tapet însăşi existenţa Turciei, dezmembrarea şi împărţirea Imperiului otoman. Oricum problema Strâmtorilor s-a internaţionalizat, cu toate că Rusia nu a avut nici o contribuţie armată la Dardanele.
            România, care nu intrase încă în război, în 1915, nu era informată asupra stadiului tratativelor în această chestiune. Diamandy nu s-a lăsat şi a încercat să afle poziţiile tuturor celor implicaţi, specificând că România este interesată să aibă şi ea o „cheie a casei“. A primit necontenit declaraţii că drepturile României vor fi respectate, dar erau declaraţii diverse ca formă şi conţinut. Drepturile noastre specificate de Sozonov aveau o singură variantă. Sozonov se ferea de a recunoaşte drepturile româneşti pentru flota de război, vorbind mereu numai de dreptul comercial românesc.
            Dar, Aliaţii îşi dădeau destul de bine seama de importanţa pe care o avea pentru noi problema Strâmtorilor, căci atunci când s-a pus problema publicării acordului care se concepuse între ei s-a stârnit o polemică de mai multe luni. Exista teama ca România să nu se simtă lezată în interesele ei şi descurajată de a continua războiul.
               Cu toate acestea războiul a continuat, Rusia a ieşit din el prin bolşevizare iar problema Strâmtorilor s-a reglementat mai târziu după războiul turco-grec, abia la Lausane în 1926. Atunci traficul prin Strâmtori a devenit internaţional şi fără restricţii.
               Negocierile teritoriale lungi din perioada 1914-1916 au găsit un sprijin deplin din partea suveranilor români care au intervenit personal în anumite momente. In special regina Maria a scris în mai multe rânduri atât ţarului Rusiei, regelui Italiei, cât şi vărului ei, regele Angliei pentru a susţine revendicările române şi pentru a arăta necesitatea lor pentru dezvoltarea ulterioară a statului român.
             In contrast cu suveranii români, figura ţarului Nicolae al II-lea era mai ştearsă şi mai timidă. Cu toate că era exponent al intereselor imperiului său îşi dorea foarte sincer colaborarea României. Dar spre deosebire de suveranii români, ţarul trecea printre acele negocieri cu crâmpeie de fraze şi cu amabilităţi faţă de interlocutori. O singură dată i-a spus lui Diamandy: „revendicările dvs. desigur sunt populare şi Suveranii au datoria de a asculta vox populi“.
            In negocierile noastre cu Rusia cel mai mult ne-au ajutat Franţa şi Italia. Dar privind Italia trebuie făcute unele observaţii. La începutul războiului Italia, cu interes adânc, a încercat să reţină România de a intra în război simultan cu ea, pentru că astfel ar fi fost diminuată intervenţia sa. Odată cu intrarea României, mentalitatea Italiei s-a schimbat de la cea a a unui stat neutru la cea a unuia beligerant şi de unde la început ţinea ca România să intre în război, odată produsă intrarea ei în Alianță, ea găsea că intervenţia României ar fi prea tardivă. Trebuie întărită afirmaţia că ţările Antantei de Apus erau favorabile României, însă ele doreau, înainte de toate, colaborarea acestei ţări numai ca un element care putea să scurteze războiul şi să aducă uşurarea fronturilor lor.
              Fapt este că intervenţia României putea să aducă foloase mult mai mari, dacă ar fi fost încadrată într-o ofensivă generală şi dacă intrarea ei în luptă s-ar fi făcut într-un moment mai oportun. Nimeni nu a luat în consideraţie serios că participarea României la lupte s-a datorat în mare parte la tergiversărilor rău voitoare ale Rusiei în tratative şi izolării ei de resursele occidentale de armament, izolare operată tot de Rusia.
             Diamandy, spune că: „A trebuit să apărăm pas cu pas interesele noastre, pas cu pas demnitatea noastră, să evităm toate piedicile şi toate cursele care ni se întindeau (rușii) şi că ceea ce a părut un simplu tratat cu câteva articole a fost rezultat al unei lupte continue“. Chiar şi la redactarea lui s-au ivit piedici şi dificultăţi.
              Prin documente date la iveală după război de bolşevici s-a putut vedea ce importanţă specială dădea Franţa intrării României în război. Imediat după bătălia de pe râul Somme, reprezentantul Franţei la Petrograd a făcut din partea preşedintelui guvernului, Briand, un apel călduros către Rusia pentru a ceda cererilor România, oricât de exagerate ar fi ele, pentru că armata franceză după luptele de la Verdun şi Somme nu mai avea suflul necesar pentru a mai putea continua.
              România a jucat deci rolul de paratrăsnet şi a atras asupra ei fulgerele războiului de pe toate fronturile pentru a permite, mai ales Aliaţilor din Occident să răsufle, aici fiind cuprinse Franţa, Anglia şi Italia iar Rusia numai pentru frontul din partea nordică.




ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB - X - Anii de neutralitate în memoriile lui Constantin Diamandy – Perioada de început a tratativelor României cu Rusia şi Antanta

          Inzestrat cu remarcabile calităţi ale unui diplomat de rasă, Constantin I. Diamandy s-a remarcat printr-o inteligenţă vie, printr-un simţ acut al observaţiei, prin echilibru, tact, o cultură bogată şi un remarcabil simţ patriotic. S-a dovedit a fi una dintre cele mai reprezentative personalităţi ale diplomaţiei româneşti de la începutul sec. al 20-lea, fiind chemat să joace un rol dintre cele mai importante în câteva momente cheie ale evoluţiei statului român îndeosebi între anii 1914-1920. In calitate de prieten personal al lui I.I.C. Brătianu, C. Diamandy a îndeplinit misiuni dificile şi misiuni delicate, aducând totdeauna reale servicii României, pe care a ştiut să o reprezinte cu cinste şi demnitate.
          Incepând cu vârsta de 40 de ani (născut 1868 şi decedat în 1931), a ajuns la demnitatea de ministru plenipotenţiar la Sofia, între 1910-1912, la Roma în 1913 şi apoi la Petrograd în momente în care România era decisă să se desprindă de tratatul secret cu Puterile Centrale din anul 1883.
             Informat profund asupra lumii ruse şi al direcţiilor politicii Imperiului rus, Diamandy a deschis drumul alianţei cu Antena prin convenţia româno-rusă de la 18 octombrie-1 noiembrie 1914, numită şi Convenţia Sozonov – Diamandy. Această convenţie s-a finalizat doi ani mai târziu în Tratatul de Alianţă cu Antanta, cu Convenţia militară şi cu intrarea Regatului Român în Marele Război.
           In memoriile sale s-a referit pătrunzător la problemele divergente existente în acea perioadă între Rusia şi România, respectiv Basarabia, statutul Dunării şi cel al Strâmtorilor, fără a uita problemele Bucovinei şi Banatului. Deşi „distincte în aparenţă“ a subliniat el, „nu au fost în istorie decât aspecte ale aceleiaşi probleme: salvgardarea independenţei economice a României şi a Balcanilor împotriva Drang nach Süden a Rusiei. Or, o atingere adusă independenţei economice a unei ţări este prefaţa aservirii sale politice. Aceasta era maniera în care se simţea România faţă de Rusia…“
              In calitate de al doilea delegat al României la Conferinţa de Pace de la Paris, în 1919, s-a evidenţiat prin acţiunile stăruitoare în rândul Aliaţilor pentru recunoaşterea poziţiei României în război şi a rolului acesteia în restabilirea ordinii în Europa Centrală, în condiţiile extinderii bolşevice în Rusia şi, mai ales, în Ungaria.
              După ocuparea Budapestei de către trupele române, a fost numit înalt comisar al guvernului român în Ungaria. In acea demnitate a dovedit tact şi eficienţă în relaţiile cu autorităţile ungare şi aliate.
           Tratatul încheiat cu Rusia la 18 septembrie/1 octombrie 1914 prevedea neutralitatea României şi recunoaşterea frontierelor sale şi a pretenţiilor asupra Transilvaniei, cu condiţia intrării în război. Acel act urma a fi ratificat la Londra şi Paris prin grija Rusiei şi a fost prima etapă a politicii româneşti în Marele Război. El nu prevedea anularea Tratatului de alianţă cu puterile Centrale din 1883. Tratatul cu Rusia a avut aproape doi ani un caracter echivoc, care nu stabilea cu precizie viitorul Regatului Român pe parcursul războiului. Diamandy care a fost artizanul acelui tratat cu Rusia, alături de guvernul român, a înţeles că în perioada următoare neutralitatea nu putea fi menţinută, deoarece nu ar fi servit intereselor române.
De altfel, de mai multe ori s-a declarat de la Petrograd, cât şi din alte capitale că ţările care vor rămâne neutre cu arma la picior, nu vor fi primite la conferinţa păcii cu revendicările lor. Războiul început, devenit război mondial, era un război care punea problema naţionalităţilor aşa că România nu putea rămâne neutră pentru că exista o şansă majoră pentru a se realiza reîntregirea ţării conform unei dorinţe de veacuri.
              In ziua de 3 mai 1915, Diamandy a mers la Sozonov, ministrul de externe rus, cu vechi state în funcţie, pentru a-i prezenta harta pretenţiilor române. De cum a intrat în biroul de la Petrograd, Sozonov i-a spus: „acum, când Italia a intrat în război, pretenţiile României au scăzut“. Diamandy şi-a dat seama că negocierile vor fi grele, dar nu atât de grele cum au fost şi care au durat mai bine de un an. Rusia şi Antanta, în general, şi-au închipuit că devreme ce obţinuseră alierea Italiei, ataşarea României nu mai avea acelaşi preţ, dar s-au înşelat.
               La 3 mai 1915, harta expusă de Sozonov purta data de 1875 şi era colorată cu diverse culori pentru diversele naţionalităţi. Ea era dominată de culoarea verde, culoare ce reprezenta elementul slav şi cuprindea exact teritoriile dintre Tisa şi Prut, adică Transilvania, Banat şi Bucovina, tocmai teritoriile ce trebuiau negociate de România.
                  Din prima convorbire Diamandy a înţeles că pentru Transilvania nu se vor pune probleme dificile, în schimb pentru Bucovina şi Banat, unde se găseau totuşi elemente slave, se vor purta discuţii grele şi aprinse. Acea primă convorbire cu Sozonov a fost amicală, dar a dat de înţeles că România va negocia direct cu Rusia şi că nu trebuia să se aştepte la sprijinul Aliaţilor. Diamandy a precizat atunci, precum şi în documentele ulterioare, că România nu avea de gând să cadă la o învoială asupra cererilor formulate.
                  La guvernul rus şi din partea generalisimului armatei ruse Nikolai Nikolaevici, s-a tras concluzia că România lansează un ultimatum şi că propunerile ei aveau forma unor somaţii. Ca stat mare, Rusia nu putea înţelege că un stat mic care punea la bătaie sângele soldaţilor săi poate să pună condiţii la intrarea în război.
                  România nu putea fi absentă la negocierea hărţii Europei, atâta timp cât Franţa revendica Alsacia şi Lorena; Italia revendica Dalmaţia şi Trentinul, Serbia, prima atacată, revendica slavii ce se mai găseau în Dubla-Monarhie, Germania revendica teritorii răsăritene, bulgarii revendicau Macedonia sârbească. Această ţesătură, parţial expusă, a determinat concepţia că fiecare ţară trebuie să lupte pentru a-şi obţine sau apăra interesele teritoriale.
                  România considera că îndeplinirea cerinţelor reîntregirii sale trebuia rezolvată chiar în acest război generalizat, deoarece problema se putea rezolva dintr-odată integral, nu pe etape cum se reîntregise Italia. Pe deasupra revendicările române urmau şi concepţia lui I.I.C. Brătianu, care susținea că noua Românie trebuia să se reazeme pe fruntarii naturale, cele care apără şi hotărăsc mai bine interesele statului (în cazul nostru acestea fiind mari cursuri de ape).
                 Regatul României, ca stat mic nu putea intra într-un război cu participarea unor state mari, fără a avea la bază un tratat politic ferm. I.I.C. Brătianu, ca şi alţii, ştia că după război pretenţiile statelor mici puteau fi ignorate de statele mari învingătoare, dacă nu exista un tratat ferm. Fermitatea cu care România şi-a apărat interesele teritoriale viitoare a fost catalogată de Rusia drept o încercare de precupeţire negustorească a participării la război, impresie falsă pe care Rusia a transmis-o şi altor capitale Aliate.
             Guvernul nostru şi-a dat seama de la început că pentru realizarea dezideratelor teritoriale de reîntregire, se putea sprijini mai ales pe Aliaţii occidentali, dar şi că sprijinul lor avea limite. Aliaţii noştri doreau în primul rând sprijinul militar român şi aşezau pe plan secund chestiunea principală a formarii noului stat român.
                  Diamandy a amintit în memorii o frază definitorie a preşedintelui Poincare al Franţei: „noi uităm că statele neutre cărora ne adresăm pentru a le cere să intre în război, intră pentru interesele lor, iar nu pentru interesele noastre“. In principiu Franţa, Italia şi Anglia ar fi dorit după război o Românie satisfăcută, dar ele nu aveau preocuparea de a se zbate pentru fiecare kilometru pătrat solicitat de acest aliat mic. Faptul de a crede că Aliaţii puteau să se identifice absolut cu toate interesele românești era o eroare politică. România a trebuit să lupte militar şi politic pentru propriile sale interese. Spre exemplu, dacă România s-ar fi mulţumit cu un sfert din Banat şi trei sferturi din Bucovina, nici unul dintre Aliaţi nu ar fi reproşat României că a fost modestă.
                Trebuie specificat, în prim plan, că Rusia nu dorea să aibă lângă ea o Românie prea puternică pe care o folosise două secole şi jumătate drept teatru de războaie. Intr-un document apărut după război un însărcinat de afaceri rus la Bucureşti scria: „Pentru noi era important ca prin intrarea României în război să se economisească vărsarea de sânge rusesc; cât priveşte chestiunea măririi României, aceasta era pentru noi complet secundară“. Forma este cinică dar fondul era adevărat.
                 Imprejurările în care au început negocierile au fost foarte anevoioase, negocieri care s-au referit la început numai la revendicările teritoriale româneşti, după care s-au desfăşurat cele privind Convenţia militară.
De multe ori Rusia arăta guvernului român şi Aliaţilor că negocierile au ajuns într-un punct insurmontabil. Prima dificultate s-a legat de Bucovina şi Banat. In Bucovina existau elemente ucrainene şi Rusia se arăta protectoare a tuturor elementelor slave. In Banat erau elemente slave revendicate de sârbi şi Rusia a fost protector al Serbiei până la prăbuşirea Imperiului rus, în 1917. Rusia dorea să ne dea din Bucovina (în 1915) Linia Sucevei, pentru că acolo se găseau mormintele voievozilor români. Va să zică din revendicarea română până la Prut, ruşii doreau să dea numai două morminte.
               Bineînţeles când se făcea o astfel de mare concesiune, care părea totdeauna a fi ultima, dar de fapt totdeauna era penultima, se producea o vâltoare mare în cancelariile Aliaţilor. Vâltoarea cuprindea Parisul, Londra şi mai târziu Roma, discutându-se intransigenţa României şi precupeţirea tenace a teritoriului Bucovinei. România ceruse Bucovina până la Prut, râul fiind o frontieră clară şi sigură.
                 In Banat problema nu era pur etnică ci economic teritorială. Orice ştirbire a acestei provincii ar fi creat un cap de pod de revendicări şi de conflicte viitoare. Pentru sârbii din Banat, regatul român a pierdut pe românii din valea Timocului.
                 Rusia avea tendinţa făţişă de a pune mâna pe strâmtorile Bosfor şi Dardanele, iar România nu ştia care va fi soluţionarea finală a acestei pretenţii obraznice. Ca atare România nu putea să accepte ca ruşii să pună mâna pe ambele maluri ale Dunării ca pe o nouă strâmtoare (prin intermediul sârbilor).
Pentru a rezolva problema Banatului, atât de disputat de Rusia pentru protejaţii săi, Diamandy a pus problema ca discuţiile să se poarte direct între România şi Serbia, deoarece ruşii se gândeau să acorde numai linia Cernei.
              Dar la acea dată Serbia nu mai avea cu adevărat un stat. Guvernul, regele şi restul armatei se refugiaseră în insula Corfu. In această situaţie, cererea României asupra Banatului avea un aspect moral, ceva defavorabil unui stat ca România, aflat în integralitate. Nu trebuia să creăm impresia că statul român a profitat de zdrobirea Serbiei pentru a-i smulge concesiuni (a se reţine că la acea dată Banatul aparţinea încă Austro-Ungariei).
                 La începutul tratativelor din 1914, Rusia ar fi dorit ca toate chestiunile legate de război şi teritorii să se trateze numai prin ea, pentru că astfel România ar fi devenit mai maleabilă, fără de sprijin din Occident.
Pe atunci Diamandy şi Brătianu nu ştiau să Sozonov se adresase aliaţilor pentru izolarea României, dar oricum această politică se simţea.
            Partea română a purces a afla pe diverse căi diplomatice care dintre părţi era mai grăbită în finalizarea tratativelor: România de a avea teritoriile ei, ori Aliaţii de a avea concursul României. S-a dovedit că Aliaţii, aflaţi în vâltoarea războiului, erau mai grăbiţi de a avea concursul României, decât România de a intra în război.
                 Aliaţii occidentali erau miraţi de ce guvernul român nu vrea să intre în război fără un tratat aşa cum făcuseră ei pentru rezolvarea revendicărilor. Li s-a răspuns că o astfel de participare la război şi-o pot permite numai marile puteri. Statele mici trebuiau să se apere prin tratate, care nici ele nu erau totdeauna sigure. In plus, I.I.C. Brătianu considera că ar fi inadmisibil ca România într-o coaliţie în care se găsea şi Rusia, puterea pe care o cunoştea de la Tratatul din 1978, să nu se acopere de un Tratat politic cu condiţii absolute, exprese şi amănunţite privind revendicările sale. Şi curios, nici în străinătate şi nici în ţară nu s-a înţeles pe deplin acest punct de vedere.
                In diplomaţia românească din acei ani ai neutralităţii era o necesitate de a arăta că partenerul cel mai puţin grăbit în a trata era România. O seamă de politicieni ai vremii, printre care Paleologue, Buchanan şi Churchill au făcut o serie de liste personale cu ocaziile pierdute de România pentru a intra cu mai multă siguranţă în război. România, ca ţară mică şi cu resurse materiale de război restrânse nu putea risca să intre oricând într-un război de durată fără a-şi pune problema unui dezastru.
                  Mareşalul francez Foch, care reprezenta elementul militar nu s-a ferit de a critica pe politicieni. El spunea că politicienii caută un succes politic prin intrarea României în război cât mai repede. Dar el, ca militar, considera că „România trebuie să intre în război în momentul cel mai oportun“ (el încă nu era comandantul general al frontului de Apus). Foch mai spunea că într-o luptă ce comportă o masă de rezervă, nu este important să o aduci în luptă cât mai curând, ci în momentul cel mai oportun.
               Antanta nu a avut un Comandament unic decât după înfrângerea României şi după scoaterea Rusiei din război. De lipsa acestui Comandament unic se plânsese şi generalul Joffre înainte de a părăsi comanda frontului de vest.
             Pe toată perioada neutralităţii s-au practicat succesiv, asupra României, presiuni externe de intrare în război sub diverse forme şi sub diverse atitudini. La acestea se adăugau presiunile interne.
Propaganda Aliaţilor se intensifica urmărind grăbirea intrării României în război dar şi de a anihila propaganda germană făcută cu mijloace băneşti reale, cu o corupţie fără precedent şi fără nici un scrupul. Presiunea internă mergea până la planuri de a se răsturna dinastia şi de a înlătura pe I.I.C. Brătianu de la putere, în speranţa de a aduce un guvern mai înfeundat Antantei.
           Negocierile cu România din al doilea an al neutralităţii sale, din 1916, au corespuns cu una dintre perioadele cele mai grave ale Rusiei, anul cu înfrângerile cele mai numeroase. Aliaţii au observat un fel de oboseală a poporului rus de a continua războiul aşa că în acel an au consimţit, tocmai pentru a menţine Rusia în război, să înceapă discuţii despre cedarea Strâmtorilor. Negocierile româno-ruse nu au fost uşurate nici în acea perioadă din cauza mândriei unui stat puternic pus în dificultate, care nu vroia să fie conciliant cu un stat mic în astfel de situaţie.
              S-a produs un cerc vicios pentru un timp: atunci când ruşii se aflau în poziţie rea, când se retrăgeau pe tot frontul, se arătau mai dispuşi să cedeze, dar atunci România era mai puţin dispusă să intre în război. Imediat ce situaţia frontului rus se redresa, intransigenţa Rusiei se manifesta din nou şi concesiunile cerute de România nu erau satisfăcute. Toate acele tratative încâlcite şi ambiţioase s-au încheiat prin Tratatul dintre România şi Antantă din 4/17 august 1916, în condiţiile acceptării solicitărilor române, dar şi sub un ultimatum al Aliaţilor mari din Antantă. Tratatul de alianță şi Convenţia militară au împins România într-o aventură militară căreia i-a făcut faţă cu eroism dar şi cu imense pierderi.
           Tot ce s-a stipulat în convenţia militară nu a fost respectat de Aliaţi, transformând România într-un paratrăsnet pentru Puterile Centrale, iar Rusia a dus o politică militară care viza deja de mult sacrificarea Munteniei în mâna inamicilor germani. Trupele ei de ajutor au sosit cu mare întârziere şi nu au intrat în luptă pentru a opri înaintarea inamicului decât atunci când s-a ajuns pe linia Siretului inferior. S-a vorbit chiar de o înţelegere între ruşi şi austro-ungari, cu acordul Germaniei, de împărţirea Regatului Român, deşi la acea dată erau inamici.
             Tratatul politic a servit însă României pe timpul Conferinţei de Pace de la Paris pentru a-şi adjudeca teritoriile pretinse. Dar adjudecarea şi ocuparea nu s-a realizat uşor ci prin noi sacrificii militare. In condiţii diferite, Basarabia şi Bucovina au fost ocupate militar înainte de finalul Marelui Război, iar Transilvania a devenit provincie română după lupte grele în anii 1918-1919 când frontierele promise prin Tratat au fost impuse prin cucerire militară şi îngenunchere a Ungariei.
          Pe timpul Conferinţei de Pace atitudinea Aliaţilor nu s-a dovedit prea prietenoasă, ceea ce a determinat guvernul român să impună pretenţiile teritoriale stabilite prin tratat atât diplomatic cât şi prin forţa armelor.



ROMANIA - BBB - X - Anii de neutralitate ai României din consemnările lui Maurice Georges Paleologue – ministrul plenipotenţiar al Franţei în Rusia

             Maurice-Georges Paleologue (1859-1944) provenea dintr-o familie de origine română cu rădăcini bizantine. Un intelectual rasat, diplomat şi scriitor, ajuns membru al Academiei Franceze din 1928 şi-a dovedit calităţile de iscoditor persuasiv şi fin psiholog în lumea diplomaţiei. Experienţa şi calităţile l-au ridicat la demnitatea de ministru plenipotenţiar al Franţei în Rusia între anii 1914-1917, adică până la bulversarea revoluţionar-bolşevică a marelui aliat din Antantă.
Maurice Georges Paleologue

             In jurnalul său meticulos a făcut însemnări despre România ori de câte ori a avut ocazia. A manifestat faţă de România serioase rezerve, adoptând, uneori, în problemele româneşti, pe timpul negocierii alianţei cu Antanta, atitudini vizibil diferite de cele ale guvernului român. In atari situaţii, premierul francez, Briand, l-a atenţionat în multe rânduri să nu se depărteze de interesele Franţei în colaborarea militară a României. Aflându-se în relaţii foarte apropiate de Sozonov, ministrul de externe rus, deşi nu a neglijat instrucţiunile Parisului, s-a pronunţat pentru o linie politică mai fermă faţă de solicitările emise de I.I.C. Brătianu. Aşa cum a făcut, de exemplu, la 7 mai 1915, atunci când a propus Petrogradului să înainteze la Bucureşti o notă a Antantei în care să se precizeze teritoriile Austro-Ungariei pe care România le putea anexa, ca şi necesitatea unei cooperări imediate. Propunerile au fost respinse deoarece nu corespundeau revendicărilor române.
              Intervenţia ministrului de externe francez, Delcasse şi vizita acestuia în Rusia, în vara aceluiaşi an 1915, a contribuit la ameliorarea cursului negocierilor, iar Paleologue a fost adus la o altă atitudine în susţinerea acţiunii de atragere, cu orice preţ, a României în Antantă. La 21 octombrie 1915 a primit de la guvernul său şi instrucţiuni ferme. Cu toate acestea, chiar în 1916, se arăta neîncrezător în poziţia României, pe care a caracterizat-o duplicitară, exprimându-şi nemulţumirea faţă de „intransigenţa“ premierului român. Antipatia lui faţă de România reiese şi din fraza: „Domnul Brătianu se crede un politician fin pentru că a evitat până acum să se lege de Rusia printr-o convenţie militară, dar să nu uite că, la rândul ei, Rusia rămâne liberă de orice angajament faţă de România“. Era vorba de o aluzie evidentă la acordul româno-rus din 10 octombrie 1914.
           Paleologue s-a dovedit pe ansamblu un politician al Antantei ostil României. El a influenţat şi adoptarea unui ton imperativ faţă de guvernul Brătianu, ton care s-a tradus prin propoziţia „acum ori niciodată“, pronunţată aproape concomitent în mesajele de la Petrograd şi Paris.
               In final a devenit conştient de necesitatea intervenţiei României pentru ţara sa, devenind şi bine informat asupra stării de iritare a opiniei publice franceze la adresa atitudinii Rusiei în această chestiune, Paleologue a început a insista asupra acceptării condiţiilor lui Brătianu faţă de guvernul rus.
                   Istorisirile lui Paleologue despre România neutralităţii sunt secvenţiale şi aşa trebuie prezentate, după cum urmează:
                   La 6 august 1914.  Sozonov mi-a comunicat că l-a chemat pe ministrul României, Diamandy, pentru a-i cere concursul imediat al armatei române împotriva Austro-Ungariei. In schimb a oferit Bucureştiului dreptul de a anexa toate teritoriile Austro-Ungariei, locuite de o populaţie română, adică cea mai mare parte a Transilvaniei şi regiunea de nord (sic!) a Bucovinei. In plus, a spus Sozonov, Antanta ar garanta integritatea teritorială a României. Pentru neutralitatea Bulgariei, Sozonov oferea districte sârbeşti din Macedonia.
                      Joi 13 august 1914. Guvernul României a refuzat propunerile guvernului rus invocând legăturile de veche şi sinceră prietenie care unesc pe regele Carol I de împăratul Franz Joseph. Cu toate acestea, România a luat act de propunerile ruse, apreciind caracterul lor atrăgător, dar în această fază a războiului se va limita numai la menţinerea echilibrului în Balcani.
                    Luni 12 octombrie 1916, Paleologue consemna că: Regele Carol I a murit ieri, la 76 de ani. Atâta timp cât trăia el nu ar fi existat nici o şansă de a alătura România de Antantă. Noul rege, Ferdinand I, va avea judecata şi mâinile mai libere. In plus, regina Maria are legături familiale şi foarte afectuoase cu Anglia şi Rusia.
                   Joi 22 octombrie 1914. Succesele ruse din Polonia ar oferi ocazia ca România să atace Austro-Ungaria, dar premierul Brătianu, singurul stăpân al politicii româneşti, se arată din ce în ce mai nehotărât şi evaziv.
                Sâmbătă 21 noiembrie 1914. Ţarul a prezentat pe o hartă cu speranţele sale de după război. El a spus că în Prusia Orientală, Germania va trebui să consimtă la o rectificare de frontieră, rectificare pe care Statul Major rus ar dori-o până la gurile Vistulei. Posnania şi Silezia, în parte, vor fi indispensabile pentru reconstituirea Poloniei. Galiţia şi partea de nord a Bucovinei vor permite Rusiei să atingă limita ei naturală, Carpaţii. Ţarul a mai adăugat că va fi obligat să asigure imperiului său libera trecere a Strâmtorilor, dar că nu are încă concluzii ferme. El a precizat că pe de o parte turcii trebuie expulzaţi din Europa, iar, pe de alta, Constantinopolul trebuie să devină un oraş neutru, cu un regim internaţional. Ca atare Tracia de Nord până la linia Enos-Midia, ar fi dată Bulgariei. De la această linie până la ţărm şi afară de împrejurimile Constantinopolului, restul va fi atribuit Rusiei. (Desigur că legătura către aceste noi posesiuni ruseşti urma a se face prin Dobrogea românească).
                Intinzând o altă hartă a Balcanilor în faţa lui Paleologue a prezentat modificările teritoriale dorite.
Serbia urma a anexa Bosnia, Herţegovina, Dalmaţia şi nordul Albaniei, afară de Vallona, care s-ar cuveni italienilor. Bulgaria dacă ar rămâne înţeleaptă ar primi de la Serbia o compensaţie în Macedonia. Paleologue a întrebat care va fi soarta Austro-Ungariei. Ţarul a spus că dacă Italia şi România vor intra în luptă, Austro-Ungaria va supravieţui cu greu. Asociaţia austro-ungară dând faliment, ţarul considera că asociaţii nu vor mai vrea să lucreze împreună. Ungaria lipsită de Transilvania va mai menţine cu greu pe croaţi sub dependenţa sa Boemia îşi va revendica cel puţin autonomia, iar Austria s-ar reduce la vechile state ereditare, la Tirolul german şi la provincia Salzburg.
              Aprilie 1915, Paleologue s-a dus la generalisimul Nikolai Nikolaevici, mare duce. I-a cerut imediata cooperare a Italiei şi a României, ca necesitate imperioasă. A specificat că nu este vorba de un strigăt disperat de ajutor, dar că fără cooperarea celor două ţări războiul se va prelungi încă multe luni, cu riscuri teribile. Paleologue a replicat că probabil pretenţiile Rusiei asupra Strâmtorilor vor împiedica aderarea celor două guverne.
        Vineri 7 mai 1915. Victoria austro-germanilor la Tarnov, Gorlice şi Iaslo s-a răsfrânt şi asupra pretenţiilor guvernului român, Brătianu susţinând pretenţiile tot mai tăios. Calculează probabil să împingă Rusia la un refuz decisiv, de care el s-ar servi pentru a trage foloase din politica de neutralitate.
         Marţi 18 mai 1915. Paleologue l-a găsit pe Sozonov foarte iritat de o telegramă primită de la Bucureşti, telegramă pe care o considera jicnitoare prin aroganţă şi pretenţii. Sozonov mai avea şi informaţia că Brătianu s-ar fi exprimat în faţa mai multor diplomaţi străini. „Nu este momentul ca Rusia să vorbească cu un glas tare!“ Paleologue a reuşit totuşi să-l determine pe Sozonov să facă noi paşi în direcţia înţelegerii. Sozonov a fost de acord cu concesii în Bucovina şi pe malul dunărean al Banatului. Aceasta pentru că situaţia frontului rusesc era departe de a fi sigură.
         Miercuri 19 mai 1915. Sozonov a transmis la Bucureşti cele două concesii cu condiţia cooperării imediate a armatei române.
          La 1 noiembrie 1915. La iniţiativa guvernului francez cele trei puteri aliate au negociat cu guvernul român autorizarea de trecere prin Moldova şi peste Dunăre a unei armate de ruşi pentru a sprijini pe sârbi.
            Joi 4 noiembrie 1915. Brătianu a comunicat ministrului plenipotenţiar al Angliei refuzul categoric de a permite tranzitarea armatei ruse.
In plus el a enumerat condiţiile generale de ordin militar, pentru care România ar accepta aderarea la Antantă:
1. – O armată franco-engleză de 500.000 de oameni să fie reunită în Balcani;
2. – O armată rusă de 200.000 de oameni să fie concentrată în Basarabia;
3. – Armata franco-engleză din Balcani şi cea rusă din Basarabia să se angajeze temeinic împotriva bulgarilor;
4. – De la Marea Baltică şi până în Bucovina armatele ruse să atace energic pe austro-germani;
5. – Armata română să primească din Franţa şi din Anglia, pe linia Arhanghelsk, toate armele şi muniţiile care-i sunt necesare.
Până la realizarea acestor condiţii guvernul român îşi va păstra libertatea de acţiune.
        Luni 8 noiembrie 1915. Sozonov a citit o scrisoare sosită de la Alexeev în care se arăta că din informaţiile Marelui Cartier General, armata rusă nu mai trebuia să conteze la acea dată pe concursul românilor şi ca atare transportul unei armate ruse peste Dunăre era imposibil. De asemenea preciza că nu putea fi luată în considerare nici o debarcare la Varna sau Burgas fără ca flota rusă să dispună de Constanţa ca bază de operaţii. Tonajul total al navelor ruse intrunite la Odesa şi Sevastopol putea permite transportul simultan a 20.000 de oameni aşa că distanţa pe mare fiind lungă, primele trupe debarcate ar fi puse în pericol până la debarcarea integrală a corpului expediţionar.
        Luni 24 ianuarie 1916. Paleologue aprecia că permanentele tergiversări ale lui Brătianu puneau România într-o situaţie periculoasă, deoarece forţele germanice începuseră să folosească un ton ameninţător. Ministrul rus la Bucureşti, Poklevski, a făcut presiuni asupra lui Brătianu pentru a-şi exprima intenţiile.
Brătianu i-a răspuns: „Eu ezit între două opinii. Or, limbajul agenţilor germani şi austro-ungari nu trădează din partea guvernelor lor decât o atitudine de indispoziţie motivată de problema grâului românesc. In acest caz, îmi va fi mai uşor să acord Germaniei şi Austro-Ungariei unele compensaţii. Or, acest limbaj este preludiul unui ultimatum, care ar impune, de exemplu, demobilizarea imediată a armatei noastre. In acest caz, sper să rămân stăpân pe opinia publică de la noi şi voi respinge ultimatumul“. Poklevski a precizat că în a doua ipoteză Statul Major român ar trebui să discute imediat cu cel rus. Nu este nici o zi de pierdut. Brătianu a fost convins de acest lucru dar a adăugat: „Sosirea rapidă a unei armate ruse la gurile Dunării ne-ar fi indispensabilă pentru a ne apăra în faţa unui atac al bulgarilor în Dobrogea“.
            Sozonov l-a rugat pe generalul Alexeev să examineze chestiunea fără întârziere, dar Paleologue a rămas la convingerea că gândul ascuns al lui Brătianu era evident. El dorea să lase pe seama Rusiei sarcina de a opri pe bulgari, în scopul de a îndrepta întregul efort al armatei române spre Transilvania, ţinta ambiţiilor naţionale.
              Din discuţia avută de Sozonov cu ministrul de război a reieşit că generalul Polivanov nu credea în posibilitatea de a scoate de pe front o armată de 150.000-200.000 de oameni pentru a o expedia în Moldova (acţiune pentru care mai târziu s-au găsit resurse mult superioare dar fără aceeaşi eficienţă).
                Marţi 25 ianuarie 1916. La un dejun Paleologue l-a întrebat pe ministrul român C. Diamandy de ce d-l Brătianu nu vede că prin atitudinea de revendicări succesive se expune la cele mai umilitoare eşecuri, mai ales atunci când negociază cu ruşii, sau nu poate fi destul de concret, de prevăzător, de limpede. Paleologue a amintit şi că în momentul respectiv, sub influenţa ultimatumului german, românii nici nu au schiţat o convenţie militară cu Statul Major rus şi că această politică i se părea o nebunie.
              Diamandy a răspuns că d-l Brătianu nu are încredere în ruşi şi nu vrea să se angajeze faţă de ei decât în ultima oră. Şi această ora o va stabili el singur.
            Paleologue a făcut o amplă pledoarie, că în ultima oră îi va fi foarte greu armatei ruse să se organizeze şi să intervină. Pentru o astfel de intervenţie trebuindu-i mai multe luni. Diamandy a răspuns destul de emoţionat. „Da, situaţia noastră ar fi critică, căci cu cei 500.000 de soldaţi ai noştri nu putem să protejăm în acelaşi timp 500 de km ai Dunării şi 700 de kilometri ai Carpaţilor. Tocmai de aceea trebuie, în mod absolut, ca ruşii să ne acopere Dobrogea împotriva unei ofensive a bulgarilor“. (In final românii au mobilizat peste 1.000.000 de oameni la intrarea în război).
                Joi 27 ianuarie 1916. După analiza mijloacelor de care ar dispune Rusia pentru a susţine, eventual, România, generalul Alexeev a emis următoarele concluzii:
1. – O armată rusă de 10 divizii ar putea fi destinară în sprijinul României (adică circa 200.000 de oameni);
2. – Distanţa, dificultatea transporturilor, starea căilor ferate din România se opun trimiterii acestei armate peste Dunăre, în special în regiunea cea mai ameninţată de bulgari, adică la sud de Dunăre;
3. – Armata de sprijin ar trebui concentrată în Moldova de Nord, astfel încât să ameninţe flancul drept al armatelor austro-ungare; această concentrare s-ar realiza destul de rapid.
4. – O ofensivă energică ar fi declanşată de îndată spre Nord-Vest, în acelaşi timp cu operaţiile angajate pe frontul general rus;
5. – Armata română ar putea, astfel, să-şi folosească toate forţele pentru a respinge atacul bulgarilor din sud şi a acoperi frontiera dinspre Transilvania;
6. – Este necesar ca un ofiţer al Statului Major român să fie trimis de urgenţă la Marele Cartier General rus pentru a negocia bazele unei convenţii militare. (Aceste concluzii eliminau orice intervenţie rusă în Dobrogea şi concomitent eliminau direcţia română de atac spre Transilvania, situaţie de război ce nu corespundea intereselor române).
           Miercuri 2 februarie 1916. Sozonov comunică faptul că Brătianu a considerat cele expuse de Alexeev ca o bună bază de discuţii dar vrea ca aceasta să se desfăşoare la Bucureşti, de teama ca Germania să nu fie informată. De aceea a doua zi a plecat spre Bucureşti colonelul Tatarinov, ataşatul militar la Bucureşti numit din acel moment.
              Joi 2 martie 1916. Paleologue a primit o telegramă destinată Ţarului în privinţa chestiunii românilor, telegrama care pleda pentru a se face toate eforturile de atragere a României prin acceptarea de către Rusia a cerinţelor sale.
              Pe de altă parte ataşatul militar rus la Bucureşti, colonelul Tatarinov, înarmat cu toate puterile şi cu toate informaţiile pentru a porni negocierea, a primit de la Brătianu răspunsul că „Ziua în care România va părăsi neutralitatea nu a sosit şi există destul timp pentru ca cele două părţi să se pună de acord“.
             In confesiunile sale Paleologue a continuat să prezinte zilnic evenimentele care priveau România şi cele legate de data aleasă de Brătianu pentru a intra în război. Nu au fost uitate nici cerinţele lui succesive şi iritante de a primi asigurări clare şi bine transpuse în Tratatul de alianţă.
             Extenuat de pretenţiile lui Brătianu, care nu înceta să pună în lumină rea propunerile şi condiţiile ruse, Paleologue a insistat să pună sub semnul îndoielii „ora“ aleasă de Brătianu pentru intrarea în luptă. El a susţinut că România a pierdut trei ocazii mai bune de a intra în conflagraţie:
1. – la începutul lunii septembrie 1914, când ruşii intrau în Lemberg şi când Austria şi Ungaria, surprinse şi derutate erau incapabile să apere frontiera de pe Carpaţi;
2. – în luna mai 1915, dată la care intra în luptă Italia iar din punct de vedere politic şi militar Rusia se afla în toată puterea sa. Venizelos conducea Atena, iar Bulgaria încă ezita de care parte să treacă.
3. – în urmă cu două luni şi jumătate, faţă de august 1916, la începutul marii ofensive ruseşti, înainte de sosirea întăririlor germane şi turceşti în Galiţia şi Transilvania, înainte ca Hindenburg să fi dirijat pe frontul oriental toate eforturile virtuozităţii strategice.
In toate momentele anterioare datei semnării Tratatului de alianţă a României cu Antanta, Brătianu a dus politica asigurării condiţiilor politice şi militare sigure, s-a temut să nu pună în pericol existenţa statului şi să asigure condiţiile materiale armatei române. Desigur că urmărirea cu cerbicie a condiţiilor sale a nemulţumit pe aproape toţi viitorii Aliaţi şi mai ales pe ruşii cei vicleni. Brătianu nu ar fi putut intra în război cu o armată mult prea nepregătită şi cu o ţară lipsită de garanţiile politice ce o interesau, readucerea la ţara mamă a tuturor românilor înrobiţi de statele vecine.